Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XXVII-a
9 februarie 1997

 

Trimis-a om înainte, smerit-a picioarele lui în obezi (Psalmi 104, 17-18). Iată că poporul iudeu, fiindcă trebuia să meargă în robia egipteană, Dumnezeu, ca un îngăduitor, ca un Tată atotputernic, i-a trimis înainte pe acel ce avea să-i ajute. Aş vrea în acest cuvânt, iubiţi credincioşi, ca să prindem şi Judecata de Apoi, a cărei pomenire este astăzi, cu o săptămână înainte de lăsata secului. Să înţelegem, din ce-am vorbit până acum referitor la poporul iudeu, din ce s-a întâmplat în timpul istoriei omenirii, şi apoi venind până la noi înşine, să vedem care este dreptatea lui Dumnezeu în a veni Judecata Sa.

Dacă privim timpurile înapoi, găsim poporul iudeu în foarte grea robie. Îl găsim biciuit, bătut, ridicând la pietre, făcând cărămidă fără normă, înfometat, fără cinste, palid şi, mai mult decât atât, parcă într-o ironie a soartei, şi toată partea bărbătească ce se năştea era omorâtă de moaşele lor. Toate aceste sacrilegii care le găsim înainte de a fi izbăvit din robie, văzându-le la acest popor, parcă ne umplem de milă, parcă ne vine să-i condamnăm pe aceşti oameni egipteni, în frunte cu Faraon. Dar dacă ne ducem pe firul istoriei, în începutul robiei lor, vedem că nu fără dreptate s-au dus acolo. Dacă ne amintim din cuvântul din rândul trecut, îl găsim pe Iosif, acel copil penultim al bătrânului Iacov, cum fără dreptate era în primejdie de a fi ucis. Dar fratele său mai mare, Iuda, mijlocind la ceilalţi fraţi, iată că-i salvează viaţa şi în felul acesta este vândut. Este vândut acelor comercianţi care veneau din Asia mergând spre Egipt cu o caravană de cămile.

Îl vedem pe acest copil despărţindu-se la vârsta de 17 ani în lacrimi fierbinţi de tatăl său, de pământul său strămoşesc, de casa sa. Acele lacrimi aveau să răspundă cândva în faţa lui Dumnezeu şi, evident, şi în faţa oamenilor. Am văzut peripeţiile lui în pământul Egiptului, cum femeia lui Faraon, tânjind după el, caută să-l tragă în acel păcat de adulter. Dar acest tânăr nu voieşte acest lucru, deşi chemarea trupească era mare, iată că a pus mai presus judecata minţii, frica de Dumnezeu şi totodată cinstea stăpânului său. Ştia ce va pătimi, dar mai bine a înfruntat răceala temniţei, prin minciuna acelei femei desfrânate, decât să calce legea lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu, care nu uită nimic, nu-I scapă nimic, avea să-l scoată din acea temniţă şi mai mare să-l aşeze.

Şi iată ce se întâmplă în timpul acela: Dumnezeu face din două vise o revelaţie lui Faraon. Vede în visul lui, la malul unui râu, 7 vite grase şi frumoase, iar din râu ies alte 7 vite slabe şi urâte, şi acele slabe le mănâncă pe acele grase. Şi apoi vede 7 spice de grâu foarte frumoase şi grase în rodul lor, iar după ele 7 spice slăbănoage, palide, seci, cum înghit pe cele grase. Îşi cheamă Faraon pe toţi înţelepţii lui ca să-i tâlcuiască acest vis şi nimeni nu se găseşte să-i tâlcuiască. Iar mai marele paharnicilor de la curtea lui Faraon îşi aminteşte de visul care l-a văzut el în închisoare, când era împreună cu Iosif, acum 2 ani. Şi îi spune lui Faraon că ştiu pe un tânăr evreu care-l ai în temniţele tale şi acela mi-a tâlcuit mie visul (potrivit Facerea 41, 12). În felul acesta, tânărul este scos din temniţă şi-i tâlcuieşte lui Faraon visul, dar nu înainte de a chema puterea lui Dumnezeu, şi-i spune: Din aceste vise, unul îţi este ţie Faraon, şi mare este Dumnezeul părinţilor mei. Acele 7 vite grase şi acele 7 spice grase şi roditoare nu sunt decât 7 ani de rod foarte bogat, cum nu a mai cunoscut Egiptul. Iar cele 7 vaci slabe şi 7 spice palide simbolizează 7 ani de secetă cumplită. Aşa că Faraon este bine în înţelepciunea ta să-ţi pui un om bine chivernisitor peste tot pământul tău şi în aceşti 7 ani să-ţi aduni roade ca să reziste poporul şi casa ta pentru anii de foamete (potrivit Facerea 41, 25-36).

Şi dacă Dumnezeu a vrut ca să-l scoată pe Iosif, să-l înalţe mai sus pentru cinstea şi curăţia lui, iată că dă în minte lui Faraon că mai bun decât acesta care spui tu nu poate fi altul decât tine. Lucru care se şi întâmplă. Dar aceasta o preîntâmpin ca să vin în întâmpinarea celor iscoditori, să nu cumva să creadă că este o predestinaţie a lui Dumnezeu, ci vedem curăţia lui Iosif, viaţa lui sfântă şi curată, dreptatea lui la nivel de minte, de judecată, cum îl înalţă în faţa lui Faraon. Şi aşa se întâmplă că Faraon ia inelul din degetul lui şi îl dă lui Iosif spunându-i: Tot pământul este al tău şi chiverniseşte-l, dacă tu spui, în numele Dumnezeului tău, că aşa va fi în pământul meu, în pământul Egiptului (potrivit Facerea 41, 41-43). Lucru care se şi întâmplă, timp de 7 ani, pământul Egiptului rodeşte cum nu a mai rodit niciodată. Iar îl vedem pe Iosif, în vârstă de 30 ani, la curtea lui Faraon, în cea mai înaltă cinste posibilă, mâna dreaptă a lui Faraon şi, mai presus decât atât, după cum spune el fraţilor lui mai târziu: M-am făcut ca un domn, ca un stăpân şi ca un tată a lui Faraon (Facerea 45, 8). În înţelepciunea lui, pe toţi înţelepţii îi lumina şi pe toţi bătrânii îi învăţa. Dar trebuie să ţinem cont că acea înţelepciune nu era a altuia decât a lui Dumnezeu.

Şi iată cum nu rămân lucrurile nedescoperite niciodată, acea faptă făcută de fraţii lui la întuneric trebuia să se descopere. Făcându-se în restul pământului foamete mare, îi vedem pe fraţii lui Iosif împreună cu tatăl său aproape murind de foame. Şi, auzind că în Egipt a rodit pământul, iau aur şi argint şi pleacă cu o caravană până în Egipt, ca să ia, să cumpere de acolo grâne, să nu moară de foame. Ducându-se, ajung bineînţeles la Iosif, care era de acum chivernisitorul acestora de-ale trupului. Iosif îi interoghează: Cine sunteţi ? Şi îi spun: Noi venim din pământul Hanaanului şi acolo este foamete mare (potrivit Facerea 42, 7 şi următoarele), dar el i-a şi recunoscut cine sunt, în schimb nu s-a arătat cine este el. Şi se făcea că nu cunoaşte limba evreiască şi vorbea prin tâlcuitor.

Şi atunci, auzind că este mare foamete şi sunt în primejdie de moarte, îi întreabă: Dar aveţi tată ? Îl avem pe tatăl nostru Iacov şi este bătrân. Dar câţi fraţi sunteţi voi ? Am fost 12. Şi ? Văd că sunteţi 10, ceilalţi unde sunt ? Unul a murit, iar unul a rămas, cel mai mic a rămas cu bătrâneţele tatălui nostru. Atunci abia se putea stăpâni parcă nu de ură, ci de lacrimă să nu se arate fraţilor săi. Şi le umple sacii cu grâne, iar în saci le pune şi aurul şi pleacă, dar nu înainte de a spune: Opriţi-vă unul din voi aici până-mi aduceţi şi pe fratele vostru cel mic, că mi-e teamă că voi sunteţi iscoditorii pământului acestuia.

Această înscenare o face Iosif doar ca să scoată în faţa lor murdăria faptei lor. Şi s-o scoată prin a-i ruşina nu numai faţă către faţă, ci şi în faţa tatălui său şi în faţa lui Dumnezeu. Şi astfel îl opreşte cu pază pe Simeon, iar ceilalţi ducându-se plini de grâne la casa tatălui său, spunând tatălui său Iacov ceea ce-i cere stăpânitorul Egiptului, Iosif, să-l dea pe Veniamin să meargă să se încredinţeze, căci cu adevărat sunt 11 fraţi şi unul a murit. Bătrânul plânge şi spune: Nu mă lăsaţi să mă duc în cea mai grea nemângâiere şi în lacrimi în iad. Eu sunt aproape de moarte şi acum vreţi să mi-l luaţi şi pe acesta ? (potrivit Facerea 42, 36-38) Şi am spus că aceşti doi copii erau în toată graţia lui, îşi amintea mereu de cea care a pierdut-o pe drum, venind spre casa tatălui său, Rahila.

Iubiţi credincioşi, aşa se întâmplă că iată aceştia forţaţi de situaţie, al doilea an fiind secetă mare la ei, merg iarăşi cu aur şi argint mai mult în Egipt şi împreună cu Veniamin. Şi ajungând la casa lui Faraon, acolo Iosif îi adună pe toţi şi-i aşează la masă. Îl întreabă: Dar tu cine eşti ? Eu sunt mai micul fraţilor mei. Şi cum te cheamă ? Veniamin (potrivit Facerea 43, 29 şi următoarele). Iar Iosif, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, nu se mai putea stăpâni şi a ieşit din cameră, plângând în palatele lui Faraon. Dar totuşi căuta să se stăpânească.

Şi în cele din urmă, neputând să se stăpânească, spune: Eu sunt fratele vostru, cel care m-aţi vândut. Şi spune: Iată, Dumnezeu m-a trimis prin voi înaintea voastră. Dar nu că i-a fost o predestinaţie, ci s-a văzut murdăria faptei lor atunci când Iosif le-a tâlcuit visele acelea, că soarele şi luna şi 11 stele se închinau lui. Iar ei, din răutate, vor să-l ucidă, dar intervenind Iuda, cu mai multă înţelepciune, îl dă în robie în ţara lui Faraon.

Atunci îi răsplăteşte cu multe daruri şi le spune: Veniţi, că 7 ani va fi foamete mare în aceste pământuri şi eu voi mijloci la Faraon să-l aduceţi şi pe tatăl nostru, pe Iacov, să vă sălăşluiţi aici. Lucru care se şi întâmplă, iar Iacov, când îl vede pe Iosif şi necrezând că este în viaţă, s-a umplut de lacrimi, sărutându-şi copilul pe care-l credea că este pierdut cu adevărat şi acum l-a găsit.

Într-o înţelegere mai înaltă, aici putem să înţelegem vinderea lui Iisus Hristos de către fraţii Săi. Fraţii cine erau ? Poporul iudeu. Cum l-au dat spre moarte pe Iosif, aşa mai târziu Îl vor da pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia spre moarte. Dar pentru fapta lor, iată că Dumnezeu îi trimite în robie. Şi îi trimite în robia egipteană cu oarecare momeală. Că atunci când Faraon îl avea în mare graţie pe Iosif, în mare cinste pentru înţelepciunea lui, această cinste a revărsat-o peste tot neamul lui. Şi le-a dat cel mai bogat pământ din Egipt ca să-l stăpânească. Şi, evident, timpul curgând peste toţi, a murit şi Faraon, iată-l că moare şi bătrânul Iacov în Egipt, la vârsta de 145 ani, la 110 ani moare şi Iosif, iar poporul iudeu rămâne acolo în pământul Egiptului ca într-o enclavă. Şi vedem pe poporul iudeu cum se dezvoltă, îl vedem din ce în ce mai bogat şi-l vedem de mare cinste în rândul egiptenilor. Dar fiindcă fapta lor era murdară atunci în trecut, şi acum ei o întreţineau fiindcă voiau să-L părăsească pe Dumnezeu, şi Dumnezeu a mijlocit prin faraonii aceia care-i chinuiau şi prin toţi egiptenii să pună sarcini grele pe ei. Şi aşa se face că timp de 400 ani evreii robesc în pământul Egiptului, gemând sub această povară şi strigând zi şi noapte către Dumnezeu să-i scoată din această robie.

Această robie trebuie s-o înţelegem într-o înţelegere dogmatică, că nu este altceva decât robia omului în acest Ierihon, în această viaţă efemeră. Şi de acolo, din acea robie, evreii strigă către Dumnezeu să vină să-i izbăvească, că nu aveau nici o soartă, nici o izbândă, nici un soare nu se arăta la orizont decât tot Dumnezeul care cândva Îl uitase. Şi în felul acesta avea să răsară din acel strigăt de jale către Dumnezeu spre ajutor, să răsară cel ce trebuia să-i scoată, adică, Moisi. Aşa şi noi, ca într-un Egipt al patimilor, ca într-un Ierihon, ca într-o temniţă, vedeţi că strigăm zi şi noapte, când ne simţim trupurile noastre atât de podidite, atât de apăsate de necazuri, strigăm către cer: Doamne, vino şi mă scoate ! Vedem în viaţa noastră cotidiană, când ne umple şi inima şi lacrimile şi toate sunt parcă într-o tristeţe în noi când ne umple această robie a trupului, a păcatului. Şi atunci unde strigi ? Că nimeni nu te aude din cei din jurul tău cu care erai sau eşti prieten. Şi strigi către Dumnezeu. Aşa trebuie să-L preînchipuim pe Cel care niciodată nu-Şi închide ochiul Său şi nu-Şi adoarme urechea Sa, ci pretutindeni, în tot universul, aude glasul celor nemernici, al celor necăjiţi.

Dragi credincioşi, iată că aceasta nu presupune altceva decât o judecată a lui Dumnezeu. Din aproape în aproape, îl vedem pe poporul iudeu cum ajunge timp de 400 ani în această robie. Şi ca să nu intrăm peste acest cuvânt al Judecăţii de Apoi, lăsăm poporul iudeu la pragul acestor 400 ani de cumplită robie şi să mergem în continuare să vedem ce se întâmplă în omenire şi să ajungem la noi, ca să putem să aducem în actualitate judecata lui Dumnezeu. Şi spun acest cuvânt, fiindcă la ora actuală în lume domină necredinţa, domină acea ignoranţă a lui Dumnezeu şi a judecăţii lui Dumnezeu. Voi încerca, cu ajutorul bunului Dumnezeu, ca să înţelegem iminenţa judecăţii, fiindcă nimic ce face omul, încă din fază de gând, nu rămâne nerăsplătit. Nu va fi la Judecata de Apoi, iubiţi credincioşi, faptă nevădită sau om care să scape de sub cuţitul judecăţii. Nu în zadar Sfinţii Părinţi au aşezat Înfricoşata Judecată a lui Iisus Hristos cu o săptămână înainte de Postul Mare.

Cum va fi Judecata de Apoi ? Va fi groaznică, scrâşnirea dinţilor, cum spuneau sfinţii antichităţii şi cei mari trăitori în duh ai veacului acestuia, care încă mai sunt. Nu a existat durere mai mare pe pământ decât ca aceea care va fi la judecată. Va fi scrâşnirea dinţilor sau cum spune proorocul David: Acolo sunt dureri ca ale aceleia ce naşte (Psalmi 47, 6). Toată lumea, la trâmbiţa sfinţilor îngeri, va învia indiferent cine a fost el în viaţă. Cei care şi-au risipit cărnurile şi oasele de-a lungul miilor de ani stau ca într-o vistierie în pământ. Nu întregi, ci descompuşi în pământ. Iar la trâmbiţa îngerilor, toate trupurile se vor reface în vârsta de 33 ani, venind duhul care nu a căzut sub putreziciune, iar îngerii lui Dumnezeu vor veni cu dosarul faptelor PC. Predici 83 1fiecăruia dintre noi. Atunci toate oscioarele noastre şi carnea noastră se va întrupa din pământul în care ne-am scurs putrezind. Sufletul care a fost cândva în om şi acum stă înfricoşat, aşteptând Judecata de Apoi, nu după ideile de astăzi cu reîncarnări, cu nebunii de genul acesta, va intra în trupul acela reîntregit prin puterea lui Dumnezeu şi toţi vor învia nestricaţi.

 

Înfricoşata Judecată

Icoană românească

 

Ne punem întrebarea: ce va fi la acel ceas al trâmbiţei îngerilor cu cei care vor fi drepţi ? Ne explică acest cuvânt Sfântul Apostol Pavel zicând că, la glasul acelei trâmbiţe a Judecăţii de Apoi, cei care vor fi drepţi, ai lui Hristos, vor fi ridicaţi în nori. Şi acolo, negustând moarte, vor sta până ce pământul va arde complet, de 7 coţi, făcându-se alb ca zăpada şi apoi va veni Hristos cu scaunul Judecăţii în Valea lui Iosafat, în Templul lui Solomon. Toată lumea înviată, după cum spune şi Sfânta Evanghelie de astăzi, toate limbile vor veni în cunoştinţa minţii lor, nu cu cât avem noi şi judecăm acum, cu doar o cotă aparte din creier, ci cu tot creierul. Şi atunci li se vor face deschiderea tuturor faptelor lor ca într-o carte vie, parcă atunci s-ar fi întâmplat. Nu va mai fi uitare, ci le vor fi gândurile tuturor oamenilor descoperite în faţa lor.

Toată lumea, la glasul trâmbiţei, va aştepta semnul Judecăţii. Că toate confesiunile lumii ştiu că va veni Judecata de Apoi, dar nu ştiu semnul, şi fiecare se laudă în confesiunea lui, dar semnul Judecăţii – nu că suntem noi ortodocşi şi credem în Sfânta Cruce – este lemnul pe care S-a jertfit Hristos, este altarul de jertfă unde Mielul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului Şi-a vărsat sângele murind pentru noi, ca să ne răscumpere. Că am murit legii, cum spune Apostolul Pavel, legii vechi şi să trăim în Cel care a murit pentru noi. Deci, nu mai suntem ai legii vechi, ai mozaismului, ci suntem ai Celui ce a murit şi a înviat din morţi pentru noi. Suntem ai lui Hristos, având Duhul lui Hristos şi crezând în Cel ce a înviat din morţi. Judecata de Apoi va avea ca un drapel înaintemergător Crucea, Sfânta Cruce, care este altarul de jertfă al Fiului lui Dumnezeu, purtat cu mare cinste şi în lumina mai mare ca a soarelui până în Valea lui Iosafat.

Ne punem întrebarea: acea cruce va fi curată sau murdară de sânge ? Ea va fi impregnată cu sângele lui Hristos şi sânge proaspăt şi cu semnele cuielor. Iar Mântuitorul va veni nu în chip smerit, cum a venit pe pământ, ci va veni în chipul Împăratului Ceresc, Stăpân al universului, în toată trena Sa de slavă şi având rănile pe trupul Său, curgând sânge. Din mâini, din picioare şi din coastă va curge sânge, va supura sânge, ca mărturie că Acesta este Cel care a murit pentru omenire. Şi ne punem întrebarea: de ce ? Ca să închidă gura tuturor cârtitorilor şi a celor care vor prin sofisme, prin minte înaltă, să scape de cuţitul judecăţii. Că aşa cum astăzi oamenii fac priciri, adică, se ceartă şi caută să-şi facă adevărul prin filozofii înalte, prin cuvinte sofisticate, aşa la Judecata de Apoi vor căuta în impertinenţa lor să se certe cu Dumnezeu, că nu eşti tu cel care trebuie să judeci ! Şi pentru aceasta va veni Hristos în toată slava Lui imperialo-divină şi cu rănile din mâini, din picioare şi din coastă, răni pricinuite de acei ce L-au răstignit şi întreţinute de noul Israil, adică de creştinismul zilelor noastre sau al celor de la Hristos încoace, prin păcate.

Aşa cum putem să ne punem întrebarea: oare cu ce-a fost poporul iudeu vinovat că era supus acestor munci atât de cumplite ? Pentru faptele celor care l-au vândut pe Iosif, ei să tragă aceste ponoase ? Sau cum unii se disculpă din faptele lor murdare: pentru ce dacă Adam a greşit şi Eva, şi au fost aruncaţi din Edem, să sufăr şi eu şi să fiu scos din Edem ? Să înţelegem aceste lucruri în felul acesta: că Adam şi Eva, care sunt protopărinţii noştri, precum şi fraţii lui Iosif au greşit în faţa lui Dumnezeu şi s-au dus în această robie, acolo au născut fii şi, născând fii, cei care erau după ei întreţineau robia. Hristos vine pe pământ şi Se întrupează şi ne dă legea, arătându-ne calea prin care putem zbura, ieşi din robie. Noi întreţinem robia la rândul nostru, fiind fiecare din noi Adami şi Eve, prin greşelile care ni se pun în faţă. Ni se pun de către ispititorul diavol, de către trup şi de către lume, cei trei mari duşmani ai sufletului nostru.

Aş vrea ca să întregesc acest cuvânt, venind în familiile dvs.. Că aşa cum Adam şi Eva a fost scos în robie şi a născut fii în robie, printre care suntem şi noi, aşa dvs., născând fii în robia duhovnicească, pe urmă, când Îl cunoaşteţi pe Dumnezeu, plângeţi pentru ei. Că ei sunt într-o robie a necunoştinţei lui Dumnezeu. Şi această necunoştinţă este datorită faptului că tu i-ai născut în necunoştinţă. Deci nu numai ei sunt vinovaţi, ci începând cu tine, ca părinte, iată că te faci vinovat de robia lui. Că sunt şi fii născuţi în această slavă a Bisericii, dar părinţii sunt absolviţi de această culpă, că le-a arătat prin osârdia lor cuvântul dreptăţii, cuvântul înţelepciunii, a castităţii, a frumuseţii creştinismului, iar el, dacă nu a vrut ca să înţeleagă din cuvânt părintesc, n-a avut decât să-şi tragă ponoasele prin patimile care-l dominau. Deci, cei care sunt necredincioşi sau nasc copii într-o confesiune străină Ortodoxiei nu sunt decât nişte criminali ai propriilor lor fii, născând din această robie dogmatică, iar ei trebuie să muncească groaznic de mult ca să iasă din această robie. Pentru aceasta, chiar cei care intraţi în viaţa creştinească de acum, ducând viaţa în doi, aveţi grijă cum le daţi cuvântul dreptăţii, a creştinismului acelor care-i naşteţi din sângiurile voastre, fiindcă în ceasul judecăţii veţi răspunde pentru robia lor. Iată dreptatea judecăţii lui Dumnezeu.

Găsim în Sfânta Scriptură cum Dumnezeu omoară pământul pentru faptele lor murdare, făcându-se ca nişte copaci putrezi în rodul lor, în timpul lui Noe. Înaintând în timp, vedem în poporul iudeu cum 600.000 de iudei mor în pustie, timp de 40 ani, când au rătăcit în drumul lor spre pământul făgăduinţei. De ce ? (lipseşte un minut-două) Este îndelung răbdător ca un atotputernic şi lasă pe om să se ducă până în prăpastia definitivă. Nu că nu vrea Dumnezeu şi este un tiran, ci vede că nu vrei tu ca să te întorci. Şi nu uitaţi cum spune Apostolul Pavel: Nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu, nici curvarii, nici preacurvarii, nici malahiştii, nici sodomiştii, nici furii, nici ocărâtorii, nici beţivii, nici răpitorii, împărăţia lui Dumnezeu nu o vor moşteni (potrivit I Corinteni 6, 9-10). Şi cercetând Sfânta Scriptură sau chiar istoria păgână, vedem cum Dumnezeu nu iartă acest păcat. Ci pur şi simplu arată Dumnezeu cum taie din rădăcină pe aceştia care proliferează aşa ceva, ca ceilalţi care sunt drepţi să se înveţe, nu cumva şi ei să pătimească aceeaşi moarte.

Aşezându-se scaunul Judecăţii în Valea lui Iosafat, aducându-se Sfânta Cruce în toată strălucirea ei ca altar de jertfă dumnezeiască, Hristos va rosti aşa: Arătaţi-vă faptele şi veniţi de vă luaţi plata. Închipuiţi-vă ce-ar însemna acum pentru fiecare din noi, cât de nepregătiţi suntem – şi aici îl solicit pe fiecare la un proces de raţiune – să-ţi deschidă acel glas în urechile tale, acesta eşti, arată-ţi faptele şi vino să-ţi iei plata. Cred că ar fi groaznic, ar fi cu adevărat scrâşnirea dinţilor.

Iubiţi credincioşi, iată Înfricoşata Judecată a lui Iisus Hristos va prinde pe toţi oamenii. Nu va fi pic de milă în ceasul acela. Mila a fost aici pe pământ pentru fiecare dintre oameni. Doar ce vor veni sfinţii lui Dumnezeu şi vor mărturisi ca nişte avocaţi în faţa lui Dumnezeu pentru tine, omule. Ceasul necruţător al Judecăţii va fi atât de aspru, încât că se vor arăta şi cele ascunse ale gândului tău, omule. Sau cum spunea Apostolul Pavel: Când se vor deschide cărţile dreptăţii, cărţile vieţii, şi se vor lumina cele ascunse ale întunericului şi sfaturile inimilor după Evanghelia mea, prin Iisus Hristos (potrivit I Corinteni 4, 5), adică după ceea ce s-a lăsat după înălţarea lui Iisus Hristos la ceruri, cuvântul de învăţătură. Să fim foarte atenţi pentru veacul acesta care ne este dat nouă să-l trăim. Dacă privim faptele oamenilor atunci când primesc o judecată aici pe pământ, ne umplem de milă într-adevăr. Dacă-i dai ceasul vieţii lui înapoi şi vezi de fapt pentru ce Dumnezeu i-a făcut acest lucru, acest sacrilegiu, de fapt nu Dumnezeu a făcut, a lăsat pe diavol să-i facă acest sacrilegiu, eventual, să-l scoată din viaţă, îi dăm dreptate lui Dumnezeu.

Îmi amintesc nu demult de un caz oribil şi să ni-l închipuim în felul acesta: arde o casă, bărbatul intră să-şi salveze familia şi cade o grindă aprinsă pe el. Este salvat în ultimul moment cu arsuri grave şi timp de două săptămâni este ca şi în chinurile iadului şi moare. Ne umplem de milă când vedem. Dar ce se descoperă de fapt ? El şi-a omorât soţia şi copiii, i-a lăsat în casă şi a simulat acest incendiu.

Vedeţi dvs. că Dumnezeu ne lasă nouă desfăşurate nişte fapte grele pentru trupurile noastre şi, într-adevăr, ne umplem de milă pentru semenii noştri, dar Dumnezeu este mai drept şi Lui nu-I este ascuns şi nici căzut sub uitare ceea ce ai făcut cândva. Dacă citim literatura care a apărut după războiul mondial, te umpli de milă când îi vezi pe iudei în cele mai oribile sacrilegii, trecuţi spre nefiinţă. Gazaţi, trecuţi prin crematorii, arşi, iar grăsimea lor se scurgea pe jgheaburi şi era făcută săpun şi trimisă pe front. Nu era pic de milă, erau în cea mai mare cruzime ucişi. Dar dacă dăm istoria înapoi, găsim peste 40.000.000 creştini ucişi în cele mai grele chinuri posibile în cea mai mare ţară ortodoxă, în Rusia. Şi cum ? Erau pentru episcopi mâinile pironite pe masă de stejar şi turnat apă clocotită şi trei evreice luau cu penseta pielea şi o jupuiau şi în loc puneau sare. Sau tăia burta clericului, lega un capăt al intestinelor de un copac şi cu biciul pe zăpadă erau biciuiţi până se desfăşurau toate maţele din el. Sau era lăsat să fie mort de frig. Sau era tăiată pielea capului şi desfăcut capacul craniului şi de viu i se sorbeau creierii de către ceilalţi creştini. Sau era luat şi aruncat în cazane uriaşe şi fiert, făcut un fel de ciorbă şi dat creştinilor să mănânce. Cine se fac vinovaţi de aceste fapte oribile ? Serbăm atâţia mucenici în Biserica Ortodoxă, cine i-a ucis ? Au venit oare alţi oameni de pe alte planete ? Intuim cine şi cred că este de prisos să mai spunem.

Iată cum istoria se repetă şi este o judecată aici pe pământ şi inclusiv, implicit, va fi Judecata de Apoi. Că toate acestea trebuie să răspundă undeva. Mulţi oameni se odihnesc prin faptul că L-ai văzut tu pe Dumnezeu ? Ce Judecată de Apoi ? Nebune, ţi-aş spune aşa: tu eşti într-o societate şi trebuie să păzeşti o lege. Tu l-ai văzut vreodată pe dătătorul acelei legi ? Ştii că ai un stăpân în ţara aceea. Şi trebuie să-i păzeşti porunca, fiind cetăţean al acelei ţări. Trebuie neapărat să-l vezi ca să-i păzeşti porunca ? Sau neapărat trebuie să-ţi vezi consoarta lângă tine ca să-i păzeşti legea ei ? Sau tu, copil fiind, trebuie să fie tatăl şi mama ta lângă tine mereu ca să fii un păzitor al legii lor ? Nu eşti nebun în gândirea ta ? Că dacă nu vezi, nu crezi ? Oare dacă nu am văzut ceea ce este sub noi, pe partea cealaltă a pământului, să credem că nu este ? Uită-te în tine, în trupul tău. Ţi-ai văzut vreodată mădularele din interiorul tău, care stau într-o armonie perfectă ascultând de porunca lui Dumnezeu. Dacă nu le-ai văzut, asta înseamnă că nu sunt ?

Vedeţi cât de naivi sunt oamenii ? Vedeţi câte feţe poartă ? Că atunci când trebuie să dea răspuns în faţa lui Hristos şi a oamenilor pentru faptele lor, imediat, ca şi Eva şi Adam în Edem, se disculpă, aruncând vina unul pe altul. Mai de preţ este cel care îşi recunoaşte din timp păcatele în faţa cerului, zicând ca cel de duminica trecută, ca fiul risipitor: Greşit-am la cer şi înaintea Ta, Doamne (Luca 15, 18), înaintea tatălui său şi a cerului. Să fim foarte atenţi, prin aceste cuvinte nu fac altceva decât să aduc pe fiecare dintre dvs. la un proces al conştiinţei fiecăruia, să se uite în el însuşi, să vadă cine este în filmul vieţii lui şi apoi, într-un monolog, să-şi dea seama dacă nu cumva trebuie să pună imediat un început bun, ca fiul risipitor.

Trist, lucru groaznic de trăit pentru veacul acesta cum oamenii veacului acestuia caută să-L discrediteze pe Dumnezeu prin mass-media. V-am mai prevenit pe mulţi dintre dvs. până acum şi aş vrea s-o mai fac. De ce ? Nu credeţi tot ce se împânzeşte în ziare. Fiţi foarte atenţi că s-a făcut, s-a lansat o etapă de discreditare a dumnezeirii prin mass-media în faţa tuturor oamenilor. Copiii dvs. sunt luaţi încă din grădiniţă şi aduşi în această necredinţă, ca atunci când vor ajunge mari să ajungă nişte fanfaroni, nişte Luciferi în gândirea lor. Că ei sunt totul. Se caută să se pună pe seama ştiinţei căderea Sodomei şi a Gomorei, chipurile că a fost un cataclism nuclear. Acum vă împuiază minţile cu acei extratereştri, care este cea mai mare gogomănie a secolului acestuia. Că Hristos nu ar fi înviat din morţi, ci că s-ar fi găsit osemintele Lui. De la o zi la alta, să ştiţi că acestea sunt din ce în ce mai pronunţat spuse în urechile dvs. şi să nu uitaţi că o minciună spusă des, repetată, devine adevăr. Şi vă prinde descoperiţi în cele ale lui Dumnezeu. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit că vreau ca să ziceţi ca mine, ci gândiţi-vă la etapa aceasta de discreditare a dumnezeirii, pornită direct din sânul francmasoneriei. Vor să-L certe pe Dumnezeu cu om, şi pe om cu Dumnezeu.

 

PC. Predici 83 2

Căderea zidurilor Ierihonului. Poporul evreu, condus de Isus Navi,
venind cu chivotul legii şi trâmbiţând din trâmbiţe
Schiţă de Julius Schnorr von Carolsfeld (1794-1872)

 

Nu mai de mult a dat în ziar căderea ştiinţifică a zidurilor Ierihonului. Noi ştim că atunci când poporul iudeu s-a apropiat de zidurile Ierihonului, ale acestei cetăţi, au sunat în numele Dumnezeului părinţilor lor, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, din 7 trâmbiţe şi zidurile au căzut, s-au făcut ca de nisip într-o clipă. La atâta neruşinare au ajuns în ziua de astăzi să spună chipurile că aveau de fapt nişte arme acustice iudeii timpului aceluia şi când au sunat din trâmbiţe au căzut zidurile Ierihonului. Plus evadarea lor din robie, care a fost cu mână tare şi cu braţ înalt, o pune de asemenea tot pe tema unei ştiinţe. Dar vedeţi ce frumos a preîntâmpinat Dumnezeu aceste lucruri atât de murdare, de discreditare a dumnezeirii. Că spune într-un alt cuvânt înţeleptul Solomon: Prin adâncul mării poporul iudeu a avut cărare bătătorită şi a avut şi pajişte verde pentru animale (potrivit Înţelepciunea lui Solomon 19, 7). Că trecerea prin Marea Roşie a durat zile, cu tot poporul, deci cu animalele care le-a luat cu ei, cu toată avuţia şi acelea aveau nevoie de mâncare. Dumnezeu, ca să întregească minunea, le-a făcut din minune dumnezeiască cărare verde.

Cum spui tu, omule al veacului acestuia, că a fost doar ceva ştiinţific ? Deştepţi mai erau aceia de atunci ! Erau deştepţi într-adevăr în judecata lor, în filozofia lor, dar cu ştiinţa nu erau de genul acesta. Înseamnă că aceştia de astăzi, care abia se ridică în picioare ca nişte copii în cele ale ştiinţei, sunt un nimic faţă de aceia dacă tu spui că aceia cu ştiinţa au făcut ce-au făcut. Până şi sicriul legii la atâta inepţie au ajuns – şi cred că tot iudeii sunt cei care lansează aceste murdării pe piaţă – spun că a fost un fel de alambic prin care scoteau ţuică şi noaptea se aprindeau vaporii şi luminau şi acela era un stâlp de nor. Evident că omul, fiind slab, nepregătit, abia ieşit din chingile comunismului – şi ştim ce plagă oribilă a fost pe minţile oamenilor – îl zdruncină de tot şi în felul acesta el are interesul să-l ducă până la ceasul morţii, apoi se dispensează de el, asemenea cum face şi diavolul.

Am spus aceste lucruri, iubiţi credincioşi, ca să luaţi seama fiecare dintre dvs. pentru veacul acesta care se pregăteşte vertiginos spre o cădere abisală. Vor cu tot dinadinsul să-l instaureze pe Mesia lor, pe antihrist. Aş putea să spun, cum spune Sfânta Scriptură, cine are urechi de auzit, să audă şi să înţeleagă.

Fiindcă a mai rămas doar o săptămână până la începutul Postului Mare, în seara aceasta este lăsata secului de carne. Deci, numai astăzi se mai mănâncă carne, iar cealaltă săptămână se mănâncă de dulce şi miercuri şi vineri, dar fără carne, numai peşte şi lactate, urmând ca duminica cealaltă să fie lăsata secului de Postul Mare. Mâine este Sfântul Mucenic Haralambie, de asemenea va fi priveghere şi slujbă frumoasă în cinstea acestui sfânt mucenic.

Aş dori ca bunul Dumnezeu să ne înţelepţească pe fiecare din noi, să ne dea putere şi ca să mai aducem laudă, jertfă de laudă Dumnezeului celui viu, în veci. Amin.