Cine e online?

Avem 41 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul de a doua zi de Sfintele Pasti 2016

 

Hristos a înviat !

Marele eveniment de care s-a cutremurat cerul şi pământul şi cele de sub pământ, toată zidirea lui Dumnezeu, a fost învierea Domnului Iisus Hristos. Cutremurător de greu a fost pentru firea trupească a Mântuitorului şi pe măsură şi pentru maica Lui această dramă a vieţii Lui pământeşti.

Vedem, iubiţi credincioşi, că de multe ori atunci când asistăm la o întâmplare, la ceva din jurul nostru, te umpli poate de tristeţe, dar nu cu toată fiinţa ta. Numai atunci când tu eşti prins în vârtejul lacrimilor şi al durerilor, atunci îţi dai seama de intensitatea a ceea ce se întâmplă, ce se lucrează. Oamenii, cum sunt de obicei grăbiţi şi pun preţ tocmai pe cele mai deşarte lucruri, nu mai pricep cu toată mintea lor, cu toată fiinţa lor cele gingaşe, cele dincolo de carcasă; nu mai pricep gustul, nu mai pricep sensibilitatea aceea în care constă de fapt toate cele frumoase.

Mare zbucium era în toată lumea. După căderea lui Adam din rai, multă lacrimă a curs din ochii şi ai lui Adam şi ai Evei. Ei au fost singurii care L-au văzut pe Dumnezeu şi frumuseţile raiului. În momentul când au pierdut acele lucruri înconjurătoare lor, ochii nu se mai uscau de lacrimi. Numai atunci când pierzi, îţi dai seama că de fapt preţul care l-ai pierdut te covârşeşte în tăria lui şi parcă eşti neputincios. Totuşi trebuia să meargă înainte şi să împlinească ceea ce a spus Dumnezeu: În ziua în care veţi mânca, cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17). După ce au mâncat călcând porunca lui Dumnezeu, au auzit glasul lui Dumnezeu: În sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga existenţa (Facerea 3, 19), iar Evei: În dureri de moarte vei naşte fii (Facerea 3, 16). Râsul, desfătarea, bucuria erau doar de moment pentru ei, şi toţi cei care L-au conştientizat pe Dumnezeu, cele înconjurătoare lor erau de puţin timp. Era un război lăuntric continuu.

Vedem lumea cum se duce de râpă încetul cu încetul nescăpată din gheara satanei. Când Dumnezeu i-a dat poruncă lui Adam spunându-i, şi descendenţilor lui, ca să aducă jertfă de animale şi din cele care le aveau ei, nici diavolul nu a rămas mai prejos. A născocit idolatria şi în numele acelor idoli se aduceau aceleaşi jertfe. Iată că l-a croit Dumnezeu pe poporul mesianic, care L-a cunoscut pe Dumnezeu din minunile care le-a făcut în rânduiala lor. Am putea să spunem că a fost cel mai mângâiat şi înnobilat popor de care nu a mai cunoscut pământul şi soarele. Filozofiile păgâne aduceau o pace doar de carcasă, oamenii erau obosiţi de acele filozofii, apărea când şi unde câte un filozof în special grec care, după părerea lui, i se părea că acela este idolul care-l odihneşte pe om. Dar era deşartă acea ideologie.

Înaintând timpurile spre împlinirea Sfintelor Scripturi, găsim cum oamenii erau obosiţi de atâta căutare. Au văzut că pântecele nu-i satisface întru totul, au văzut că aurul şi argintul nu este toată desfătarea omului, patimile celelalte nu desfătau pe om în plenitudinea fericirii şi pentru aceasta, cu mulţi ani, cu vreo 10-20-30 ani înainte de a veni Mântuitorul, erau filozofi care spuneau aşa: Dacă vrei să găseşti fericirea, agaţă-te într-un copac înalt. Când vei vedea o prăpastie, aruncă-te în ea că acolo vei găsi fericirea. Sinuciderea, cu alte cuvinte. Cei care erau lipsiţi de orice simţământ dumnezeiesc făceau aceste lucruri. Dar după ce capotau, îşi dădeau seama că de fapt totul este deşert.

Solomon, care a fost împăratul lui Israil şi căruia nu i-a lipsit absolut nimic din ce poate cuceri omul pe pământ, a obosit de atâta fericire trupească, nu a avut războaie, nu a avut revolte, trăia într-o continuă fericire, într-un continuu soare. Dar această fericire a lui, care a ţinut vreo 40 ani, cât a fost împărat, avea s-o conchidă în felul acesta: Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune (Eclisiastul 1, 2). Nu a spus-o unul din marginea societăţii, nu a spus-o un om care tânjea după palate, după aur, după argint; a spus-o tocmai cel care era desfătat din toate cele trupeşti. Plecând de la înţeleptul Solomon, ne dăm seama că de fapt fericirea unui om nu stă în cele materiale, stă undeva ascuns dedesubt în minte. Şi acea fericire care aduce pacea lăuntrică a omului, o căuta omul cu ardoare şi nu o găsea.

Vedem pe Mântuitorul cum, într-un ungher al Galileei, venit din Vitleem, trăieşte acolo într-un anonimat. Îşi duce zilele Lui în acel anonimat, cu bătrânul Iosif cât a mai trăit, şi cu maica Lui. Îl vedem pe Iisus Hristos la râul Iordanului botezat de Ioan, numit pe urmă Botezătorul, care era nepot de văr Domnului Hristos. Apoi Domnul intră la propovăduire în pământul Iudeei, în Ierusalim şi în tot ţinutul acela, propovăduind că s-au apropiat proorociile. Lumea începea să vadă la orizontul sufletesc ceva, o rază de speranţă. Era singurul om care a venit pe pământ, ceilalţi erau pironiţi în scriptele învechite de vreme ce-au fost, de unde au venit şi ce-au zis, dar Acesta era deosebit de toată istoria care a venit până în zilele Mântuitorului. Sinagoga era bulversată că nu putea să priceapă cine este Acesta. După cum vorbea, îl găseau în paginile Sfintelor Scripturi, şi-şi puneau întrebarea: oare acesta este proorocul ? Acesta este Mesia ? Dar de vreme ce minţile lor erau înceţoşate de atâta patimă, de atâta grijă a vieţii, de atâta gândire unde să mai pună aurul şi argintul şi ce să mai mănânce mâine din scofeturile pământului, nu mai puteau gândi acea înaltă filozofie a sinagogii, că de fapt în persoana Acestuia care vine din Nazaret, acest smerit Nazaret, este de fapt împlinirea proorociilor, Proorocul mult aşteptat de istoria omenirii.

Oamenii, după legământul pe care l-a făcut satana cu Adam, în momentul în care mureau trupul se dădea pământului, iar sufletul mergea în iad, încătuşat în ghearele morţii. Nimeni nu putea să-l salveze pe om de acolo, decât acela care era în putere de a-l salva, nu prooroc, nu levit, nu arhiereu, ci Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Diavolii se vânzoleau pe pământ şi împrejurul Mântuitorului şi nu-L puteau pricepe că Acesta este Mesia. Dar oare cine cunoaşte gândul lui Dumnezeu ? Sau cum spunea Proorocul David: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru ? Tu eşti Dumnezeu, carele faci minuni (Psalmi 76, 13). Întotdeauna, omul când gândeşte cele pământeşti este ca acea gârbovă aplecată spre cele pământeşti şi mintea lui nu mai poate gândi cele înalte. Aşa şi diavolul, în răutatea lui, nu L-a putut pricepe pe Mântuitorul că Acesta este Mesia mult aşteptat, precum şi diavolii.

Domnul Hristos a făcut minunile, ultima făcând-o în Grădina Ghetsimani când au venit soldaţii să-L aresteze noaptea, iar Apostolul Petru a scos sabia şi i-a tăiat urechea unuia din soldaţi. Domnul nu venea cu sabie, nu venea pe un roib din cei mai frumoşi din lume, nu venea cu muşchi de luptător, de gladiator. Domnul venea cu altceva, cu arma adevărului. Şi atunci îl mustră pe Apostolul Petru şi îi spune: Petre, bagă sabia în teacă, că cine scoate sabia, de sabie va muri (Matei 26, 52). Şi într-adevăr de sabie a murit în Roma. Atunci minunea a făcut-o că milostivindu-Se asupra soldatului i-a vindecat urechea, S-a arătat că El este Ziditorul cerului şi al pământului. De acum avea să Se lase dus în curtea lui Pilat, judecat, batjocorit, umilit.

Toţi iudeii timpului aceluia erau daţi peste cap. N-a cunoscut Ierusalimul vânzoleală şi tulburare mai mare ca în timpul Mântuitorului când era dus spre eşafod. Arhiereii umblau înnebuniţi ce să-i facă acestuia. Cu câteva zile înainte, i-au auzit pe toţi iudeii cum Îl lăudau pe Domnul zicându-I cuvintele scripturistice: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului ! Acesta este Fiul lui David (Matei 21, 9, 16). Cartea de vizită a Mântuitorului era semnată, una dintre cele mai mari minuni, că l-a vindecat, din moarte l-a ridicat pe Lazăr mort de 4 zile. Ne punem întrebarea: de ce 4 zile, şi nu 3 sau 5 ? Trupul este alcătuit din 4 elemente: aer, apă, pământ şi foc. Cele 4 elemente în cele 4 zile aveau să se înjuge prin porunca lui Dumnezeu şi mirosul care era din putrefacţia trupului lui Lazăr avea să dispară, şi parfumat cu mirosul vieţii. Acest lucru îl face Mântuitorul arătând că El este Mesia, El este Cel în putere care să-l scoată pe om din gheara morţii. Cât zbucium a fost pentru surorile lui, Marta şi Maria, nu li se mai uscau ochii de lacrimi pentru moartea lui, a fratelui lor Lazăr. A venit Mântuitorul şi nu a şters lacrima, ci a oprit lacrima când a zis: Să mergem la mormântul lui. Iar ele au spus: Doamne, pute ! Nu mai mergem acolo. Mergem, că el n-a murit, ci doarme (potrivit Ioan 11).

În momentul când a strigat: Lazăre, vino afară ! (Ioan 11, 43) atunci trupul a luat duh de viaţă. S-a arătat pentru a multa oară, prin minunile care le-a făcut în rânduiala iudeilor, că Acesta este Ziditorul cerului şi al pământului, Acesta este Dătătorul de viaţă. Această minune s-a dus ca un fulger, ca un tunet în tot Ierusalimul şi fiecare vroia să-L vadă pe Hristos. L-au văzut intrând în toată fastuozitatea Lui, călare pe un asin, în Ierusalim. N-a venit cum veneau împăraţii, ci a venit pe cel mai smerit animal. Nu şi-a pus ţoale pe asin din aur, din argint, precum împăraţii, prinţii, ci oamenii îşi puneau hainele pe asin şi îi făceau covor din hainele lor pe care călca asinul şi Domnul călare pe asin. Erau şi în faţă şi în spate oameni care strigau: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului ! (Matei 21, 9) Acum avea să se împlinească ceea ce a zis strămoşul Lui, Proorocul David: Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, Doamne (Psalmi 8, 3). Până şi copiii mişcaţi de Duhul Sfânt aduceau şi ei în glasul lor, că mânuţa aceea gingaşă flutura o ramură de finic în semn că Tu eşti Ziditorul meu, Tu eşti Cel ce a făcut cerul şi pământul !

Singurii care rămâneau absenţi, închistaţi în carapacea lor de împietrire, erau nobleţea sinagogii, arhiereii şi preoţii. Iată că acest eveniment întâmplat cu câteva zile înainte de moartea Mântuitorului dând vorbă, dând cuvânt acelui fast şi arătându-L pe Iisus Hristos, peste câteva zile aceiaşi oameni aveau să se întoarcă în reversul medaliei, la antipozi, şi să strige: Ia-l ! Ia-l ! Răstigneşte-l ! (Ioan 19, 15) Domnul Hristos i-a prevenit şi pe ucenicii Lui: Iată Fiul Omului merge şi se dă în mâinile arhiereilor, a cărturarilor, şi-l va judeca, îl vor batjocori şi-l vor da morţii (Matei 20, 18). Să nu vă smintiţi de mine în ceasul acela (potrivit Ioan 16, 1). De unde putea să vină sminteala ucenicilor ? Tocmai acuma era ca un prinţ care intra în Ierusalim, cu o trenă întreagă de minuni, şi acuma era de ultima umilinţă posibilă. A lăsat Dumnezeu ca să iasă în văzul întregii istorii ce ascunde omul în lăuntricul lui, una sunt buzele şi de fapt alta este interiorul omului. Nu v-aş dori vreodată ca să aveţi parte de o conversaţie sau de o amiciţie cu oameni falşi, care aşa te mai laudă din buze, dar de fapt inima lui este ca un diavol, inima lui este lăsată ascunsă de văzul celui care vede buzele şi aude cuvântul.

Dar Mântuitorul care este Ziditorul cerului şi al pământului ştie ascunsurile inimii, îi ştia pe aceştia ce clocesc în minţile lor bolnave de atâta patimă, că-i urzesc moartea Lui. S-a lăsat Domnul mort pe cruce. Lumea înconjurătoare Domnului Hristos, cea insensibilă, a prins grai pentru prima dată de când a fost zidită. Soarele, deşi nu a grăit niciodată, ci el după porunca lui Dumnezeu răsare şi apune, cum spune înţeleptul Solomon, el acolo răsărind, apune la noi şi răsare în altă parte (potrivit Eclisiastul 1, 5) – şi-a adus glasul său în felul acesta, că şi-a ascuns lumina la ora 12 după amiază. N-a mai luminat. În acea eclipsă de soare timp de 3 ore nu au sensibilizat iudeii că de fapt Acesta este Făcătorul soarelui. Luna era spre împlinirea ei, lună plină; şi ea s-a ruşinat de ceea ce au făcut oamenii. Au apărut stelele parcă şi ele să conglăsuiască în nefirescul apariţiei lor, iată ne aducem glasul că omule, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, noi Îl cunoaştem că Acesta este Ziditorul şi voi nu-L cunoaşteţi !

Pietrele, cât de insensibile sunt, au crăpat şi acesta este glasul lor. Morţii, care sunt atâta de tăcuţi şi înţepeniţi în măruntaiele pământului, au ieşit de acolo din mormânt în faţa iudeilor aducându-şi glasul lor. Suficient că mergeau prin Ierusalim, nu mai era nevoie să spună că Acesta este Hristos, Acesta este Mesia. Era suficient că-i vedeau pe morţi cum umblă. Până şi sinagoga Ierusalimului, care era coroana de slavă şi de cinste a iudeilor, şi-a adus şi ea glasul, fiindcă a crăpat catapeteasma în chip nefiresc, nu a fost un motiv anume, să dea cineva cu barosul, sau să ardă sau cine ştie cum. A crăpat ca un fulger, dar aceasta avea să simbolizeze asemenea unui vas care ţine mirul, în momentul când plesneşte, se scurge totul din el şi rămâne deşert vasul.

 

PC. Predici 116 1

Răstignirea Domnului

Frescă din biserica din Creţuleşti, secolul al XIV-lea

 

Deci darul sinagogii avea să se verse în lume. Singurii care erau de o tristeţe cumplită şi aveau nevoie de un ceva lăuntric erau ucenicii Domnului care se aciuaseră pe ici pe colo precum puii când văd uliul, precum mieii când vine lupul. Dar durerea profundă care a prins ca într-o temniţă sufletul, fiinţa, a fost în Maica Domnului. Când şi-a văzut Fiul ei atât de umilit şi batjocorit, cum o fi fost inima în ea ? La ceasul al şaselea pe crucea Golgotei, Domnul Şi-a dat duhul de viaţă. După legământul care era între satana şi Adam, sufletul din Domnul Hristos, că era om desăvârşit, mergea în iad. Acum avea să se împlinească ceea ce a spus Proorocul David: Deschideţi boieri porţile voastre şi vă deschideţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. Cine este acesta Împăratul slavei ?, răspunde satana. Domnul puterilor, Domnul cel tare în război (Psalmi 23, 7-8).

Diavolii au început să prindă de veste, dar era prea târziu. S-au zăvorât cu toţii în iad, regretau ceea ce au făcut că s-au folosit de iudeii, mizerabili în gândirea şi în lucrarea lor, şi L-au răstignit pe Domnul. Era tardivă căinţa. Iuda care era singurul din idumei, din Iudeea, singurul apostol s-a căit şi el când a văzut semnele care se întâmplă la moartea Domnului. Atunci s-a dus disperat să întoarcă banii, cei 30 de arginţi, arhiereilor. Aceia fiind într-o totală indiferenţă i-au replicat lui Iuda: Nu ne trebuie ! Ia-ţi-i ! Am făcut târgul. Şi atunci i-a aruncat Iuda, iar ei în mârşăvia lor nici măcar nu au pus mâna pe acea pungă şi se gândeau ce să facă cu ea, cu punga, şi au cumpărat chipurile o ţarină unde-i îngropau pe toţi cei care erau din marginea pământului sau veneau din străinătăţuri şi mureau în Ierusalim (potrivit Matei 27, 7).

Iată, dragi credincioşi, ce înseamnă să te foloseşti de om. Este un aviz pentru timpurile de astăzi. Oamenii sunt tare murdari în trăirea lor. Acolo unde este perfidie în om, viclenie, de şarpe, de vulpe, păzeşte-te omule ! Profită de tine, te momeşte cu cele carnale, şi apoi te leapădă ca pe o cârpă. Aceştia care l-au văzut pe Iuda cât de traumatizat era de ceea ce a făcut şi a şi spus că am vândut sânge nevinovat (Matei 27, 4), luaţi punga cu arginţi, daţi-L înapoi, nu le-a fost milă de Iuda. Era tardiv şi pentru Iuda. Aceasta este o aluzie şi pentru istoria omenirii fiindcă lumea este plină de iude, oameni cărora li se dă saci de bani, aur, argint şi având condeiul cu care semnează, vând şi pe mamă şi pe tată, nu mai spun de naţie. Şi o duce în robie.

Cât zbucium a fost în inima lui Iuda, dar cât zbucium şi tulburare a fost în inimile apostolilor ! Cine putea să le dea un pic de linişte, decât Cel care a fost dus mişeleşte spre eşafod, lacrima nu putea fi oprită de nimeni. A treia zi, duminică dimineaţă, Domnul Hristos învia din morţi. Acuma avea Domnul să oprească lacrima durerii, cele mai îndurerate erau Maica Domnului şi mironosiţele femei. La Maica Domnului nu vedem că scrie undeva că ar veni cineva să-i spună că a înviat Fiul ei. Dar logic şi legic este că Îngerul, acela care a venit şi i-a spus că tu-L vei naşte pe Mesia, acea frumoasă cântare, bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Marie, Domnul este cu tine (Luca 1, 28), acela avea să vină şi să-i vestească: Fiul tău a înviat din morţi. Era o veste atâta de frumoasă, de plăcută, că pe măsura durerii şi a zbuciumului din inima ei, din toată fiinţa ei, aşa era bucuria. Nu aştepta o altă bucurie decât să audă că Fiul ei a înviat. Putea să vină oricine din apostoli şi tot Ierusalimul să vină să-i spună, nu o liniştea pe scumpa Maică a Domnului Hristos decât îngerul, acela care a prăvălit piatra de pe uşa mormântului, iar Sfinţii Părinţi au închinat acest frumos axion.

Iubiţi credincioşi, Mântuitorul avea să Se arate uceniţelor femei. Acelea, disperate, ducându-se de dimineaţă la mormânt, sfidând parcă frica morţii într-un Ierusalim atât de tulburat, au avut parte să vină îngerul şi să-i spună. Apoi L-au întâlnit pe Mântuitorul şi le-a spus lor: Duceţi-vă şi spuneţi ucenicilor mei să meargă în Galileea că acolo mă voi întâlni cu ei (Matei 28, 10). Şi într-adevăr, spre seară, duminică spre seară, a venit Domnul la ucenicii care erau zbuciumaţi şi zăvorâţi în casa simplă a unuia din apostoli. Frica morţii te duce în orice ungher, nu mai contează unde, stai şi în frig şi în cele mai austere condiţii numai să nu fii găsit de cel care te urmăreşte să te omoare. Stăteau cu uşa zăvorâtă, iar Domnul Hristos nu mai avea nevoie ca să bată la uşă să I se deschidă uşa. Acuma era Biruitorul morţii ! Numai s-auPC. Predici 116 2trezit cu Domnul în mijlocul ucenicilor şi le-a dat tocmai ce trebuia. Le-a zis: Pace vouă ! (Luca 24, 36; Ioan 20, 19) De aceasta aveau nevoie ei, pacea Domnului, dar nu doar vorbele, ci pacea aceea lăuntrică care nu putea să curgă decât de la Cel ce este în putere de a da pace. Şi atunci s-a umplut toată fiinţa lor de acea pace dumnezeiască, conştientizând că Acesta este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Acesta este Cel care ieri, alaltăieri L-au petrecut în acele batjocuri, într-un trup schingiuit de durere şi de răni spre crucea Golgotei.

 

Hristos arătându-Se ucenicilor după Înviere. Frescă de Manuel Pansellinos, din biserica Mânăstirii Vatopedu, Muntele Athos

 

Iubiţi credincioşi, să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea pace în suflet, să ne dea fiecăruia din noi acea pace lăuntrică de unde îţi vine odihna. Poţi să ai de toate din cele materiale, dacă-ţi lipseşte pacea, nimic nu ai. Aşadar a venit Domnul Iisus Hristos întrupat din Fecioara Maria, a biruit moartea, a înviat cu tot cu trup şi ne-a arătat că aceasta este calea de recucerire a ceea ce au pierdut strămoşii noştri, Adam şi Eva. Când a spus: Eu sunt calea (Ioan 14, 6), Eu sunt lumina (Ioan 8, 12), Eu sunt butaşul (Ioan 15, 1), n-a spus-o în zadar. Veniţi după mine (Matei 4, 19), cel ce-L va asculta pe El în poruncile Lui şi se va ţine cu demnitate să nu mai cadă în păcat, să muşte din fructul oprit, acela va avea parte de acea pace lăuntrică. Mulţi oameni sunt neodihniţi. Aş putea să spun că aproape toată lumea este neodihnită. E o lume bulversată, o lume dată peste cap, o lume haotică, nu au pacea aceea lăuntrică, iar ceea ce zace în lăuntricul omului este amprentat în faţa lui. Şi puteţi cu un ochi discret să-i vedeţi pe oameni cum numai cât pozează în mimica feţei, doar un zâmbet sau ceva, dar de fapt în lăuntricul lui este un zbucium cumplit.

Iubiţi-L pe Dumnezeu şi atunci o să avem de toate, nu mâncare, băutură, ci pacea lăuntrică. Pentru aceasta şi Domnul, când S-a înălţat la cer, atât de frumos ne-a binecuvântat: Pacea mea o las vouă. Nouă nu ne trebuie decât să întreţinem această pace prin viaţă curată şi credinţa în Cel ce a înviat din morţi, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.