Cine e online?

Avem 35 vizitatori și nici un membru online

Predica PS Flavian Ilfoveanul din 8 august 2016

 

Duminica a IX-a după Cincizecime

(Umblarea pe mare, potolirea furtunii)

Şi îndată au silit Iisus pre ucenicii săi să intre în corabie şi să meargă înaintea lui de ceea parte, până ce va slobozi noroadele. Şi slobozind noroadele, s-au suit la munte să se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era acolo singur. Iar corabia era în mijlocul mării, învăluindu-se de valuri, că era vântul împotrivă. Iar întru a patra strajă a nopţii au mers la dânşii Iisus, umblând pre mare. Şi văzându-l pre el ucenicii umblând pre mare, s-au spăimântat, zicând că nălucă este şi de frică au strigat. Dar Iisus îndată au grăit lor zicând: îndrăzniţi, eu sunt, nu vă temeţi. Iar Petru răspunzând, a zis: Doamne, de eşti tu, porunceşte-mi să vin la tine pre apă. Iar el i-au zis: vino.

Şi pogorându-se Petru din corabie, umbla pre apă ca să meargă la Iisus. Iar văzând vântul tare, s-a înfricoşat, şi începând a se afunda, a strigat grăind: Doamne mântuieşte-mă. Şi îndată Iisus tinzând mâna, l-a apucat pre dânsul şi i-au zis lui: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ? Şi intrând ei în corabie, a stătut vântul. Iar cei ce erau în corabie venind s-au închinat lui, zicând: cu adevărat Fiul lui Dumnezeu eşti. Şi trecând au venit în pământul Ghenisaretului (Matei 14, 22-34).

 

Cine va strica casa lui Dumnezeu, strica-l-va şi Dumnezeu pre el (I Corinteni 3, 17), spune apostolul. Înfricoşător cuvânt şi înfricoşătoare sentinţă. Voi sunteţi casa lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 16), spune apostolul. În alt context spune Mântuitorul că vom veni şi lăcaş la el ne vom face (Ioan 14, 23). Lăcaşul lui Dumnezeu în om este în gândirea lui, în inima lui, în cugetul lui. Vedem în viaţa noastră cotidiană când ai câte ceva în minte şi îţi persistă continuu ceva frumos, ori este un lucru, ori este o persoană, ori cine ştie ce care te-a scos din monotonia vieţii şi aceea imprimându-se imediat se canalizează şi sentimentele.

E de prisos să intru în măruntaiele acestor lucruri, că le ştiţi destul de bine. Cu atât mai mult putem să pricepem pe Dumnezeu atunci când Îl avem în noi. Atunci sălăşluieşte în noi, în casa sufletului nostru, dacă noi ne gândim mereu la El. Spunea Mântuitorul apostolilor: Fără de mine nimic nu veţi face (Ioan 15, 5). Prin acest umil cuvânt care îl arată Mântuitorul apostolilor ne arată neputincioşia noastră, ne arată cât de slabi suntem noi în ceea ce vrem să facem. Spunea proorocul că în zadar ar zidi cei ce zidesc casa, de n-ar zidi Dumnezeu şi în zadar ar păzi casa dacă n-ar păzi-o Dumnezeu (Psalmi 126, 1). Omul are impresia că este atotputernic. El nu-şi dă seama cât de slab este şi mai ales în momentul când mintea lui cugetă nişte lucruri de genul acesta.

Lumea merge într-un regres la timpul acesta. Pe măsură ce se apropie Apocalipsa care deja începe să se contureze şi povestită chiar de oameni care nu au nimic cu Dumnezeu, lumea va regresa în aşa hal încât că s-ar putea să vedem în icoana lumii per total, cine o va mai prinde acea icoană să o vadă, icoana lumii dinaintea potopului lui Noe.

Să nu mă socotiţi un fatalist, un pesimist, sunt foarte optimist, dar prin aceste cuvinte vreau să-l aduc pe om să înţeleagă cât de neputincios este el faţă de el însuşi, faţă de semenii lui, faţă de tot ce-l înconjoară, dacă Dumnezeu nu-l binecuvântează. Când a fost dus Mântuitorul la Pilat şi acela a spus: Au tu nu ştii că putere am să te slobozesc, să te liberez sau să te osândesc la moarte ? (Ioan 19, 10). Iar Domnul în scurtele-I cuvinte îl cataloghează: Nici o putere nu ai de nu-ţi va fi ţie dată de la Tatăl meu (Ioan 19, 11).

Haideţi să mergem în corabia apostolilor, acei corifei, acei prinţi, acei mângâiaţi care stăteau tot timpul lângă Mântuitorul. Ca să-i smerească Dumnezeu după ce a înmulţit pâinile în câmp, a săturat cinci mii de bărbaţi, restul femei şi copii cât or fi fost nu menţionează, doar cu 5 pâini şi 2 peşti (Matei 14, 13-21), S-a dus în munte să Se roage în puterea nopţii, iar ucenicilor le-a spus să plece cu corabia pe Marea Galileei. La a patra strajă de noapte, deci spre dimineaţă, aşa s-a tulburat marea încât că ei erau în primejdie. I-a lăsat Mântuitorul singuri. Atât de slab este omul de nici o fiinţă de pe pământ nu poate să fie mai slabă ! Dar cel care este cu Dumnezeu lângă el şi avându-L în cugetul lui, acela este cu adevărat puternic. Ei Îl aveau pe Mântuitorul în cugetul lor, dar i-a lăsat anume Mântuitorul în puterea lor şi erau înspăimântaţi de moarte.

 

PC. Predici 119

 

Mugea marea, s-a făcut din senin o furtună şi primejdia, sabia morţii era deasupra capului lor. Atunci a venit Domnul pe apă în puterea nopţii, era întuneric. Când S-a apropiat, L-au recunoscut apostolii: Doamne, pierim. Şi a venit Domnul pe apă. A venit la ei şi atunci Petru mai râvnitor zice: Doamne, porunceşte ca să vin la tine. A avut atâta credinţă, încât că s-a dat jos din corabie şi a păşit spre Domnul pe apă. Era ceva tainic pentru el, era ceva de necugetat, cum un om să păşească pe apă ? Dar când să ajungă la Domnul a dat să se scufunde şi atunci întinzându-i mâna Domnul i-a spus: Puţin credinciosule. Mergând în corabie, la cuvântul Său, s-a potolit marea, s-a liniştit şi primejdia morţii, în toiul nopţii, a fugit de la ei. I-a cuprins o pace deplină. Îl aveau pe Domnul, că apoi toţi au recunoscut: Acesta este Fiul lui Dumnezeu.

L-au recunoscut pentru a multa oară prin minunea care a făcut-o. Cu alte cuvinte, necuvântătoarea mare, această zidire care o avem lângă noi, ne împărtăşim de bineţea ei, dar şi de răutatea ei, cum înghite în pântecele ei atâtea vieţi. Iată că a ascultat de Domnul. Cu alte cuvinte, mai găsim în Sfânta Scriptură încă un glas din cele neînsufleţite, necuvântătoare, care-L arată în faţa omului, că Acesta este Ziditorul meu. Ce puteau să spună pietrele la moartea Domnului pe cruce ? Să prindă glas ? Nicicum, nu avea sens. În chip nefiresc au crăpat (potrivit Matei 27, 51) şi acela era glasul lor că Acesta este Ziditorul. Putea soarele ca să spună: Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Ziditorul meu ? Nicicum. Glasul lui, în chip nefiresc, a fost că şi-a stins lumina (potrivit Matei 27, 45; Marcu 15, 33; Luca 23, 45). Acei tăcuţi şi zăvorâţi în măruntaiele pământului, în digerarea nesăţioasă a pământului, care cândva au fost oameni, au avut raţiune, până şi aceia au ieşit în chip nefiresc oase doar (Matei 27, 52) şi au mărturisit prin glasul lor: Acesta este Fiul lui Dumnezeu. Iar o parte din oameni nu a vrut să-L recunoască.

Multe alte minuni găsim în Sfânta Scriptură dar şi în istoria omenirii, istoria laică. Să ne aducem aminte de marele vrăjitor al Persiei, de Valaam, când a fost trimis ca să blesteme poporul lui Israil (Numerii cap. 22-24). Încălecând o asină, aceea nu a vrut ca să-l mai asculte şi, bătând-o ca să meargă până în munte să blesteme poporul, a luat grai omenesc şi a spus: Nu poţi să mergi, nu simţi că nu poţi să mergi ? Acesta este poporul binecuvântat de Dumnezeu, el idolatru fiind. Iată până şi umilul măgar a vorbit, a luat grai omenesc şi i-a spus omului că acesta este poporul mesianic.

Deci în atâtea graiuri a vorbit Dumnezeu omului, iar omul a rămas în aceeaşi indolenţă. Cu puţine zile înainte de moartea Sa pe cruce, de supliciul Lui aş putea să spun, i-a luat Mântuitorul pe apostoli în Muntele Taborului, Petru, Ioan şi Iacov (Matei 17, 1-8). Acolo a lăsat dumnezeirea din Iisus Hristos ca să vadă slava Lui. S-a făcut faţa Lui ca soarele şi hainele Lui albe ca zăpada. În această postură fiind Domnul, era de o parte şi de alta Proorocul Ilie şi Proorocul Moisi. S-a arătat acestora în aşa slavă pe cât poate omul să o suporte. Strălucirea aceea i-a dus într-o amorţire, mintea şi ochii fireşti nu mai puteau să proceseze acea strălucire, nu că-i orbea precum soarele, îi orbea dulceaţa acelei lumini, iar tu om fiind, supus patimilor, după măsura păcatelor din tine, aşa ţi se mătuiesc simţurile ca să-L cunoşti pe Dumnezeu.

Dar acea slavă care a arătat-o Mântuitorul acestor mărturii, 3 la număr, a rămas în istorie să se arate încă o dată că Acesta este Mesia, Acesta este Cel ce a zidit cerul şi pământul, Acesta este Cuvântul Tatălui ceresc întrupat, venit pe pământ şi să vorbească cu oamenii. Şi ceea ce a vorbit, numai frumos, cum nimeni din pământeni nu poate să vorbească, nimeni nu a avut aşa înţelepciune cum a fost înţelepciunea Mântuitorului, să-l povăţuiască blând pe om, nu cu parul, nu cu bâta cum au făcut atâtea ideologii, sisteme mizerabile în lume, cu bocancul au călcat în sufletul omului, ci cu dulceaţa cuvântului. Şi mult mai mult câştigi în sufletul omului cu dulceaţă decât impus, cu laşitate, cu perversitate, cu fel de fel de lucruri urâte aş putea să spun.

Deci toate cuvintele Domnului s-au lipit ca într-un lut moale de omul care-L căuta pe Dumnezeu şi totuşi au fost unii ca nişte granit, în care nu a pătruns nimic din căldura şi din dulceaţa dumnezeirii lui Iisus Hristos. A întrebat Mântuitorul pe apostoli: Cine zice lumea că eu sunt ? (Matei 16, 13), după ce făcuse multe minuni. Unii spun că eşti Ilie, unii spun că eşti unul din prooroci, (Matei 16, 14) şi alte denumiri. Pentru aceasta i-a adus Mântuitorul pe cei doi, pe Moisi şi pe Ilie stând cu Domnul şi vorbind în Muntele Taborului. Apostolii nu puteau să vadă slava dumnezeirii din Iisus Hristos, dar auzeau ce vorbeau. L-a adus Domnul pe Moisi care a primit moarte, ca mărturie că el care a fost dătătorul Legii discută cu Acesta, cu Fiul Omului, pe care Îl denigrau iudeii, Îl batjocoreau încontinuu şi pe Domnul şi pe ucenicii Lui, că iată Îşi spune că este Dumnezeu.

Dincoace era Proorocul Ilie care era un râvnitor al Legii, un bărbat puternic în timpul său, care l-a mustrat pe împăratul Ahaav, zicându-i să-şi îndrepte cărarea vieţii că greşeşte mult şi o dată cu el merge şi poporul în părăginire. I-a dat Dumnezeu putere de a încuiat cerul 3 ani şi 3 luni. A suferit de foame toată vietatea dependentă de soare şi de nor. Şi acesta a mărturisit pentru Domnul Hristos, că dacă era un fals avea să se răzbune, de vreme ce a fost atât de răzbunător la timpul lui, în perioada lui de viaţă pământească, pe toţi idolii, pe toţi proorocii lui Vaal; oare cunoscându-L pe Domnul Hristos nu putea să-I spună ceva jignitor, că eşti un fals ? Anume au venit şi au mărturisit şi Moisi care a primit moarte şi Ilie [care] încă nu a primit moarte. I-a adus să mărturisească că Acesta este cel mult aşteptat de întregul pământ, Mesia, slava poporului mesianic. Dar slava numai pentru câţiva din popor, din cauză că ceilalţi tocmai care erau înnobilaţi cu darurile lui Dumnezeu în sinagogă, tocmai aceia L-au adus ca jertfă.

Iubiţi credincioşi, Îl vedem pe Domnul Hristos în toată slava Sa. A rămas imortalizată, necăzând sub incidenţa uitării, a colbului uitării, minunea aceasta şi ne-au povestit-o apostolii, nouă. Oamenii îşi povestesc tare multe, mai ales în istorie, şi chiar fac o mică paranteză. Când citiţi o istorie, citiţi-o comparat, vedeţi acelaşi eveniment cum îl narează şi din partea adversă, nu citiţi numai dintr-o gură, din mai multe guri, şi adevărul veţi găsi undeva, fiindcă fiecare va fi părtinitor cu fiinţa lui, cu poporul lui. Câţi apologeţi nu erau în timpul comunismului ? S-au dus ca apa sâmbetei, au pierit. Că au mai rămas nişte rămăşiţe, asta nu este o problemă, dar aş putea să spun mai degrabă rămâneau aceia decât veneau ăştialalţi. Scapi de unul, de tată-său şi vine fiul său, sau invers. Că nici aceştia nu sunt altfel. Dar o să ajungem şi pe la ei.

Iată, iubiţi credincioşi, că acei oameni care nu L-au primit pe Domnul au avut de pătimit pe urmă. Unde să mai vină Mântuitorul în casa lui Caiafa, a lui Iuda, a lui Pilat şi a celorlalţi care, toţi într-un cor, au strigat: Ia-L, ia-L, răstigneşte-L (Ioan 19, 15). Cum poţi să sălăşluieşti în inima unui duşman de-al Tău ? Şi totuşi El, Dumnezeu fiind bun şi blând, în smerenia Lui, S-a dat spre moarte. Ucenicii au fost prezenţi la majoritatea minunilor pe care le-a făcut Domnul Hristos. Şi apoi prin minunea Învierii şi prin venirea Duhului Sfânt s-au înduhovnicit în aşa măsură, încât că avea să spună în frumoasele-i cuvinte Apostolul Pavel: Cine mă va despărţi de dragostea de Dumnezeu ? Foamea, golătatea, ocara, batjocura, că nici sabia nu mă va despărţi de dragostea de Dumnezeu (Romani 8, 35). Aşa se explică ceea ce înseamnă a iubi cu adevărat şi mai ales pe Tatăl ceresc, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt.

S-a arătat atâta de prezent între noi, oare noi trebuie să-L mai vedem pe Domnul schimbându-Se la faţă ? Oare trebuie să mergem cu o umilă barcă şi să se scufunde şi atunci să strigi spre El ? Oare dacă ne-ar întreba un înger: ce vrei tu ca să-ţi arate Dumnezeu ca să crezi în El ? Tot degeaba. Înaintea ta au fost un popor întreg, au fost milioane de oameni cărora li s-a arătat dumnezeirea prin minunile Sale. Tu ai rămas acelaşi indolent. Te-ai cutremurat un pic la început şi apoi ai intrat în uzualul vieţii tale. Pentru acest motiv spune şi Apostolul Pavel că cel ce va strica casa lui Dumnezeu, strica-l-va şi Dumnezeu pe el (I Corinteni 3, 17). Diavolul împreună cu acoliţii lui acest lucru vrea să-l facă, să strice lăcaşul lui Dumnezeu în om. Să mergem la aceşti prunci, să ne scufundăm în intimitatea lor de gândire. Îi luaţi de mână şi îi aduceţi la biserică. Sunt curaţi precum o floare, dar atunci când vine pubertatea deja începe să se distanţeze. Casa lui Dumnezeu este în ei, dar şi în cei maturi şi bătrâni în care sălăşluieşte fapta bună, frumoasă şi o gândire din aceea curată, nu pătimaşă.

Observaţi frăţiile voastre nişte lucruri tare discrete care se întâmplă la timpul acesta. Îl ia pe copil şi-l strică încă din pruncie. Am mai spus o dată cu risc şi mai spun. În America se strică fetele încă de la naştere de către doctor şi băieţii sunt tăiaţi împrejur. Nu ştiu dacă în toate statele, dar se practică acest lucru şi prin partea Ardealului la noi. Gândiţi-vă, stricându-le pecetea curăţiei, ce înseamnă pe urmă ? Spune Mântuitorul că pomul se cunoaşte prin roadele lui (Matei 12, 33). Nu sunt un, nu ştiu cum să mai spun, să regret după ce a apus. Şi niciodată să nu faceţi aceste lucruri, să trăiţi prezentul întotdeauna şi apoi să vă luptaţi ca să fiţi într-o verticalitate faţă de Dumnezeu.

Dragi credincioşi, cei care lucrează la dărâmarea bisericii interioare a omului au conţinutul filozofic şi psihologic. Îl distruge pe copil încă din pruncie şi acest lucru l-au început comuniştii. Acea hidră, acel balaur, care are aceeaşi origine, acelaşi tată şi aceeaşi mamă cu cei de astăzi, îl distrugea pe om din temelii. Dar totuşi, cum spunea Mântuitorul: Biserica lui Dumnezeu nici porţile iadului nu o vor dărâma (Matei 16, 18). Iată cu ce ne confruntăm după 25-26 ani la timpul acesta. Cândva, înainte de 2000 dacă nu mă înşel, am dat cuiva ca să-mi caute natalitatea şi mortalitatea în ţara noastră şi mi-a adus din statistici. În ’90 mi se pare că era un pic procentul pozitiv, natalitatea era mai mare decât mortalitatea. Începând din ’91-92 şi până în ziua de astăzi cade, morţi mai mulţi decât se nasc.

Spun Sfinţii Părinţi într-o rugăciune: Binecuvântează Doamne intrările şi ieşirile. Intrarea în viaţă dar şi ieşirea din viaţă, acestea sunt cele două paranteze ale omului. Le-a binecuvântat din totdeauna dumnezeirea, dar iată omenirea ce a făcut ? A închis poarta natalităţii şi ştiţi bine că România este campioană într-un drapel negru, furibund la avorturi, milioane de avorturi. Acestea numai înregistrate într-un an. Vedem sistemul medical în ţara noastră, special este făcut ca să se ocupe de ieşirea din viaţă, la moarte fiecare. Şi din cauza asta şi întreaga Europă pierzându-L pe Dumnezeu, a început să piardă. Se pune întrebarea: cine substituie pierderile ? Iată că vin tocmai păgânii şi ocupă locurile pe care voi occidentalilor şi noi ortodocşilor, pierzându-L pe Dumnezeu, aţi pierdut totul.

Aşa se explică la o scară mondială ceea ce se întâmplă. Premeditat este făcut totul. Ne cutremurăm de legile care se semnează de către cei plătiţi de stat. Îţi pui întrebarea: oare tu mai ai vreo demnitate, care eşti pus acolo ? Iată cum a ajuns şi biata ţărişoara asta ortodoxă un paşalâc, nu mai este în Fanar comenduirea, ci este în occident.

Aceştia sunt nişte oameni cusuţi la gură, mâini au şi nu pot lucra, ochi au şi nu pot vedea, picioare au şi nu pot umbla (potrivit Psalmi 113, 13-14). Sunt doar nişte momâi, nişte păpuşi, nişte marionete, nişte portavoce şi m-aş pricepe să mai spun şi ce organe de ruşine mai are omul, prin care spurcă toată ţara cei de peste hotarele noastre. Ştiu că vor durea aceste cuvinte, dar acesta este adevărul. Nu l-am spus eu, îl ştiam demult, l-au spus înaintea mea cei abilitaţi, marii psihologi, politicieni, analişti politici şi oameni de vază. Mâine-poimâine va veni legea pedofiliei aprobată. Vine un nebun, îţi violează copilul şi rămâne marcat pentru toată viaţa. Şi atunci când te duci la lege: n-am ce să-i fac. Mi-a venit un hoţ o dată şi a fost prins. A spart lacătul şi era şi cunoscut. Am chemat poliţia, dădea din umeri. Dar voi ce mai sunteţi ? Mai aveţi vreo demnitate ? Zice: nu-l putem aresta, n-avem voie. Iată lege !

Îţi violează fata, îţi fură casa, nu-i o faptă cine ştie ce. Şi ştiţi că au fost cazuri când [au fost] ameninţări cu moartea. Eh, au făcut puţină abureală şi i-a dat drumul. Şi apoi a fost prins după ce a omorât pe om. Ne punem întrebarea: de ce atâta neodihnă pentru timpurile acestea ? Tu, omule, L-ai pierdut pe Dumnezeu, ai crezut că faci totul fără Dumnezeu. Iată că nu faci nimic. Din acest motiv, nu poruncă dau, ci sfat: apropiaţi-vă de Cel ce a potolit marea. Trăim într-o mare învolburată, trăim într-o mare atât de zbuciumată şi mugeşte într-un glas cum nu a mai fost vreodată în istoria omenirii. Pacea aceasta nu aduce a bine. Vă împuie mintea cu toţi nebunii şi sceleraţii de pe mapamond. Toţi nebunii vin şi vă descântă, am auzit că s-au adunat vreo 50.000 de oameni în Piaţa Constituţiei pentru o nebună, pentru o satanistă. Este chiar ceva ilar, poate sunt eu demodat, nici o problemă, dar atunci când de multe ori am spus şi în particular şi în public să aibă grijă omul, a întors spatele şi a plecat. Eu cu darul lui Dumnezeu am rămas şi când s-a întors nu-l mai cunoşteai, era ca o legumă, era stors de vlagă. Chiar îmi trebuia un pic de gândire să-l recunosc, că nu mai semăna chipul de când a plecat şi când a revenit.

Dragi credincioşi, să punem preţ pe sufletul nostru şi implicit pe trup. Trupul este alabastrul în care stă sufletul, cu cât îl împodobim trupul, cu atât este curat şi sufletul. Deşi lumea este împânzită cu atâtea momeli, să nu te temi niciodată. Umblă fetele dezgolite, măi, înţelegeţi odată, frumuseţea ta nu stă să umbli pe trupul tău cu o perdea ! Nu stă să te dezgoleşti ! Frumuseţea ta este cea din lăuntricul tău. Făcând aceste lucruri, cu pantaloni, cu toate nebuniile, cârpele care vi le importă din occident, de la alţi sceleraţi, vă pierdeţi feminitatea, veţi găsi exact pe măsura voastră care este de azi pentru mâine. Din acest motiv societatea este dată peste cap şi urmează ca să se distrugă şi căsătoriile, nu-şi mai au valoare. Veţi fi ca în occident sau ca în America, te căsătoreşti pentru o zi, sau cum este în Japonia pentru câteva ceasuri, nu, la islamici. A pus băiatul ochii pe o fată, se duce, se căsătoreşte pentru o oră sau două şi pe urmă iar se desparte.

Iată omenirea cum a degenerat ! Aşadar excluzându-L pe Dumnezeu din inima noastră, din viaţa noastră, din faptele noastre, suntem ca aceşti apostoli în primejdia morţii. Valurile vieţii acesteia ne înghit şi odată înghiţiţi s-ar putea să nu te mai redresezi. Să-L avem în inima noastră pe Cel ce S-a Schimbat la faţă, să-L avem în inima noastră pe Acesta care a săturat atâta lume în pustie cu 5 pâini şi 2 peşti, pe Acesta al cărui glas a potolit marea şi i-a salvat din moarte, Acesta care a murit pentru noi şi, sunt convins, Acesta care este la noi, aici, şi ne-a primit această jertfă de laudă. Lui să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.