Predica PS Flavian Ilfoveanul de Sfânta Treime 2013

 

Prea Sfântă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Ţie !

Marea taină a mântuirii omului s-a încheiat cu Pogorârea Sfântului Duh, cu acel dar care l-a trimis Dumnezeu oamenilor şi de care era maximă nevoie. Omul orbecăia în întunericul păcatului, diavolul l-a închingat pe om, chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu o duşmănie neţărmurită şi îl ţinea în acea temniţă a morţii. Dacă am închide o pasăre care este iubitoare de libertate sau orice altă vieţuitoare, aceea poate muri datorită acelui necaz. Aşa era şi omul iubitor de libertate, dar libertatea aceea dumnezeiască, nu libertatea aceasta trupească care o vor mai ales tinerii de astăzi. Acea libertate dumnezeiască care unge, care odihneşte şi dă pace întreagă întregii fiinţe omeneşti. Acea pace o putem vedea în lăuntricul nostru că, atunci când ea lipseşte, toate ţi se întunecă, oricât ai fi de bogat, oricât ai fi de plin de cele trupeşti. Omul aştepta acea libertate, acea pace, acea împăcare cu Dumnezeu. Prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, a intervenit un perete de gheaţă între Ziditor şi zidire. Din acest motiv şi Dumnezeu l-a excomunicat pe Adam şi pe Eva şi împreună cu el toată genealogia până în zilele noastre, din raiul pentru care a fost zidit.

Îl vedem pe Adam plângând în afara raiului, nemângâiat. Aţi observat şi frăţiile voastre că atunci când guşti dintr-o bunătate, dintr-o fericire, când o pierzi, eşti nemângâiat. Aşa a fost şi cu cei doi care au fost aşezaţi în rai, au plâns nemângâiat că au cunoscut bunătăţile raiului şi, pentru călcarea poruncii, neascultarea poruncii lui Dumnezeu, au fost scoşi. Dar nu numai că au fost exmatriculaţi de la acea frumuseţe, bineţe, erau şi supuşi robiei morţii după cum a şi spus Dumnezeu înainte de a călca porunca: Din pământ eşti şi în pământ vei merge (Facerea 3, 19). Dacă vei călca porunca şi vei mânca din acel pom al cunoştinţei, vei muri (potrivit Facerea 2, 17). Cum întotdeauna omul este curios şi acest lucru îl vedem frecvent în viaţa noastră, nu putem să-i condamnăm pe cei doi pentru că şi noi am ajuns în robia morţii. Noi întreţinem acea robie prin călcarea poruncilor lui Dumnezeu şi prin aplecarea din ce în ce mai puternică a firii noastre pământeşti spre plăcerile trupeşti.

 

PC. Predici 84 1

Izgonirea lui Adam şi a Evei din rai

 

Datorită păcatelor cutremurătoare care i-a putrezit pe oameni efectiv, i-a adus într-un stadiu mai rău decât al animalelor negânditoare, a adus Dumnezeu potopul acela de apă. I-a părut cumva rău lui Dumnezeu, dar nu a avut ce face, era totul putred. Ca unui om care sădind o grădină frumoasă şi muncită, când vede că este putregăioasă, când vede că nu mai are ce alege din ea, îi pare rău şi o taie. Aşa şi atunci înainte de potop, au fost chemaţi oamenii spre mântuire, dar n-au vrut, au refuzat. Mai dulce era focul patimilor trupeşti, decât chemarea lui Dumnezeu. Singurii care s-au salvat de la acel pogrom au fost doar Noe cu fiii lui şi cu soţia lui.

Iată că atunci când a venit potopul de apă, după 120 de zile cât a durat, Noe a trimis păsările ca să cerceteze pământul dacă cumva a apărut uscatul. Singurul care s-a întors şi cu o creangă de măslin a fost un porumbel, care era în corabie, salvat de la moarte. Acel porumbel era un semn că Dumnezeu a încetat mânia şi că apele scăzând, a început să se regenereze viaţa pe pământ. Spune Sfânta Scriptură, ca o părere de rău a ceea ce a făcut Dumnezeu omorând pământul, a pus un curcubeu pe cer. Deşi ştiinţific îi găsim motivaţia, dar să ştiţi că până atunci nu era şi acesta este legământul lui Dumnezeu cu omul. Totodată prin Noe a lăsat Dumnezeu aşezământul de jertfă în continuare şi poruncile lui Dumnezeu spre a fi păzite. Omul iar încearcă de-a lungul miilor de ani să evadeze din această poruncă a lui Dumnezeu şi să rămână după porunca lui: porunca patimilor trupeşti, care de fapt i-a adus numai moarte omului şi nelinişte.

Îl vedem pe Dumnezeu nemângâiat pentru părăginirea zidirii Lui, a chipului şi asemănării Sale, omul. Vedem cum Sfânta Treime, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt îl cheamă mereu prin diferite mijloace pe om spre pocăinţă, dar tot degeaba. Apare Sfânta Treime la stejarul Mamvri lui Avraam care era începătorul poporului mesianic în chip de trei îngeri. Atunci Avraam a cunoscut pentru prima dată dumnezeirea pe cât a putut-o suporta fiinţa omenească în trinitatea ei, că cei trei îngeri erau cele trei Feţe ale Sfintei Treimi. De acum, începând de la Avraam, începea Dumnezeu să spună lumii că va veni Mângâietorul. Avraam, pentru bunătatea lui şi credinţa de care a dat dovadă, a avut multe revelaţii, printre care cea mai puternică a fost când i-a poruncit Dumnezeu lui Avraam că dacă-L iubeşte pe Dumnezeu, să-şi ducă să-şi jertfească fiul în Muntele Moria.

 

PC. Predici 84 2

Sfânta Treime Se arată lui Avraam la stejarul Mamvri

Jertfa lui Isaac

 

Mult a dorit acest fiu care era promis de Dumnezeu, făgăduit, şi l-a obţinut la bătrâneţe pe Isaac. Copil fiind, acela a mers prin ascultarea tatălui său, în Muntele Moria şi i-a spus tatăl fiului, lui Isaac: Mergem să jertfim Dumnezeului celui viu în munte (potrivit Facerea 22). Urcând spre munte, i-a poruncit ca să adune nişte vreascuri peste care avea să pună animalul de jertfă. Iar copilul, cărând vreascurile acelea uscate, pentru jertfă, îl întreabă: Tată, dar care este oaia de jertfă ? Acel cuvânt a fost ca un cuţit înfipt în inima lui Avraam. El nu i-a spus copilului că trebuie să fie jertfit pe Muntele Moria, i-a spus că se va îngriji Dumnezeu de oaia de jertfă. A mers acolo şi cu lacrimi în ochi, cu inima frântă, l-a legat pe copil şi l-a aşezat pe acele vreascuri care erau în jertfelnic. A dat să-l junghie ca semn că Îl preţuieşte mai mult pe Dumnezeu decât orice din lume. În momentul acela a venit îngerul şi l-a oprit de la junghiere şi i-a spus: Ţi-a cernut Dumnezeu credinţa ta şi dragostea pentru cer, nu junghia copilul. Şi atunci unde este oaia de jertfă ? Şi îngerul îi spune: Mergi puţin de aici şi vei găsi un berbece încurcat în nişte spini. Şi într-adevăr, uitându-se, a găsit berbecele acela şi l-a adus jertfă lui Dumnezeu în locul copilului.

Acea revelaţie nu a fost altceva decât prefigurarea jertfei lui Iisus Hristos pe crucea Golgotei. Berbecele încurcat simboliza firea omenească a lui Iisus Hristos; prin Isaac era dumnezeirea care era liberată. Iată cum Dumnezeu a revelat lucrurile acestea atâta de frumoase şi tainice omului, dar omul a rămas tot un lut însufleţit, în chipul care îl avem şi noi.

Iată, iubiţi credincioşi, cum vine Fiul lui Dumnezeu pe pământ din Fecioara Maria şi Se lasă jertfit pe Muntele Golgota. În cea mai grea umilinţă este ucis mişeleşte de către iudei, condamnat la moarte la supliciul pe cruce. Se lasă omorât Domnul Hristos pentru a învia viaţa noastră. Trebuia jertfa aceasta să fie făcută de Fiul lui Dumnezeu pentru a-Şi arăta iubirea care ne-a purtat-o dintotdeauna şi încă ne-o poartă Dumnezeu. Învie a treia zi din morţi, la 40 de zile Se înalţă la cer cu tot cu trup, iar la 10 zile de la Înălţare, la 50 de zile de la Înviere, avea să trimită din cer pe Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt a venit peste sfinţii apostoli care erau zăvorâţi în casa unuia din apostoli şi comentau ceea ce au fost în Ierusalimul timpului aceluia. A venit în chip de limbi de foc şi, cum spune în Noul Testament, şedea câte o limbă de foc deasupra capului fiecăruia din apostoli (potrivit Faptele Apostolilor 2, 3). În momentul acela li s-au revelat toate tainele Sfintelor Scripturi şi au primit acea putere de la Dumnezeu, acest dar al Duhului Sfânt fără de care nu se putea dezrădăcina idolatria.

Ne punem întrebarea: de ce a venit în acest fel Duhul Sfânt şi de ce Duhul Sfânt şi nu alt dar ? Întotdeauna când se ceartă doi oameni, trebuie să fie a treia parte ca să-i împace pe cei doi certaţi. Şi acest lucru îl vedem frecvent în viaţa noastră. Prin călcarea poruncii lui Adam, firea omenească era certată cu Ziditorul său. Trebuia să vină Faţa a doua a Sfintei Treimi ca să împace pe Dumnezeu cu omul. Putea să vină în chip de înger Domnul, dar nu era corect, cum şi spunea Apostolul Pavel, că nu fire de înger a luat, ci sămânţa lui Avraam a luat (Evrei 2, 16). A venit Dumnezeu din cer din Tatăl ceresc, Fiu al lui Dumnezeu, şi a luat de la om firea omenească. Prin aceasta se arată că este mijlocitorul între cei doi supăraţi: era dumnezeirea şi dincoace omenirea. Omenirea 5.500 de ani s-a ostenit să vină să preîntâmpine împăcarea cu PC. Predici 84 3Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-I trebuia aur, argint sau averi, au nu toate sunt ale Lui ? Nu El le-a zidit pe toate şi toate le cârmuieşte ? Voia altceva. Acel altceva era inima curată. Şi aici atrag atenţia tuturora care vor să se împace cu Dumnezeu. Cea mai grea muncă a omului este munca cu sineşi, este lupta aceea cu animalul din tine. Dacă nu te poţi învinge pe sineţi în ceasul mâniei, al urii şi să verşi bunătate, eşti o nulitate în faţa lui Dumnezeu.

 

Pogorârea Sfântului Duh

 

Darul care l-a dat omul de pe pământ la cer a fost firea trupească a Mântuitorului, ieşită din genealogia lui David, din poporul mesianic, şi ultima parte din care avea să răsară Mântuitorul pe pământ era cea mai curată fecioară pe care a putut-o da pământul: Maica Domnului. Ea era de o curăţie impecabilă de care s-a cucerit şi îngerii, din cauză că mintea ei atâta de curată şi-a păstrat-o şi inima aşijderea, că nu vedea altceva în lume decât pe Dumnezeu. Din acest motiv şi Dumnezeu a ales-o ca să fie maica Fiului Său, maica firii omeneşti, pământeşti a Domnului Hristos. Pământul a dat pe Domnul Hristos îmbrăcat în această haină de carne, a luat firea lui Adam, sau cum avea să fie numit în Sfânta Scriptură şi preluat şi tâlcuit de Sfinţii Părinţi, era noul Adam. Că vechiul Adam prin călcarea poruncii a murit şi a mers în iad, după legământul pe care l-a făcut cu diavolul. Trebuia să vină noul Adam, care era în putere de a-l completa pe cel care a murit, adică fiul Mariei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

La ceruri S-a înălţat Domnul Hristos cu ambele firi. În Persoana lui Iisus Hristos cele două firi – firea dumnezeiască din veac din Tată fără mamă şi firea omenească pus sub vreme din mamă fără tată. În Persoana lui Iisus Hristos s-a legat cerul şi pământul. Se ridică la cer cu pârga omenească, trupul Lui, şi-l aşează de-a dreapta Tatălui. Primul care L-a văzut pe Hristos a fost Sfântul Arhidiacon Ştefan, că atunci când era la judecată, judecata iudeilor, a rabinilor, pentru că Îl mărturisea pe Hristos că este Dumnezeu, atunci a văzut cerurile deschise şi a şi spus: Iată văd cerurile deschise şi Fiul Omului şezând de-a dreapta Tatălui (Faptele Apostolilor 7, 56). Cu alte cuvinte, firea noastră omenească s-a înălţat la ceruri de către Iisus Hristos şi ne aşteaptă pe toţi cei care credem, şi nu numai credem din buze, ci să şi ostenim prin fapte creştineşti mântuirea. Când Tatăl ceresc a văzut firea omenească înălţată la ceruri, dar plină de sânge, sângele muceniciei care l-a vărsat tot omul aici pe pământ, trebuia să Se ţină de făgăduinţă şi a trimis şi El dar. Acesta era darul care-l voia Dumnezeu, şi darul l-a trimis pe măsura împăcării şi a valorii Celuilalt, a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, Faţa a treia a Sfintei Treimi.

Înainte de a Se înălţa Domnul la ceruri, le-a tot spus ca o mângâiere apostolilor: Rămâneţi aici şi nu vă depărtaţi de Ierusalim că va veni mângâierea care vă voi trimite-o de acolo (potrivit Luca 24, 49), adică Duhul Sfânt. Şi împodobiţi cu Duhul Sfânt veţi merge în toată lumea şi veţi fi mărturii mie, în Samaria, în Iudeea, şi până la marginile pământului (Faptele Apostolilor 1, 8), şi aşa s-a şi împlinit. Că atunci când a venit Duhul Sfânt în chip de limbi de foc s-au deschis limbile apostolilor, şi mintea atâta de curată era, şi împodobită cu darul tâlcuirilor, încât că i-au cutremurat pe toţi iudeii. Iar focul simboliza arderea tuturor păcatelor, adică de acum Dumnezeu punea alt aşezământ de lege şi nu mai voia jertfă de animale, ci milă voiesc şi nu jertfă (Osie 6, 6; Matei 9, 13), de care vedem şi noi că avem nevoie, şi cât de blândă şi dulce este această jertfă.

Acest dar care l-a trimis Dumnezeu era dar imperial, că Dumnezeu nu avea să ne trimită altceva decât ceea ce era în caracteristica Lui, în valoarea Lui, Duhul Sfânt. Dacă nu venea Duhul Sfânt pe pământ, mântuirea omului nu se putea săvârşi. Prin Duhul Sfânt în valoarea Lui, s-a arătat omul ce puteri are. Sfinţii Apostoli au ajuns, împodobiţi de Duhul Sfânt, de înviau morţii, vindecau toate bolile, alungau diavolii şi toate minunile care le găsim scrise în patristica ortodoxă, le găsim la umbrirea Duhului Sfânt.

Iubiţi credincioşi, Duhul Sfânt noi Îl numim şi bun, că într-adevăr este bunătatea dumnezeirii. Cât despre Sfânta Treime, ca să ne scufundăm în dogmatismul ei, nu v-aş sfătui. Este greu şi aici s-au rătăcit majoritatea oamenilor, oricât de valoroşi or fi fost ei în teologie, s-au rătăcit. Complexitatea creştinismului constă în dogma Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ca să înţelegem măcar în mare, cum şi Sfinţii Părinţi au spus, să ne închipuim soarele. Când ne uităm pe cer, el este unul, nu sunt doi. De la soare pleacă raza, iar prin rază vine căldura. Dacă nu ar fi soarele, nu ar fi raza, dacă nu ar fi raza, nu ar fi căldura, de care are nevoie toată fiinţa vie. Sau să luăm un trandafir, este rădăcina în pământ, tulpina şi floarea. Dacă ar lipsi rădăcina, nu ar fi tulpina şi floarea; n-ar fi tulpina, nu ar mai fi floarea. Sau cum frumos spune Înţeleptul Solomon, soarele răsare şi apune, el acolo răsărind. Un lucru tare simplu care în fiecare zi se petrece sub ochii noştri. Într-un fel este la răsărit, în alt fel este la miazăzi şi în alt fel la apus. Acolo unde el răsare, în altă parte apune, iar în altă parte este la miezul zilei. Şi acolo unde apune, pentru alţii răsare. Cum ar fi acum, la amiazăzi este în puterea lui, dar în altă parte apune şi în altă parte răsare, dar el este unul. Aşa să ne închipuim Sfânta Treime.

Dumnezeu ne-a lucrat mântuirea cu această Jertfă de pe Golgota, ne-a trimis semnul împăcării Duhul Sfânt şi de acum rămâne în mâna omului, în conştiinţa omului, în lucrativul omului dacă vrea să se mântuiască. Cheia mântuirii, omule, ţi-a dat-o Dumnezeu, depinde cum o suceşti în uşă: poţi să-ţi închizi mântuirea sau să o deschizi. Nu se putea frumuseţe mai mare de lucrare a mântuirii decât în felul acesta, decât ţi-a lăsat Dumnezeu în propria ta conştiinţă. Nu mai avem nevoie de cărţi, nu avem nevoie de limbi străine, de filozofie, de teologie ca să înţelegem, să ştim ce înseamnă să fii un om frumos din semenii tăi. Vedem oameni care sunt inculţi, nici nu ştiu să scrie, dar sunt de o frumuseţe morală impecabilă aproape. Aceste lucruri le aşteaptă Dumnezeu de la om. Nu vrea aur, nu vrea argint, nu vrea nimic de la tine, omule ! Îţi vrea inima aceea curată, sentimentul nobil de preţuire fără de care nici între noi oamenii nu se poate închega o pace, o linişte, o unire.

Duhul Sfânt atât de bun este şi dătătorul de viaţă şi dătător de daruri. Ne aşteaptă continuu să ne venim în firea minţii curate şi, dacă ochiul tău este curat, şi lucrarea ta va fi curată. Dacă mintea ta îţi este meschină, plină de viclenie, plină de amărăciune, de vicleşug, cel de lângă tine poate nu intră în inima ta şi nu poate să te ghicească. Cândva tot te vei da în vileag, dar Dumnezeu îţi ştie încă înainte de a te umple de venin. Acest lucru Îl aşteaptă Dumnezeu de la om, să fie un om cuminte, un om cu frică de păcat, un om care să se lupte de-a face răutăţile.

Nu trebuie să ajungem ca să ne uităm într-un compendiu de bunele maniere şi atunci când ne dă târcoale păcatul să ne uităm, avem voie să facem sau nu ? Le avem toate în conştiinţa noastră, decât că ne găsim o scuză meschină: Doamne, trupul Tu mi l-ai făcut, trebuie să-l desfătez. Când să mă desfătez – şi am auzit pe mulţi în puterea vieţii ca nişte tauri –, când, la bătrâneţe ? Acuma, că atunci mă voi împăca cu Dumnezeu. Stai şi te desfătează trupule şi ai să vezi dacă mai ajungi atunci. Să nu umblaţi niciodată cu vicleşuguri din acestea la Dumnezeu. Cine poate să spună sfârşitul vreodată ? Este o inepţie, o nebunie să credem acest lucru că ştim. Dacă Dumnezeu S-a arătat în bunătatea Sa nu din vorbe, ci lucrativ, şi bunătatea Lui prin care Şi-a arătat iubirea ce ne-a purtat-o – L-a dat pe Fiul spre jertfă pe Golgota –, fără numai că merită tot ce-i mai scump din ceea ce lucrăm noi să-I dăm Aceluia ce ne-a zidit şi a murit pentru noi.

Nu ne-a lăsat niciodată lipsiţi de ochiul Lui vigilent, de dragostea Lui. Pe când noi atât de indolenţi suntem, atât de nepăsători şi Îl chemăm pe Dumnezeu parcă scos de la cutie când te vezi împrejurat de jur-împrejurul tău de necazuri şi lipsit de apărare. Atunci pentru tine are valoare Dumnezeu. Oare ajunge Dumnezeu un obiect care-l scoţi când vrei tu, de vreme ce ne întreţine viaţa şi revarsă noian de bunătate peste noi ? Fără numai, iubiţi credincioşi, ar trebui şi înţelept lucru să ne venim în firea aceea creştinească, cerându-ne iertare de tot ce am făcut de la Cel ce ne-a zidit, Cel ce ne dă viaţă şi a murit pentru noi şi în continuare să ne dea minte întreagă şi putere. Lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt să-I dăm slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.