Predica PS Flavian Ilfoveanul de Soborul Maicii Domnului 2012


Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14). Zicerea sfinţilor îngeri când Se naşte Hristos, cuvânt de laudă dumnezeiesc în care cred că ne cuprinde pe toţi oamenii, toţi creştinii, dar chiar şi cei care sunt necreştini. Îi aduce slavă lui Dumnezeu, Aceluia care S-a născut şi apoi spune şi pre pământ pace şi între oameni bună învoire.

Ce este mai scumpă decât pacea, decât această bineţe a sufletului care să-l stăpânească pe om ? Şi având în vedere că Dumnezeu este pacea, Dumnezeu este tot ce este bun, nimic rău având, fără numai că se merită să-L luăm companionul vieţii noastre. Iată proorociile cum încetul cu încetul, cu curgerea anilor, aveau să se apropie de împlinirea lor. Tot ce au proorocit proorocii, dacă erau cuvinte umbroase în timpurile contemporane lor, în nădejdea că se vor împlini acelea, mureau mulţi drepţi ai poporului Israil. Şi acelea erau mult aşteptate să se împlinească. A venit momentul crucial când Maica Domnului din doi bătrâni sterpi, cu minune dumnezeiască, avea să vină pe pământ, avea să se nască. Cei care erau credincioşi, şi unul dintre cei credincioşi la timpul acela a fost Proorocul Zaharia şi cu ceilalţi împlineau pleiada acelora cărora li s-au descoperit că prin naşterea Fecioarei Maria s-au apropiat timpurile proorociilor.

Această pruncă care, încă de când s-a născut, se vedea că este deosebită faţă de ceilalţi prunci, de ceilalţi copii, pe urmă nu era altceva decât să stârnească înţelepciunea rabinilor care mai aveau un pic de înclinare spre cele dumnezeieşti. Fiecare din ei care o priveau pe această copilă, şi mai ales că a fost dusă în Sfânta Sfintelor, îşi dădeau seama că nu este un om oarecare. Scotocind Scripturile, au găsit-o pe această Fecioară că va veni la vremea cuvenită şi din trupul ei se va împrumuta haina carnală, haina firii omeneşti a Fiului lui Dumnezeu. Fiind în compania sfântului arhanghel în Sfânta Sfintelor, nu s-a mândrit, ci a mers în aceeaşi smerenie până când a ieşit din Sfânta Sfintelor datorită firii omeneşti. Avea să fie logodită cu un bărbat, după legea iudaică. Acela putea să-i fie nu bunic, nici străbunic, stră-străbunic. Era om încărunţit, îmbătrânit de vremea care a curs peste el în dreptatea ce o purta pe umerii lui şi în inima lui şi credinţa faţă de Dumnezeu.

Bătrânii lui Israil l-au logodit cu această Fecioară nu c-ar fi fost un interes sau din alte motive. A fost minune dumnezeiască că, venind mai mulţi ca s-o ceară în logodnă pe această scumpă Fecioară, nu ştiau rabinii cui să o dea spre logodire. Şi atunci punând fiecare toiagul, 12 pretendenţi fiind, şi făcând rugăciune, cerându-L pe Dumnezeu să le lumineze mintea cu minune, cui să o dea pe această Fecioară, toiagul lui Iosif a înverzit, a înflorit, avea şi rod şi o porumbiţă necunoscută stătea pe toiagul lui. Era lesne de înţeles că acela a cărui este toiagul este logodnicul acestei Fecioare. Şi s-a nimerit lui Iosif care era din seminţia lui David, se trăgea în genealogie din seminţia lui David, şi mai în adâncimea vremii din seminţia lui Iuda, unul din cei 12 patriarhi, fiii lui Iacov.


PC. Predici 78 1


Logodită fiind, imediat a venit îngerul şi i-a vestit, zicându-i: Bucură-te, ceea ce eşti plină de dar, Marie, Domnul este cu tine (Luca 1, 28). În urma discuţiei care a avut-o cu sfântul înger, Fecioara a spus, smerindu-se pe sine, şi când a fost anunţată că din sângiurile ei Îl va naşte pe Mesia, şi a spus: Fie după cuvântul Tău, Stăpâne (Luca 1, 38). În momentul acela, pe o rază a Duhului Sfânt, sămânţa dumnezeirii a venit în pântecele ei. Această taină atâta de puternică nici îngerilor nu li s-a descoperit, cu atât mai puţin oamenilor. Vedem cum Fecioara de acuma, speriată de ceea ce i s-a întâmplat, a mers cale lungă până la verişoara ei, Elisaveta. Elisaveta era deja însărcinată în 6 luni, tot cu minune dumnezeiască, cu altă persoană scripturistică, cel care avea să-L boteze pe Domnul. Iată că, îmbrăţişându-se cele două viitoare mame, prunc având, proaspăt zămislit la Fecioara şi celălalt 6 luni având, acela mai în vârstă cu 6 luni a pus metanie în pântecele maicii lui Pruncului nou zămislit.

Când s-a întors acasă după 3 luni, deja ea începea să-şi modifice burta, cum este fiinţa omenească. Iosif a rămas speriat şi în mare nedumerire era, nu ştia ce să facă, el era nevinovat de acest lucru. Dar întotdeauna omul gândeşte imediat pământeşte, fiindcă celelalte lucruri care se săvârşesc de Dumnezeu sunt prea grele de înţeles şi mai ales dacă eşti mai aplecat spre pământ. Se gândea în mintea lui cu grea tulburare ce să facă cu ea. Zbuciumul vieţii lui venea din milă, din compătimirea acestei Fecioare şi preţuirea ei totodată şi frica de Dumnezeu. Îşi dădea seama că este însărcinată şi mintea lui imediat s-a dus la faptul că ea a greşit. Nu putea înţelege Sfintele Scripturi, şi mai lesne a lăsat Dumnezeu aşa să fie pentru el ca să lumineze nişte taine pentru cârtitorii care-i vedem ca nişte câini răpitori în zilele noastre.

De aici putem să ne dăm seama că Fecioara îi era dată în custodie, spre protecţie, şi nicidecum spre însoţire cu bătrânul Iosif. Gândindu-se în felul acesta, a şi hotărât în mintea lui să o părăsească. Poate de multe ori ar fi făcut acest gest, dar se gândea în custodia cui mai rămâne ? De vreme ce ea a fost logodită cu minune dumnezeiască, ce să fac cu ea, să o las în drum, s-o las de izbelişte celorlalţi ? Şi tocmai când era în cel mai mare moment al vieţii lui în gândire, a venit noaptea îngerul şi i-a spus: Iosife, nu te înfricoşa, ia pe femeia ta, că ceea ce s-a zămislit în pântecele ei, de la Duhul Sfânt este (Matei 1, 20). În momentul acela, toată tulburarea sufletului lui s-a risipit ca negura nopţii la razele soarelui. Dar nu numai că s-a risipit, ci a venit şi acea odihnă dumnezeiască dându-şi seama că ea este cea care Îl va purta pe Domnul Hristos în continuare în pântecele ei şi Îl va aduce pe pământ.

Crescându-i trupul, de acuma era vădită celorlalţi. Vizitându-l odată pe Iosif la casa lui, un rabin a văzut-o însărcinată pe logodnica lui, pe soţia lui, pe femeia lui, cum i-a şi spus îngerul. Şi de aici iarăşi tragem o concluzie ca să astupăm gurile câinilor. Acel rabin ştia că Fecioara este dată doar în custodie lui, ca un tutore să o păzească şi acuma văzând-o însărcinată, imediat s-a dus şi a tulburat tot sinedriul Ierusalimului. Când au auzit, foarte mult s-au tulburat aceia şi îi presupuneau pe amândoi de păcat. Deci, o dovadă în plus pentru ereticii din zilele noastre, care vor fi din ce în ce mai mulţi de la o zi la alta să blasfemieze curăţia Maicii Domnului. Din acest cuvânt care arată destul de clar: dacă voi rabinilor aţi logodit-o cu bătrânul, de ce vă tulburaţi acuma când o vedeţi însărcinată ? Este destul de logic, fără numai că pricepem că ea era dată numai în custodie spre paza fecioriei ei.

Şi la rânduiala iudaică pentru cei care greşeau era aşa-numita apă a vădirii (Numerii 5, 12-31). Se slujea ca o agheasmă de către rabin apa şi se dădea acelora care nu recunoşteau că au greşit. Şi aşa dar avea acea apă, în numele lui Dumnezeu slujită, încât că dacă minţea, când gustau acea apă, o înghiţea, îi ardea totul înlăuntric şi murea. I-a adus pe amândoi la apa vădirii. Când au fost cercetaţi să mărturisească despre ceea ce se întâmplă Fecioarei, amândoi au spus: suntem nevinovaţi. Atunci luaţi apa vădirii, care este slujită în numele lui Dumnezeu, că voi lui Dumnezeu aţi greşit. Şi luând apa vădirii, nimic nu au pătimit. În felul acesta a liniştit-o şi pe Fecioară, ruşinea care i s-a adus s-a risipit şi tot Ierusalimul era liniştit.

Pruncul a mai crescut până la vremea naşterii. De acuma avea să meargă să împlinească rânduiala omenească a poporului şi totodată a lui Cezar, împăratul Romei care stăpânea Palestina timpului aceluia. Trebuia să împlinească acea lege de a se înscrie toţi iudeii la locul seminţiei lor, şi cum ? Atât Iosif, cât şi Maica Domnului se trăgeau din seminţia lui Iuda, cale de trei zile trebuia să vină din provincia Galileea, cetatea Nazaret, unde aveau locuinţa, până în Vitleem, cetatea Vitleemului din ţinutul, din provincia Iudei, din Iudeea. Nu era uşor celor doi să meargă atâta cale până acolo. În sfârşit, au ajuns cu greutate. Tocmai când au călcat în cetate, au venit rânduielile naşterii. Noapte fiind, unde să se ducă ? Totul închis, oamenii reci ca gheaţa nu s-au milostivit să-i deschidă uşa camerei lui şi să stea să nască.PC. Predici 78 2

S-a dus într-o peşteră, peşteră care era aproape de puţul lui David, o fântână din care el cândva s-a adăpat şi şi-a adus aminte pe urmă în psalmii lui. Acolo a născut pe Pruncul Iisus, toţi oamenii dormeau. Îngerii au luminat locul, în puterea nopţii s-a făcut o lumină dumnezeiască şi-I cântau Pruncului nou-născut: Slavă întru cei de sus şi celelalte. Nişte păstori care-şi păzeau oile, în puterea nopţii, care şi ei se trăgeau din seminţia lui Iuda, au fost vestiţi de îngeri că li S-au născut un împărat şi să meargă în peşteră să se închine; lucru care l-au şi săvârşit cu mare dăruire şi cu credinţă.

Din îndepărtata Persie aveau să sosească 3 magi şi aceia ajungând acolo au adus daruri Pruncului nou-născut: aur, smirnă şi tămâie. Aceste daruri simbolizau că acest Prunc care S-a născut în Iudeea, Acesta nu este oricine, ci este Dumnezeu şi-I aducem tămâie; totodată că este om desăvârşit şi aducea smirnă ca simbol că va muri cândva omenirea din El, şi aur îi aduce ca unui împărat. Unul din magi L-a văzut Prunc, altul L-a văzut la vârsta de 30 ani şi altul L-a văzut bătrân şi încărunţit. Una şi aceeaşi Persoană. Cu alte cuvinte, Îl arăta că este Dumnezeu desăvârşit, adolescenţa arăta firea pământească şi că va muri cândva, când va fi rânduiala lui Dumnezeu, şi pruncul care şi era într-adevăr nou-născut.

Ne punem întrebarea: în ce zi S-a născut Domnul ? Avem voie să iscodim lucrurile acestea, dar cu pertinenţă. S-a născut duminică, sâmbătă noaptea spre duminică. Duminica, în zilele Facerii, Domnul Dumnezeul nostru a făcut lumina, cerul şi pământul şi lumina. Acea lumină a fost stinsă de diavol când l-a înşelat pe Adam în rai. Este destul de lesne de înţeles că această lumină trebuia să se aprindă, trebuia redată omenirii. Pentru aceasta şi vine Mântuitorul şi Se naşte spre duminică, ca să redea lumina, şi iată că de asta a venit şi lumina aceea dumnezeiască, nu omenească, nu pământească de la soare, simbolizând că Acesta este Făcătorul cerului şi al pământului şi al luminii. Cu alte cuvinte, ceea ce omul căuta o istorie întreagă, acea rază de lumină care să-i lumineze calea spre recucerirea a ceea ce a pierdut, acum avea să vină. Se naşte în peşteră şi nu în alt loc, arătând că pământul care este atât de insensibil, L-a cunoscut pe Domnul său, Făcătorul lui, şi şi-a adus ca jertfă, ofrandă de mulţumire: vino că, dacă oamenii, chip şi asemănare a Ta, sunt atât de surzi, de insensibili, de reci, ca o piatră, Te primesc eu în camera mea.

Pruncul a fost culcat în iesle, înfăşat de Împărăteasa cerului şi a pământului şi de mama Lui şi pus în iesle, frig fiind, de unde avea căldură ? Tocmai de la două animale: un bou şi un asin. Ca să vedeţi cu lux de amănunte cum au fost toate proorocite şi împlinite, cu mult timp înainte a spus Proorocul Isaia: Cunoscut-au boul pe stăpânul său şi asinul ieslea domnului său (Isaia 1, 3). Acest asin era cel care a fost luat din Nazaret şi Fecioara Maria împreună cu Pruncul au călătorit până în Vitleem şi boul l-au luat după ei agale ca să-l vândă în Vitleem Iosif şi cu preţul de pe el să plătească dăjdiile împăratului în Vitleem. N-apucase să-l vândă, că tocmai intrase în Vitleem şi aceştia doi, asinul şi cu boul, suflau ca pe nişte turbine aer cald, încălzind Pruncul nou-născut. Iată încă o pagină de proorocii împlinită.

Deci cunoscut-au boul pe stăpânul său şi asinul ieslea domnului său, iar tu Israile nu m-ai cunoscut (Isaia 1, 3). Nu trebuie mustrare de conştiinţă mai mare decât animalul să te mustre. Şi aceste două animale întregesc din regnul animal cele mai de jos. Aţi văzut că şi oamenii le împrumută numele când se ceartă, ‘bou’ şi ‘măgar’. Cu alte cuvinte, omul în dicţia lui parcă ştie mai bine decât Israil. Deci acele două animale din josul regnului animalelor L-au cunoscut că Acesta este Făcătorul cerului şi al pământului, iar tu Israile, care eşti atât de cult, atâta de mângâiat şi de legănat de braţele dumnezeirii, tu nu M-ai cunoscut. Această mustrare ne-o putem adjudeca şi noi. Ştim să împrăştiem cuvinte şi atât de frumoase şi retorice, dar când este vorba să-L cunoaştem pe Domnul şi să facem legea Lui, rămânem repetenţi. Atuncea ne apucă toate durerile, ne apucă toate neputinţele şi toate grijile, mai stai Tu, Doamne, acolo, că oi veni eu la Tine.

Deci duminica S-a născut Mântuitorul, duminica a căzut pentru prima dată mana cerească poporului care peregrina în pustiul Sinai, venind din Egipt până în pământul făgăduinţei. Şi să fim şi mai îndrăzneţi, putem să scotocim în istorie şi să ne gândim când S-a zămislit Domnul. S-a zămislit vineri şi S-a născut duminică. Ca drept dovadă că vineri a fost răstignit şi a murit şi duminică S-a născut şi duminică a înviat. Atuncea s-a făcut o lumină în jurul peşterii şi lumina atât peştera, cât şi Pruncul nou-născut. Duminica în lumină răsare Domnul din mormânt, învie. Iată cât de frumos le-a legat Dumnezeu aceste taine şi destul de confirmate, de autentificate, iar noi rămânem … ochi avem şi nu vedem, urechi avem şi nu auzim. Aceste taine cutremurătoare le-a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră, şi nu doar de a se afla în lucrul Lui.

Când S-a născut Pruncul a stârnit multă mânie atât în Irod, care stăpânea Palestina timpului aceluia, cât şi în toţi rabinii. Şi au clocit în mintea lor nebună să ucidă Pruncul. Că era neprimit atât pentru Irod, cât şi pentru rabini. Şi atunci vine îngerul la Iosif şi îi spune: Ia pruncul şi pe mama lui (Matei 2, 13). Nu mai spune pe femeia ta, cum i-a spus atunci când s-a cutremurat de ceea ce se întâmplă în trupul Fecioarei. Ia pruncul şi pe mama lui şi fugi în Egipt (Matei 2, 13). Aşa a făcut, s-a dus în Egipt cale grea. Când a călcat în Egipt, pământul Egiptului primul pas care L-a făcut, toţi idolii au căzut, L-au simţit pe Dumnezeu că a venit în pământul Egiptului. A stat o vreme acolo şi apoi vine iarăşi îngerul şi spune: Iosife, ia pruncul şi pe mama lui şi mergi înapoi la locul vostru, că a murit cel ce căuta sufletul pruncului (Matei 2, 20). Din aceste două ziceri ne dăm seama că atuncea, el spăimântându-se de ceea ce i s-a întâmplat Fecioarei, îi spune: Nu te teme de femeia ta, iar acuma deja se arată că tu eşti un tutore şi după cum te vei griji de misiunea care o ai, aşa vei primi plata. Ia-i în custodia ta şi du-i înapoi în pământul lui Israil.

Dragi credincioşi, aceste frumoase taine de o gingăşie cutremurătoare ar trebui să ne mişte şi pe noi, nu doar retoricul acestor fapte, ci cât de frumos şi gingaş a lucrat Dumnezeu. Dacă acelora de demult cărora li s-au împleticit paşii vieţii lor duhovniceşti prin cursa aceasta pământească, îi vedem cât s-au păgubit, oare nu putem pricepe că şi noi putem să ne păgubim ? Ne punem întrebarea: de ce voi iudeilor având Scripturile, aţi rămas ca nişte idoli orbi, surzi, nelucrători ? S-a născut Hristos împlinind Scripturile, voi Îl aşteptaţi de atâta timp. Cum de dormeaţi în timpul acela ? Fără numai că au adormit înainte de a se împlini aceste lucruri.

Lucrurile care se întâmplă nouă astăzi au fost anunţate demult, că vor veni nişte legi cutremurătoare, va veni semnul lui antihrist, va veni acea pecete, oare ce vreţi să credeţi că îţi pune o pecete ca o ştampilă la notariat sau la primărie sau la alt for juridic ? Nicicum. Pecetea este jurământul care-l faci ca să-ţi pierzi sufletul. Momeala care ţi-o întinde şi mintea ta ţi-o fură aceşti blestemaţi şi lucrători ai satanei. Au început să se sensibilizeze majoritatea lumii de cursa în care a intrat lumea şi din care este posibil să nu mai iasă. Se propovăduieşte în lungul şi în latul pământului că trebuie să vină Mesia. Aş putea să spun, repetându-l pe Proorocul David, nebun cel ce nu crede în Dumnezeu (Psalmul 13, 1). Le-aş zice: nebunilor, se mai corelează proorociile în care vă lăudaţi în prooroci, cu naşterea lui antihrist ? Îl ridică la rang de Mesia.

Dar iată omul cum poate înnebuni datorită păcatelor. Şi diavolul rămâne repetent în lucrarea lui diabolică faţă de om când lucrează lucru satanic. De aşa isteţime lucrează omul, ca să ignore tainele dumnezeirii, cum şi diavolul se înspăimântează.

Fără numai că trebuie să fim treji, trebuie să fim oameni lucrativi la poruncile lui Dumnezeu. Să nu mai scotocim prin lăzile istoriei, să scormonim pământul să mai găsească vreun os de unde se trage omul. Dar omul, când părăseşte poruncile lui Dumnezeu, logic şi legic este că înnebuneşte. Mai aproape este necunoscutul decât prezentul şi adevărul. Aşa cum aceia atunci au căzut în somnolenţă şi şi-au tras fiecare pedeapsa la rândul său, cu rânduială dumnezeiască, aşa şi acestora de acuma li se vor da pe măsura lucrării lor antihristice, dar nu noi să-i plătim, ci va plăti Acela căruia greşesc ei. Mă repet în multe cuvinte într-o rugăciune tare frumoasă: Doamne, nu ne pedepsi pe noi ca păgânii să râdă de noi, ci pedepseşte pe altul ca să ne învăţăm minte. Aşa şi noi. Ar trebui să fim cât mai receptivi la cele dumnezeieşti şi dacă le conştientizăm, le aducem în mintea noastră, în sufletul nostru, luând seama de preţul lor, să ne ostenim şi trupeşte şi sufleteşte să lucrăm în aria Aceluia care S-a născut ieri. Lui să-I dăm slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.