Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XXVI-a
26 ianuarie 1997

 

Dumnezeu mândrului îi stă împotrivă şi celui smerit îi dă dar (Pildele lui Solomon 3, 34), spune Sfânta Scriptură în învăţămintele sale divine. Pornind de la acest precept, fiindcă şi astăzi avem Sfânta Evanghelie cu vameşul şi fariseul, şi am văzut că cel smerit este mai îndreptat întors la casa sa de la rugăciune decât cel mândru, să mergem în periplul nostru, în această odisee a omului şi apoi la poporul mesianic în continuare, de unde am rămas.

L-am văzut pe zbuciumatul Iacov, plecând din ţara socrului său Lavan cu 11 copii şi o fată, cu nevestele lui şi cu toată averea lui, îndreptându-se spre pământul Hanaanului unde îşi trăgea bătrâneţile sale tatăl său, Isaac. Am văzut zbuciumul vieţii lui, întâmplările lui până când a ajuns în ţinutul sichimiţilor (potrivit Facerea, cap. 34); acolo a cumpărat pământ de la Emor, unde şi-a şi aşezat tabăra şi vedem ce păţeşte acolo datorită plăcerilor acestora, ale oamenilor fără de minte. Că această fiică a lui, Dina, ducându-se să vadă fetele sichimiţilor, iată că feciorul acelui stăpân al ţinutului sichimiţilor, Sihem, îşi bate joc de ea. Acest lucru era o mare ofensă pentru neamul lui Israil, drept pentru care fraţii Dinei nutresc răzbunare asupra sichimiţilor. Şi iată că dintre cei mai mari, Simeon şi Levi, se duce la tatăl lui Sihem şi îi spune, la cererea lor de a o lua pe Dina în căsătorie fiul său: Noi nu putem să ţi-o dăm ţie în căsătorie dacă voi nu vă veţi tăia împrejur (potrivit Facerea 34, 14), fiindcă legea tăierii împrejur era lăsată în poporul iudeu. Lucru pe care-l şi fac toţi bărbaţii, la comanda acelui stăpân al sichimiţilor şi, tăindu-se împrejur, iată că atunci când erau în această durere toţi acei bărbaţi, a treia zi intră Simeon şi Levi şi taie pe toţi cei care se tăiaseră împrejur. Deci, a pustiit acea cetate, neştiind nimic Israil, tatăl său, adică Iacov.

Să nu credeţi că sunt două persoane, Iacov şi Israil, este una şi aceeaşi persoană, dar în urma acelei lupte cu acel înger, îngerul lui Dumnezeu îi schimbă numele din Iacov în Israil, tâlcuindu-se de data aceasta ‘învingător de Dumnezeu’.

Iată, acest bătrân rămâne oarecum intrigat, supărat pentru această faptă pe care a făcut-o fiii lui, zicând: În ce necaz m-aţi dus pe mine, că aceşti oameni care le-aţi adus atâta moarte între ei oare nu se vor uni cu cei din jurul lor şi ne vor bate şi ne vor ucide ? (potrivit Facerea 34, 30) Dar Dumnezeu îi ridică această tristeţe lui Iacov şi-i spune: Mergi de aici cu toate ale tale şi aşază-ţi tabăra în ţinutul Vetilului (Facerea 35, 1). Dar Iacov nu pleacă cu nimic dintr-ale sale, de acolo, din acest ţinut al sichimiţilor până când nu se duce în munte şi acolo îngroapă toţi idolii cu care a venit de la socrul său Lavan, inclusiv cerceii şi bijuteriile care le purtau femeile. Şi acolo le îngroapă la rădăcina unui stejar, rămânând necunoscute pentru totdeauna, pentru eternitate. Iar de acolo, Iacov pleacă cu toată tabăra lui îndreptându-se prin Vetil spre locul stejarului Mamvri, în ţinutul Hanaanului, unde era tatăl său şi de unde, de fapt, plecase cu zeci de ani înainte să-şi ia soţie din neamul mamei sale, a Revecăi.

Şi iată că ajuns acolo în Vetil, Iacov ridică jertfelnic în numele lui Dumnezeu, unde şi jertfeşte lui Dumnezeu pentru acoperirea şi pentru ocrotirea care i-a făcut-o Dumnezeu în toate zilele vieţii sale. Şi aici, Dumnezeu, pentru a doua oară, vine şi îi spune: De astăzi nu te vei mai chema Iacov, ci Israil (Facerea 35, 10). Deci, dacă atunci i-a spus îngerul, acum Dumnezeu îi grăieşte prin viu grai că nu te chemi Iacov, ci Israil, şi de atunci a rămas poporul iudeu, poporul mesianic supranumit şi Israil. Acela este vechiul Israil, iar noi aceştia, care suntem astăzi, născuţi prin Evanghelie şi prin darul Duhului Sfânt, suntem noul Israil. Vechiul Israil, adică sinagoga iudaică, căzând din dar şi născându-se în locul ei fiica ei care este Sfânta Biserică creştinească, pe care o putem numi, asemui, cu o mamă al cărei lapte benefic şi crescător nu este altceva decât darurile Bisericii lui Dumnezeu.

Iată, în acest drum spre ţinutul Hanaanului, Iacov iarăşi întâlneşte un necaz zdrobitor, care îl marchează pentru tot restul vieţii sale. Rahila, pentru care a robit 14 ani, plecând din casa tatălui său însărcinată, i s-a împlinit zilele naşterii şi înainte de a intra în Efrata, prin Vitleemul de astăzi, ea naşte. Naşte atât de greu, încât că la această naştere ea şi moare. Şi în acea agonie a morţii, atât a putut să mai spună: Acesta este fiul durerii mele (Facerea 35, 18), iar tatăl său îi pune numele copilului Veniamin, care se şi tâlcuieşte, într-adevăr, după cum a rostit mama lui ‘fiul durerii’. Iacov rămâne lezat pentru tot restul vieţii sale, fapt pentru care cei doi copii, Veniamin şi Iosif, i-au rămas în graţia lui. Şi după cum spune Sfânta Scriptură, fiindcă erau copiii bătrâneţelor lui. Şi acum, ca să aducem linişte în copiii care îi aveţi cei mai mari, să nu tânjească şi să nu-i invidieze pe cei mai mici, că întotdeauna este o lege, nescrisă, ca cei mai mici şi mai ales ultimul să fie în graţia părinţilor săi. Dar aceşti doi copii erau mult mai iubiţi de către Iacov şi pentru faptul că o pierduse pe Rahila şi purta – cel puţin Iosif, supranumit în Scriptura creştinească Iosif cel prea frumos – fiindcă împărtăşise de la mama lui frumuseţea care l-a încântat pe Iacov.

Iubiţilor credincioşi, nu vrem să povestim, să dăm într-o povestire erotică, Doamne fereşte, ci trebuie să înţelegem într-o înţelegere înaltă cuvântul scripturistic. Că el este mai înalt decât cele trecătoare, efemere, decât cele materiale, trupeşti. Adică, această robie a lui Iacov de 14 ani pentru Rahila se tâlcuieşte într-un alt fel. Nu se limitează numai la faptul că a iubit-o trupeşte şi că pentru ea a robit atâta. Sau toţi cei 12 copii, şi aceştia au un sens al lor ca număr, fiindcă acestea sunt 12 scaune pe care vor sta cei 12 patriarhi şi vor judeca lumea din toate cele 4 colţuri ale lumii, câte 3. Pentru aceasta şi Dumnezeu şi-a ales cei 12 apostoli, şi nu mai mulţi, şi nici mai puţini. Aceste numere îşi au şi ele o divinitate a lor, şi pentru aceasta Dumnezeu mijloceşte aceste lucruri atât de ascunse care de multe ori şi multe din ele nu mai cad sub o înţelegere a noastră, decât că ele trebuiesc tâlcuite după nişte minţi mai luminate, după nişte minţi care s-au ascuţit, cum spune şi Sfânta Scriptură, ca săgeţile la cărbunii pustniceşti (Psalmi 119, 4).

Aceste taine nu se descoperă decât celor cu trăire înaltă şi celor care, cu adevărat, cum spune Dumnezeu în Sfânta Scriptură, celor care tremură de cuvintele lui Dumnezeu (Isaia 66, 2). Pentru aceasta, de fapt, şi majoritatea lumii a rămas într-o obscuritate citind Sfânta Scriptură. Au citit-o şi au interpretat-o după mofturile lor şi după poftele lor, fapt pentru care găsim acea decădere a islamului, că de aici se trage, fiindcă Iacov a avut atâtea femei, şi ei proliferează aceste patimi, având haremuri, ceea ce este inadmisibil.

Nu ne putem împărtăşi din cele care s-au făcut atunci, să proliferăm noi astăzi acestea. Acelea de atunci s-au făcut cu scop dumnezeiesc pentru înmulţirea lumii şi trebuie să ţineţi cont că ele nu s-au făcut dintr-o plăcere nebună, ci efectiv când poate Avraam s-a dus la slujnica doamnei sale, îi era foarte cu greu acest lucru. Nu era în mintea lui şi în fiinţa lui, în sensibilitatea lui să-şi necinstească soţia. Dar pentru aceasta, şi ea i-a spus: Mergi la slujnica mea şi ea născând, voi zice că este fiul meu (Facerea 16, 2). Iată cât de frumos se desprinde în paralelismul ideilor din Sfânta Scriptură şi ideea din care tragem concluzia că aceste lucruri dumnezeieşti s-au făcut numai cu rânduială divină şi nicidecum din patimi trupeşti, după cum aleargă lumea nebună din ziua de astăzi.

Iată-l pe Iacov că, ajuns la Vetil, acolo jertfeşte lui Dumnezeu, o îngroapă pe Rahila în apropierea Efratei, plângând-o mult de tot, şi apoi se duce la casa tatălui său. Îl găseşte încă pe Isaac îmbătrânit, încărunţit plângându-şi copilul său de mult plecat. Dar Dumnezeu nu i-a întrerupt firul vieţii până nu şi-a văzut şi nepoţii săi. Iată că Isaac, tatăl lui Iacov, moare la 180 ani şi este îngropat şi jelit de către cei doi fii ai săi, Iacov şi Isav, îngropat în Peştera Îndoită, care a cumpărat-o Avraam de la Efron Heteul.

Iubiţilor credincioşi, tot până ajunge la stejarul Mamvri, găsim în Sfânta Scriptură că moare pe drum şi doica Revecăi, adică, a mamei lui Iacov. Sfântul Ioan Gură de Aur frumos tâlcuieşte acest lucru zicând că doicii Revecăi, Devora, i-a venit dor de cea pe care a crescut-o cu zeci de ani în urmă şi văzând că acesta este fiul ei şi-a adunat bătrâneţele şi a mers şi ea atâta cale lungă s-o mai vadă pe cea care a legănat-o cu atâţia ani în urmă. Dar Dumnezeu n-a mijlocit şi moare şi ea şi o îngroapă Iacov la aşa-zisul stejarul jalei. Iacov ajunge în final aici, la casa tatălui său, unde şi rămâne odihnindu-şi bătrâneţele sale. De acum să vedem ce se întâmplă aici.

Cei 12 copii, din cele 4 femei, stăteau la casa tatălui său şi creşteau, povăţuiţi de către tatăl său în frică de Dumnezeu. Dar fiindcă aceşti 2 copii erau mult mai iubiţi de către tatăl său Iacov a şi intrat dezbinarea între ei. Urâtorul de bine, diavolul, care niciodată nu doarme, iată că aduce intrigă între ceilalţi 11 fraţi şi îl pizmuiesc pe Iosif, la care lor li se păreau că ţine mai mult tatăl lor. Şi pe drept cuvânt că ţinea mai mult din aceste două motive care le-am spus, fiindcă uitându-se la el îşi amintea mereu de cea pentru care a robit. Şi iată, iubiţilor credincioşi, că Dumnezeu a mijlocit prin Iacov ca acest Iosif, adică penultimul fiu şi atât de mult iubit, să poarte o haină pestriţă, ca semn de cinste în casa tatălui său. Lucru pe care nu-l puteau concepe fraţii lui mai mari. Şi de la o zi la alta se umpleau de mânie şi totodată de o răzbunare, care, în final, vom vedea unde a ajuns această răzbunare.

Unele lucruri din Sfânta Scriptură să ştiţi că eu caut să le spun cu un lux de amănunte nu să vă obosesc, ci acolo unde putem trage câte o concluzie frumoasă creştinească, că de altfel din toate cuvintele putem să învăţăm ceva, dar pentru noi, că avem dinţi de lapte, cum a spus şi Sfântul Apostol Pavel corintenilor, ne mulţumim cu puţin ca noi, adus în pământul sufletului, să-l facem mare.

Iată cum Iosif, fiind tânăr în casa tatălui său, de la o zi la alta era mai pizmuit. Şi parcă într-o contradicţie cu aceasta ce se clocotea în minţile fraţilor săi, în nerăutatea sa Iosif spune într-o zi fraţilor săi: Eu am avut un vis. Ce vis ai avut ? Am visat că voi toţi 11 eraţi la câmp şi seceraţi. Şi fiecare aveaţi un snop al vostru şi snopul meu stătea în picioare şi toţi cei 11 snopi se închinau snopului meu (potrivit Facerea 37, 6-7). Lucru care nu a cântat prea bine în urechile celorlalţi fraţi, că imediat intrigaţi: Adică ce, tu eşti mai mare ca noi ? Noi ne vom închina ţie ? Rana se adânci şi mai mult. Şi iată că nu durează mult şi peste câteva zile Dumnezeu îi face un alt vis lui Iosif. Şi el, în nevinovăţia sa, îl spune şi în faţa fraţilor şi a tatălui său, zicând: Fraţilor şi tată, eu am visat un vis azi-noapte în felul acesta: parcă se făcea luna şi soarele şi 11 stele erau în jurul meu şi toate mi se închinau mie (Facerea 37, 9). El a spus ce-a visat, şi un vis nu este dirijat, că bine ştim şi noi cu toţii, că el este independent de voinţa noastră. Nu visăm ce vrem noi. Dar el fiind sincer, a spus acest lucru necugetând că, de fapt, îl va costa. Şi întotdeauna să ştiţi dvs., după cum spune şi înţeleptul Solomon: Ceartă pe batjocoritor şi te va urî, ceartă pe înţelept şi te va iubi (Pildele lui Solomon 9, 8). Dar dacă ei deja aveau inima plină de otravă, acum, într-adevăr, a copt această otravă, fiindcă i-a nutrit moartea acestui copil.

 

PC. Predici 81 1

Iacov îl trimite pe Iosif la fraţii săi

 

Şi ce s-a întâmplat ? Cei 10, plecând la câmp ca să pască oile, tatăl său, Iacov, îl trimite într-o zi pe Iosif să vadă de fraţii săi şi să vină cu răspuns de la ei. Acest copil, cum purta întotdeauna haina pestriţă, că era febleţea tatălui său, l-a costat enorm de mult ducându-se la fraţii săi. Şi aceştia, când l-au văzut că vine pe cale, imediat s-au unit şi i-au nutrit moartea. L-au aşteptat până când a venit şi a căzut în mâinile lor. Şi majoritatea din ei s-au sfătuit ca să-l ucidă. Dar Ruvin, care era cel mai mare dintre ei, a stat împotriva lor, sfătuindu-i: Dacă voi, totuşi, vreţi să-l ucideţi, măcar nu-i luaţi zilele şi să-l pedepsiţi, aruncaţi-l în acest puţ (Facerea 37, 21-22), acolo fiind un puţ secat. Închipuiţi-vă cum era inima în acest copil, atât de lipsit de răutate, 17 ani având în vârsta lui. Cu ce le-a greşit acest copil, care era frate cu ei, sânge din acelaşi tată ?

Dar răutatea să ştiţi că întotdeauna nu are hotare. Şi lucru care-l vedem atât de palpabil în zilele noastre, şi mai ales acum, când se ucid – nu numai că se pizmuiesc, se ceartă – se ucid fraţii sau copiii îşi ucid părinţii pentru nişte lucruri puerile. Or, aici nu aveau nici un scop anume ca să-l ucidă, decât o răutate pe acest copil nevinovat. Şi la cererea lui Ruvin, fiindcă a stat împotriva celorlalţi să nu-l ucidă, doar i-a aplicat această clemenţă, că l-au lăsat fără mâncare şi fără apă în acel puţ, cu ochii în lacrimi, aşteptând sfârşitul vieţii lui.

Bineînţeles că ei imediat s-au gândit ce să spună tatălui său. Şi au dezbrăcat pe copil de haină, ducând-o apoi ca mărturie tatălui său şi zicând, după ce au murdărit-o cu sânge, minţind la tatăl său că acest copil a fost mâncat de o fiară.

Tocmai în ziua aceea trecea o caravană cu cămile a unor ismailteni, venind din ţinutul Galaadului cu mărfuri. Şi având drumul pe acolo, Iuda, unul din cei 12 fraţi, având o minte mai înţeleaptă şi frică de Dumnezeu, imediat a intervenit pe lângă ceilalţi, zicând: De ce să-l lăsăm să moară aici ? Dacă voi i-aţi dat această sentinţă să moară în acel puţ, măcar vindeţi-l acestora care vin acum pe cale şi luaţi un ban şi eu voi tăcea (Facerea 37, 26-27). Lucru la care se şi învoiesc aceştia şi, iată că-l scot din acel puţ pe acel copil şi-l vând ismailtenilor. Bineînţeles, au făcut acest târg pe 20 monezi de aur şi copilul, încălecând pe cămilă, cu ochii în lacrimi şi zdrobit la suflet, pleacă în robie, neştiind de fapt unde se duce. Atât ştia, că trebuie să se despartă pentru totdeauna de cei dragi ai lui şi, mai ales, durerea fiindu-i amplificată pentru faptul că nu i-au făcut acest lucru străinii, ci doar propriii lui fraţi. Doi dintre ceilalţi care au rămas în urmă, ca să-şi acopere murdăria, au tăiat un ied şi au stropit acea hăinuţă pestriţă a copilului şi s-au dus la tatăl lor, Iacov, chipurile că plâng şi jelesc pe acest copil. Şi aşa s-a întâmplat că Iacov, când a auzit că fiul lui atât de mult iubit a fost mâncat de o fiară, atât a început să-l jelească, să-l plângă, zicând: Mă voi pogorî în iad la fiul meu. Îmi duc bătrâneţele mele în lacrimi (Facerea 37, 35).

Iată ce viaţă zbuciumată a avut acest patriarh al lui Dumnezeu, Iacov, fiu al lui Isaac, nepot al lui Avraam, părinţii poporului mesianic. În plânsul acela de nemângâiat, şi spun de nemângâiat fiindcă nimeni nu-l putea consola pentru această pierdere, Dumnezeu i-a auzit glasul şi evident că nu putea să rămână nerăzbunată această faptă atât de oribilă şi în faţa legii civice, şi în faţa lui Dumnezeu. Copilul, mergând în lacrimi cu acea caravană de cămile, dus în robie de către acei ismailteni, nu putea să grăiască de ce plânge. Dar trecând prin ţinutul Efratei, a sărit de pe cămilă şi deodată, în văzul acelora care-l duceau în robie, a fugit pe un mormânt de pământ, unde era înălţat şi un stâlp de piatră. Acest copil şi-a cunoscut mormântul mamei lui. De pe cămilă a sărit parcă pe o lungime de undă necunoscută, pe o sensibilitate nedescrisă de nimeni, copilul şi-a cunoscut parcă glasul mamei lui care putrezea în pământ. S-a dus să zdrobească acolo, pe mormântul ei, ceea ce au făcut fraţii lui mai mari. Plângea în graiuri şi în suspine de neînţeles, doar de Dumnezeu şi de el şi de mama lui, care era în nefiinţă acum. Dar totuşi copilul, fiindcă nu avea ce să facă, pleacă în acea robie.

Ismailtenii, fiindcă nu puteau ca să se înţeleagă cu acest copil, în schimb l-au priceput că este deosebit de ceilalţi oameni, l-au priceput că acest copil avea o înţelepciune deosebită, l-au dus şi l-au vândut în casa lui Faraon. Faraon l-a cumpărat şi-l ţinea în casa lui. Aşa s-a mijlocit de către bunul Dumnezeu ca acest copil, neam de evreu, să ajungă în Egipt, în casa lui Faraon, acolo unde străbunicul lui Avraam a fost. Nu în zadar paşii lui Avraam s-au dus prin Egipt, ci anticipat, ca într-o proorocie, că va ajunge poporul iudeu în Egipt în robie. Şi vom vedea de ce. Este cu dreptate sau cu nedreptate ? Spune Sfânta Scriptură că Iosif, mergând în casa lui Faraon, a mers şi Dumnezeu cu el şi, ca să-l înţeleagă pe Iosif că este deosebit şi că Dumnezeul lui este deosebit faţă de dumnezeii lui Faraon, Dumnezeu i-a binecuvântat casa şi pământul lui Faraon. L-a binecuvântat pe Faraon de aşa natură încât că şi cât de insensibil ar fi fost tot înţelegea că, datorită venirii în casa lui a acestui copil, el are atâta bogăţie în casa lui. Fapt pentru care a început să-l stimeze, să-l iubească foarte mult pe acest copil, şi încet-încet acest copil a ajuns atât de mare, încât că era ca un tată, după cum va spune el mai târziu fraţilor lui, în casa lui Faraon şi pentru Faraon. Faraon nici nu mai purta grijă de nimic, totul era al acestui copil străin, dar câştigând atâta încredere, nimic nu se mişca în casa lui Faraon fără Iosif.

Iată Dumnezeu cum vine lângă cel care este nedreptăţit. Am apăsat atât de mult pe acest cuvânt ca să înţelegem, să desprindem o chintesenţă din cuvântul şi din faptele Sfintelor Scripturi. Niciodată (lipsesc un minut, două).

Iuda se va căsători, luând femeie cu numele de Sava, din neamul hananeilor şi din ea naşte 3 feciori cu numele de Ir, Avnan şi Silom. Când băiatul cel mai mare şi întâi născut, Ir, a ajuns la vârsta însurătorii, Iuda i-a adus nevastă cu numele de Tamar. Dar vedem că nu după mult timp, Ir moare şi Tamar rămâne văduvă. Iar în neamul iudeu era lege că, dacă un frate din casa părinţilor săi moare şi rămâne fără de fii, are voie să ia pe văduva lui următorul frate, dacă nu este căsătorit. Era această lege lăsată în poporul iudeu.

Aşa se întâmplă că murind soţul Tamarei, ea rămâne fără de copii şi după lege este însoţită cu Avnan. Dar nu durează mult şi iată că moare şi acesta şi lăsând-o pe ea tot fără feciori. După lege trebuia să se însoţească cu Silom. Aceste lucruri, vin iarăşi cu o completare, ca să nu rămâneţi cei care sunteţi iscoditori în cele scripturistice cu mintea cumva nedumerită, aceste lucruri să nu le înţelegem după patima zilelor de astăzi, că se făceau pentru cele carnale, ci se făceau pentru înmulţirea poporului mesianic. Nu era a păcatului, că legea nu se dăduse după cum este legea de astăzi, şi nefiind lege nu era nici păcat. Dumnezeu a mijlocit acest lucru pentru timpurile acelea, ulterior ridicând acestea ca să pună lege şi apoi să intre sub păcat faptele care se făceau atunci, dacă s-ar face astăzi. Aşa să înţelegem cuvântul Sfintei Scripturi, atunci de ce era slobod şi acum de ce nu mai este slobod.

Tamar, văzându-se că este fără de feciori şi dorind atât de mult să aibă copii, fiindcă era lezată enorm de mult în sensibilitatea ei, şi văzând că socrul ei, Iuda, nu o însoţeşte cu Silom, cu fiul cel mai mic, ajuns şi acela la însurătoare, a nutrit un lucru de genul acesta. Într-o zi când Iuda, rămas văduv, se ducea să tundă oile, Tamar, înţelepţită de Dumnezeu, şi-a schimbat hainele de văduvie, s-a împodobit şi s-a dus la o răscruce de drumuri. Şi acolo a stat, la acea răscruce de drumuri, ca şi cum l-ar trage în păcat pe Iuda. Şi aş vrea să fiţi foarte atenţi şi am să vin cu completări pentru acelaşi scop, să elucidăm dumnezeieşte toate aceste lucruri. Iuda bătrânul, rămas tentat de frumuseţea ei, dar necunoscând-o, vrea să cadă în păcat cu ea. Dar ea îi spune: Ce-mi vei da ? Iar el spune: Îţi voi da un dar, un miel, sau ce-a mai fost. Dar ea îi spune aşa: Nu, dă-mi un amanet. Ce să-ţi dau ? Dă-mi inelul tău, şi dă-mi bastonul tău (potrivit Facerea 38, 16-18).

Lucru care se şi întâmplă. După ce ea rămâne îngrecată, Iuda pleacă în drumul lui şi ea se întoarce înapoi luând hainele de văduvie. Evident, peste câteva luni, ea se face vădită că a înşelat casa Iudei şi, conform legii, ea trebuia să fie arsă, omorâtă prin foc, că aşa era legea adulterului. Imediat după ce i se dă sentinţa, ea spune: Ceea ce este în pântecele meu, este de la tine. Şi ca drept dovadă, cunoşti acest inel şi acest baston ? Şi atunci, Iuda, văzându-se învins, spune: Mai îndreptată s-a făcut Tamar decât mine (potrivit Facerea 38, 25-26). Că el, într-adevăr, căzuse în păcat, dar iat-o pe ea fiind dreaptă. Dreaptă că ea nu a urmărit o cădere în păcat, cum aleargă femeile nebune la veacul acesta sau bărbaţii, ci ea a alergat ca să nu rămână seminţia lui fără de feciori. Şi în felul acesta a rămas de mare cinste în casă, ea născând 2 feciori gemeni.

La naşterea ei, ce se întâmplă ? Mărturiseşte Sfânta Scriptură că înainte de a se naşte un copil, celălalt a scos mânuţa, iar moaşa i-a legat un fir roşu la mânuţă, acea mânuţă s-a tras înapoi şi, de fapt, a ieşit celălalt copil. Şi primului copil i-a pus numele de Fares, care se tâlcuieşte ‘încercuire’ şi apoi se naşte celălalt, care i-a pus numele de Zara, şi se tâlcuieşte ‘răsărit’. Şi Sfânta Scriptură şi implicit ne oprim şi noi să explicităm, de ce aceste lucruri ? Poate ele par puerile, dar ele au un sens foarte înalt. Prin această naştere, că acel copil a scos mânuţa înainte şi a fost legată cu acel fir roşu şi nu de altă culoare, Dumnezeu vrea să arate că Sfânta Evanghelie, care este învăţătura creştină de astăzi, s-a arătat încă înainte de Legea Veche. Şi ea s-a arătat prin drepţii care au fost până la venirea Mântuitorului: prin Adam, prin Avel, prin Sit, prin Noe, prin Avraam, prin Isaac, prin Iacov. Iată, acest cuvânt al Sfintei Evanghelii, care este preceptul de învăţătură al nostru, a fost sfinţit cu sânge mucenicesc şi sângele lui Hristos. Pentru aceasta s-a legat mâna acelui copil cu fir roşu, simbolizând sfinţirea cuvântului dumnezeiesc cu sânge dumnezeiesc. Apoi s-a retras şi s-a dat legea. Dându-se legea, s-a arătat prin lege puterea păcatului. Aşa să înţelegem că apoi din unul din aceşti fii, în genealogia Sa, S-a tras Mântuitorul.

Iubiţilor credincioşi, iată că era în pericol de a se întrerupe genealogia Mântuitorului din Iuda, care se tâlcuieşte ‘mărturisire’. Ne punem întrebarea: de ce au murit acei doi copii ? Că spune Sfânta Scriptură: Pe Ir l-a ucis Dumnezeu, şi pe Avnan l-a omorât Dumnezeu (potrivit Facerea 38, 7 şi 10), deci şi una, şi alta. E acelaşi lucru: i-a luat zilele. Dar de ce i-a luat zilele ? Iată de ce: fiindcă ei îşi vărsau sămânţa jos. Şi de atunci a rămas în omenire acel păcat supranumit onanie sau malahie. Pentru acest păcat aşa S-a supărat Dumnezeu, încât că i-a ucis pe aceşti doi. Ei având soţie, iată ce făceau. Şi m-am oprit aici, fiindcă acest păcat dăinuie în foarte multă lume. A prins cel puţin pe tineret această gheară necruţătoare a păcatului acestuia, indiferent de sex, la scară mondială. Dacă atunci, în Sfânta Scriptură, vedem că Dumnezeu i-a ucis pe aceştia, cred că dacă Dumnezeu ar mai lăsa această mânie, toată lumea ar ucide-o. Şi vreau totodată să aduc această învăţătură, cei care sunteţi prinşi în aşa ceva, să ferească Dumnezeu să nu se mai întâmple, şi haideţi să încercăm să îndreptăm lucrurile. Sau, atunci când veţi ajunge în puterea discernământului gravităţii păcatului, să puteţi să şi învăţaţi şi să păziţi pe ceilalţi.

Iată păcat desprins din Sfânta Scriptură, care dăinuia în oamenii timpului aceluia şi cu câtă gravitate se lasă în mânia lui Dumnezeu. O găsim pe Tamar destul de dreaptă în ceea ce a făcut ea, că a continuat din sămânţa lui Iuda genealogia lui Iisus Hristos.

Dragi credincioşi, să ne întoarcem din nou la Iosif. Iosif, ajuns în casa lui Faraon, după cum spune şi Sfânta Scriptură, Dumnezeu era cu el şi era tare îndemânatic acest copil. Dar femeia lui Faraon, văzându-l mereu, privindu-l cu ochii, mereu îi spunea: Culcă-te cu mine (Facerea 39, 7). Iată acest copil, cu atâta frică de Dumnezeu, cu atâta dragoste de stăpânul său fiindcă îl preţuia în ce cinste l-a pus, nu voia să facă acest lucru. Iar ea, murdară în gândirea ei, în fiecare zi când îl vedea, rămânea topită de frumuseţea lui şi mereu îi spunea: Culcă-te cu mine. Şi în una din zile, când copilul intră în casă, ea stând ascunsă, nemaiputând rezista, s-a izbit în el şi l-a despuiat de haine. Copilul văzându-se în atâta frică atât i-a putut spune: Nu este nimic în casa asta care să nu fie supus mie. Şi nimic nu este care să-mi fi luat mie stăpânul meu afară de tine. Acest cuvânt eu nu pot să-l fac, că-i împotriva lui Dumnezeu şi a stăpânului meu (Facerea 39, 9). Iar ea atât de mânioasă a rămas pentru această cugetare, fiindcă nu-l poate trage spre păcat, încât că i-a urzit această cădere, dar o cădere nedreaptă. Luând hainele copilului în braţe şi plină de mânie se duce la stăpânul său, la Faraon, zicând: Iată, acesta a vrut să mă siluiască, a vrut să mă necinstească (Facerea 39, 17).

 

PC. Predici 81 2

Ispitirea lui Iosif

 

Faraon evident că a dat curs acestei minciuni, necercetând de fapt, şi l-a trântit în închisoare pe Iosif. Aici, în închisoare, merge Dumnezeu cu el. Şi cum ? Datorită înţelepciunii lui, aici se întâlneşte cu paharnicul lui Faraon şi a mai marelui peste pâine a lui Faraon şi atât de mult se împrieteneşte şi îl stimează temnicerul, încât că îi dă toată temniţa lui. Deşi era închis, toată temniţa era a lui şi se putea plimba ca un rege în toată temniţa, un rege întemniţat evident. Dar era mai bine decât să stea închis. Şi-l stima foarte mult toţi de acolo. Şi am spus că Dumnezeu l-a urmărit şi aici. Şi cum l-a urmărit ? Pentru înţelepciunea lui, Dumnezeu l-a ridicat deasupra celorlalţi de acolo în felul acesta.

Că în una din zilele închisorii, mai marele paharnicilor şi cu celălalt întemniţat au avut un vis şi dimineaţa erau trişti amândoi şi nu puteau să înţeleagă acest vis. Iar Iosif, înţelept fiind, îi iscodeşte zicându-le: De ce faţa voastră este atât de tristă ? Ce gânduri vă bat pe voi ? (potrivit Facerea 40, 7 şi următoarele) Iar ei, mai în vârstă fiind, şi înţelepţi fiind şi ei, dar în neputinţă de a tâlcui visele, îi spune, zicându-i paharnicul: Eu am avut un vis de genul acesta şi nu ştiu cum se tâlcuieşte, poţi să-l tâlcuieşti tu ? Spune, că cine este mai mare ca Dumnezeu în cer şi pe pământ ? Şi atunci paharnicul îi spune: Parcă se desfăşura o vie în faţa mea, şi din acea vie s-au desprins trei viţe cu struguri copţi şi eu aveam paharul lui Faraon în mână, am stors strugurii şi i-am dus lui Faraon şi a băut. Iar înţeleptul Iosif, înţelepţit de Dumnezeu, i-a tâlcuit pe loc visul, spunându-i aşa: Paharnice, trei zile va mai curge şi iată că tu te vei elibera şi-l vei servi din nou pe Faron, cel care te-a închis. Dar vezi, când te vei elibera, rogu-te, să-ţi aduci aminte şi de mine, că eu sunt cu nedreptate întemniţat aici. Lucru care s-a şi întâmplat, paharnicul a fost repus în cinstea lui, dar ca orice om, după ce scapă din necaz şi din ispită, uită pe cel ce i-a făcut bine cândva. Şi iată-l pe întemniţatul Iosif rămas în închisoare, în acele ziduri reci.

 

PC. Predici 81 3

Iosif în temniţă

 

Iar celălalt întemniţat are şi el un vis de genul acesta: Am visat că aveam trei coşuri pline cu pâine caldă şi le puneam pe capul meu şi le duceam în felul acesta, iar păsările cerului veneau şi mâncau din coşuri de deasupra. Iosif, înţelepţit de Dumnezeu, îi tâlcuieşte visul în felul acesta: Trei zile şi vei fi omorât şi spânzurat pe lemn şi păsările cerului vor veni şi-ţi vor mânca cărnurile tale. Lucru care s-a şi întâmplat de altfel. Aici, să nu înţelegem de acum, cum este obiceiul şi la modă, să ne tâlcuim visele. Visele, iubiţilor credincioşi, nu se mai tâlcuiesc în era creştină, din cauză că ele chiar dacă explicitează ceva din viaţa noastră, datorită faptului că putem fi înşelaţi de către urâtorul de bine, Sfinţii Părinţi au spus mai bine să le lăsăm să nu le tâlcuim şi să le interpretăm după poftele noastre.

Deci, nu să îndrăzniţi în viaţa dvs. ca fiecare vise de acum să începeţi să vi le tâlcuiţi după cum vă cade interesul. Că pe acest temei îşi bat joc escrocii de majoritatea oamenilor care sunt prinşi în aceste chingi. Că a apărut o întreagă literatură cu zodiace, cu tâlcuirea viselor, cu premoniţii, cu toate porcăriile acestea, iar oamenii fiind şubrezi în cele duhovniceşti imediat nu fac decât să le facă vânzare. Şi cu reîncarnare şi cu toate porcăriile, să-i dai telefon la acea femeie sau acel bărbat care îl contactezi şi să-ţi spună după trăsăturile feţei cine eşti, ce necaz ai avut sau ai. Că nu-l doare gura ca să-ţi spună toate bazaconiile. Că ele sunt neverificabile. Dar aceste lucruri s-au lăsat, sunt slobozite de Dumnezeu pentru naivitatea oamenilor care sunt totalmente lipsiţi de orice credinţă în Dumnezeu.

Să ne aruncăm grija spre Dumnezeu, aşa cum a făcut şi înţeleptul Iosif. El le-a tâlcuit aceste vise, nu că ştia să le tâlcuiască, ci Dumnezeu l-a înţelepţit să le tâlcuiască, ca prin aceasta să-l arate pe Dumnezeu cât de mare este. Că aţi văzut cât de frumos a spus acelora: Nu este alt Dumnezeu decât Dumnezeu în cer şi pe pământ, zdrobind dumnezeii lor care nu puteau să le tâlcuiască visele. El a chemat numele lui Dumnezeu, nu numele lui sau al lui mamona. Iar noi ne apucăm să tâlcuim noi vise după cum vrem noi şi după interesele noastre. Înţelept lucru este să nu ne scăldăm în aceste lucruri murdare şi atât de relative, fiindcă ele sunt lesne căzătoare pentru cele sufleteşti, iubiţilor credincioşi.

Iată-l pe Iosif, datorită acestei nedreptăţi înfăptuite şi acelei femei pătimaşe, cum stă aici în temniţă, dar stă cu mare dragoste de Dumnezeu şi nu-şi pierde încrederea în Dumnezeu. Deşi era cu nedreptate, el nu cârteşte la Dumnezeu, cum facem noi de obicei. Că dacă ne robim undeva în cursul vieţii noastre, ni se pare că am fost prea drepţi şi de ce ne-ai lovit, Doamne ? Cât de drept a fost acel copil şi pentru faptul că a fost vândut în robie, şi pentru faptul că el este cu atâta nedreptate închis aici, iată-l că nu cârteşte împotriva lui Dumnezeu, ci din contra, aşteaptă darul lui Dumnezeu să vină peste el. Şi vom vedea data viitoare cum îl scoate Dumnezeu de aici, cu adevărat parcă cu mână tare şi cu braţ înalt, aşezându-l mai presus de cum a fost, ajungând mai mare nu numai în casa lui Faraon, ci în tot pământul Egiptului şi cum au fost ruşinaţi fraţii lui.

Dar până atunci să venim să-i lăudăm joi pe cei mari între sfinţi Ioan Gură de Aur, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Vasilie cel Mare, a cărora prăznuire, a celor trei sfinţi ierarhi va fi miercuri seara cu priveghere şi cu molitfele Sfântului Vasilie, iar joi cu sfânta liturghie şi dacă ne ajută Dumnezeu tot cu molitfele Sfântului Vasilie.

Bunul Dumnezeu, iubiţilor credincioşi, să fie lăudat în nimicnicia noastră, iar dvs. pace în veci. Amin.