Cine e online?

Avem 75 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul de Sfinţii Trei Ierarhi 2016

 

Bucură-te treime de arhierei întru tot lăudată, spune în acatist.

Mare lucru este ca omul, în scurta-i lui viaţă, să pună rânduială în paşii vieţii lui şi să-şi pregătească, cum spunea Sfântul Isaac Sirul, pat de odihnă la bătrâneţe. Mare lucru este ca să nu răsară soarele peste el degeaba, să fie adăpat din norii cerului fără roadă. Tot omul este ca un pom răsădit în pământul lui Dumnezeu. Dacă orice pom care este în grădina stăpânului este pus cu un rod, şi-l aşteaptă stăpânul ca să-i facă rodul pentru care a şi fost ostenit să-l aibă în grijă, se supără când nu dă rod, cu atât mai mult Dumnezeu care ne-a sădit pe noi, după cum spune, ca o vie în pământul Său, ca toamna să dăm rod. Ce tristeţe poate să fie.

Lucrurile le vedem ca într-o icoană, ca într-o carte deschisă şi pe înţelesul fiecăruia plecând de la noi către cer. Noi, de nenumărate ori, în nişte situaţii incomode care stârnesc mânie, imediat izbucnim şi scoatem sabia. Atunci când ni se pare că suntem bolnavi, atunci când ni se pare că suntem prea obosiţi, iarăşi nu aducem roadă şi în mintea noastră gândim lucrul şi facem, ne aşternem la odihnă. Atunci când pântecele ţi se pare că nu este plin, îl mai înfunzi până aproape să plesnească. Toate acestea le vedem noi, dar ca să aducem roadă lui Dumnezeu din cele duhovniceşti nicicum nu putem.

Iată-L pe Dumnezeu cum tace, rabdă şi iartă. Este Acel Stăpân care îndelung-răbdător L-a numit omul şi cum şi El Şi-a spus, S-a etichetat, că îndelung rabdă. Nu există meschinărie mai mare şi laşitate în oameni decât atunci când profită de bunătatea şi răbdarea lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi, nu toţi oamenii au făcut la fel. Aceasta întăreşte acea frumoasă regulă lăsată de Dumnezeu, că viţa care este sădită şi împrejmuită cu gard este menită să aducă roadă, ostenindu-se din firea ei, cât mai multă roadă Stăpânului. Iar omul nu face altceva decât să târâie trupul prin toate poftele şi zămislind pofta în minte face şi păcatul, şi în felul acesta îl depărtează de Dumnezeu. Spun că nu toţi oamenii au făcut acelaşi lucru, cum toată lumea merge în paragină. Îi vedem pe cei trei mari stâlpi ai Ortodoxiei antichităţii, au plecat din casele lor spre studii înalte, au primit cuvântul lui Dumnezeu din gura părinţilor lor, au pus preţ pe această hrană duhovnicească şi toate loviturile din afară care se îndreptau spre sufletul lor au fost la timp arate, la timp respinse.

Cine se uită la sfinţi să nu se împuţineze, că ei n-au fost din alt aluat sau, cum spun occidentalii, predestinaţi. Ca să ajungi la aşa înălţime trebuie şi un pic de muncă, iar munca îţi începe din zorii vieţii tale când cunoşti binele şi răul. Sfântul Grigorie îl avea pe tatăl lui păgân, închinător de idoli, dar mama era creştină. Când a ajuns la pubertate a avut o vedenie, i-au venit două fecioare de o frumuseţe de înger. Au venit în vis şi pe el l-a cutremurat acea frumuseţe. Le-a întrebat: Cine sunteţi voi ? Una i-a spus: Eu sunt fecioria, iar cealaltă a spus că sunt înfrânarea. Pune gândul tău cu al nostru, uneşte mintea ta cu a noastră şi te vom duce în lumina cea nestinsă, veşnică a Sfintei Treimi, au spus cele două fecioare şi apoi au plecat.

Această vedenie – care în adâncul sufletului lui şi-a dat seama că este de la Dumnezeu, şi nu de la diavol – l-a marcat tot restul vieţii. Dacă era un nebun de astăzi, care este nesăţios după cele trupeşti, după mizeriile acestea, cred că le sugruma şi le ţinea lângă el. Dar era un vis. Numai faptul că au venit şi i-au spus sfat: Pune gândul tău cu al nostru, uneşte mintea ta cu a noastră. De câte ori nu avem şi noi nişte revelaţii în paşii vieţii noastre, dar imediat colbul şi grija vieţii le acoperă şi le şterge, ca o tablă la şcoală plină de cretă. Acest lucru care i s-a desfăşurat lui de la Dumnezeu tocmai în pubertatea sa iată că l-a marcat şi a şi început să lucreze acea frumuseţe de a-şi uni gândul şi mintea cu cele două fecioare.

A mers în nădejdea mântuirii lui Dumnezeu, şi nu în nădejdea că mă va ierta Dumnezeu şi să-mi desfătez hoitul acesta care niciodată nu zice: Ajunge ! A ajuns la adânci bătrâneţi, a murit pe patul lui după ce s-a retras, scârbit fiind de lucrurile de la Patriarhia Constantinopolului, el fiind patriarh. Îşi încheie drumul vieţii lui, spunând: Patul meu era aşternut cu paie, mâncarea o dată în zi şi un singur fel, şi în haina în care mă trezeam cu aceea mă culcam. Iată un gând frumos, iată o şoaptă frumoasă, dumnezeiască pusă în mintea lui şi ţinută ca un odor, a lucrat-o până la adânci bătrâneţi. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a dus la scaunul Sfintei Treimi pentru osteneala vieţii lui.

Sfântul Vasilie cel Mare, cu 2 ani mai mic ca el, s-a născut în casă de părinţi creştini, o casă binecuvântată din care toţi s-au sfinţit şi au ajuns în paginile sinaxarului. A avut o luptă cutremurătoare împreună cu oamenii, s-au luptat şi s-au rugat lui Dumnezeu pentru problemele Bisericii. Lupta lui a fost până şi cu împăraţii. Atunci bântuia Biserica cutremurătorul eres al arienilor. S-a luptat din toate puterile lui ca să stingă din Biserică erezia; zi şi noapte au stat şi au scotocit în paginile Sfintelor Scripturi ca să scoată adevărul, adevăr care a rămas până în zilele noastre ca nişte pietre de temelie pentru dogmatismul zilelor noastre.

Dacă Sfântul Grigorie a murit la 80 ani, Sfântul Vasilie a murit prematur la 49 ani. A ajuns pe cele mai înalte culmi ale înţelepciunii, era mare făcător de minuni, trupul lui era tot uscat, de atâta post, de atâta suspin, de atâta răbdare. Amândoi au fost colegi în Alexandria, au fost în Capadochia, au fost în Atena, fastuoasa metropolă a lumii antice. Cum i-a încondeiat istoria, aceşti doi prieteni de nezdruncinat nu ştiau decât două cărări: de acasă la şcoală şi de acasă la biserică. Iată-i cum au ajuns păzitorii Bisericii, dar nu înainte de a-şi şlefui sufletul cu armele acelea puternice, luminate de Duhul Sfânt, dar nu înainte de a-şi stoarce trupul şi pus la respect. Că atunci când trupul este desfătat, el se ridică deasupra sufletului şi este ca un armăsar fără zăbală care nu-l mai poţi stăpâni. Acesta este orice trup care nu mai are mintea pe umeri.

Iată-l pe Sfântul Vasilie cum avându-l, împreună cu Sfântul Grigorie, coleg pe viitorul împărat Iulian la Atena. L-au catalogat pe acesta că de ar şti Bizanţul, imperiul, ce creşte, mai bine s-ar despica şi l-ar înghiţi. Profetice au fost cuvintele acestora, că într-adevăr Iulian Paravatul, Apostatul cum l-a mai numit istoria, după ce a ajuns cu sceptrul puterii Bizanţului în mână, primul lucru care l-a făcut a redeschis capiştile idoleşti, închizând bisericile şi prigonind pe creştini.

Sfinţii aceştia, Sfinţii Părinţi, mai ales Sfântul Vasilie a avut mult de lucru cu aceşti blestemaţi de împăraţi arieni. Când pleca în Persia să se lupte cu perşii, Iulian a trecut prin Capadochia; ştiind că Vasile, fostul lui coleg, a ajuns episcop, i-a trimis veste că va trece cu armata prin ţinutul lui şi să iasă să-l întâmpine cu ce mănâncă el. El a ieşit cu o pâine de orz, că aceasta mânca. Atât s-a supărat, el a poruncit să-i aducă un braţ de fân Sfântului Vasilie. Era o contrare între cei doi, adevărat era Sfântul Vasilie din cauză că aceasta era mâncarea lui, dar în mintea lui bolnavă, a lui Iulian, el credea că stă cine ştie în ce mese imperiale. Mânios, a plecat la luptă în Persia, dar nu înainte de a-l ameninţa: Când mă voi întoarce învingător, te voi spulbera şi pe tine şi cu toţi cei care-i păstoreşti.

Cu nebunul nu este bine niciodată să te pui. Unde putea să se ducă ? Să se lupte în săbii nu putea, că trupul lui era vlăguit şi nici nu avea rost. Să-l momească cu aur şi cu argint nu se putea, că era sărac. Era călugăr. A apelat la Dumnezeu şi, după multă rugăciune împreună cu creştinii de acolo, la Sfântul Mercurie care era sfântul locului, a văzut cum a dispărut din icoană Sfântul Mercurie şi a venit cu săgeata însângerată. Atunci a pierit pe front Iulian. Iată câtă luptă a avut, care cu greu ne este numai să le citim şi să le înţelegem, şi Sfântul Vasilie.

Sfântul Ioan nu a fost mai prejos în suferinţe. Am putea să spunem că este unul dintre cei mai râvnitori spre cele dumnezeieşti şi cel mai prolific: a scris bibliotecă întreagă. Având o minte strălucită, mergea prin paginile istoriei ca o pasăre prin ramurile unui copac. A scos acea dulceaţă din Sfintele Scripturi, a tâlcuit enorm de mult proorociile şi le-a lăsat nouă spre învăţătură. La vârsta de 62 ani avea să apună şi el, sfârşindu-şi alergarea. Moartea lui a venit din cauza împărătesei Eudoxia, acea vanitoasă femeie care nu se mai sătura; din lăcomia care o avea, răpea şi averile săracilor. Ea purta sforile la curtea Bizanţului. Când a mustrat-o Sfântul Ioan Gură de Aur atât de mult s-a supărat acea mândră de femeie, acea Eudoxie, acea Izabelă cum a numit-o Sfântul Ioan, [încât] i-a dat sentinţa să fie exilat. Şi a ajuns la vârsta lui de bătrâneţe, de 60 şi ceva de ani, tocmai în Comane, unde s-a şi sfârşit, nu înainte de a aduce ultima jertfă în hainele arhiereşti la biserica de acolo.

Iată, dragi credincioşi, încă o viaţă de om care a adus roadă însutit. Un pom răsădit lângă izvoarele apelor, cum spune Proorocul David, care frunza lui nu va cădea şi roada sa va da în vremea sa (Psalmi 1, 3). Cu nimic nu suntem diferenţiaţi de aceia. Scotocind vieţile sfinţilor, găsim cei mai simpli oameni care au ştiut cum să trăiască şi nu s-au pervertit printre mizeriile lumii. Ne-au rămas de la ei nişte comori de nepreţuit. Nu degeaba i-au numit Sfinţii Părinţi stâlpii Bisericii; aceştia au reechilibrat Biserica care deja se clătina datorită ereziilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur era mai mic decât Sfântul Vasilie cu 12 sau 14 ani. Au trăit toţi în veacul al IV-lea şi puţin a depăşit, cu 4 ani, Sfântul Ioan veacul al V-lea. I-au adunat după anul 1.000 un mare trăitor în Dumnezeu, Sfântul Ioan al Evhaitelor. A avut o vedenie tocmai când oamenii se certau între ei lăudându-şi pe sfântul lor, zicând că Sfântul Ioan a fost mai mare decât Sfântul Vasilie, sau altul Sfântul Vasilie, sau altul Grigorie. Şi s-au numit fiecare după apartenenţa şi simpatia celui pe care îl preţuiau: ioanieni, grigorieni şi vasilieni. Ca să nu apară dezbinare în Biserică,PC. Predici 112 Dumnezeu a mijlocit că s-au arătat cei trei ierarhi acestui împodobit în fapte bune, Sfântul Ioan al Evhaitelor. Şi au spus aşa: Spune tuturor închinătorilor lui Dumnezeu şi celor ce ne preţuiesc că acolo unde este unul suntem şi ceilalţi doi. Noi suntem una, şi nu suntem trei. L-am mărturisit fiecare cum am putut şi ne-am ostenit din răsputeri pe Dumnezeul cel adevărat. Aşază-ne o zi pentru toţi trei, şi a rămas ca această zi, de 30 ianuarie, să fie serbarea celor trei sfinţi mari stâlpi ai Ortodoxiei.

 

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu. Mânăstirea Pantocrator, Muntele Athos, sfârşitul secolului al XVI-lea

 

De la Sfântul Vasilie cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur ne-au rămas aceste rugăciuni împotriva diavolului, cum le mai numim molitfele Sfântului Vasilie şi ale Sfântului Ioan. Confruntându-se cu luptele nevăzute ale diavolului, nu le-a fost uşor ca să-i contreze, ca să-i răpună pe aceşti spurcaţi de îngeri ai întunericului. Confruntându-se cu atâtea necazuri în lume, au adunat toate cele care pătimeau oamenii şi au făcut aceste blesteme împotriva diavolului.

Ne punem întrebarea de ce sunt atâtea necazuri, de ce mor oamenii, de ce se sinucid ? Omul care este laş în viaţa şi în trăirea lui aruncă săgeată către Dumnezeu: Doamne, de ce mi-ai făcut aceasta ? dar el nu se uită din laşitate la viaţa lui. Dar ce-ai făcut tu ca să-ţi răsară Soarele dreptăţii în mintea ta, în inima ta ? Cu ce-ai preîntâmpinat tu răutăţile diavolului ? Că diavolul acolo cade răpus când haina ta este haină de smerenie, haina sufletului tău. Când eşti plin de mândrie, când ţi se pare că nimeni nu mai este ca tine, în momentul acela eşti cel mai vulnerabil. Eşti o victimă iminentă.

El a iscodit toate neroziile lumii şi-i îndeamnă pe oameni: Du-te şi muşcă din acea momeală. Îmi spunea cineva zilele acestea de o persoană care era chinuită rău de diavol, o fată, şi mult i s-a citit, şi în cele din urmă s-a aşezat pe calea ferată şi a tăiat-o trenul. Iată ce face satana, şi câte cazuri nu sunt ? Îl chinuie pe om şi în cele din urmă îl îndeamnă: Fă acest lucru.

Dragi credincioşi, la ce să te mai aştepţi la bine de vreme ce toată ziua eşti cu diavolul în gură ? La stări de nervi, colerice, imediat luat-a-r satana, sau cine ştie cum înjuri. El este lângă tine deja. Nu mai spunem ateizarea care s-a făcut în timpul comunismului şi au venit aceşti blestemaţi de democraţi care mai şiret îi duc pe oameni în toate porcăriile de care ne este şi greu să mai grăim despre ele. Vedeţi lucrurile care se anunţă deja ca un puhoi peste omenire. Stai şi te gândeşti, cei care sunt în putere de a da legi, dacă-i mai poţi numi nişte oameni cu bun simţ, să înveţi tu un copil nevinovat lecţie sexuală … Orice animal nu are nevoie de aşa ceva, fiinţe necuvântătoare, iar tu din occident sau de unde vii, nemernic ce eşti, te titrezi cu doctorate la activ, duci tu în şcoală toate neroziile !

Ne întrebăm: Este vinovat Dumnezeu cu ceva ? Absolut cu nimic. Ştiţi ce s-a întâmplat în Norvegia şi ce se întâmplă, de nici nu se spun toate ! Spunea un analist politic că, dacă se merge în ritmul acesta cum s-a mers până acum, Norvegia peste vreo 20 ani vor fi 90% din norvegieni pe sens invers. Mi-e şi greu ca să mai spun: vor trăi toţi în Sodoma şi Gomora. Gândiţi-vă numai la ideea aceasta, că s-a legiferat adopţia de copii de către aceşti oameni care am putea să spunem că sunt satanişti. Ce să înveţe un îngeraş din acesta de la nişte declasaţi, nişte sodomişti ?

Iarăşi ne punem întrebarea: Este vinovat Dumnezeu ? Nu. Tu, omule, eşti vinovat. Tu le cauţi, mintea ta se uită numai şi numai la cele puturoase, mizerabile ! Pot să-ţi citească toate bisericile din lume molitfe ! Nu se prinde nimic din cauză că în lăuntricul tău este sădită această rădăcină a răutăţii, a mizeriilor. Cum Dumnezeu ne-a lăsat cu voinţa liberă, atunci când a spus: Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24), avem liberul arbitru. Cum spunea Apostolul Pavel învăţându-i pe cei care-l ascultau: Biserică au, învăţătură au, proorocie au, ce-ţi mai trebuie ? Fără numai să ne lepădăm de mofturile noastre şi iubindu-L măcar ca o rază de lumină trecută printr-o mică fantă pe Dumnezeu îţi ajunge să-ţi hrăneşti sufletul, dar măcar să faci curat acest lucru.

Satana anume te stârneşte, în ceas de mânie scoate sabia, şi cea mai grea sabie şi ascuţită este sabia limbii, cum spunea proorocul, ascuţită de amândouă părţile. Omule, în mâna ta este cheia mântuirii ! Nu în mâna lui Dumnezeu. În mâna ta. Depinde ce faci cu ea. Dar majoritatea iubind trupul, aleargă după descântecele satanei, lepădându-L pe Dumnezeu şi îmbiindu-se la dulceţile, la poftele acestea trupeşti care sunt atâta de deşertăciune, atât de păguboase din punctul de vedere al sufletului.

Rămâne în custodia fiecăruia. Până nu te lepezi de sineţi şi atunci când eşti umilit să taci, cum au făcut şi cei trei Sfinţi Părinţi care-i serbăm astăzi, cum au făcut şi cei din întregul sinaxar şi cei neştiuţi, n-ai să ai odihnă. Mulţi poate aţi văzut oameni care au continuu război în lăuntricul lor. Pe faţa lor parcă transpiră tot neodihnă, război continuu în lăuntricul lui; acela are ceva în lăuntricul lui, şi îi domină mintea, şi atunci este pus tot timpul pe gâlceavă, i se pare că el este totul, stratificat. Lumea este la picioare. S-o crezi tu, imbecilule, că aşa este ! Uită-te la Dumnezeu unde a cules ! Acel vameş, acel Zaheu, acea femeie păcătoasă, acolo a găsit Dumnezeu briliantul acela care este sufletul tău curat.

Chiar dacă eşti păcătos, pocăieşte-te, mărturiseşte-te, opreşte păcatul, îmbracă-te în haina smereniei, şi din momentul acela pomul tău munceşte ca să dea roadă Stăpânului care a murit pentru noi, Iisus Hristos, căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.