Cine e online?

Avem 36 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul de Sfântul Apostol Andrei 2015
 
Duminica a XXX-a după Cincizecime
(Dregătorul bogat. Păzirea poruncilor)
 

Şi l-a întrebat pre el un boier zicând: Învăţătorule bune, ce voiu face să moştenesc viaţa veşnică ? Iar Iisus i-au zis lui: căci îmi zici bun ? Nimeni nu este bun, fără numai unul Dumnezeu. Poruncile ştii: să nu curveşti. Să nu ucizi. Să nu furi. Să nu fii mărturie mincinoasă. Cinsteşte pre tatăl tău şi pre mama ta. Iar el a zis: acestea toate le-am păzit din tinereţile mele. Iar Iisus auzind acestea, i-au zis lui: încă una îţi lipseşte: toate câte ai vinde-le şi le împarţi săracilor şi vei avea comoară în cer, şi vino, urmează mie. Iar el auzind acestea, s-a întristat, că era bogat foarte. Şi văzându-l Iisus că s-a întristat, au zis: cât de anevoie vor intra întru împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii ! Că mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decât bogatul a intra întru împărăţia lui Dumnezeu. Iar cei ce au auzit acestea, au zis: şi cine poate să se mântuiască ? Iar el au zis: cele ce nu sunt cu putinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 18-27).

 

Pentru cel drept abia va muri cineva, iar pentru cel bun şi poate şi îndrăzneşte a muri (Romani 5, 7). Acest cuvânt frumos al Sfântului Apostol Pavel dă mult de gândit omului. A venit Legea Veche dreaptă, era dinte pentru dinte, ochi pentru ochi; era rigidă, dură ca un perete. Aceea era dreptatea lui Dumnezeu. Abia murea cineva pentru aşa ceva, iar pentru cel bun, cum a venit Mântuitorul: Milă voiesc, şi nu jertfă (Matei 9, 13), îndrăzneşte omul a muri.

Iubiţi credincioşi, a venit acesta din evanghelia de astăzi să întrebe: ce să fac să mă mântuiesc ? I s-a zis: păzeşte legile din Decalog, acea lege frumoasă, să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să nu furi, să nu desfrânezi, să iubeşti pe tatăl şi pe mama ta. Le făcea acesta, erau legi frumoase, am putea spune că, în afară de a-L iubi pe Domnul Dumnezeu, erau legi civice, legi care ţin de bunul simţ, dacă putem să catalogăm aşa ceva, cuvântul lui Dumnezeu. În încheiere îi spune Mântuitorul: să-ţi vinzi averile tale, să le dai săracilor. În prima parte a sfatului Domnului, s-a bucurat acela care a întrebat. Dar întrebarea este de ce s-a tulburat atât de mult când i-a spus să-şi dea averile.

Oare Mântuitorul vrea neapărat ca să fim săraci ? Oare vrea Mântuitorul să fim lipiţi pământului ? Nicicum. Tâlcuirea este destul de adâncă. Acea bogăţie nu era altceva decât cârligul care-l ducea într-o altă lume, gândea altfel. Prin această ferestruică să intrăm în sufletul nostru şi să vedem unde ne găsim printr-o mustrare de conştiinţă. Dumnezeu nu vrea nimic de la noi, fiindcă toate sunt ale Lui. Aşa cum se scaldă peştele de jur împrejur de apa care-l înconjoară sau noi de aerul care ne înconjoară, aşa nu există pic de loc în univers unde să nu fie Dumnezeu. Unde se poate duce copilul în afara casei tatălui şi a mamei lui ? Oare nu toate sunt ale părinţilor, inclusiv el ? Cum spunea Proorocul David: Unde mă voi duce de la faţa ta ? De mă voi duce la mare, tu acolo eşti, de voi merge în iad, de faţă eşti (Psalmi 138, 6-7). Deci cu alte cuvinte, nu găseşti loc unde să nu fie Dumnezeu şi toate sunt ale Lui.

Atunci ne întrebăm: ce vrea Dumnezeu de la noi ? Vrea acea minte curată, vrea acel alabastru de mir la care majoritatea oamenilor sunt de o zgârcenie cum nu s-a mai pomenit. Acel bulgăre de carne neadormit fără de care n-ar mai exista viaţă, şi cum a spus frumos Sfântul Prooroc David: Să-ţi dea Domnul după inima ta (Psalmi 19, 4). Acest sentiment vrea Dumnezeu de la om, şi cum totul ce face omul trece prin filtrul minţii, deci din aproape în aproape găsim ce vrea Domnul de la noi: mintea, acea minte curată. Cine poate să murdărească raza soarelui ? Nimeni. Cine poate să-ţi murdărească gândul, mintea decât tu însuţi, că tu eşti stăpân peste ea.

Deci cu alte cuvinte, în această pildă, Dumnezeu vrea de la noi mintea aceea întreagă, aceea este adevărata bogăţie a omului. A venit Mântuitorul atâta de umil pe pământ, închipuiţi-vă un om de statut înalt în societate, cât de bine îi stă când se coboară la nivelul celui mai de jos. Iar când este arogant în straie luminoase, cu pompă mare, este puţin mai dizgraţios şi dacă este şi plin de sine, chiar se întorc ochii. A venit Mântuitorul şi a murit pe cruce, ne-a arătat ceea ce trebuia omului, a pus dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, Legea care era dreaptă, şi ne-a dat ceea ce trebuia, milă voiesc, iar nu jertfă.

Poate pentru mulţi atei, pentru mulţi oameni care nu L-au cunoscut şi nici nu vor să-L cunoască pe Dumnezeu, rămâne o întrebare capitală: cum de mergeau atâţia sfinţi la moarte, în primejdii, cum spunea Apostolul Pavel (II Corinteni 11, 26), şi nimic nu-i înfricoşa, cum de mergeau până la eşafod şi în numele lui Dumnezeu se jertfeau ? Tocmai aici este secretul, că aceia Îl iubeau pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima, din tot ce exista.

Bogăţia acestuia îl trăgea înapoi, era un plumb care-l imobiliza, nu mai avea acea libertate, acea mişcare, era gândirea lui împăienjenită, schimonosea câte ceva, poate o rugăciune pentru Dumnezeu, dar El cum este bun se mulţumeşte precum hananeeanca cu o fărâmă de pâine. Dragi credincioşi, hananeeanca, într-o înţelegere mai mare, care a venit să se vindece la Mântuitorul (Matei 15, 22-28), cerea o fărâmă de pâine, nu pâinea întreagă; în chipul ei Îl vedem pe Hristos, vine şi cerşeşte de la noi sufletul nostru, mântuirea. Vrea acea fărâmă, dar o fărâmă de pâine curată şi aceea îmbogăţeşte şi hrăneşte mai mult decât pâinea întreagă.

Acea minte curată, puţin cât faci pentru Dumnezeu, dar să faci cu mintea limpede. Pentru aceasta şi sfinţii apostoli mergând în lume au cucerit lumea. Numai aceşti bărbaţi care erau plini de dragoste de Dumnezeu au putut să cucerească lumea. Atât de îmbătrânit era păgânismul, diavolul stăpânea pe toată fiinţa, pusese precum vulturul gheara pe pradă, aşa a pus stăpânire pe lume. Principalul lucru al lui era să-ţi fure mintea, îi târâia prin idolatrie în tot ce este obscen şi cum spunea apostolul, de care îmi este şi ruşine a le grăi (Efeseni 5, 12). Interesul lui era ca să-l târâie pe om şi să-l murdărească din frumuseţea lui, să-l ducă în tot ce este mai urât, cum este o graţioasă lebădă, sau un pisic, niciodată n-ai să-l vezi murdar. Închipuiţi-vă ce făcea diavolul cu omul, cu atât mai mult mai curat fiind omul, îl tăvălea în tot şi pata care îi înnegrea, îi sluţea, îi rupea veşmântul lui de chip şi asemănare a lui Dumnezeu era păcatul.

A venit Mântuitorul atât de umilit şi a fost ucis de oameni pe crucea Golgotei. N-a venit că nu avea altă treabă, nu a venit, cum spun sataniştii de oameni că a venit pentru Maria Magdalena sau cine ştie ce nebunii mai clocesc în minţile lor bolnave. El a venit întru ale Sale, cum spunea Ioan Evanghelistul (Ioan 1, 11), toate sunt ale Lui (potrivit Ioan 16, 15), a venit cu nobilul sentiment să ne scoată din legea dură dinte pentru dinte şi să ne dea acel frumos percept de care avem fiecare nevoie, de aceasta, milă voiesc şi nu jertfă. Din acest motiv şi sfinţii apostoli pe care i-a cucerit Mântuitorul prin simplul sfat: Vino după Mine, au fost prezenţi la minunile Domnului, L-au conştientizat prin faptele Lui şi prin cuvintele Lui dulci că Acesta este Mesia.

Când L-a cunoscut Apostolul Andrei, curat la suflet, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul în pustiul Iordanului, a spus: Acesta este Mesia. N-a zis unul din Mesia, nu a zis unul din prooroci, acesta este Proorocul, acesta este Mesia, acesta este Hristos, acesta este Apostolul Tatălui ceresc. Ca să ajungi la o aşa concluzie fără numai că-i trebuia gândirea curată. Iată-l pe apostol cum nu a rămas doar el cu această cucerire, că L-a văzut pe Mesia, şi cum suntem noi atâta de zgârciţi în sentimente, l-a împărtăşit şi fratelui lui, Apostolul Petru de mai târziu. Ei erau din Vitsaida, lângă Marea Galileei, localitate care se tâlcuieşte în ebraicăPC. Predici 111 Casa vânătorului. Erau oameni săraci, pescari, îşi întreţineau zilele din pescuit. Sfinţii Părinţi care le-au alcătuit troparele ce se cântă la slujba lor zice: Cel ce ai lăsat pescuitul peştilor şi ai plecat să pescuieşti oameni. I-a ales Dumnezeu pe aceştia ca să-şi schimbe meseria. Aţi învăţat meşteşugul pescuitului, aceasta era o lucrare lumească, dar mergeţi în lume la cuvântul Său, al Domnului, şi veţi pescui oameni.

Dragii mei, cea mai cotoroasă fiinţă, cea mai ingrată, aş putea să spun, toate numai în partea de jos a apelativelor este omul. Greu se lasă omul domesticit. Mai degrabă domesticeşti orice din lumea înconjurătoare nouă decât pe om în îndărătnicia lui. Ştie că va muri, vede cum este încetul cu încetul jefuit de darurile cu care era înnobilat la tinereţe, dar tot nu se lasă. Cu ultimele puteri tot vrea să se împărtăşească din răutatea şi mizeria păcatului, şi mai ales cum sunt organizaţiile obscure sau cei care slujesc direct satanei nu vor să mai audă de Dumnezeu.

Iată-l pe acest întâi chemat Andrei care, cunoscându-L pe Dumnezeu şi din firescul gândirii lui şi a fiinţei lui atât de mult L-a iubit pe Domnul, pe Dumnezeu, încât că nimic nu l-a înfricoşat. A mers până la crucea Golgotei, a fost prezent la toate minunile Domnului şi la toate cuvintele Lui. Iată-l cum tânăr fiind, şi aş putea să spun că tinereţea este cea mai mare bogăţie a omului, le-a lepădat pe toate, pentru ce ? Pentru dragostea de Dumnezeu şi pentru a împlini acea frumoasă misiune la care a şi mers, la apostolat. Oricât de deştepţi am fi şi de culţi nu putem ca să înţelegem ce a însemnat apostolatul acelor oameni. Este groaznic de greu, să te duci într-un necunoscut şi să încreştinezi nişte sălbatici, mai bine te duceai cu fiarele în pădure.

Dragi credincioşi, iată cum încetul cu încetul, cu răbdare, cu dăruire, cu rugăciune au reuşit. Unul dintre aceia îl serbăm astăzi. A colindat lumea, nu să se plimbe cum se plimbă oamenii, abia îşi închipuie timp liber şi apoi cutreieră lumea, ca să se desfăteze, mai ales noaptea. Ei se duceau cu nobilul scop de a duce cuvântul Domnului Hristos, Sfânta Evanghelie, în toată lumea. Se duceau nu în numele lor, se duceau în numele lui Dumnezeu, şi pentru aceasta şi Dumnezeu i-a binecuvântat şi au reuşit. A venit şi prin părţile noastre Sfântul Apostol Andrei, s-a dus până prin Ucraina de astăzi, până la Kiev. Erau sălbatici oamenii, nu putea să încapă în mintea lor numele lui Iisus Hristos, trăiau într-un întuneric al idolatriei.

Să te duci la un om şi să-i spui că de fapt nu este bine ceea ce faci, că iată venim cu mărturii clare, că a venit Hristos cel mult aşteptat în Ierusalim şi iudeii L-au răstignit, nu romanii, L-au omorât cu nedreptate – nu puteau primi acest cuvânt. Este suficient numai un pic dacă stăm, într-un minut al haltei vieţii noastre, îi avem pe oamenii care l-au serbat pe Sfântul Andrei cu pompe mari, pentru lucruri trupeşti. Dar astăzi este Sfântul Andrei. Du-te şi spune-i că astăzi este şi ai să înţelegi ce au păţit sfinţii apostoli când au spus adevărul: te scuipă, te înjură, se dezbracă de caracter şi poţi păţi orice este greu, urât şi insuportabil.

Îmi aduc aminte de părintele Spiridon, când a fost bătut pe meleagurile acestea, părintele Dumitru care l-aţi cunoscut mulţi, legat de gardul miliţiei şi treceau oamenii şi-l vedeau şi-l batjocoreau. Nu erau miliţieni acei necreştini, acei oameni care şi-au vândut tot pentru un blid de linte, că luau de la comunişti o pâine, şi aia împuţită. Era răutatea acelora care slujeau, chipurile, Domnului. Deci iată, dragi credincioşi, cât de greu le-a fost sfinţilor apostoli, şi totuşi nu au dat înapoi. Au fost bătuţi, umiliţi, în cele mai obscene cuvinte batjocoriţi, dar i-a înnobilat Dumnezeu cu darul facerilor de minuni; cum a fost Sfântul Apostol Andrei, a înviat şi morţii, a alungat diavolii, a tămăduit oameni incurabili în văzul tuturora, dar mai ales a aceluia care pătimea.

Atât de labili sunt oamenii, încât că nu poţi să-i faci un fel de creionare a lui, să ştii că mâine va fi tot aşa ca astăzi. Se schimbă precum norul pe cer. A vindecat prin părţile Greciei pe soţia guvernatorului Patrelor. Erau păgâni; atât de mult s-a bucurat guvernatorul că l-a umplut de daruri. Nu umbla sfântul apostol după aşa ceva, dar a arătat puterea dumnezeirii, nu a lui, că a spus: În numele lui Iisus Hristos, Celui răstignit şi înviat, să te vindeci. Dar cât a ţinut această dărnicie pentru acel guvernator ? Puţin. Sfântul Apostol Andrei a fost bătut peste tot unde s-a dus, dar a reînviat ca pasărea Phoenix, s-a vindecat cu puterea lui Dumnezeu şi a mers în continuare. Până la vârsta de 80 ani, cuvântul lui a fost de încreştinare, de dezţelenire a păgânismului şi pusă sămânţa Evangheliei, a nobilului creştinism.

Dragi credincioşi, în cele din urmă, a fost omorât de acelaşi om care s-a bucurat când şi-a văzut soţia vindecată. I-a dat sentinţa în urma unor bătăi crunte, nemiloase; nici un animal nu poţi să-l baţi până la sânge, iar omul ştie să-l bată pe om până sare carnea plină de sânge din trupul lui. A văzut minunea cum s-a şi vindecat cu darul lui Dumnezeu, dar a rămas în aceeaşi păgânătate, în aceeaşi împietrire acest om. I-a dat sentinţa, când a auzit că el se închină crucii lui Iisus Hristos, altarul de jertfă al Domnului Hristos, sentinţa i-a fost: vei fi şi tu crucificat.

Iată smerenia în ce dimensiuni poate să ajungă. I-a spus guvernatorului: nu sunt vrednic nici de moartea Domnului Hristos. Dacă-mi dai această sentinţă de moarte, măcar nu-mi pune crucea pe care a stat Domnul. Şi i-a făcut din lemn acel X care îl ştim cu toţii. L-au legat, credea că fuge de acolo, dar în cele din urmă s-au umilit şi oamenii l-au mustrat de ighemon şi s-au dus ca să-l dezlege, iar el, în aceeaşi demnitate şi înţelepciune, în aceeaşi dragoste curată de Dumnezeu, a spus: nu mă dezlegaţi. Lăsaţi-mă aşa cum a hotărât ighemonul, că pentru mine este o cinste ca să mor pe cruce, ca să mor pentru Dumnezeu.

Ca să ajungi la aşa gândire fără numai că avea o inimă curată şi o gândire curată. Aceea este numai cu darul Celuia ce ne-a zidit. Nu avea bogăţii care să-l tragă înapoi, nu avea alte scopuri care să-l oprească în mersul spre cruce. Iată într-adevăr un om care nu numai că a îndrăznit, a avut curajul să moară pentru Dumnezeu. Un bătrân, poate neputincios la vârsta lui de 80 ani, se fereşte. Când vine o boală în noi, ne întristăm, cheltuim tot ce am agonisit ca să mai cârpeşti acest sarcofag al sufletului, te impacientezi, totul piere, cele frumoase de ieri sunt pălite, gusturile şi pocalele şi alte desfătări au început să fie ciuntite. De ce ? Fiindcă mintea ta deja se duce în colţul morţii.

Iată că aceştia nu au făcut aşa. Cât de nobil este să gândeşti după Dumnezeu şi o gândire curată face şi lucru curat. Deci, dragi credincioşi, aceasta este dragostea de Dumnezeu pentru care oamenii au alergat după El şi au şi murit că nu au vrut să-L piardă. Aceasta este adevărata comoară cu care trebuie să se îmbogăţească omul. Să nu credeţi că ei erau săraci lipiţi pământului. Atuncea cârpeau mrejele când i-a văzut Domnul şi le-a spus: Veniţi după Mine. Acuma erau cei mai bogaţi din lume. Nimic nu le lipsea, dar pentru ei cele trupeşti erau moarte. Aşadar, din această frumoasă pildă împletită cu viaţa Sfântului Apostol Andrei ar trebui să ne ospătăm minţile noastre, ar trebui să ne şlefuim sufletul care este atât de mătuit, ar trebui să ne spălăm haina sufletului care este murdară, târâită prin tot ce este mizerabil. Ne vine cu greu la timpul acesta care aş putea spune [că este] mai păgân decât cele din trecut, ca să-l îndemni pe om să meargă spre cele curate. Aveţi copiii voştri, dragii mei, care vedeţi cum călătoresc, pe ce cărări strâmbe.

Diavolul, în momentul când omul a născocit atâtea nebunii, profită de ele. Şi vă spun cu adâncă tristeţe, a distrus lumea telefonul, internetul şi toate nebuniile. I-au distrus mai ales pe tineret, ei gândesc deja într-o altă lume, lume virtuală. Şi vă spun din toată fiinţa mea, păziţi-vă ! Un diavol ce nu a existat pe lume ! Nu sunt împotriva ştiinţei, îmi place şi mă folosesc de ea, dar în limitele acceptabile, să nu-ţi păgubească sufletul. Tinere, eşti plin de bogăţii, dar unde ţi le cheltuieşti, prin ce hrube, prin ce mahalale ale vieţii ? A intrat satana aceasta şi în mânăstire, a intrat peste tot. Dorm cu telefonul sub cap, noaptea îşi dau mesaje, cuvinte de dragoste, comunică de aici tocmai la capătul lumii. Nu este ceva distrugător, este o facilitare pentru om, dar iată cum i-a distrus pe toţi.

Nu pot să vin să exemplific ceea ce spun, dar mă confrunt cu aceste lucruri. Degeaba îi mai spui unuia care a muşcat din această otravă. El trăieşte deja numai şi numai drăcoveniile acestea. Nici mâncarea nu-i mai trebuie. Şi am cazuri care sunt nişte oameni compromişi pentru viaţă. Părinţii s-au impacientat şi sunt cu mort în casă. Aş putea să spun că aceasta este boala incurabilă a bărbaţilor, mai mult a lor decât a femeilor. Dragii mei, nici măcar bărbaţi nu mai rămân. S-a însurat cu laptop-ul şi aşa rămâne. A mai apărut o porcărie cu facebook, toate prostiile şi nebuniile şi le pun acolo. Măi, omule, măi, dar ai şi tu un pic de intimitate ! Te duci, te dezbraci pe la mare şi te pui acolo, pe prostiile astea. Probabil că nu înţeleg eu, nu sunt în ton cu moda, dar mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această minte şi n-aş vrea să ies din dipticele ei.

Dragii mei, toate au o limită. De ce sfinţii apostoli şi toţi sfinţii de după ei au avut succes în cuvântarea Sfintei Evanghelii şi în vânarea oamenilor ? Era o vânare frumoasă, plăcută, dus acel vânat în staulul oilor cuvântătoare de care zice Mântuitorul: Eu sunt Păstorul cel bun (Ioan 10, 11), Eu sunt uşa (Ioan 10, 9), Eu sunt butaşul (Ioan 15, 1), Eu sunt lumina (Ioan 8, 12), numai la singular. Dar ca să-i spui omului care este bogat în nebuniile astea, degeaba îi spui. Mai bine vorbeşti la un perete. Scoate-l pe un desfrânat din desfrânările lui, scoate-l din beţiile lui, sau omul avar, sau cine ştie în ce patimi colcăie viaţa lui. Cu greu este. Nu mai sunt idoli cum erau înainte, şi se duceau ca o turmă în prostiile acelea. Afrodita de demult, acea zeiţă a desfrânării, nu-şi mai are sensul, că este peste tot desfrânare. Bachus, zeul beţiilor, ce sens mai are să se ducă şi să-i facă jertfă lui Bachus când îl are în faţă, sticla. S-a transformat în sticlă, nici paharul nu mai este.

Dragii mei, cât de nobil ne-a vorbit Hristos, cât de frumos sfinţii apostoli ! Degeaba. Ochi avem şi nu vedem, urechi avem şi nu auzim. Minte avem, dar e mai bolnavă decât a mortului. Aşadar, se merită – zic eu – să stăm un pic să gândim încotro mergem, ca nu cumva trezindu-ne gârbovi, albiţi de atâtea câte sunt în viaţă, că am trăit degeaba.

Sfântul Apostol Andrei la 80 de ani s-a bucurat într-adevăr, că n-a vrut să mai fie dat jos de pe cruce. A murit pentru Hristos şi aceasta era fructul, rodul vieţii lui, să mori pentru Cel care a fost bun şi încă este bun cu noi. Merită Domnul Hristos şi apostolii Lui tot ce este mai scump din noi. Dar rămâne nouă ca să-L iubim pe Domnul, care ne-a iubit şi ne iubeşte, cu acea cantitate măcar mică, dar curată. Lui să-I dăm slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin.

Să vă răsplătească Sfântul Apostol Andrei că i-aţi adus slavă. La mulţi ani.