Predica PS Flavian Ilfoveanul din 8 iulie 2013, Bucureşti


Şi va fi cea neiubită iubită şi cel ce nu este norodul meu, se va chema norodul meu, zice Proorocul Osie.

Iată, iubiţi credincioşi, după ce criteriu îşi alege Dumnezeu oamenii. Cel ce crede că Dumnezeu se uită în faţa omului sau la alte atribute de ale lui, trupeşti, se înşală. Nobilul criteriu după care Dumnezeu îşi face prietenii este acea inimă smerită, acea faptă făcută din smerenie şi din credinţă. Ne-a lăsat Dumnezeu atâta de vădit ce înseamnă omul pervers şi ascuns în lăuntricul său. Poporul iudeu care a fost încoronat, poporul mesianic, acel popor înnobilat cu atâtea daruri de care s-a înspăimântat întreaga lume, făcându-i totodată să tânjească, aceia au fost care L-au împuns pe Hristos. Nici un om cât va fi lumea la Judecată nu se va putea disculpa, oricât de isteţ ar fi, în faţa dumnezeirii. Cum spunea şi Proorocul David: Unde mă voiu ascunde de ochiul tău ? De mă voiu pogorî în iad, tu acolo eşti. De mă voiu sui în cer, de faţă eşti. De mă voiu duce la malul mării, tu acolo eşti (Psalmi 138, 6-8). Nu este loc în univers unde Dumnezeu să nu fie. Vedem cum Dumnezeu caută în inima omului şi totodată se arată atât de explicit o dată prin prooroci şi apoi prin Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Maicii Domnului şi Fiul lui Dumnezeu Tatăl.

Îl vedem pe un om îndurerat, un om care nu avea cunoştinţă cine este Făcătorul cerului şi al pământului, un roman; dregătoria îi era sutaş, adică un rang destul de mare în armata imperială. Fiind în părţile acelea, fiindcă Ierusalimul era robit, căzut sub stăpânirea romană, îşi avea misiunea lui şi viaţa lui cotidiană acolo, în Capernaum. Ştia că este poporul iudeu acolo stăpânitor, ştia că ei au legea lor, o lege care nu-i stăpâneşte pe ceilalţi oameni din exteriorul Palestinei. Ştia multe despre iudei, dar nu ştia despre Dumnezeul iudeilor. El, ca om, era de bune maniere, avea un suflet cald, era din statutul lui, din firea lui de om, plăcut, un prieten cu toţi. Probabil că faptele lui care nu le făcea în numele lui Dumnezeu ci le făcea în nume de a fi om, că prin aceasta ne dovedim că suntem departajaţi, despărţiţi de restul vieţuitoarelor, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, prin a fi un om manierat.

L-a cuprins acea întristare cumplită, avea o slugă care zăcea cumplit în boala morţii. Probabil că şi-a cheltuit averea, ca şi celelalte persoane care le-am văzut în diferite ipostaze în Evanghelie, pe la doctori, dar zadarnică i-a fost osteneala. A auzit de Mântuitorul, a auzit că a trecut din Capernaum undeva în munte şi mulţimea, venind după El, Îl asculta cu patos în cuvântările Lui. Când a coborât Domnul din munte, la poalele muntelui a venit un lepros. Leproşii, în tabăra iudeilor, nu aveau ce să stea, din cauză că prin legea lui Moisi erau scoşi afară din tabără. Nici nu era voie să se atingă cineva care era sănătos de un lepros; era chiar pedeapsă. Era cea mai cumplită boală care îl stăpânea pe om. Acest lepros avea mâna plină de lepră, nu mai avea nici o şansă. Închipuiţi-vă ce imagine tristă, dar totuşi plină de optimism ! Ştiind că vine Domnul din înaltul muntelui, înconjurat de multă lume, vine şi el undeva la marginea drumului şi întinde mâna lui bolnavă. Dacă vrei, fă-mă sănătos (Matei 8, 2). Domnul S-a atins cu mâna Lui sfântă de mâna bolnavă şi l-a făcut sănătos în timpul acela, în acel moment. Şi îi dă poruncă: Du-te şi te arată preoţilor (Matei 8, 4).

 

PC. Predici 85

Vindecarea slugii sutaşului

 

Apoi Îl întâmpină sutaşul. Acesta era şi el, la rândul lui, zdrobit în suflet, că sluga lui trăgea să moară. Nimeni nu îl putea ajuta, nimeni nu-i putea şterge lacrima de pe obraji. Şi într-adevăr, cum de multe ori m-am repetat, acela-ţi este prieten care îţi opreşte lacrima şi nu care o şterge. A venit momentul şi pentru acest sutaş ca să i se oprească lacrima durerii. Şi îi spune: Doamne, sluga mea greu se chinuie şi trage să moară. Dacă vrei, Tu poţi să-l vindeci (Matei 8, 6). Iar Domnul îi spune atâta de curat, de sincer, de frumos, de dumnezeieşte: Curând voi veni în casa ta să-ţi vindec sluga (Matei 8, 7). La care el îşi arată frumuseţea chipului său interior: Doamne nu sunt vrednic să vii sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul (Matei 8, 8).

Iată, iubiţi credincioşi, ce frumuseţe, ce comoară zăcea undeva sub soare, în chip şi asemănarea lui Dumnezeu, într-un om care nu era credincios. Nu avea nevoie ca să vină sub acoperişul lui. Câtă filozofie în câteva cuvinte, între un om care nu Îl ştia pe Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi. Cât de departe suntem noi de aceia de atunci, atât de umil aruncaţi în hăurile lumii. Mulţi dintre credincioşii de astăzi aşteaptă să-L vadă pe Dumnezeu, sau cum vă confruntaţi şi frăţiile voastre cu progeniturile atâta de isteţe şi elevate: lasă-mă mamă cu baliverne de genul acesta, l-ai văzut tu pe Dumnezeu ? Într-adevăr, câtă nemernicie poate să-l stăpânească pe un om. Va veni acest sutaş care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, nu avea nimic cunoştinţă despre cine este El şi iată cum a arătat credinţa din el. Nu sunt vrednic să vii sub acoperişul meu. Va veni la tine, îngâmfatule, infatuatule, care aştepţi să-L vezi pe Dumnezeu, precum L-au văzut iudeii. Va veni sutaşul, va veni hananeanca, va veni Zaheu şi te va mustra. Poate cea mai grea mustrare ţi-o vor da-o cu un cuvânt blând şi nişte ochi blajini. Nu-ţi trebuie mustrare mai mare !

Acesta nu voia să vină Dumnezeu la el. Avea atâta credinţă că numai să zici cu cuvântul. Şi vedeţi cât de frumos spune ce înseamnă a fi om sub stăpânire: Şi eu am oameni sub stăpânirea mea şi zic aceluia du-te şi se duce, celuilalt vino şi vine (Matei 8, 9). Cu alte cuvinte, Îl arată pe Mântuitorul în statutul lui de Dumnezeu şi Stăpân a toate. Aşa cum eu spun unei slugi, care este mai mic decât mine, du-te şi se duce, sau să facă ceva şi face, aşa Tu, Doamne, eu cred în Tine, că Tu, de vei hotărî, de vei zice numai cu cuvântul, îl vei ridica din boală, îl vei scoate din gheara morţii. Şi îi replică Mântuitorul în faţa tuturor iudeilor: Amin zic vouă, nici întru Israil nu am găsit atâta credinţă (Matei 8, 10). Se încheie pilda cu un cuvânt cutremurător: Vor veni de la răsărituri şi de la apusuri şi se vor sălăşlui în curţile lui Avraam, în lăcaşurile lui Avraam, ale lui Isaac şi ale lui Iacov, iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în focul gheenei (Matei 8, 11-12). Fiii împărăţiei cine erau ? Poporul iudeu căruia i s-au descoperit tainele lui Dumnezeu. Dar fiindcă nu au avut credinţă, au căzut.

Şi iată cum se împlineşte ceea ce a spus Proorocul Osie: Cea neiubită va fi iubită, adică popoarele lumii care orbecăiau în întunericul idolatriei erau neiubiţi, fiindcă mergeau pe cărări străine celei a mântuirii, a Dumnezeului iudeilor, a Dumnezeului atotputernic. Şi a venit vremea în care cea neiubită şi plângea să fie iubită, de acuma într-adevăr iat-o iubită, adică neamurile care nu erau neamul lui Dumnezeu, ci un singur neam era al lui Dumnezeu sub soare, cel căruia Dumnezeu i-a descoperit tainele, poporul iudeu. Iar acesta pentru necredinţă a căzut din dar, cum avea să spună mai târziu Sfântul Apostol Pavel, pentru necredinţă, ramurile s-au rupt, s-au frânt, iar tu măslin sălbatic te-ai altoit în rădăcina sfântă (Romani 11, 17). Că măslinul cel sfânt era poporul iudeu, aici Dumnezeu Şi-a făcut lăcaş, adică acesta era Sionul, în acesta a vărsat Dumnezeu tainele mântuirii. Ceilalţi oameni din lume erau măslini sălbatici, priveau cu lacrimi la măslinul binecuvântat de Dumnezeu, adică la nobleţea poporului iudeu. Datorită acestei nobleţe, iată-i pe poporul iudeu cum încetul cu încetul pierd din dar, şi pecetea, pecetluirea lucrării lor mizerabile, trupeşti a fost moartea Mântuitorului pe crucea Golgotei.

Întotdeauna să ştiţi că în viaţa unui om există un moment critic, un moment în care poţi să-ţi dai un examen: ori câştigi, ori pierzi. Aşa a fost per total poporul iudeu. Examenul a venit tocmai în momentul – piatra de poticnire era Iisus Hristos, dumnezeirea acoperită în persoana Fiului Mariei, în haină de om. Datorită faptului că nu au crezut în Iisus Hristos că este Dumnezeu, a venit acea furtună cumplită şi s-au rupt ramurile, dar rădăcina a rămas sfântă. Atunci a venit momentul când măslinii sălbatici s-au altoit în rădăcina sfântă şi fac rodul credinţei, nu în Legea mozaică, ci în Legea lui Iisus Hristos. Că rădăcina este Decalogul, dar Mântuitorul nu a venit să strice legea, ci a venit să o împlinească (potrivit Matei 5, 17). Aşa ne putem da seama cum încetul cu încetul se împlinesc proorociile.

Cum de obicei istoria laică se repetă, indiscutabil şi istoria credinţei se va repeta. Aşa cum poporul iudeu înnobilat de Dumnezeu, de Ziditorul cerului şi al pământului, datorită acestor daruri, acestei coroane de nepreţuit care o purtau, pentru necredinţă s-au frânt, va veni vremea când şi noua ramură din măslin se va frânge şi ea. Sau cum spune Apostolul Pavel în alt cuvânt: Nu tot cel dinafară este iudeu, ci cel dinlăuntru este iudeu (Romani 2, 28-29). De ce-i mustră în felul acesta ? Ei se lăudau în lume că sunt poporul binecuvântat şi într-adevăr purtau binecuvântarea Dumnezeirii oriunde se duceau. Dar erau numai în carcasă iudeu, ci cel ce este în lăuntric, aşa spune apostolul, în lăuntricul tău, acela este iudeu. Sau tăierea împrejur nu era cea care era vădită, în marginea trupului, tăierea împrejur este a inimii, cea dinlăuntru a cărei laudă nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu (Romani 2, 29). Cât de frumos apostolul în câteva cuvinte prinde toată omenirea. Aşa cum mulţi se lăudau atunci că sunt iudei, dar erau numai la nivel de buze, aşa noi acuma ne lăudăm că suntem în credinţă, că suntem în credinţa mântuitoare, dar de fapt numai buzele, că în lăuntricul nostru este mormânt văruit.

Iubiţi credincioşi, iată cum scoate prin acest sutaş Mântuitorul comoara din lăuntricul omului, credinţa şi prin credinţă aşa au suferit Sfinţii Părinţi, prin credinţă au mers până la moarte, au umplut crăpăturile pământului, peşterile pământului. La auzirea numelui lui Dumnezeu, ieşeau fiarele din bârlogurile lor şi cedau acel frumos locaş de osteneală duhovnicească pentru sfinţii pustnici. Ce facem noi acuma ? Suntem din ce în ce mai nemulţumiţi, atunci când vine un necaz peste noi, cutremurăm şi facem mare zarvă în jurul nostru, că ne-a podidit necazul; numai mie mi se întâmplă toate ! Iată că acei de demult nu ziceau aşa. Câtă durere era în acest sutaş, nu a răsculat toată omenirea din jurul lui şi toate casele. Zăcea în durerea sufletului lui, până când a venit momentul să-şi arate credinţa şi datorită acestei credinţe şi Mântuitorul îi surclasează pe îngâmfaţii de iudei. Nici întru Israil nu am găsit atâta credinţă. Vedem criteriul după care Dumnezeu alege omul, acel om demn de moştenirea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Să fim foarte atenţi cum ne purtăm paşii vieţii şi mai ales gândirea, acea gândire curată, care este ca o sămânţă din care germinează fapta mântuirii noastre. A vorbi vorbe este uşor, dar a face fapta este cumplit de greu şi dacă nu eşti stăpânit de credinţă, este imposibil ca să faci fapta. Că o faptă în numele lui Dumnezeu şi a credinţei este greu de săvârşit. Atunci îţi stau toate împotrivă, dar credinţa având-o este ca un izvor nesecat şi parcă te mână de la spate, te duce în nădejdea că vei birui şi în credinţa şi ajutorul Celuia ce te-a zidit, ne-a zidit şi ne dă viaţă şi ne-o întreţine. Aşa au suferit Sfinţii Părinţi în pustie, aşa au suferit când au fost duşi la mucenicie. Există o taină cutremurătoare în om, omul este un univers întreg.

Ne putem pune întrebarea şi iar repet: ce-a discutat Mântuitorul în acea orbire a Apostolului Pavel, când mergea în Damasc ? De aşa natură acel dialog care a fost scurt l-a marcat pe Apostolul Pavel, că nimic nu l-a înfricoşat până la sfârşitul vieţii şi opera lui, lucrarea lui dumnezeiască s-a pecetluit cu sângele mucenicesc. Ce-a discutat Mântuitorul cu Sfântul Mucenic Evstatie ? El era idolatru, era la vânătoare, era un mare general şi iubit de către împărat, un om viteaz, dar păgân. La vânătoare a văzut un cerb frumos care parcă anume alerga să-l incite. Şi când s-a apropiat de cerb i-a văzut crucea între coarne, dar şi glas: pentru ce mă prigoneşti ? Şi din momentul acela, Evstatie s-a întors la Dumnezeu şi a mers cu demnitate în mărturisirea aceea până la sfârşitul vieţii. Cum a vorbit Dumnezeu cu Maria Egipteanca ce era prinsă în capcana patimilor trupeşti, atunci când o mână nevăzută, o barieră nevăzută şi neînţeleasă îi oprea intrarea în biserică să se închine ? Dar ceea ce a vorbit Dumnezeu cu ea, şi acea minune care i s-a făcut în fiinţa ei, iată că a determinat-o să plece în pustie, să urască lumea aceasta păguboasă sufleteşte, mizerabilă, execrabilă, groaznică, împuţită şi să plece în acel frumos pustiu, unde a trudit numai 17 ani cu patima trupului.

Aşa că nimeni să nu se laude în statutul care îl poartă şi sfat vă dau: atunci când îţi vine focul ispitei, atunci îţi dovedeşti credinţa. Că dacă nu ai război, logic este că nu vei avea nici biruinţă. Doar la ziua de astăzi încep să se încununeze oamenii şi să-şi strige osanale şi îşi dau onoruri fără muncă. Că aşa este veacul acesta puturos şi apocaliptic, mincinos, împuţit. Dar aşa în felul acesta cum lucrează omul, nu se lucrează şi la Dumnezeu. Pentru aceasta S-a arătat dumnezeirea în tot ce există omul, ascunsul inimii tale este vădit în faţa dumnezeirii. În faţa omului nu poţi, dar în faţa lui Dumnezeu vădit eşti ca într-o carte, în faţa omului te cosmetizezi cum vrei, dar a Ziditorului nu poţi.

Iubiţi credincioşi, să luăm exemplul acestui sutaş, să luăm exemplul vameşului, al Mariei Magdalena, al tuturor sfinţilor cât de frumos s-au comportat din momentul când L-au cunoscut pe Ziditorul, iar noi Îl cunoaştem, Îl avem, Îl avem de faţă, prezent, prin tainele Bisericii, prin credinţă. Ce facem cu El ? Îl răstignim a nenumărata oară prin faptele noastre. Dar fiindcă Dumnezeu ne-a zidit aşa de frumos şi ne-a lăsat liberul arbitru, fără numai că mai frumos decât atâta nu se putea. Şi ne-a rămas cheile Împărăţiei în mâna noastră. Cum am mai spus de multe ori, ne-a împodobit Dumnezeu cu multe daruri, ni le-a dat în custodie, ce facem cu ele ? Ieşim la piaţă şi le vindem în cel mai ieftin târg. Nu muşcaţi din momelile, din şoaptele lumii, arătaţi-vă că sunteţi nişte oameni credincioşi, stăpâniţi de acea credinţă în Cel ce a murit pentru noi, arătaţi-vă în focul ispitelor – pentru Dumnezeu nu voi muşca din momeală.

Ispitele sunt întinse din ce în ce mai mult, păienjenişul este mai cumplit şi special este făcut totul, se dă la nivel de minte şi psihologic. Prin ştiinţă de acuma se disecă omul în tot ce el este constituit de la Dumnezeu şi omul are acces la el şi vedeţi cum se manipulează oamenii. Nu muşcaţi din momeală. Vă ziceţi, tinerilor, să gust o ţigară, să fumez un fum, doar atâta. Şi apoi îţi devine patimă. Îţi apare un război în lăuntricul tău: ce-am făcut ? Vai ! E păcat. Te căieşti, dar când vine iarăşi dulceaţa aceea amăgitoare, îţi propui în minte: lasă că mă duc iar la Dumnezeu şi mă căiesc. S-ar putea să-ţi fie târziu. Şi de aici mergem prin extrapolare la toate celelalte nenumărate patimi cum, dacă nu suntem atenţi, muşcând din ele, din acest presupus elixir al lor, nu mai poţi evada.

Ştiţi prea bine drogurile, cât de păguboase sunt. Te îndeamnă un pic să iei şi apoi devii dependent. Aşa sunt şi cu celelalte primejdii sufleteşti. Şi în felul acesta îţi păgubeşti credinţa. Te învoieşti la minte doar un pic, doar să cunosc, doar să văd şi eu cum e şi acela este capătul invizibil al firului de care ţinându-te sau lipindu-te de tine, pe măsură ce înaintezi în anii vieţii, se îngroaşă şi-ţi devine o funie legată de gât.

Fiţi foarte atenţi. Acest sutaş ne-a dat o frumoasă lecţie de viaţă precum şi ceilalţi, o armadă într-adevăr plăcută de mare filozofie care ne învaţă ce este Dumnezeu, ce vrea Dumnezeu de la om şi cât de mici suntem în comparaţie cu puţinul acela care-l vrea Dumnezeu, credinţa şi nu orice credinţă, credinţa în Iisus Hristos, căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.