Cine e online?

Avem 40 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul din 2 noiembrie 2015

 
Duminica a XXII-a după Cincizecime
(Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr)
 
Era un om oarecare bogat, şi se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele luminat. Şi era un sărac oarecare anume Lazăr, care zăcea înaintea uşii lui plin de bube. Şi poftea să se sature din sfărâmăturile care cădeau din masa bogatului; ci şi câinii venind lingeau bubele lui. Şi a fost că a murit săracul şi s-a dus de Îngeri în sânul lui Avraam, şi a murit şi bogatul şi s-a îngropat; şi în Iad ridicându-şi ochii săi, fiind în munci, vede pre Avraam de departe şi pre Lazăr în sânurile lui.

Şi el strigând, a zis: părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pre Lazăr, să-şi întingă vârful degetului lui în apă şi să-mi răcorească limba mea, că mă chinuiescîn văpaia aceasta.Iar Avraam a zis: fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta şi Lazăr aşijderea cele rele; iar acum acesta se mângâie iar tu te chinuieşti.Şi preste toate acestea, între noi şi între voi prăpastie mare s-a întărit; ca cei ce vor vrea să treacă de aici către voi, să nu poată, nici cei de acolo la noi să treacă.

Şi a zis: rogu-te dar, părinte, ca să-l trimiţi pre dânsul în casa tatălui meu; că am cinci fraţi; să le mărturisească lor, ca să nu vină şi ei la acest loc de muncă. Şi i-a zis Avraam lui: au pre Moisi şi pre prooroci, să-i asculte pre dânşii. Iar el a zis: nu, părinte Avraame; ci de va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Şi i-a zis lui: dacă nu ascultă pre Moisi şi pre prooroci, măcar de ar şi învia cineva din morţi, nu vor crede (Luca 16, 19-31).

 

Părinte Avraame, trimite pe Lazăr cu un deget înmuiat în apă să-mi răcorească limba, strigă un om disperat în ceea ce a căzut. Atât de complicată este viaţa unui om, cum nimeni nu o mai poate îndritui ! Având în vedere că diavolul este la orice pas şi caută ca o fiară nesăţioasă să-l prindă pe om, când îl găseşte descoperit neiertându-l, a venit Mântuitorul întrupat să ne arate pericolele. Aşa cum un general, dragii mei, care ştie ce se întâmplă în iureşul gloanţelor, când moartea planează, îşi instruieşte în timp de pace soldaţii lui dragi, ca să ştie în mintea lui cum să se apere, aşa Mântuitorul ne-a pus în protecţie.

Au fost de-a lungul istoriei drepţi pe care i-a trimis Dumnezeu ca prin învăţăturile lor frumoase, plăcute, ei fiind împodobiţi cu dreptate, cu o viaţă frumoasă, cuvioasă, cuvântul lor să răsune în urechile acelora, îi pregăteau pe oameni. Dar oamenii totdeauna se duceau tot în jos. În cele din urmă, a venit Însuşi Mântuitorul, întrupat din Fecioara Maria, şi ne-a arătat că El, fiind noul Adam, nu este exclus de la ispită. Diavolul, care este de o obrăznicie, de o perfidie, de o discreţie cutremurătoare, s-a atins şi de persoana Domnului Hristos, persoana întrupată, Fiul Omului.

Ne-au lăsat Dumnezeu pe Sfinţii Părinţi care, ispitiţi la focurile acelea groaznice, că numai ei ştiu ce-au pătimit cu diavolii, au transpirat către noi câte ceva din ce este predispus omului, la ce luptă. Toate acestea, ca într-un buchet de frumoase învăţături, sunt lăsate pentru noi, oamenii, ca cei care pun preţ pe aceste învăţături, păzindu-se, să devină un munte de înţelepciune pentru cei care rămân în urma lor.

Iată aici, în această pildă, cum de data aceasta Mântuitorul împarte oamenii în două clase in extremis: bogat şi sărac. Clasa bogată nu i-a dat nume, doar că era un bogat îmbrăcat în porfiră şi vison şi în fiecare zi se veselea luminat. Lângă curtea lui era acest sărac, vai de steaua lui, jerpelit, şi peste toate acestea şi plin de bube, în compania lui având doar câinii, precum şi Iov cândva, să-i lingă puroaiele. Nu voia să intre să se împărtăşească de luminile continui din casa bogatului, nici din bucatele lui parfumate şi gustoase. Mânca sfărâmături.

A venit vremea şi a murit şi unul, şi altul. Nu l-a trimis pe bogat prietenii lui de anturaj unde credeau că se va duce, precum nici săracul, din ignoranţa în care trăia, din marginea societăţii, nu l-au luat săracii. A fost Altcineva care veghează, este Ziditorul cerului şi al pământului care nu uită nimic din chip şi asemănarea Sa, de la om. Cât de vestit era bogatul şi în ce perimetru strâmt de ignoranţă îşi târâia zilele săracul !

Iubiţi credincioşi, să trecem peste aceste lucruri şi să intrăm în dedesubtul acestei pilde. La propriu, vedem că se întâmplă adesea aceste stări în care omul pendulează. Doamna Istorie nu a uitat să încondeieze bogaţi din vârful societăţii şi ajunşi în marginea societăţii, precum mai rar, dar posibil, şi ceilalţi. Dar aici înţelegerea cea mai înaltă este cu o altă conotaţie. Putem să tragem învăţătură şi de la aceştia, de la aceste două persoane, dar într-o învăţătură mai înaltă, cultă, dogmatică.

Bogatul era Biserica, Sinagoga iudaică, iar săracul simboliza omul care se uita şi tânjea după strălucirea preoţiei, a arhieriei, a descoperirii Dumnezeului Celui Atotputernic numai poporului iudeu. Când spune că bogatul în toate zilele se veselea luminat, era în porfiră şi vison, era nobleţea pământului, nu că el îşi îndrituia acest lucru că era nu ştiu cine, la nivel de carcasă. Dumnezeu l-a înnobilat. Porfira simboliza că avea o conducere frumoasă, demnă de împărat, că aveau împăraţi tot timpul, şi împăraţi creştini. Impropriu spus creştini – creştinii se referă la Mântuitorul –, adică iubitori de Dumnezeu în legea mozaică.

Visonul era haina preoţiei în care se îmbrăcau preoţii şi aduceau jertfă de laudă Dumnezeului părinţilor lor, Avraam, Isaac, Iacov. Când aducea jertfă lui Dumnezeu în incantaţiile frumoase lăsate de cei mai înţelepţi şi curaţi la suflet şi prin darul Duhului Sfânt, prin conglăsuirea dumnezeirii, era lumină în sufletele iudeilor. Deci această veselie în toate zilele în porfiră şi vison şi luminat simboliza Sinagoga şi pe toţi cei care se săturau precum cerbul la izvoarele apelor din darurile Ziditorului cerului şi al pământului.

Multe daruri are omul în viaţa lui, multe câştigă, dar toate sunt un rest, dacă nu-L are pe Dumnezeu n-a câştigat nimic. Iar cel care-L are pe Dumnezeu în inima lui şi-L conştientizează în adevărata valoare a Lui, a lui Dumnezeu, nu să-L chemi tu când ai nevoie atunci că vrei tu atunci să-ţi vină, ci să-L ai ca pe un prieten fidel tot timpul şi să-I aduci jertfă, eşti luminat în toate zilele tale. Încercaţi acei care sunteţi atât de transparenţi cu Cerul măcar o clipă şi o să vedeţi câtă pace ai, orice necaz ai avea, ar curge peste viaţa ta, Îl ai pe Dumnezeul cel adevărat, care niciodată nu te minte. Niciodată nu Se dă înapoi în ceasul necazului tău.

Dumnezeu nu a grăit în cuvintele Sale scripturistice sau prin Sfinţii Părinţi nici un cuvânt doar să Se afle în treabă. Este suficient să trăim acel percept: Cheamă-mă în ziua necazului tău, te voi scoate şi mă vei proslăvi (Psalmi 49, 16). El nu are nevoie de lauda omului, n-are cine să-L laude ? Oare El este singur acolo şi moare de tristeţe, de singurătate, şi vine pe pământ să caute companioni ? Nicicum. Tu, mamă sau tată, ce ceri de la copilul tău, care mult l-ai aşteptat să-i laşi tot ce este al tău ? Nu toate ale lui sunt ale tale ? Aşa să-L înţelegem pe Ziditorul, cu toată trena Sa de îngerie, de sfinţi, de Maica Sa pământeană şi toţi ceilalţi drepţi care, ca într-un buchet, ca într-o oaste dumnezeiască, au lucrat continuu, neîntrerupt spre mântuirea acelora ce vor să îşi caute identitatea duhovnicească, identitatea lui de chip şi asemănare a lui Dumnezeu.

Acel bubos care avea în companie câinii simboliza lumea exterioară Palestinei, lumea exterioară nu geografic, a Sinagogii, care era plină de mizerii prin idolii care-i trăgeau pe oameni în pântecele iadului. Toate filozofiile păgâne se lăsau cu orgii, se lăsau cu fel de fel de sacrificii, unul mai nebun ca altul. Era durere, tristeţe ca să stârnească bucuria celorlalţi; dar acelea nu ducea niciodată spre Cer. Filozofii i-au îndemnat pe oameni: Crede în zeul cutare, că te vei mântui, sau cine ştie ce ideologii le mai dădea la timpul lor, precum şi acum vedem. Că acei de demult au lăsat rămăşiţă pruncilor lor, acestora de astăzi, care, dacă aceia s-ar trezi, s-ar cutremura şi ar amuţi de strănepoţii lor peste milenii ce pot să debiteze. Totul împotriva Bisericii lăuntrice a omului, a Dumnezeului Celui Atotputernic.

Deci toţi oamenii spre venirea Mântuitorului, spre împlinirea proorociilor, tânjeau după Dumnezeul evreilor. Iar ei s-au ghiftuit de atâta dar şi când a venit sabia lui Dumnezeu, crăpându-le catapeteasma, a curs darul acelor buboşi care abia aşteptau şi ei, precum hananeanca, o fărâmă din masa bogatului. Nu avea nevoie de toată dogma să-L înţeleagă pe Dumnezeul cerului şi al pământului cum Îl ştiau rabinii şi preoţii. Vreau doar un colţişor de la fereastra lui, din perdea, să mi se deschidă, şi-mi este suficient o licărire de lumânare în întunericul în care orbecăi, şi sunt fericit.

Iubiţi credincioşi, din această pildă ar trebui ca să învăţăm multe. Ne-am ghiftuit de darurile lui Dumnezeu; eu sincer spun, fiindcă a mijlocit Dumnezeu să trăiesc restriştea cealaltă sub acei blestemaţi de oameni, păgâni, atei, comunişti, nu toţi, dar care erau trăiau în profunzimea fiinţei lor acea blestemată credinţă a lor, a ateismului, dar nici n-o poţi numi credinţă. Iată că a venit vremea că s-a luat acea cortină şi libertatea a venit. Ne-am îmbogăţit din daruri, Biserica era liberă. Dar oamenii au uitat de fapt că laţul doar cât s-a slăbit, dar nu s-a luat de pe gâtul omului. Acela care a lucrat atuncea mental, la comunism, era tot el şi în democraţie; şi acelaşi spiriduş de după perdea învăţat de tenebrele întunericului este şi astăzi.

Suntem bogaţi, ne veselim, stăm în porfiră şi vison, dar majoritatea parcă s-au îngreţoşat de Dumnezeu. Urmărind evenimentele de astăzi, evenimentele contemporane, tragem concluzii de ce va fi mâine, poimâine, nu ca nişte profeţi; le conturăm, le pricepem, cât de simpli om fi noi. Ne trimite Dumnezeu semnale, şi chiar cred că nu greşesc, mă gândeam, când Noe făcea corabia, 120 de ani, îl socoteau nebun. Ca un paradox, în vârf de munte. Dacă făcea o luntre undeva în vârf de munte nu era o problemă, o punea în căruţă şi o ducea şi la mare. Dar o corabie atât de mare s-o faci în vârf de munte parcă nu dădea ca o gândire bună, şi totuşi adevărată. Spunea mereu că va veni mânia lui Dumnezeu, degeaba.

Ştim cu toţii ce se întâmplă în lume, moarte, durere, suferinţă; ar trebui să stăm şi noi un pic să ne gândim: suntem oare izbăviţi de aceste lucruri ? Cei care sunt în vârful piramidei ştiu cu lux de amănunte ce urmează. Mă gândeam la ţara aceea, Siria, care cândva a fost creştină; dar înainte de creştinism a domnit idolatria. E un pământ arat acolo; ce-or fi trăind oamenii aceia este inexplicabil.

Iată, dragii mei, ce s-a întâmplat la noi, că nu ne-am mai întâlnit cam de multişor. Poate mulţi sunt ochi şi urechi să audă un cuvânt, mai ales din gura mea. Fiindcă duminică am fost la Brădăţel, la Prea Sfinţitul Demosten, trebuia cât de cât în câteva cuvinte să tratez şi această dramă, aş putea să spun.

Scumpii mei, nu vă grăbiţi la comentarii. Întristător lucru. Eu, cel puţin, om fiind, mă umplu de milă, ce dramă ! Nu pentru aceia care au murit acolo, că pentru aceia a fost imediată lucrarea; pentru cei care sunt deja în drama vieţii lor într-o suferinţă cumplită. Cred că nu depăşesc limitele bunului simţ, mă gândeam cei la care doctorii se ostenesc să-i repare, când vor veni în viaţă tineri fiind, şi mai ales fete, şi se vor uita în oglindă, şi toată cinstea şi demnitatea ei este faţa, ce vor zice ? Oare nu cumva se vor sinucide ? Am cunoscut oameni cu aşa traume, în care nu au rezistat.

Nu ar trebui să existe acest lucru, dar să ne ducem cu mintea mai departe. Oare nu cumva a fost totul programat ? De ce tineretul de astăzi scoate Biserica vinovată şi de ce-L condamnă pe Dumnezeu ? Mă întreb: oare tu mai gândeşti, tânărule ? De ce-L scoţi pe Dumnezeu tocmai când ţi-e limba amară şi nimeni din prietenii tăi nu-ţi pot veni în ajutor ? E un cumul de întrebări fără răspuns, e de o complexitate această situaţie, această dramă care poate cândva se va naşte vreun înţelept s-o pună în pagină ca să fie lecţie de învăţătură.

Premeditat, înţeleptul Solomon, referitor la învăţătura lui Dumnezeu şi la dreptatea lui Dumnezeu, spune aşa: Am grăit în uliţe, pe vârful munţilor am strigat, iar tu nu m-ai auzit. Am întins poruncile mele, iar tu nu le-ai văzut. Iar când îţi va înconjura cetatea şi moartea va veni deasupra ta, mă vei striga, iar eu nu voi fi, nu te voi auzi. Mă vei căuta şi nu mă vei găsi. Numai de la aceste cuvinte să plecăm şi să vedem: e nedrept Dumnezeu ? Sau Îi găsim toată dreptatea ?

Bieţii de ei ! Chiar m-am umplut de milă. Cât or fi strigat, acolo în foc ? A fost Sodomă şi Gomoră ! Şi cred că premeditat s-a făcut acest lucru. Vor fi scoase la iveală cândva, cât de închise vor fi secretele în seife ! Dar, să ştiţi, Dumnezeu nu este vinovat cu nimic. Duminica trecută am spus cât m-am priceput – şi vreau să mă repet frăţiilor voastre – de fapt în premieră. Dacă ar fi fost, cum e nebuneala de astăzi, vreun stadion la un meci de fotbal, să zicem, să fim oameni, nu rigizi, parcă mai îngădui; dacă era la un spectacol de altă natură sau era la un teatru, haideţi să fim oameni, că vedem că s-au întâmplat multe în viaţa oamenilor în istorie, dar să te duci la o muzică satanistă, oare acolo nu-i împotriva lui Dumnezeu ? Au început să se disculpe că, de fapt, ei nu erau satanişti. Dar ce căuta cântecul acela în al căror stihuri era astăzi vom muri, sau ştiţi mai bine decât mine. Să nu fim fatalişti, oare nu a plecat Dumnezeu din mijlocul lor ? Oare nu satana plana acolo ? Semnul acela care-l făceau cu cele două degete, te iubesc satana.

Iubiţii mei, dragii mei, dacă tu te-ai dus acolo, tocmai la satana care te urăşte de moarte, de ce-L chemi pe Dumnezeu ? Şi totuşi Dumnezeu a fost domn şi bun ca întotdeauna. Refuz să cred că n-au fost tineri care au vrut să se ducă şi, printr-un complex de împrejurări, n-au ajuns. Sau ceilalţi care poate cu o centimă de timp au plecat pentru cine ştie ce motive. Sunt lucrurile lui Dumnezeu, dar o dovadă în plus, dragii mei, cât de rău este satana, cât ne urăşte !

Iată acum, că este proaspăt ce se întâmplă în occident. Nu facem politică, ziaristică, informaţii, dar să le dăm o conotaţie din punct de vedere creştinesc. Cum a intrat un alt nebun, alt tip şi au mitraliat oamenii tot la rock, am înţeles, sau alţi nebuni au intrat pe stadion şi au explodat bombe. Cei care sunteţi mai în vârstă, prin anii ‘1970 se vehicula în presă că se va dezlănţui Intifada. Şi ceva cu tentă, de genul de care se trăieşte acum. Ca să ajungă oamenii în gândirea lor să scoată copii, să-i facă kamikaze, sau să le deturneze mintea de aşa natură să nu mai pună preţ pe viaţa lor şi în numele a cui se duc, se explodează, să facă morţi cât mai mult. Aici eu socot că este o lucrare satanică.

Ne punem întrebarea: de ce oare ? L-ai părăsit pe Dumnezeul care dă pacea omului. Nimeni să nu mai fie în pielea franţuzului astăzi în drama care au trăit-o şi o trăiesc. Omul plin de bineţe trupească are o frică de moarte vecină cu coşmarurile, iar acela care-L are pe Dumnezeu nu-i este frică. Prin ceea ce spun, dragii mei, vreau ca să vă sfătuiesc, fiecare faceţi cum credeţi, că aveţi liberul arbitru. Luaţi-L în compania frăţiilor voastre în orice clipă a vieţii pe Dumnezeu, pe Maica Lui şi pe sfinţii Lui. Să-i aveţi ca pe cei mai scumpi prieteni, mai ales Maica Domnului, să vă închinaţi din toată fiinţa frăţiilor voastre; şi pe sfinţi. Ea s-a arătat în plenitudinea ei de bineţe, de căldură prin minunile care le-a făcut. Aţi văzut frăţiile voastre că instinctiv, când e o primejdie imediată în viaţa ta, nici în stânga, nici împrejurul tău nu ai nici o salvare, Maica Domnului, ajută-mă ! Merită totul. Merită incantaţiile şi merită în fiecare zi să-i sărutaţi icoana înainte de a vă duce, de a ieşi din casă.

Îmi aduc aminte de o fiică duhovnicească care, printr-un complex de împrejurări, o puştoaică, a vrut să se spânzure. Şi-a făcut laţul, l-a legat de sus, era singură în cameră şi a pus scaunul, să bage gâtul în laţ. A făcut cruce, Doamne ajută-mi, să se spânzure. E un paradox, dar totuşi a făcut lucrul ăsta. În momentul acela, parcă s-a luat un voal de pe faţă. Dar ce fac ? Şi nu s-a mai spânzurat şi trăieşte şi în ziua de azi. O simplă sfântă cruce. S-o săruţi pe Maica Domnului, să te închini în fiecare zi, şi pe toţi sfinţii să-i ai prietenii tăi, ai o protecţie, eşti mai puternic decât împăratul lumii, Obama sau Putin. Să le rămână de cap.

Dragii mei, aş vrea să înţelegeţi ce înseamnă omul vizavi de Dumnezeu şi omul vizavi de satana. Se lansează într-o frenezie de nedescris cum nici istoria nu a mai găsit aşa ceva, muzica drăcească, dându-i fel de fel de denumiri. Ţineţi minte când a venit chiar aici în preajma noastră, la Lacul Morii, îndrăcitul acela de Manson parcă, nu ştiu cum îl chema, şi se zbânţuia, îl auzeam şi noi, nebunelile de acolo. Aşa a indus în tineret nişte stări că se tăiau cu lama ! Sau când a venit slutul ăla de Michael Jackson, parcă, nişte fete înnebunite, spuneau că dacă i se întâmplă ceva lui Michael Jackson, ea se omoară. Iată minte de om !

De ce creştinismul l-a turnat pe om într-o formă puternică ? Cât de mic ai fi sub soare, din orice sorginte ai veni, la marginea societăţii de ai sta precum Lazăr, să nu ai niciodată frică, să-L ai pe Dumnezeu încontinuu în viaţa ta, în sufletul tău.

Să ne întoarcem la cele două personaje. De ce Lazăr a câştigat şi boierul a pierdut ? Oare toţi boierii, toţi bogaţii pierd ? Nu se mântuiesc ? Şi toţi săracii se mântuiesc ? Nicicum. Bogatul nu L-a avut pe Dumnezeu, ci s-a transformat într-o vieţuitoare materială; când spun acest lucru, adică se gândea numai la cele trupeşti, dar sunt şi au fost bogaţi cărora le-a curs bogăţia, dar L-au avut pe Dumnezeu în mintea lor. E plină lumea de săraci, dar acela care cu răbdare a suferit sărăcia şi nu l-a zdruncinat această pasă neagră, greu de dus, ca o obidă, de la credinţa lui Dumnezeu, acela a câştigat.

Iată copiii aceştia care au murit sau care trăiesc în drama vieţii lor. Din bogaţi, cum au ajuns săraci ! Spun bogăţia – tinereţea, zvelteţea ei, frumuseţea ei cu darurile ei, unde ai cheltuit-o copile ? La zbânţuieli, la nebuneli. Aşa că nu-L putem condamna pe Dumnezeu niciodată. Aceia pot să-I vadă valoarea lui Dumnezeu în adevărul Său absolut care, şi ştiu câteva cazuri, i-a oprit Dumnezeu cu o mână nevăzută, nu te duce acolo, dar el care merita după faptele care le are, să fie acolo.

Haideţi să intrăm într-un alt compartiment. Cât doliu a ajuns peste noapte, într-o clipă, în atâtea familii ! Nimeni să nu mai fie în inima acelor părinţi care voiau ca odrasla lor să iasă cineva în societate ! Morţi, mutilaţi pentru tot restul vieţii. Cu alte cuvinte, chintesenţa acestui lucru, dragii mei, aşa ar fi gândită de mine: staţi pe nişte bombe neexplodate. Sunt drăgălaşi ca nişte îngeri copilaşii voştri, precum şi noi la timpul nostru cum om fi fost, ceilalţi ştiu, noi nu ştim, că altul te judecă, dacă te judeci tu, n-ai nici o valoare şi-ţi dai calificativul. Dar până când ? Până ajunge în pubertate şi-ţi cere precum fiul risipitor: lasă-mă liber, tată şi mamă ! Aşadar, fiindcă nu poţi să-l opreşti, dar ca cel ce i-ai dat viaţă şi te-ai ostenit să-l creşti frumos, plăcut, osteniţi-vă şi chemaţi-L pe Dumnezeu în ajutor ca să-i dea mintea aceea înţeleaptă cu care să vă priceapă sfatul bun, părintesc, să-l accepte şi să-l şi lucreze.

Mă erijez de la această idee în cel mai insignifiant moment al vieţii omului. Cei care vreţi să vă creşteţi copila sau copilul într-o decenţă, când îl vezi în compania unui rău famat, sufletul tău nu se tulbură ? Tu, ca mamă poate sau tată, care ai avut o traiectorie în viaţă vai de steaua ta, te-a iertat Dumnezeu, rămâi tu cu el ca să discuţi. Nu vrei tu, copile, nu mai umbla pe cărările acestea, prin hrubele vieţii, că n-ai să ajungi bine, că tot la mine ajungi. De aici extrapolată ideea: oare nu ne gândim la Dumnezeu cât suferă pentru noi ? Şi nu cum suferă un părinte, El a murit pentru noi iubindu-ne. Aşa-L putem înţelege.

De exemplu, şi închei, noi în sfintele canoane, dar puteau nici să nu fie, le pricepem, în haina care o purtăm, cleric fiind, n-ai voie să intri în crâşmă, sau să te duci la teatru, sau pe stadion. De ce credeţi că e secretul raderii bărbilor la preoţi ? Să se disimuleze în lume, să mai iasă cu doamna în pantaloni şi cochetă cu căţeluşul la plimbare, că dacă-l văd îmbrăcat, e logic că nu-i frumos; să mai joace un fotbal nu ştiu pe unde, mai la o serată sau mai ştiu eu cum, ceea ce nu este cuviincios. Cu atât mai mult să înţelegeţi, tu creştin fiind, păzeşte-ţi haina ta imaculată de creştin, măcar cât de cât, dar luptă-te şi restul completează bunul Dumnezeu.

Încă o dată vă spun îmi este şi mie inima îndurerată, întristată pentru ce se întâmplă. Mă credeţi că m-am dus cu mintea că vine un nebun din ăsta şi ne seceră, cum s-a întâmplat ? N-au fost când au detonat şi în biserici ? Îmi spunea părintele Onisifor de doi episcopi din Siria care mergeau la acelaşi magazin în Grecia şi luau veşminte. Vânzătoarea a spus că au murit în ceea ce se întâmplă acolo. Într-o bună zi, spunem că a fost şi nu mai este, şi cei mai bătrâni ştiţi cum a fost cu biserica noastră. Cine n-a venit două săptămâni, căutau disperaţi: nu-i asta strada ? Asta este. Dar era o biserică. Nu mai este. Uitându-se peste gard erau mături. A venit porcul sălbatic din capul statului şi cu alţi acoliţi şi au făcut acest lucru. Aşadar, haideţi să-L avem pe bunul Dumnezeu în mijlocul nostru, pe scumpa Maica Sa şi mama noastră, Împărăteasa cerului şi a pământului, şi să fim un pic mai cu picioarele pe pământ, să-L rugăm să ne acopere şi să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.