Cine e online?

Avem 42 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

 
Partea a XXXVI-a
22 iunie 1997
 

Cheamă-mă în ziua necazului tău, te voi scoate şi mă voi proslăvi (Psalmi 49, 16), stih prin care ne învaţă Sfântul Prooroc David cum să-L chemăm pe Dumnezeu în ajutor atunci când inima ne este plină de durere şi ochii înlăcrimaţi. Nu întotdeauna ceea ce cerem după mintea noastră este bun şi nu întotdeauna ştim cât să cerem şi cum să cerem de la Dumnezeu cele care ni se par sau nu că ne sunt trebuincioase.

În pilda de astăzi, îl vedem pe acest om, sutaş de meseria lui, care avea un mare necaz fiindcă un ostaş al lui trăgea să moară. Prins în această durere, în acest necaz şi neavând unde să alerge, şi auzind de Fiul Mariei şi Fiul lui Dumnezeu aleargă la El. Dar aleargă cu atâta smerenie încât că-şi spune păsul durerii lui, iar Mântuitorul care era Dumnezeu şi citea în inima omului, iată că-i dă de smerenia chemării lui Dumnezeu. Şi atunci, el spunând că rău se chinuie sluga lui şi trage să moară şi am venit la tine să-l vindeci, că nimeni altul nu poate să-l vindece, Mântuitorul îi spune: Mergi şi voi veni la tine. La care el imediat replică în faţa Acelui chemat: Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul casei mele (potrivit Matei 8, 5 şi urm.).

Acest dialog atât de scurt, de înţelept şi plin de conţinut a străbătut o istorie întreagă până în urechile noastre şi parcă acum s-ar fi întâmplat. Şi pentru cel ce-L caută pe Dumnezeu, prin cuvintele Sale şi învăţăturile Sale nemuritoare, poate găsi o mare înţelepciune aici, în acest sutaş, şi noi de la el ne putem înţelepţi cum să-L chemăm pe Dumnezeu când suntem plini de necaz. Deci iată câtă smerenie aplică acest sutaş, smerenie care imediat cheamă mântuirea durerii lui: Nu sunt vrednic, Doamne, să vii sub acoperişul casei mele. Ci numai zi cu cuvântul şi eu cred că sluga mea se va mântui. Că şi eu sunt om sub stăpânire şi zic aceluia du-te şi celuilalt vino şi se împlineşte. Deci nu mai am nevoie, Doamne, Tu să vii sub acoperişul meu, să zici ceva cum ai mai zis la alţi bolnavi până acum. Cred în puterea Ta dumnezeiască şi cred că Tu de aici, de departe fiind de sluga mea, dacă vrei, poţi să mi-o vindeci.

Pentru aceasta, Dumnezeu lasă această pildă să se întâmple în Capernaum şi în faţa ucenicilor şi a celor ce-I sorbeau cu patos pildele vieţii Lui şi să ne rămână încondeiate de către evanghelişti până în zilele noastre. Că iată, nu întotdeauna ai nevoie cu mare insistenţă să-ţi vină Dumnezeu în revelaţii sau mai ştiu eu cum să-ţi vindece durerea, ci doar să crezi că Dumnezeu îţi va veni şi atunci cu adevărat acesta este al credinţei neţărmurite. Şi prin acest om, care nu-L cunoştea pe Dumnezeu, ruşinează pe toţi iudeii şi de la iudei pe toţi ceilalţi care sunt împuţinaţi în credinţă. Că Mântuitorul replică la acest dialog atât de scurt, de plin de credinţă şi de înţelepciune, zicând ucenicilor şi prin ei nouă: Amin, zic vouă, că în tot Israilul n-am găsit atâta credinţă (Matei 8, 10).

Că oamenii erau învăţaţi să vină Mântuitorul şi apoi după El să vină sfinţii apostoli să ceară rugăciuni la Dumnezeu, să vadă cu ochii lor acestea împlinindu-se. Oare dincoace vedem la acest om, care abia începea să meargă în cele ale credinţei, ca un prunc nou născut, şi iată-l cât de plin de credinţă, spunând: Doamne, nu am nevoie, că ştiu că Tu poţi să-mi vindeci sluga mea.

Şi fiindcă în cursul discuţiilor noastre suntem la poporul iudeu când el începe să se închege ca un stat mesianic, ca un popor dumnezeiesc în care se varsă legea lui Dumnezeu şi legea creştinească totodată, să vedem ce se întâmplă în timpurile acelea, cum oamenii Îl cheamă pe Dumnezeu sau cum Îl resping pe Dumnezeu în ceasurile necazurilor lor. I-am văzut pe iudei cum odată intraţi în pământul făgăduinţei cu atâtea minuni văzute, palpate de senzualitatea lor, şi tot rămân necredincioşi. Îi vedem pe iudei înconjuraţi de mari minuni şi iată-i cum se uităPC. Predici 113 1 peste gardul poporului său şi văd idolatria din ţarcurile vecine, popoarelor vecine. Timp de 400 ani iudeii sunt conduşi de acei judecători şi, dacă ei au văzut de jur-împrejurul lor că celelalte neamuri străine lui Dumnezeu în confesiunea lor au împărat, au început să ceară şi ei împărat. Şi ultimul dintre judecătorii timpului aceluia fiind Samuil, iată, îmbătrânit în zile, cum este forţat de popor să ceară de la Dumnezeu împărat.

Samuil este tare intrigat, supărat de ceea ce cere acest popor atât de mângâiat de către Dumnezeu şi de ocrotit. Iar Dumnezeu îi răspunde, zicându-i: Nu pe tine te jigneşte, Samuile, ci pe mine. Că tu eşti acum cu ei, dar eu i-am scos din Egipt. Sute de ani i-am condus pe aceşti oameni, acest popor mesianic, care a fost cu mînă tare şi cu braţ înalt scoşi din robie. Deci pe mine mă jigneşte, de îndată ce această formă de conducere a atâtor oameni a fost dată de Dumnezeu (potrivit I Împăraţi 8, 5 şi urm.).

 

Sfântul Prooroc Samuil

 

Iată cum începe căderea acestui popor mesianic, şi forţând nota la Samuil, care era căpetenia judecătorilor poporului mesianic, trebuia să se săvârşească. Iar Dumnezeu îi spune lui Samuil: Spune-i poporului în adunările lor ce înseamnă un împărat (potrivit I Împăraţi 8, 9). Iar Samuil spunându-i cu amănuntul vitregiile care se pot atrage de către împărat asupra poporului, totuşi ca într-un glas cer: Dă-ne împărat ! Şi atunci Dumnezeu, care citeşte în inima omului, le-a pregătit împărat şi a zis lui Samuil să-l ungă pe Saul, care era din seminţia lui Veniamin, ultimul din cei 12 fii ai lui Iacov.

Lucru care-l şi săvârşeşte. Îl unge împărat cu rugăciune către Dumnezeu, iar Saul, instaurându-se primul împărat la poporul iudeu, a mers un timp cu Dumnezeu şi apoi a început să-şi scoată animalul din el. Că a început să subjuge poporul, a început ca fetele care erau frumoase să fie chemate la curtea imperială, pentru obligaţiile care le aveau acolo în curtea imperială feciorii iudeilor trebuiau să slugărească tot timpul anului în ţarinile împăratului, dăjdiile mergeau mai mult spre împărat. Iar poporul care a cerut împărat, iată că începea să suspine. Plus, peste acestea, împăratul începea să se lepede de Dumnezeu. Şi cu toate că a fost rânduit de Dumnezeu acest Saul şi uns cu putere divină de către proorocul timpului aceluia, Samuil, iată-l că atunci când era în primejdie de război şi neavându-l pe Samuil de faţă să se sfătuiască, imediat se duce şi face ardere de tot, cum spune Sfânta Scriptură, către zei. Pentru acest lucru, Dumnezeu S-a supărat atât de mult, încât că primul împărat iată cum Îl leapădă pe Dumnezeu.

M-am oprit la acest lucru al timpurilor acelora de demult, că şi noi la rândul nostru atunci când suntem în ceasul necazului şi suntem superficiali în rugăciune şi în chemarea către Dumnezeu, în logosul nostru către Dumnezeu, imediat când avem şoapte din aproapele nostru la alţi dumnezei ne ducem. Dacă ţi-a căzut un necaz în sufletul tău, în familia ta, împrejurul tău, iată, imediat, fiindcă ai mâinile pline de sânge şi de nedreptate – cum îi mustră Proorocul Isaia pe iudei –, evident că nici Dumnezeu nu-ţi va veni imediat, ci te cerne în credinţă. Iar tu, slab fiind în credinţă, acum la timpurile acestea, apelezi imediat la pretinşii vrăjitori, la pretinşii căutători în cărţi, la pretinşii cititori în stele şi la aceşti oameni care chipurile au puteri supranaturale.

Atunci când vei apela la alţi dumnezei decât la Dumnezeul cel atotputernic, nu eşti altul decât acel Saul de atunci. Şi dacă acel Saul de atunci a primit de la Dumnezeu sentinţa că împărăţia ta va cădea, Saule, pentru ceea ce ai făcut (potrivit I Împăraţi 13, 13-14), aşa vei primi şi tu aceeaşi sentinţă. Că imediat după această lucrare malefică pe care a făcut-o Saul, a intrat duhul necurat în el şi, evident că Dumnezeu vrând să-l scoată pe acest împărat din scaunul împărăţiei, trebuia să pregătească pe un altul. Fiindcă de acum, odată începută o nouă eră, o nouă formă de conducere a poporului lui Israil, nu se mai putea lepăda.

Deci, iată poporul lui Israil cum, datorită mofturilor, leapădă ceea ce le-a rânduit Dumnezeu, conducerea de către judecători şi cer şi ei împărat. Acum, când au văzut acest împărat cum subjugă poporul, voiau să-l lepede şi răcneau către Dumnezeu: Doamne, ia-ne acest împărat ! Deci iată, până ieri ai vrut împărat şi de acum nu mai vrei împărat. Iar Dumnezeu, care este îndelung răbdător şi mult milostiv, şi este lesne iertător pentru toţi oamenii, iată că avea să-i ierte şi de data aceasta, şi-i spune aceluiaşi Samuil, care era ca un om de legătură între Dumnezeu şi poporul mesianic: Cheamă din rădăcina lui Iesei pe fiul lui Iesei, ca să se ungă împărat (potrivit I Împăraţi 16, 1 şi urm.). Iesei avea 8 fii şi îi aduce de la cel mai mare până la al şaptelea. Dar spune Dumnezeu lui Samuil: Nu este nici unul din aceştia. Şi atunci Iesei spune: Mai am pe unul mai mic care paşte oile. Au doară pe acela îl va unge împărat ? Şi pe acela-l cheamă, şi acela nu era altul decât David. Că David avea să consemneze în frumoşii săi psalmi: Mic eram în casa tatălui meu şi Dumnezeu n-a binevoit întru fraţii mei mai mari, virtuoşi, ci în mine, care eram mai mic (potrivit Psalmi 151, 1, 5).

Şi să vedem de ce. Era curat în sufletul său, avea o trăire sufletească frumoasă în caracterul lui, în mintea lui, chiar dacă era de copil, gândea cele duhovniceşti, gândea către Dumnezeu. Era pur în tot sentimentalismul său religios. Avea cunoştinţa lui Dumnezeu şi dacă încă din pruncie el începea să gândească cele frumoase către Dumnezeu, iată copil fiind Dumnezeu îl înnobilează. Îl înnobilează, cum aş putea să spun, că pe nimeni altul din toată istoria omenirii nu a mai înnobilat Dumnezeu. Şi cum i-a fost înnobilarea ? Păscând oile în casa tatălui său acest copil, îl vedem cum chemându-L pe Dumnezeu în ceasul primejdiei, când dădea târcoale un leu, îl ucide. Dar nu în numele muşchilor lui şi a priceperii lui, era un copil. În numele Dumnezeului părinţilor săi, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov.

 

PC. Predici 113 2

Sus, David vorbind cu îngerul
La mijloc, Sfântul Prooroc Samuil chemându-l pe David ca să-l ungă împărat
Jos, Samuil îl unge împărat pe David înaintea tatălui şi fraţilor săi

 

Şi iată înnobilarea lui, pentru ceea ce trăia în sufletul său, în faţa întregului popor. În neamul filistenilor era un uriaş, un soldat imens, cum spune Sfânta Scriptură, avea 6 coţi, deci era mult mai mult decât un om. Şi acesta era plin de armură. Şi atunci când filistenii duceau război, înainte de a se încrucişa armele, îl scotea pe acest uriaş cu numele de Goliat în faţă şi spunea conducătorul filistenilor: Scoateţi şi voi pe cel mai mare viteaz al vostru şi nu are sens să moară atâta lume, ci aceşti doi să se confrunte – elefantul cu puricele. Şi închipuiţi-vă când iudeii au fost înconjuraţi de filisteni şi puşi în această ipostază atât de nefastă, parcă nemiloasă pentru poporul iudeu, ce aveau să facă ? Ce iudeu se putea încumeta să se bată cu acest animal cu chip de om atât de mare şi de neam păgân ?

Şi iată că din mijlocul poporului se desprinde un copil. Merge la Samuil şi acela îi pune o armură de copil pe el, dar leapădă sabia care i-a dat-o Samuil şi ia într-o tolbă nişte pietricele şi o praştie. Şi din mijlocul poporului iudeu iese acest copil şi dincolo parcă era la antipod acest uriaş. Gândiţi-vă câtă mărinimie în acest copil şi cât curaj, dar câtă ofensă în acel uriaş. Şi atunci când să-şi încrucişeze armele, de unde ? El nici nu avea sabie. Pruncul scoate praştia şi punând pietricică în praştie îl loveşte pe Goliat în cel mai sensibil loc unde l-a găsit descoperit în armura lui, în frunte. Şi Goliat cade jos, iar acest copil se duce şi se munceşte să scoată sabia din teacă, a lui Goliat, şi îi taie capul, în faţa filistenilor şi a poporului iudeu. Iar iudeii când au văzut această minune, imediat cu atâta curaj şi bineînţeles primit şi de la Dumnezeu, i-au învins alergându-i şi ucigându-i pe filisteni.

Marele tâlc al acestui lucru îl găsim la marii dogmatişti ai lumii, şi aceştia au pornit în tâlcuirea acestui lucru de la faptul că Goliat cade în faţă, şi nu cade pe spate, cum era legea balistică. Că atunci când eşti lovit din faţă, evident că vei cădea pe spate, dar el cade în faţă. Şi tâlcuirea acestui gest este faptul că îngerul lui Dumnezeu l-a lovit pe Goliat după cap şi l-a trântit în faţă. Că nu era a pietricelei aceleia aruncate în acest om de către David, ci era a chemării lui Dumnezeu, că acest copil Îl cheamă pe Dumnezeul părinţilor săi, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov în ajutor pentru poporul său. Şi Dumnezeu iată trimite pe îngerul Său şi-l ucide pe acesta.

Deci vedeţi ceasul necazului a doi oameni: Saul, înconjurat de armată şi nu ştia cui să-i ridice glas, dar dacă era murdar în viaţa lui, aduce jertfă idolilor. Iar acesta, copil fiind, şi văzând necazul în mintea lui asupra poporului său, iată cum găseşte cheiţa aceasta care nu este alta decât rugăciunea şi, totodată, nu rămâne vorbă ci materializată această credinţă. Şi stau şi mă întreb în mintea mea: Oare ce pildă să ne mai dea Dumnezeu ca să ne înţelepţim, de îndată ce-L vedem pe Dumnezeu prezent în vieţile noastre dintotdeauna, în fiecare clipă când Îl chemăm sau chiar dacă nu-L chemăm, totuşi El vine, vine că ne iubeşte.

Vedem această mărinimie a acestui copil, care mai târziu va deveni rădăcina Fiului lui Dumnezeu după trup, Împăratul şi Proorocul David, care este socotit unul dintre cei mai mari prooroci, proorocind despre Mesia în psalmii săi nemuritori şi atât de puternici în rugăciunea lor. Îl vedem pe David în continuare cum este urmărit de moarte de către Saul, datorită invidiei lui Saul, că poporul îl iubea foarte mult pe acesta chiar dacă era mic în vârsta lui. Şi acum, cu un mic grup de ostaşi, îl vedem cum pribegeşte prin munţi, şi de 2 ori Saul cade în mâna acestuia, care era primejduit de moarte. O dată ajunge până în cortul lui Saul, David, noaptea, şi spre încredinţare că a ajuns i-a tăiat o parte din manta şi a luat-o cu el. Şi din munte i-a strigat: Saule, azi noapte viaţa ta a fost în mâinile mele. Şi ca drept dovadă, uită-te la mantaua ta şi ceea ce-ţi lipseşte, uite-o la mine. Dar iată, tu mă urmăreşti pe nedreptate să mă ucizi, iar tu ai căzut în mâinile mele şi eu nu te-am ucis. Altă dată, tot aşa, ajunge până în cortul său şi îi ia lancea, şi tot aşa îi spune: Saule, azi noapte viaţa ta a fost în mâinile mele şi nu te-am ucis. Şi mereu pribegea prin munţi şi iată chema mereu cu blândeţe milostivirea lui Dumnezeu până când a venit şi sfârşitul lui Saul.

De asta vă spun cu amănunte aceste pilde, iubiţilor credincioşi, că şi Dumnezeu le-a consemnat pentru noi ca să ne învăţăm din ele. Că de nenumărate ori, în ceasurile vieţii noastre, îmbrăcăm hainele acelor personaje de atunci, şi dacă aceia au apelat la Dumnezeu în felul acesta şi L-au coborât pe Dumnezeu în mărinimia Lui şi l-a ajutat, oare pentru noi nu va veni ? De îndată ce poartă grijă, cum spune şi evanghelistul, de culoarea, de haina crinilor ţarinii, de toate gângăniile pământului, nici una murind de foame, oare de tine, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, nu va purta Dumnezeu de grijă ? Dar ce-ţi cere Dumnezeu ? Nu ca acele necuvântătoare şi insensibile spre cer, cele ale trupului, ci nouă ne cere Dumnezeu credinţa, ne cere acel sentiment care-L revarsă Dumnezeu în fiecare clipă peste noi, oamenii: iubirea Sa neţărmurită şi concretizată prin jertfa Fiului Său. Nouă nu ne rămâne decât să ne înţelepţim de la aceia de atunci, ca în ceasul necazurilor noastre să ştim cum să-L chemăm pe Dumnezeu. Nu plini de sine, cum am mai spus: Doamne, merit ca să mă scoţi din necaz. Uită-te în ceasurile vieţii tale, când erai lipsit de Dumnezeu, şi adu-ţi aminte pe ce cărări strâmbe erai.

Îl vedem pe David cum îşi parcurge viaţa sa la curtea imperială. Dar el nu era un om impecabil şi-l vedem cum cade. Cade şi el datorită faptului că s-a încrezut la un moment dat, a avut o slăbiciune în gândirea lui şi a căzut într-o oarecare mândrie. Şi a consemnat-o: Întru prisosinţa mea, nu mă voi clăti în veac, Doamne (Psalmi 29, 6). Şi aceea i-a fost începutul căderii lui. Iar căderea i-a fost fiindcă a căzut în păcat cu femeia lui Urie, şi nu numai că a căzut, ci l-a împins pe Urie prin generalii săi în cel mai cumplit foc al războiului ca să moară acolo. Şi din femeia lui Urie avea să se nască cel care-l va urma la tronul lui, Solomon.

Dar David avea să se căiască, că este logic şi legic totodată să cădem, dar nu să ne învoim cu mintea că am dreptul să cad. Ci căderea este inerentă vieţii noastre, că avem slăbiciunea minţii noastre, dar nu atunci când cazi cu bună ştiinţă şi-ţi învoieşti în mintea ta că Dumnezeu mă iartă. Ci, imediat când ai căzut, ridică-te ca şi David, strigă cum a strigat David în psalmul 50, psalm de pocăinţă, acea rugăciune atât de umilitoare pentru cel căzut şi atât de puternică către cer, către Dumnezeu. Că aţi văzut în viaţa noastră cotidiană cât de mult contează tonul când ceri de la cineva. Într-un fel când te duci şi ceri ca şi cum ţi se cuvine, şi în alt fel când te duci ca acel vameş care nu cuteza nici să se uite către cer, că am greşit, Doamne. Sau ca acela care era risipitor al bogăţiei tatălui său, aţi văzut, cu ochii în jos, în pământ, vine şi câştigă mai mult decât fratele său care nu greşise în chipul greşelii sale.

Deci tare mult contează tonul, puterea rugăciunii, prezenţa ta spirituală în faţa unei icoane şi în faţa închipuirii în mintea ta a lui Dumnezeu. Precum şi aceştia: cum L-a chemat Saul şi alţii pe Dumnezeu şi cum L-a chemat acest copil; era o diferenţă enormă. Iar aceste pilde le găsim de-a lungul vieţilor creştine până în zilele noastre. Pentru aceasta găsim copii care numai cât ridică glas la Dumnezeu şi imediat Dumnezeu îl aude şi-l mângâie. De ce ? Este curat în gândirea lui, în glasul lui de copil, în viaţa lui. Şi el fiind curat sufleteşte şi trupeşte, altfel ridică glasul către cer. Dar asta nu înseamnă că noi, cei care suntem maturi, nu ştim să ne rugăm. Amintiţi-vă cum s-a rugat Maria Egipteanca, Evdochia, care după (lipsesc 1-2 minute) … această gândire. Ce să mai facă Dumnezeu pentru tine, omule ? Ce pilde să-ţi mai dea ? Oare vrei să-ţi vină îngerul să discute cu tine ? Oare Îl vrei pe Dumnezeu măcar să-ţi audă glasul tău, de îndată ce-L vezi prezent în aceste pilde ?

Iată, mergând în continuare în drumul nostru prin poporul lui Israil, îl vedem pe succesorul lui David, pe Solomon, acesta la rândul lui fiind copil, rămas în scaunul tatălui său. Şi ştiind poporul lui Israil cât este de mofturos, de tare în cerbice, era neputincios să-l conducă. Şi atunci cere de la Dumnezeu: Doamne, dă-mi scaunul înţelepciunii să pot conduce acest popor. Dumnezeu îi aude rugăciunea şi-i dă scaunul înţelepciunii. Şi i-a dat atâta înţelepciune, atâta dar cum altul nu a mai avut pe pământ. Şi să mergem în scurte cuvinte să vedem ce a făcut cu ceea ce i-a dat Dumnezeu când el a cerut.

Iată că vestea înţelepciunii lui s-a dus în toată lumea, şi atât de puternic a ajuns cuvântul despre Solomon, încât că împărăteasa din austru, Sava, care era vestită în viaţa ei, în puterea ei imperială, vine la Solomon să-l vadă, cine este acest om despre care s-au auzit atât de multe ? Şi în urma discuţiei cu Solomon, spune Sava: Încă nu s-au auzit câte am văzut la tine, Solomoane. Şi pentru aceasta, pentru înţelepciunea care a văzut-o la el, i-a trimis multe daruri prin care s-a îmbogăţit poporul iudeu. Dar această înţelepciune care i-a dat-o Dumnezeu, ce-a făcut cu ea ? A subjugat-o trupului, că a ajuns de avea sute de femei şi cu fiecare femeie, soţia lui, cu care trăia aducea idoli în casa lui Israil. Şi dintr-un monoteist, care-L avea pe Dumnezeul cel atotputernic al părinţilor lui, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, îl vedem un politeist, un om care nu mai ştia în ce să creadă. Deci iată, i-a dat înţelepciune Dumnezeu, i-a dat ceea ce a cerut şi unde a ajuns ?

Vedeţi, iubiţilor credincioşi, că nu întotdeauna este bun ceea ce cerem, ci să cerem de la Dumnezeu să ne dea măsura şi mintea cu care să lucrăm ceea ce cerem. Că tot ceea ce cerem de la Dumnezeu este dar, că noi ce dăm în schimb ? Nu este un târg, nu este un troc, ci este un dar. Şi apoi eu trebuie să răsplătesc prin viaţa mea curată acest dar. Conştientizat de darul care mi l-a vărsat Dumnezeu în trupul şi în sufletul meu, pentru Tine, Doamne, mă ostenesc ca să plătesc măcar o cotă parte din ceea ce mi-ai dat. Şi în felul acesta Dumnezeu înmulţeşte darul, în felul acesta Dumnezeu îl ţine în tine şi împlinindu-se ceea ce a spus prin evangheliştii Săi: Celuia ce are i se mai dă, şi celuia ce nu are, i se ia şi ceea ce i se pare că are (potrivit Matei 13, 12; Marcu 4, 25; Luca 8, 18).

Aşadar, acestea întâmplate de demult de aceia să fie pildă pentru noi, aceştia care trăim această viaţă atât de otrăvită de către confesiunile lumii, de către oamenii lumii, de către diavoli, de către lume. Să avem foarte mare grijă, iubiţilor credincioşi, că dacă ai pierdut sufletul nu mai ai ce să pierzi. Toată lumea să o câştigi, L-ai pierdut pe Dumnezeu, totul ai pierdut, eşti un cadavru viu. Deci să ne păzim sufletul nostru, căci acesta rămâne nemuritor şi el se poate păzi imaculat, cât de cât curat, numai prin legile lui Dumnezeu, dar păzite şi nu vorbite. Păzite aşa cum aceia de atunci le-au păzit şi ne-au învăţat prin pildele vieţii lor cum să le păzim şi noi.

Marţi îl serbăm pe Sfântul Ioan Botezătorul, naşterea sa, un om cum aproape nu s-a mai născut în chip firesc, cum spune şi Sfânta Scriptură, bărbat din femeie, născut de la bărbatul său, atât de virtuos şi ultimul prooroc al lui Dumnezeu. Deci marţi vom avea sfânta liturghie în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, iar duminică este ziua Sfinţilor Apostoli şi ne va onora înalt prea sfinţitul mitropolit Vlasie cu slujbă arhierească. Iar până atunci, bunul Dumnezeu să binecuvânteze şi sufletele şi casele fiecăruia dintre noi şi să-I dăm slavă în vecii vecilor. Amin.