Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XXVIII-a
16 februarie 1997

 

Mărturiseşte Sfânta Scriptură referitor la această intrare a lui Israil în Eghipet aşa: Şi a intrat Israil în Eghipet, iar Iacov a nemernicit în pământul lui Ham (Psalmi 104, 22).

Deci, iubiţilor credincioşi, după cum bine vedem şi noi în viaţa noastră cotidiană, nimic nu este mai greu de dus decât robia. Robia nu are milă, nu are frumuseţe, nu are nimic sublim în ea. Robia umple inima de lacrimi, robia aduce tristeţe, robia mereu plânge în sufletul acelui ce doreşte libertate. Deci îl vedem pe Israil cum intră, parcă printr-o momeală, prin acea uşă a pântecelui, intră în robia egipteană, robie care se lasă timp de 400 ani ca fiind cel mai greu jug posibil pe acest popor mesianic. Spre sfârşitul robiei, când Dumnezeu a auzit glasul acestui popor mesianic, aşa erau robiţi iudeii, încât că fără milă erau aduşi în câmp şi aveau aceeaşi normă care o avusese cu zeci de ani în urmă să facă cărămizi. Şi mai mult decât atâta, cum spune şi Sfânta Scriptură, ultimul faraon de sub robia căruia au scăpat poporul lui Israil i-a pus ca să adune, acelaşi evreu să adune în aceeaşi zi şi paie, să le taie, să le calce, şi în felul acesta, să facă aceeaşi normă de cărămizi.

Era groaznic, fiindcă egipteanul stătea cu biciul lângă evreul care trebuia să săvârşească acest lucru în fiecare zi. Paharul s-a umplut, al acestei robii, prin faptul că egipteanul intrase într-o oarecare teamă pentru faptul că evreii se înmulţiseră foarte mult. Dacă au intrat 75 suflete, parte bărbătească în Egipt, unde s-au şi aşezat în timpul lui Iosif, timp de 400 ani, au ajuns la câteva milioane. Pentru faraon era un lucru nu odihnitor, şi pentru aceasta îi supune în această robie ca cei care sunt adolescenţi poate mor în această robie, sau dacă nu, atunci când vor naşte femeile evreice, să stârpească pe copiii parte bărbătească. Deci s-a dat această lege chiar de la tronul faraonic, ca în momentul naşterii unei evreice, moaşa să-l sugrume pe băiat, dacă era băiat, sau să-l arunce în apele Nilului. Acest lucru era strigător la cer. Dumnezeu aude în sfârşit glasul acestui popor atât de obidit.

Fac o mică paranteză. Dacă de multe ori condamnăm pe poporul iudeu pentru ce a făcut şi ce face, iată acum suntem cu el şi luăm parte la acea robie, ca să ne arătăm că suntem drepţi şi în judecată, drepţi şi în cuvânt, suntem drepţi şi în trăire sufletească. Iată-i în cea mai grea robie şi obidire, că nu le era de ajuns faptul că robeau în transpiraţia frunţilor lor, de când răsărea soarele şi până când apunea, ci le ucidea şi copiii încă de când vedeau lumina zilei. Atunci, Dumnezeu a ascultat glasul acestui popor, care ca dintr-o singură gură striga neîncetat, udase aceste cuvinte de strigare cu lacrimi de durere. Şi în felul acesta Dumnezeu le croieşte izbăvirea.

Şi mărturiseşte în felul acesta Sfânta Scriptură, că un oarecarele din seminţia lui Levi naşte parte bărbătească şi acest copil era frumos la chip, iar mama lui ştiind că acest copil are aceeaşi soartă ca ceilalţi, după legea lui faraon, l-a ascuns timp de 3 luni de zile, crescându-l în taină şi alăptându-l. Şi văzând că nu mai poate să-l ţină în taină, că îşi primejduia chiar şi viaţa ei, l-a pus într-un coş şi l-a aruncat pe Nil, gândind în mintea ei că Dumnezeul părinţilor săi, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, dacă Se va milostivi, va ţine în viaţă pe acest copil. În timpul acesta, ce copilul aluneca spre mare pe spatele Nilului în acel coş acoperit, iată fiica lui faraon care era stearpă vine împreună cu slujnicele ei la apele Nilului să se scalde. Dar împreună cu slujnicele fiicei lui faraon era şi sora mai mare a acestui copil, care era sortit morţii.

Fiica lui faraon dă poruncă să-i aducă acel coşuleţ de pe apă şi să vadă ce este acolo, că i se părea că aude scâncet de copil. Şi când deschide acel coşuleţ, vede un copil de care i-a căzut foarte drag şi l-a văzut că este de neam iudeu, că evreii – pentru cei care au un ochi mai sensibil şi au puţină experienţă – se cunosc din indiferent câţi oameni ar fi în jurul lor. Au nişte particularităţi fizice ale lor, apoi când mai despică şi cuvântul şi prin ceea ce face, se dă în vileag oricât s-ar ascunde. Deci iată că fiica lui faraon îl vede pe acest copil şi îl adoptă, iar acea slujnică ştiind cine este copilul, imediat îi spune: să mă duc să caut o doică să-l alăpteze ? Iar ea încuviinţează că da. Şi acea copilă se duce imediat la mama copilului şi îi dă fiica lui faraon acel prunc, i-l dă acelei femei să-l alăpteze, zicându-i că îi va şi plăti dacă va avea grijă de el. Lucru care se şi întâmplă până când copilul creşte mai mărişor şi apoi îl adoptă fiica lui faraon, luându-l la curtea faraonică, unde acest copil primeşte numele de Moisi, care se tâlcuieşte ‘din apă l-am scos’.

Crescând la curtea lui faraon, avea să se cultive în cele lumeşti acolo cu filozofii lui faraon, cu înţelepţii lui, şi totodată să simtă încă din înălţimea tronului lui faraon obidirea poporului său, că el ştia, când a ajuns mai mare, a aflat că se trage din neamul lui Israil, al iudeilor, al poporului care era robit. Aşa se face că Moisi, crescând în vârstă desăvârşită, vede într-una din zilele vieţii sale cum un egiptean bătea, aducându-l spre moarte, pe un evreu. Şi nemaisuportând această robie, l-a bătut pe acel egiptean, l-a omorât şi l-a îngropat în nisip, nimeni ştiind de această faptă. A doua zi, doi evrei se certau, iar el văzând că unul îl nedreptăţeşte pe celălalt, a intervenit, luându-i partea celui nedreptăţit. Iar acela care căuta să nedreptăţească, imediat i-a spus: De ce intri între noi, nu cumva vrei să mă omori cum l-ai omorât pe egipteanul de ieri ? (Ieşirea 2, 14)

El crezând că nu l-a văzut nimeni la acel omor, s-a speriat şi ca să nu fie pârât la faraon şi în felul acesta ucis, a fugit după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură în pământul lui Madiam. Acolo stă până la vârsta de 40 ani şi se căsătoreşte cu Sepfora, una din cele 7 fiice ale preotului Iotor. Preotul Iotor era preot idolatru al pământului aceluia. Şi găsim un lucru destul de asemănător în căsătoria lui Moisi cu Sepfora, asemenea cum a fost a lui Iacov cu Rahila. Că el o întâmpină pe Sepfora neştiind cine este la fântână, adăpând oile tatălui său şi văzând cum ceilalţi păstori o marginalizau, fiindcă ea era timidă şi fiind şi fată, şi ajungea târziu cu oile acasă la tatăl său, el a văzut această nedreptate şi singur s-a dus şi a adăpat oile. Deci vedem o similitudine în căsătoria lui Iacov cu Rahila care fusese cu sute de ani în urmă şi această căsătorie a lui Moisi cu Sepfora.

Păscând oile socrului său în pământul lui Madiam, mai precis în ţinutul Horiv, Moisi vede un rug care ardea cu flacără mare, dar uitându-se la el vede că flacăra, adică acel foc, nu mistuieşte acel rug. Se cutremură de acestea care le vede şi cheamă numele Dumnezeului părinţilor săi să-i expliciteze ce înseamnă, şi atuncea îi promite că sub mâna Lui şi sub înţelepciunea Lui şi puterea Lui dumnezeiască va scoate pe poporul evreu din robia egipteană (Ieşirea, cap. 3), iar acel rug preînchipuie pe Maica Domnului care avea să-L nască pe Iisus Hristos. Că aşa cum focul ardea dar nu mistuia rugul acela, aşa Maica Domnului primeşte focul Dumnezeirii în pântecele ei, dar nu se mistuieşte trupul ei. Pentru aceasta vedeţi că dogmatiştii lumii au lăsat ca în iconografie să fie făcută Maica Domnului pictată în rug şi cu Pruncul într-un medalion, ca şi cum ar fi în pântecele ei: simbolizează aceea ce a văzut Proorocul Moisi acolo în pământul lui Madiam, lucru care avea să se întâmple de altfel peste sute de ani.

 

PC. Predici 86

Maica Domnului – rugul aprins. Sfârşitul secolului XVIII, Rusia Centrală

În cele patru colţuri ale icoanei sunt zugrăvite proorocii despre Maica Domnului: stânga sus: Proorocul Moisi văzând-o pe Maica Domnului în rugul aprins; dreapta sus: Serafimul care a atins cărbunele de buzele Proorocului Isaia, stânga jos: poarta închisă a Templului care indică la Iezechiil fecioria Mariei; dreapta jos: scara lui Iacov

În centrul rombului: imaginea Maicii Domnului, piatra cea netăiată de mână, cu scara (care uneşte cerul cu pământul) şi Templul-Biserică ce, asemenea Mariei, Îl cuprinde pe Iisus Hristos

Rombul verde-albastru este partea din rug care nu arde, rombul roşu reprezintă flacăra cu simbolurile celor 4 evanghelişti. Intercalat, puterile îngereşti care slujesc Maicii Domnului

 

Acestea sunt cuvintele Sfintei Scripturi care explicitează istoric această robie a poporului evreu. Dar sub coaja acestora, cum de obicei găsim în toate vorbele Sfintei Scripturi, găsim adevăratele taine ale Mântuitorului, de lucrare a mântuirii omului. Acea robie egipteană într-un înţeles mai înalt nu simbolizează altceva decât robia omului sub păcat. Cărămizile acelea, care sunt obiectul principal la zidirea unei case, nu sunt altceva decât lucrarea păcatului de către omul care este prins în robia păcatului. Aşa cum lutul acela este slinos şi este greţos şi te murdăreşti de el şi este greu din firea lui, dar iată că din el se face cărămidă şi se face casă, aşa păcatul este greu, slinos şi cu anevoie de suportat după ce te-ai trezit la minte, ieşind din păcat.

Deci acele cărămizi nu simbolizau decât căderea în robia păcatului şi şederea în această robie a omului. Egipteanul simboliza pe diavol, care este stăpânul păcatului, şi este păzitorul aceluia care a căzut în această robie a plăcerilor acestora. Şi ca să fiu mai explicit, să mergem cu toţii în fiinţa noastră şi să ne gândim sau să ne amintim sau să ne uităm în jurul nostru şi să-i vedem pe cei care sunt prinşi în chingile, în corsetul unei patimi. Cât se zbate să iasă din acea patimă, dar el nu mai poate, doar dacă este ajutat cumva venind la biserică, de un duhovnic iscusit, sau să facă nişte sforţări enorme pentru fiinţa lui atât de decăzută.

Şi uitaţi-vă că sunt patimi între patimi. Unul sau una care a alunecat pe panta desfrânărilor nu se mai poate opri până nu-şi satură pofta. Sau un oarecarele care cade în patima beţiei sau a tutunului, iar cum este la modă în ziua de astăzi, cei care sunt drogaţi sau homosexualii. Aceştia fiind prinşi în aceste gheare necruţătoare şi nemiloase ale acestor patimi nu sunt decât cei care robeau în pământul Egiptului, fiindcă paznicii lor sunt diavolii şi toate faptele lor, păcatele, sunt acele cărămizi care cu osteneală le fac. Că el după ce se trezeşte îi pare rău de ceea ce a făcut, se luptă ca să iasă din această cumplită robie, dar merge un pic şi apoi iar cade. Când cade ? Când diavolul abia îl lasă să se trezească şi îl biciuieşte aducându-i în minte acea poftă. Şi cred că fiecare dintre dvs. sunteţi sătui până la maximum în experienţa frăţiilor voastre de aceste lichele cu care poate vă confruntaţi în casele dvs. sau cine ştie unde în viaţa cotidiană.

Aşa să înţelegem acea robie a egiptenilor. Nu înseamnă altceva decât robia păcatului. Eu mărturisesc cu atâta ardoare acest cuvânt datorită faptului că, de atâţia ani de zile, în misiunea mea, pe mulţi – cât am putut şi m-a înţelepţit Dumnezeu şi mi-a ajutat – le-am întins o mână ca să ieşim din această robie cumplită. Şi vă spun sincer că fiecare veneau cu răni atât de groaznice, sângerânde aş putea să spun, răni sufleteşti. Îi vedeai cum cu lacrimi în ochi căutau să iasă din această robie a păcatului, regretau profund, dar greu, greu ca să poată să iasă din aşa ceva.

Omul poate să iasă din această robie mai greu sau mai uşor, după cât este ea de pronunţată, de adâncă, de caustică şi după cum te-a încorsetat acest şarpe atât de otrăvitor. Deci egipteanul nu simbolizează altceva decât pe diavol. Oare îl nedreptăţim pe acela, om fiind, să-l asemuim cu diavolul ? Evident că da, nu-l îndreptăţim, ci aşa este, din cauză că el fiind depărtat de Dumnezeu şi închinându-se altor dumnezei, el face placul diavolului. Deci el nu mai avea nici o milă. Oare acel egiptean cu ce suflet putea să ucidă un copil care era nevinovat ? Că la el nu mai conta că este frumos, sau este urât, sau plânge, sau îl imploră. Efectiv îl lua ca pe o cârpă şi îl trecea în nefiinţă cu această cruzime. Un tiran din acesta ce poate să merite decât o moarte cum i-a săvârşit-o Moisi ?

Într-o înţelegere mai înaltă acest Moisi Proorocul, marele prooroc, prin care s-a dat şi legea din mâinile lui Dumnezeu pentru poporul mesianic, nu este altul decât preînchipuirea ca într-o umbră a Celui ce avea să scoată pe toată lumea din această robie a păcatului, adică a lui Hristos.

Şi să luăm cuvinţel cu cuvinţel şi să vedem câtă înţelepciune găsim în acestea care le-a spus cu mii de ani înainte, ca într-o umbră, proorocul din Duhul Sfânt. Mărturiseşte Sfânta Scriptură că el, acest copil, este născut dintr-un bărbat din seminţia lui Levi. Seminţia lui Levi avea să fie mai târziu seminţia care aducea jertfă lui Dumnezeu. Deci din seminţia lui Levi avea să iasă preoţii care slujeau altarului lui Dumnezeu. Nu i se cunoaşte bine tatăl acestuia, doar îl poziţionează, îl explicitează Sfânta Scriptură ca fiind de neam iudeu şi din seminţia lui Levi. Şi acest copil era frumos la chip. Îl vedem pe Mântuitorul născut din Fecioara Maria, fără tată, având doar ca un tutore pe bătrânul Iosif, sub protecţia căruia a crescut acest copil. Frumuseţea Mântuitorului să nu ne-o închipuim că era cum nimeni nu s-a mai născut nici până atunci, nici de atunci, că ar fi fost frumos ca un soare. Ci aicea frumuseţea o explicităm în partea cea duhovnicească, în smerenia Mântuitorului şi în bunătatea Lui şi în nevinovăţia Lui. Că aţi văzut dvs. ce diferenţă este între un copil care este nevinovat, cât de curat este, cum este de împodobit de către Dumnezeu în toată vorba lui, în faţa lui, în gesturile lui şi mai ales atunci când începe să înţeleagă binele şi răul, este şi ascultător. Deci dacă Moisi este frumos la înfăţişare, dincoace Mântuitorul este frumos în nevinovăţia Sa, că El a venit, noul Adam, prins în neputinţe, ca orice om, evident, dar fără de păcat. Un nou Adam fără posibilitatea de a greşi.

Şi iată că-l vedem pe Moisi pus în coşuleţ şi aruncat ca să fie salvat de către mama lui, pe apele Nilului. Mântuitorul Îl vedem luat de către mama din care S-a născut, adică sinagoga, şi îngropat în mormânt. Vedem pe fiica lui faraon care era văduvă că îl îndrăgeşte pe acest copil şi îl adoptă. Vedem pe fiica care era stearpă, a Bisericii păgâne, care se închina idolatriei, adică a tuturor neamurilor, că se îndrăgosteşte – nu în înţelesul etimologic, ci îndrăgosteşte pe Hristos. Dar care Hristos ? Cel care este găsit în mormânt şi înviat. Deci iată că fiica lui faraon, luându-l pe acel copil evreu şi salvându-i viaţa, nu preînchipuie altceva decât Biserica care avea să-L îmbrăţişeze pe Hristos în dogmatismul Lui, împlinindu-se aceea ce s-a spus de Proorocul Osie: Cea stearpă a rodit, veseleşte-te fiica Sionului.

Iată, iubiţilor credincioşi, cât de frumos se leagă Sfânta Scriptură cuvânt cu cuvânt dacă este tâlcuit, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu, nu după cum minţile oamenilor, dându-i un alt sens după mofturile şi după patimile lor. Moisi nu era altceva decât ca o adevărată proorocie pentru poporul iudeu, şi bineînţeles pentru restul lumii, că vine în curând Cel care va scoate din robia păcatului. Şi ca să fiu mai concis în această idee, dacă înaintăm bineînţeles cu firul minţii peste lumea apropiată de Mântuitorul, temporal bineînţeles, o găsim saturată de plăcerile acestea; căzuse în cea mai grea robie lumea timpului aceluia, adică robia păcatului, încât că filozofia care întreţinea prin ideile ei nocive această robie a păcatului deja începea să obosească; şi se năşteau prin filozofii timpului aceluia, bineînţeles păgâni, se întrezărea ieşirea din robie prin sinucidere.

Spun aceste cuvinte întâmplate atunci faptic ca să venim în zilele noastre: în ce robie a căzut acuma poporul creştinesc, Noul Israil. Pruncul de atuncea în nevinovăţia lui nu simbolizează altceva decât mintea, că mintea este partea bărbătească din om, iar partea femeiască este trupul. Deci partea sufletească este cea principală, care subzistă în minte, şi aţi observat dvs. un lucru de o sensibilitate cutremurător de mare: cei care vor să-l învrăjbească pe om cu Dumnezeu ia mintea omului şi o ia chiar de când este copilul nevinovat, necunoscând ce este binele sau răul. Sau cum v-am spus duminica trecută, îl ia pe copil încă de la grădiniţă şi îi împuiază mintea cu nişte idei atâta de excentrice bunelor maniere, a unei vieţi curate, dogmatice creştineşti. Şi cum un neadevăr repetat mereu devine un adevăr, aşa copilul când absoarbe ca un burete uscat cunoştinţele din lumea exterioară, tocmai atunci este croit un om defectuos, o mlădiţă strâmbă.

Că uitaţi-vă în casele dvs. cu câte probleme vă confruntaţi când copiii vă ajung la pubertate, şi mai ales invazia aceasta de droguri în ţara noastră, sataniştii prin muzica rock şi celelalte, toate acestea, filme sexy, pornografia în reviste şi celelalte – toate acestea nu au o tentă decât să robească mintea, de a ucide pruncul creştinului, adică mintea s-o ia încă de când ea este nevinovată. Se doreşte, cum deja se vede ce s-a ajuns în America, marea civilizaţie sau în occident care sunt plini chipurile de civilizaţie, au ajuns efectiv nişte declasaţi, nişte marginalizaţi generaţiile care acuma sunt lângă noi, care încep să cunoască viaţa încă din pubertatea lor incipientă.

Deci se doreşte acea omorâre a copilului, adică a minţii curate. Într-o înţelegere mai înaltă, iată că proorocia aceea o găsim noi astăzi, şi cei care aveţi acuma copii mici – dacă nu vă veţi ruga la Dumnezeu şi să vă îndreptaţi viaţa – veţi intra în griji cutremurător de mari mâine-poimâine, când fata începe să-ţi cunoască ce este bulevardul, pantalonii, rujurile, sau băiatul celelalte ale trupului. Deci să fiţi foarte atenţi ca nu cumva atunci când cel pentru care aţi vegheat zi şi noapte şi îl iubiţi şi face parte din sângiurile dvs., din fiinţa dvs., să vă sfâşie inimile că vă calcă cuvântul în picioare ducându-se, ori că-şi alege o ţigancă urâtă, ori că cine ştie în ce sectă cade, ori că fiica se lasă de şcoală şi cine ştie ce amoruri face şi celelalte le cugetaţi dvs. prin experienţa dvs.

Această robie a poporului iudeu nu simbolizează altceva decât robia păcatului. Să avem grijă, iubiţilor credincioşi, nu cumva să ajungem în acea robie să faci cărămizi de lut, că aşa cum cărămizile erau obiectul de zidire a castelelor lui faraon, aşa păcatele sunt cărămizile de zidire a edificiului satanei. Faraonii timpului aceluia aveau nevoie de acest popor îndobitocit de către ei în aşa robie să le facă construcţiile acelea fastuoase, care după cum vedem dăinuie de mii de ani de zile. Chiar şi piramidele, tot din acea robie. Şi aceasta a rămas ca un litigiu şi în zilele noastre, că este o ruşine pentru poporul iudeu emancipat şi plin de bogăţie la timpul acesta, când egipteanul îi bate obrazul spunându-i: Ai uitat (lipseşte un minut, două). Dar să ne urmăm firul nostru dumnezeiesc.

Iubiţilor credincioşi, iată că acel Moisi preînchipuie pe Hristos din aproape în aproape. Se aştepta de către omenire, fiecare om în subconştientul lui, pe Acela care trebuia şi era puternic ca să-l salveze pe om din robia păcatului. Aşa cum Moisi l-a omorât pe acel egiptean, aşa Îl vedem pe Hristos cum îl scoate pe diavol din acel om care-l robea. Amintiţi-vă de acela care era legat în lanţuri şi dormea în mormânturi şi trupul lui era numai răni, de câtă chinuire îi făcea diavolul. Şi iată că venind Mântuitorul, i-a poruncit satanei şi a ieşit din el, urlând, urlând cum a urlat acel egiptean murind. Cum acel egiptean, partea rea, partea satanică a fost îngropată în nisip, aşa diavolul a fost ucis practic în lucrarea lui care o făcea în acel om nevinovat sau vinovat, Dumnezeu ştie, şi îngropat în iad şi legat de către puterea dumnezeiască. Iată cum din aproape în aproape Hristos se conturează, se cristalizează în această proorocie, aducând o oarecare rază de izbăvire.

Pe Moisi îl vedem cum îşi urmează cursul vieţii lui, căsătorindu-se cu Sepfora, născând copii, dar pe urmă, primind pentru viaţa lui şi cugetarea lui dumnezeiască destul de înaltă, primind dar de la Dumnezeu – dar fără de care nu putea să facă acele minuni la curtea lui faraon. Să facă minuni în numele Dumnezeului aceluia care stăpânea şi în care credea poporul iudeu. Îl vedem pe Moisi, împreună cu Aaron fratele lui, primind poruncă de la Dumnezeu, întors după moartea acelui faraon care era când a ucis pe acel egiptean, întors în mijlocul poporului iudeu şi, după porunca lui Dumnezeu, merge la faraon zicându-i: Stăpâne, lasă poporul iudeu să meargă în pustie şi să jertfească Dumnezeului părinţilor noştri (Ieşirea 5, 1 şi următoarele). La care faraon, foarte intrigat: În numele cărui Dumnezeu vorbeşti tu ? Te rog să părăseşti curtea mea şi să pleci împreună cu poporul tău la ceea ce eşti robit. Lucru şi cuvinte atât de usturătoare pentru poporul timpului aceluia.

Vom vedea în alt cuvânt, iubiţilor credincioşi, cum faraon vede minuni mari cu ochii lui, minuni palpabile, nu minuni cum se fac în ziua de astăzi de către ştiinţă şi oamenii nebuni ai lumii acesteia, ci minuni palpabile şi tot nu crede în Dumnezeu. Şi abia atuncea când primeşte ultima plagă, uciderea întâilor născuţi parte bărbătească din egipteni, abia atuncea se cutremură, plânge de durere şi lasă poporul lui Israil să iasă din robie.

Dragilor credincioşi, dacă mergem pe firul acesta istoric îl găsim pe poporul iudeu că nu intră cu nedrept în această robie. L-am văzut cum datorită acelei foamete care s-a lăsat în pământul Hanaanului merge în robia egipteană. Dar pentru început Iosif, care era fratele celorlalţi 11, iată că era în mare stăpânire acolo, dar aceasta nu a fost decât o momeală pentru acei de atunci, că apoi stând acolo în Egipt 400 ani, de fapt faraon s-a răzbunat asupra acestui popor aducându-l în robia cumplită în care a şezut până la ieşirea din robie. Deci dacă ne gândim cât de uşor intră un om într-o patimă, aţi văzut că nu deodată te îmbeţi, ci întâi până când te acomodezi, sau nu deodată cazi într-o curvie, nu deodată cazi într-un tutun sau în droguri. Acestea toate se fac încetul cu încetul, cu o momeală, întâi cu acea dulceaţă a păcatului şi apoi cu regretul păcatului. Până când patima aceasta se statorniceşte, iar ea te încorsetează ca o caracatiţă din aproape în aproape de-a lungul anilor, până când te distruge. Îţi distrugi familia, îţi distrugi neamul, te distrugi pe tine, în final ajungând, indiferent cine ai fost în viaţă, un nimic, un gunoi, un ‘numai bine aruncat la coş’.

Aceasta este lucrarea acestei robii, robia păcatului, şi aceasta dacă ne uităm la poporul iudeu, s-a tras din pofta pântecelui. Pentru aceasta a spus Dumnezeu prin sfinţii Săi, prin dogmatiştii lumii şi prin marii trăitori: de la pântece încep toate căderile omului. Şi în contra acestei plăceri, iată s-a aşezat postul în Biserică, post fără de care am putea să spunem că nu este mântuire, fiindcă multă lume crede în Dumnezeu, dar atuncea când este pusă în faţa faptului de a împlini cuvântul, atunci dă înapoi. Şi de postit mulţi oameni postesc, dar nu au plată că nu postesc după lege. În special, după cum vedeţi că este la modă, ca femeile să fie mai subţirele, se ostenesc postind şi au un regim groaznic de aspru, dar plată nu vor avea la judecată. Că te întreabă Dumnezeu: de ce ai postit ? Că n-ai postit pentru Mine că era post, ai postit să fii mai siluetă. Sau ai făcut nopţi albe, ceea ce se cade pentru un creştin, la judecată vei spune: Doamne dar şi eu am privegheat ca sfântul cutare. Să vedem de ce ai privegheat, pe altarul cui ai privegheat. Că stăteai la discotecă, sau jucai pocker sau stăteai la taifasuri sau cine ştie ce cum pierdeai la meciuri sau în alte plăceri ? Plata o vei lua de acolo, nu o vei lua din aria unde ai lucrat.

Deci din aproape în aproape ne deducem că, de fapt, şi bolile care ne vin în trupul nostru sunt tot ale neascultării, că nu te-ai îmbolnăvit datorită postului şi ostenelilor, n-ai căpătat reumatism făcând metanii sau nu ţi-ai pierdut vederea stând şi buchisind litera legii şi făcând rugăciuni. Nu ţi-ai pierdut mintea şi ai devenit senil cugetând la Dumnezeu. Deci te întreabă îngerul lui Dumnezeu: unde ţi le-ai pierdut tu, omule, toate acestea, că atunci când te-am adus în lume prin grija mea din pântecele mamei tale erai integru şi împodobit în castitate, în nobleţea minţii tale curate, în nevinovăţia ta, în frumuseţea ta şi în tot ce tânjim când îmbătrânim după ceea ce am pierdut. Şi atunci te întreabă: unde le-ai pierdut ? Le-ai pierdut pe altarul lui Dumnezeu ? Nu, le-ai pierdut pe altarul satanei.

Să învăţăm din toate cuvintele Sfintei Scripturi ce înseamnă robia aceasta. Pentru aceasta poate am obosit pe unii, dar îmi cer scuze pentru aceia care au obosit şi m-aş ruga lui Dumnezeu să se înţelepţească să cunoască cuvântul Sfintelor Scripturi, că el se referă la noi, în particularitate pentru fiecare individ. Iată că devii acel rob evreu lucrând cărămizi zi de zi, ducându-te prin paturi nupţiale străine, la toate bodegile, schimbând ţigări după ţigări sau droguri sau muzică, acestea sunt cărămizi care, făcându-le zi cu zi, faci templu satanei.

Deci, dragilor credincioşi, să înţelegeţi că nimic nu este mai groaznic ca robia aceasta a păcatului şi nimeni nu are putere ca să te scoată din această robie decât Fiul lui Dumnezeu, decât Acesta care a venit din Fecioara Maria, care a fost arătat ca într-o umbră de către Proorocul Moisi, de care am vorbit astăzi şi născut din poporul iudeu. Şi mântuirea nu-ţi va veni dacă nu vei crede în El şi dacă nu vei face toate cele care-ţi spune. Cei care denigrează postul, luând din Sfânta Scriptură că nu este păcat ce bagi în gură ci ceea ce scoţi din gură. Înseamnă că Se contrazice Hristos când posteşte 40 de zile şi 40 de nopţi. Se contrazice Moisi când posteşte acelaşi număr de zile şi de nopţi şi apoi primeşte tablele Legii (lipseşte sfârşitul predicii).