Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Mironosiţelor 2012

 

Mai tare ca moartea este dragostea (potrivit Cântarea Cântărilor 8, 6), spune înţeleptul Solomon. Iar Sfântul Apostol Pavel, în frumoasele-i epistole, zice: Cine mă va despărţi de dragostea lui Dumnezeu ? Foamea, golătatea, ocara, sabia, că nici moartea nu mă va despărţi (potrivit Romani 8, 35). O lecţie de viaţă care rămâne vie până în zilele noastre pentru toţi este pilda de astăzi a sfintelor mironosiţe, care Sfinţii Părinţi, în cinstea lor, le-a aşezat astăzi această zi: ziua sfintelor mironosiţe. Evenimentul care s-a întâmplat acum 2.000 ani, moartea Mântuitorului, a zguduit şi cerul şi pământul, şi rămâne zguduit în continuare cât va fi lumea pentru cei care conştientizează preţul gestului Mântuitorului. Multe vedem în viaţă, auzim, le percepem cu mintea, dar rămânem surzi urechi având, orbi ochi având, şi toate simţurile de-ar lucra la cote maxime, dacă nu lucrează în adevărul lucrurilor, rămâi nesimţitor.

Jertfa Domnului de pe Crucea Golgotei a încheiat misiunea dumnezeirii de mântuire a omului. Tot ceea ce a promis Dumnezeu omului, că atunci când va fi plinirea vremurilor se vor săvârşi, iată-le săvârşite. Mântuitorul a spus: Am biruit moartea. Tot cel ce va veni după mine, acela va birui şi el (potrivit Romani 6, 9; Ioan 8, 51 etc). Adunate cuvintele Mântuitorului, şi din Sfânta Scriptură şi ale Lui care le-a spus în viaţa pământească, ne întregeşte pe fiecare din noi indiferent unde am fi semănaţi pe pământ, de unde venim, din ce neam, din ce bogăţie sau sărăcie, bărbat sau femeie.

Să nu credeţi că dumnezeirea a rămas tributară cu ceva sau incompletă în ceea ce a făcut, că a uitat sau a fost neputincioasă şi nu a putut săvârşi. Oricât ar căuta omenirea, cât de isteaţă ar fi, ca să-I găsească cusur, carenţe lui Dumnezeu în lucrarea Sa dumnezeiască, în lucrarea Sa de mântuire a omului, nu va găsi omul.

Dacă ne ducem cu peste 2.000 de ani în urmă, Îl găsim pe Mântuitorul cum vine din înaltul cerului smerindu-Se pe Sine şi născut într-o peşteră. Se naşte noaptea, şi primul lucru nefiresc care avea să se întâmple, în întunericul nopţii se face lumină. Nu o lumină creată de om prin diferite lucruri ale lui, ci lumină dumnezeiască. Îl vedem pe Mântuitorul propovăduind cuvântul Evangheliei şi învăţând pretutindeni în sinagogă, învăţând popoarele cum să-şi îndrepte cărările, acele cărări care sunt aducătoare de mântuire, dar nu înainte de a opri păcatul şi cărările fărădelegilor. Această învăţătură, deşi era conştient Domnul, avea să-L coste viaţa, nu de la popoarele care-L ascultau cu mult preţ, ci tocmai de la coriferii sinagogii, şi din aceia arhiereii, cărturarii, fariseii, saducheii, care erau plini de carte scripturistică.

Mântuitorul le spune apostolilor, cu câteva zile înainte: Iată, Fiul Omului va merge în Ierusalim şi se va da în mâinile păcătoşilor, îl vor bate, îl vor scuipa şi în cele din urmă îl vor răstigni, iar a treia zi va învia (Matei 20, 18-19; Marcu 9, 33-34; Luca 18, 31-33). Aceste lucruri toate aveau să se întâmple, dar nu după vrerea omului, ci atunci când Dumnezeu le-a socotit că ar fi bine să se şi întâmple. Îl vedem pe Domnul duminică de dimineaţă spre răsăritul soarelui, după ce vineri a fost răstignit, Îl vedem înviat. Să ne ducem pe firul minţii până în timpurile acelea să vedem ce găsim. Din mulţimea poporului care, cu câteva zile înainte, strigau: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului ! (Ioan 12, 13), iar peste câteva zile aveau să zică: Ia-l, ia-l, răstigneşte-l ! (Ioan 19, 15), sâmbătă găsim doar câţiva oameni.

Ca să înţelegem acest gest, vedeţi la o înmormântare, găseşti oameni mulţi care vin din diferite motive petrecându-l pe cel ce a apus din viaţa aceasta. În cele din urmă rămân cei mai dragi ai mortului, care şi aceia rând pe rând se risipesc şi dacă mai rămâne o umbră, o amintire, şi aceea colbăită într-un colţ al minţii cuiva, după preţul şi lucrarea care a avut-o acel ce a murit. Toţi oamenii care strigau: Ia-l, ia-l, răstigneşte-l ! s-au risipit prin hrubele lor, prin bordeiele, casele, palatele lor, fiecare îşi cunoştea – cum vine soarele şi apune – îşi cunoştea cuibul său nupţial şi aşa s-au risipit cu toţii. Singurii care nu aveau odihnă erau câteva femei, uceniţele Domnului, erau apostolii care stăteau risipiţi şi ei, dar de data acestea de frica iudeilor să nu-i omoare şi pe ei. Şi, bineînţeles, îndurerata şi sfâşiata mamă a Domnului Hristos, pururea Fecioara Maria.

Frică mare a cuprins tot Ierusalimul timpului aceluia. Evenimentul care a zguduit întregul univers avea să aducă – în acele nopţi şi zile totodată când se păstrau Paştele iudaic – multă frică peste cei ce-L mai iubeau pe Domnul. Este singurul eveniment din întreaga istorie a omenirii punctat la nivel de ceas, de zile, şi totodată ce s-au întâmplat în timpurile acelea. Dintre toţi care Îl ascultau pe Domnul cu câteva zile înainte, vedem pe Maria Magdalena secondând-o pretutindeni pe Fecioara Maria şi Maica Domnului Hristos, ajutând-o. Sufletul ei era, într-adevăr, sfâşiat şi avea să se împlinească proorocia Dreptului Simeon, că la 40 de zile a venit cu fiul ei în biserică să-L închine Domnului, şi i-a spus Dreptul Simeon: Sabie va pătrunde prin sufletul tău (Luca 2, 35). Deşi nu înţelegea acel cuvânt atunci când a fost rostit, acum l-a înţeles cu vârf şi îndesat, cum este o vorbă, că sufletul ei era sfâşiat când şi-a văzut fiul pe crucea Golgotei.

 

PC. Predici 82 1

Răstignirea Domnului Hristos
Frescă din biserica Mânăstirii Dobrovăţ, secolul al XVI-lea

 

Iată, iubiţi credincioşi, cum nişte femei, fire neputincioasă, sfidează frica nopţii Ierusalimului timpului aceluia. Pe Maria Magdalena, Maria lui Iosif, Salomeea şi altele împreună cu ele, Marta şi Maria surorile lui Lazăr, odihna nu le mai cuprindea. Maria Magdalena din puţinul care-l avea cumpără mir de nard şi se duce la mormântul Domnului întristată, sfâşiată, îndurerată, ca să ungă trupul Domnului. Când Domnul Hristos a murit pe crucea Golgotei, fiind spre seară, spre apusul soarelui, Iosif din Arimateea merge la Pilat şi cere trupul Domnului Hristos spre îngropare. Pilat, la această veste, a rămas cutremurat, când îl aude pe Iosif că a murit Domnul. Spre încredinţare, îl cheamă pe ostaşul care era rânduit să păzească crucile celor trei şi bineînţeles şi pe cei care erau osândiţi la moarte. În timpul acesta, de la ceasul al nouălea şi până la asfinţitul soarelui, avea să se facă din nou lumină, iar Domnul Şi-a dat duhul pe crucea Golgotei în ceasul al nouălea după-amiază, cum ar fi ceasul al treilea ora noastră. Atunci, sutaşul, spre încredinţare, înţeapă cu suliţa coasta dreaptă a Domnului Hristos, să vadă, să se încredinţeze dacă a murit. Şi a ieşit sânge şi apă, care era semnul morţii, omului proaspăt mort.

Tot atunci avea să se împlinească ceea ce Proorocul Isaia a zis: Şi os din oasele lui nu se vor rupe (Ioan 19, 36; Ieşirea 12, 46), că arhiereii şi cărturarii – fiindcă nu aveau voie să lase osândit la moarte după asfinţitul soarelui spre Paştele lor iudaic – au trimis ostaşi că, dacă nu au murit pe cruce, să le sfărâme picioarele şi de durere să le cedeze inima. Lucru care s-a şi întâmplat cu cei 2 tâlhari, iar Domnul a murit înainte de a se întâmpla acest lucru şi în felul acesta s-a împlinit proorocia proorocului.

Când a auzit Pilat că Domnul a murit, a dat voie lui Iosif să ia trupul Domnului şi să-l ducă unde vor ei şi să-l îngroape. Acum avea să se împlinească iarăşi ceea ce a zis Proorocul Isaia: Şi înmormântarea lui va fi cu pace (Isaia 57, 2). Iată-L pe Domnul dus la mormânt şi îngropat, mormânt de piatră, înfăşurat într-un giulgiu de in curat. Nicodim, care era un bărbat cuviincios, avea să aducă 100 litri de mir amestecat cu smirnă, şi în rânduiala înmormântării iudeilor mortul se ungea cu acel lichid şi apoi se înfăşura în giulgiu şi se lipea atât de puternic, încât că era cu neputinţă de a mai fi, peste câteva ore, dezlipit acel giulgiu.

 

PC. Predici 82 2

Punerea în mormânt a Mântuitorului. Femeile mironosiţe au venit împreună cu Maica Domnului pentru a-L înmormânta pe Domnul; Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan Îi sărută mâna dreaptă, dinapoia lui stă Nicodim, iar la picioarele Mântuitorului se află Iosif din Arimateea

Frescă din biserica bolniţei Mânăstirii Hurezi

 

Domnul Hristos este dus în mormânt şi peste mormânt pusă o lespede de piatră. Apoi, iudeii îşi aduc aminte că Domnul, înainte de moarte, a spus că a treia zi va învia. Înfricoşaţi de ceea ce s-a întâmplat, s-au gândit să pecetluiască mormântul, dar să ştiţi un lucru, că întotdeauna omul – şi puteţi să verificaţi aceasta – când este culpabil, este vinovat, şi la nivel de minte îi statorniceşte în mintea lui vinovăţia, el se transformă, îl poţi prinde dacă eşti un pic mai psiholog sau mai isteţ la minte, îl poţi prinde din mimica feţei. În felul acesta, erau şi iudeii atunci. Îi prindea un cutremur, îşi dădeau seama că ei totuşi au făcut ceva peste fire. Mâncau paştile cumva cu ghionturi. Şi în momentul când au venit ostaşii în Ierusalim speriaţi, tremurau hainele pe ei de frică, şi au adus vestea că cel pe care voi l-aţi pecetluit, l-aţi omorât şi l-au îngropat Iosif cu mironosiţele femei a înviat, deja au început să-şi dea seama că au greşit. Dar au intrat în împietrire. Puteau să se căiască, au trecut în extrema opusă blândeţii, şi atunci împietrindu-se inimile lor, aveau pe parcursul anilor să-şi împlinească răutatea prin prigonirea apostolilor.

Iubiţi credincioşi, aşa este păcatul care-l cuprinde pe om şi acest lucru îl putem vedea în fiinţa noastră de nenumărate ori. Omul care statorniceşte într-o patimă devine o fiară sălbatică mai târziu, când îl domină patima şi-l împietreşte. Iată dincoace cei doi ucenici ai Domnului, dar erau şi boieri totodată, bătrâni de mare sfat în sinedriul iudaic, nu s-au sfiit, nu s-au înfricoşat să meargă la Pilat şi să ceară trupul Domnului. Prin Nicodim şi prin Iosif, care erau oameni de mare vază în Ierusalim, dă o lecţie de viaţă tuturor celora care astăzi sunt laşi atunci când Îl mărturisesc pe Hristos, ei fiind sus undeva poziţionaţi social. Erau boierii Ierusalimului, erau oameni deştepţi şi bogaţi, aveau un statut social de mare vază printre toţi arhiereii, cărturarii, saducheii. Nu s-au ruşinat, nici frică nu le-a fost ca ei să rupă tăcerea din acel grup de criminali şi să meargă să ceară trupul Domnului. Oare cine mai merge în văzul lumii sau judecătorilor injectaţi de mânie pentru un condamnat la moarte să mai mărturisească pentru el ? Dar iată că aceştia nici nu s-au ruşinat, şi nici frica primejdiei care îi păştea la timpul acela nu i-au întors.

Maria Magdalena, care a fost o femeie păcătoasă în viaţa ei, şi datorită păcatelor au intrat diavolii în ea, după ce a fost vindecată de Mântuitorul, a rămas o persoană credincioasă Domnului, vindecătorului ei, şi şi-a dat seama că în trupul acestui om, care era numit fiul Mariei, este ceva deosebit. Şi după cultura ei nu putea să priceapă că este Dumnezeu, dar numai pentru faptul că a rupt-o din lume, din lumea păcatului, a scos-o din mocirlă, din gunoiul lumii în care zac fiii voştri astăzi şi nici nu ştiţi în ce zac, şi îi adulaţi şi îi ridicaţi [în slăvi] şi le stoarceţi buzunarele. Iată că ea a rămas în mare recunoştinţă Domnului şi pentru ea nu mai conta nimic.

Spun acest lucru apăsat, mustrându-i pe nemernicii de astăzi care, oameni întinaţi fiind trupeşte, gândesc nelegiuiri la adresa Mântuitorului. Şi aceia sunt tot jidani, strănepoţii acelora care L-au omorât pe Hristos. Iar această mironosiţă, Maria Magdalena, care era iudeică, dar era din Galileea, din satul Magdal, de acolo i se trage şi numele de Maria Magdalena, aceasta a rămas fidelă Domnului Hristos, dumnezeirii lui Hristos. Că nu-L iubea pe Domnul Hristos cum spun aceşti câini şi latră la adresa Mântuitorului că-L iubea trupeşte. Era o dragoste din aceea dumnezeiască în trupul şi în sufletul ei, nu o mai oprea nici moartea.

În ea avea să se împlinească ce-a spus Proorocul Solomon: Dragostea este mai puternică decât moartea (potrivit Cântarea Cântărilor 8, 6). Nu se mai uita nici la arhierei, nici la preoţi, nici la cărturari, nici poliţia care era pe atunci, sau cum se chema, nu ca acum, miliţie probabil. Se ducea la mormânt în puterea nopţii să-L vadă pe Domnul; ca drept dovadă pentru dragostea care o stăpânea în fiinţa ei, şi Dumnezeu Se arată înviat tocmai ei. A surclasat pe acei viteji bărbaţi, firi integre, bărbaţii – care din firea lor ar trebui să fie neînfricaţi – stăteau ascunşi. Dintre toţi bărbaţii, Iosif şi Nicodim iată că vin şi mărturisesc de Domnul; dintre toate femeile, excluzând-o pe Maica Domnului, vine Maria Magdalena ca preţ arătând că iată Dumnezeu de unde m-a scos, şi ca drept mulţumire, pentru mine, viaţa nu mai contează. Într-adevăr, iată preţ de dragoste pentru Dumnezeu.

Antamează în lucrul ei sentimental, duhovnicesc, şi celelalte mironosiţe, şi se duc de dimineaţă, spre răsăritul soarelui, duminica. Şi lor li se arată îngerul spunându-le, şi mai ales Mariei Magdalena: Bucuraţi-vă ! Dacă Evei i-a spus Dumnezeu, prin blestem, că în dureri de moarte vei naşte fii şi era lucru de întristare, acum avea să vină Mântuitorul, noul Adam, să şteargă cu buretele acea zicere a lui Dumnezeu şi să spună opusul: Bucuraţi-vă ! care este la extrema blestemului. În felul acesta, Mântuitorul repară greşeala Evei.

Însuliţarea coastei drepte a Mântuitorului simbolizează repararea greşelii Evei care era din coasta lui Adam. Coroana imperială a lui Adam, care a fost terfelită prin călcarea poruncii lui Dumnezeu în rai, avea să fie reînnobilată cu coroana de spini a Domnului. Mâinile cu care a luat fructul oprit şi picioarele care au dus-o până la pomul oprit aveau să fie reparate, vindecate cu rănile Mântuitorului, rănile pricinuite de piroane. Răstignirea Domnului între cei doi tâlhari avea să simbolizeze un tâlhar poporul iudeu şi celălalt tâlhar restul lumii care orbecăia în întunericul necunoştinţei lui Dumnezeu, în idolatrie.

Un tâlhar avea să-L batjocorească pe Domnul pe cruce şi acela simboliza neamul iudeilor care L-au batjocorit pe Domnul pe cruce, L-au bătut, L-au umilit şi L-au omorât; iar neamurile păgâne, care nu aveau acces la Dumnezeul lui Israil şi-L doreau din toată fiinţa lor, deşi era osândit prin filozofiile păgâne la moarte veşnică, iată, pe cruce, în osânda morţii, avea să-L cunoască pe Dumnezeu, şi certându-l acel tâlhar pe celălalt: Au nu ţi-e frică ţie de Dumnezeu, de batjocoreşti ? În aceeaşi osândă suntem şi noi (Luca 23, 40), s-a întors în agonia morţii către Domnul şi i-a spus cu cea mai mare credinţă: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta (Luca 23, 42). În felul acesta îi replică Domnul: Amin zic ţie, astăzi vei fi cu mine în rai (Luca 23, 43). Iată neamurile păgâne care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu, în osânda morţii L-a câştigat pe Dumnezeu.

Piatra din capul unghiului de care au proorocit Proorocul David şi a spus şi prin viu grai Domnul Hristos era piatra credinţei, adică era însăşi piatra originală, Iisus Hristos între cei doi tâlhari: poporul iudeu şi restul lumii. Crucea avea să fie noul jertfelnic de acum, mielul original avea să închidă jertfa animalelor care era până atunci în rânduiala preoţească iudaică. Venind Mielul original şi jertfindu-Se, de acum avea să se transforme jertfa de liturghie în pâine, vin amestecat cu apă, ceea ce se săvârşeşte la fiecare sfântă liturghie.

 

PC. Predici 82 3

Mântuitorul Hristos arătându-Se Sfintei Maria Magdalena şi sfinţilor apostoli
Frescă din biserica Mânăstirii Dobrovăţ, secolul al XVI-lea

 

Mironosiţele femei, după ce L-au văzut pe Domnul înviat din morţi, aveau să meargă şi să le vestească apostolilor. N-au vrut să creadă, evenimentul era prea înălţător ca să creadă aşa ceva, mintea lor nu era luminată că nu venise Duhul Sfânt şi să înţeleagă Sfintele Scripturi. Şi în cele din urmă, spre seară, în aceeaşi duminică, avea să vină Domnul prin uşile încuiate şi arătându-se apostolilor, 11 la număr, lipsind Iuda care deja era în pântecele iadului. Că el, după ce a văzut ceea ce a făcut, că L-a vândut pe Domnul Hristos, s-a căit, a aruncat punga, cei 30 arginţi în faţa arhiereilor, ca să-L elibereze pe Domnul. Iar ei, foarte degajaţi, au spus: Ce ne pasă nouă ? Ce-ai făcut, ai făcut (potrivit Matei 27, 4 şi următoarele). Şi acei arginţi nici măcar nu i-a băgat în biserică, au luat ţarina olarului pentru îngroparea străinilor care vin şi mor în Ierusalim, care este până în ziua de astăzi. Erau bani spurcaţi, cei 30 arginţi.

El văzând acest lucru, că Domnul a rămas în osândă şi mai ales că este dus la crucea Golgotei, în loc să vină în faţa Domnului şi să se smerească, să se căiască, s-a dus şi s-a spânzurat. Dar n-a fost după voia lui să moară pe creanga aceea spânzurat, ci cum spune Apostolul Petru, a căzut din spânzurătoare şi crăpând peste mijloc s-au vărsat toate măruntaiele, sfârşindu-se într-o baltă de sânge sub acea creangă. Iar locul s-a chemat locul sângelui, în ebraică Acheldama, şi s-a vestit în toată lumea ceea ce a făcut Iuda. Peste 2.000 de ani aveau să se găsească oameni atât de milostivi încât să-l reabiliteze pe Iuda. Şi această nemaipomenită milostivire avea să vină de la papa, că l-a reabilitat, în batjocură bineînţeles. Momiţi tot de jidani să-şi bată joc de sfintele lucruri, sfintele taine ale dumnezeirii.

Iubiţi credincioşi, sfintele mironosiţe au rămas de mare vază în istoria creştinismului. Maria Magdalena, plină de râvnă duhovnicească, după Înălţarea Domnului Hristos avea să trâmbiţeze cuvântul Evangheliei ca un apostol. Atât de curajoasă a fost încât că s-a dus la Roma la palatul lui Tiberiu, care era cezarul imperiului la timpul acela. S-a dus la el, şi el atunci pătimea de o orbire la un ochi. I-a povestit cu lux de amănunte ce au făcut iudeii lui Hristos în Ierusalim. A făcut rugăciune şi în numele lui Hristos l-a vindecat pe Tiberiu. Spun unii istorici, chiar l-a şi încreştinat pe Tiberiu. Şi atâta furie a avut asupra lui Pilat încât că l-a luat din Ierusalim şi l-a dus prin Spania undeva într-un exil şi acolo a şi pierit cu necinste. Şi toţi arhiereii care au participat la moartea Mântuitorului, saducheii şi toţi ceilalţi aveau să piară fiecare după rânduiala lui Dumnezeu, împlinindu-se ceea ce a spus Proorocul Daniil şi cu alţi prooroci, că fărădelegea mâinilor lor îi vor cuprinde pe dânşii.

Într-adevăr, iudeii L-au dat pe Mântuitorul în mâinile romanilor, oameni perverşi fiind – aceia de atunci, aceştia de astăzi este treaba lor, nu ne interesează de aceştia; vorbim de aceia care au fost criminalii –, ca să se spele pe mâini şi să spună întregii omeniri că nu noi L-am răstignit pe Domnul, avea să-L dea în mâinile romanilor crezând că-şi acoperă sângele Domnului. Dar n-a fost aşa. L-ai vândut pe cel drept, cum spuneau proorocii, în mâini păgâne, de mâinile acelor veţi pieri. Şi într-adevăr, la anul 70 avea să se întoarcă fărădelegea care au făcut-o asupra capului lor. Şi avea să piară cu necinste, că tot de mâna romanilor a fost asediat Ierusalimul şi de atunci risipit templul pentru totdeauna.

Spun proorocii: părinţii noştri au greşit când l-au vândut pe Iosif în Egipt, şi 400 ani au suferit acea faptă a lor în robia egipteană. Au greşit când s-au închinat viţelului cioplit după ce au ieşit din Egipt, 40 ani i-a pedepsit Dumnezeu, că n-au găsit cărarea, calea, drumul spre pământul făgăduinţei. Doi au intrat în pământul făgăduinţei din tot norodul care au ieşit din pământul robiei, din Egipt: Halev, generalul lui Moisi, şi cu Isus Navi, care a preluat comanda oştilor. Restul, toţi ceilalţi au pierit, şi-au lăsat oasele, probabil sunt ascunse printre stâncile Sionului acolo unde au peregrinat 40 ani. Au ucis pe prooroci şi i-a pedepsit Dumnezeu 70 ani cu robia vaviloniană. Acum L-au ucis pe Cel drept, pe Fiul lui Dumnezeu, şi i-a risipit Dumnezeu definitiv.

Iubiţi credincioşi, trebuie să luăm aminte din faptele acelora de demult apuşi, dar faptele lor fiind vii printre noi, închinătorii lui Hristos. Să luăm aminte ce înseamnă să fii un om fierbinte în ceea ce preţuieşti. Şi cum din viaţa noastră vedem că oricât am trudi şi oricine am fi sub soare, nimic nu rămâne din tine, doar o simplă amintire care în timp se şterge şi rămân faptele, trebuie să luăm aminte. Să luăm aminte la cele ce facem în aceste scurte zile ale vieţii pământeşti, să luăm aminte la sufletul nostru, nu ne-a lăsat Dumnezeu părăsiţi, ne-a arătat oameni care au ştiut cum să lucreze şi să-şi pună preţ pe suflet.

Iată aceste femei nu s-au înfricoşat mărturisindu-L pe Hristos. Câţi de Iosif şi de Nicodim nu sunt astăzi ? Dar în momentul când este vorba să-L mărturisească pe Dumnezeu dau înapoi, şi mai ales, ţin minte în timpul comunismului, când era o oroare pentru comunişti cel care se închina lui Hristos, totuşi erau mărturisitori mai pe ascuns, dar Îl mărturiseau pe Dumnezeu. Acum nu mai este oprelişte de a te închina lui Dumnezeu, ci din contră, eşti ajutat, dar te închini la idoli. Cum să mă mai duc eu la biserică, când cine ştie ce mofturi am ? Că sunt obosit de la discotecă, sau am nuntă, sau cine ştie ce afacere am. Şi cât de momelnică este viaţa, având în vedere că timpul este atât de scurt şi trecător.

Iubiţi credincioşi, cât de mică este sămânţa pe lângă ceea ce creşte din ea – atâta vrea Dumnezeu din tine, acea sămânţă, dar să fie vie. Dintr-o scânteie, dacă este pusă bine şi în locul cuvenit, se aprinde foc. Măcar acea scânteie de credinţă întreţine-o ca un tăciune în sobă, să nu se stingă, că din acela aprinzi din nou. Dar dacă te ocupi cu altele, trupul chipurile este cuptorul Vavilonului din tine, să ştii că departe nu ajungi ascultând şoaptele şăgalnice ale trupului. Mai ascultaţi şi glasul firav al sufletului care, cum spunea Apostolul Pavel, cu glasuri şi suspine negrăite se roagă lui Dumnezeu.

S-o rugăm pe Sfânta Maria Magdalena, pe Iosif, pe Nicodim, Marta, Maria, a cărora pomenire o săvârşim astăzi, să fie lângă noi tot timpul şi să ne ajute şi nouă, care peste 2.000 ani încercăm să ne găsim identitatea noastră de chip şi asemănare a lui Dumnezeu, şi să nu cerem altceva de la Cel ce a murit pentru noi şi a înviat decât mântuirea. Lui să-I dăm slavă şi cinste în vecii veciilor. Amin.