Predica PS Flavian Ilfoveanul de Sfântul Ierarh Grigorie Teologul 2013


Săgeţile celui puternic sunt ascuţite cu cărbuni pustniceşti (Psalmil 119, 4). Într-adevăr, istoria ne arată puternicii oameni care au stat la temelia Bisericii. Aceşti oameni dacă nu au ars precum lumânarea şi stăteau în folos celor dimprejurul ei, topindu-se încetul cu încetul, nu au fost de folos. Dacă proorocul spune că noi suntem via, sau mai concis când spune şi zice arhiereul: Doamne, Doamne caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pre care a sădit-o dreapta ta (Psalmi 79, 15-16), fără numai că noi trebuie să dăm rodul cuvenit şi la vremea cuvenită. De vreme ce suntem nobleţea lucrărilor lui Dumnezeu, de vreme ce pentru noi oamenii a făcut absolut totul, ceea ce a şi concretizat în Facere, în Sfânta Scriptură, că a şasea zi l-a făcut pe om, de vreme ce atât de grijuliu le-a făcut pe toate Dumnezeu şi apoi l-a aşezat pe om în toată slava şi cinstea sa, înconjurat de frumuseţile din cinci zile pe care le-a făcut, fără numai că mult ne-a preţuit. Ne rămâne nouă ca să conştientizăm acest lucru şi, făcând la nivel de minte acest proces de raţiune, să ne şi înjugăm la lucrul Stăpânului.

Ne punem întrebarea: dacă am fi fost sub alt chip, oare eram nişte oameni liniştiţi ? Să ne fi turnat Dumnezeu într-o altă formă. Cu siguranţă nu eram liniştiţi, ci eram tulburaţi în sinea noastră. Ne-a dat Dumnezeu acest chip atâta de frumos, după chipul şi asemănarea Lui, cum ne-a şi descris. Ne lăudăm cu darurile pe care le-am luat, dar tributari nu ne socotim nici o clipă că suntem Aceluia care ne-a înnobilat. Ne uităm în jurul nostru şi când vedem un chip poate mai frumos după cum îl discernem noi, sau că are un dar mai mult decât mine, zicându-ţi în sinea ta, tânjeşti după el. Este ceva fals. Nu este un om în lume şi în istorie care să fi purtat toate darurile pe care le-a dat Dumnezeu oamenilor. Ar trebui să ne mulţumim cu aceste daruri cu care ne-a înnobilat, că unul singur dacă l-ai avea şi îl lucrezi precum cel căruia i s-a încredinţat talantul, mare vei fi. Dar omul, cum este întotdeauna cârtitor şi pus pe ceartă faţă de Creatorul său, nu face decât să-şi aducă în minte şi prin minte în tot sufletul lui, în tot ce există el, zbucium, tulburare, furtună.

Iată un om care a fost liniştit în ceea ce i-a dat Dumnezeu. Darurile cu care l-a înnobilat Dumnezeu el nu le-a aruncat, nici nu le-a ascuns în pământ. Era conştient că nu sunt ale lui şi ca atare trebuia să le înmulţească. S-a născut din mamă creştină cu numele de Nona, şi din tată păgân cu numele de Grigorie. Iată-l cum împrumută de la mama sa, precum hrana când era prunc, hrana aceasta duhovnicească. A ales PC. Predici 79 1în viaţa lui atunci când a ştiut să aleagă binele de rău, a ales izvorul de unde curgea binele. Avea alternativă. Cum de obicei, mai ales în timpurile antice şi vedem şi acuma că părinţii sunt împărţiţi: unul trage într-o parte, celălalt în altă parte, aşa era şi atunci. Iată cum copilul trebuia să gândească pentru el. Avea liberul arbitru să aleagă ori cuvântul mamei, ori cuvântul tatei, şi a ales partea cea bună, precum Maria. Dacă din pruncie a căutat să fie cât mai apropiat de Ziditorul său, condus de cuvântul blând al mamei, cuvânt creştinesc, îl vedem cât de frumos îşi poartă paşii vieţii sale prin toată tevatura lumii.

 

Sfântul Ierarh Grigorie al Nazianzului, de Dumnezeu Cuvântătorul

Frescă din biserica mânăstirii noastre

 

Iată-l cum iubeşte mai mult pe Dumnezeu decât lumea, mai mult filozofia creştină, care era într-o fază deja matură, decât filozofia idolatră. Permiţânduşi părinţii săi din averile sale să-l trimită la şcoli înalte, îl vedem cum merge în Cezareea Capadochiei. Merge şi parcurge şcoala elementară, apoi merge în Atena, trece şi prin Egipt, prin fastuoasele cetăţi ale lumii, unde zăcea cultura aceea puternică, ca să fim mai pe înţeles, cum este o Sorbonnă de astăzi, un Cambridge, sau marile universităţi ale lumii. Aşa erau acelea, dar erau şi cu infuzie de idolatrie, şi prin această filozofie idolatră îl ducea pe om în tot ce era plăcere trupească şi implicit păcat. În toţi aceşti paşi ai vieţii sale, când trupul era în puterea sa ca un cuptor al Vavilonului, nu-l vedem că se perverteşte.

Fiindcă în timpurile acelea creştinismul încerca să se maturizeze, la focurile şi furtunile continue ale ereziilor, nu se prea obişnuia în toate locurile bisericilor ca să se boteze când era prunc omul. Era pe mare într-o corabie, mergea la universitate şi atunci s-a ridicat o furtună puternică din senin şi era în primejdie de moarte şi el şi toţi ceilalţi care erau pasageri. Atunci a văzut primejdia morţii, un moment crucial în viaţa lui când, văzând că nu-l desparte decât câteva clipe de moarte, s-a rugat Dumnezeului pe care Îl cunoştea de la mama lui şi din biserică să nu-i ia zilele, că nu este botezat. Parcă a ajuns la un troc cu Dumnezeu, Cel care a zidit marea şi a şi slobozit această furtună din lucrare drăcească, marea s-a liniştit, iar el şi-a împlinit promisiunea, că ajungând la ţărm s-a şi botezat.

Tânăr fiind şi în puterea vieţii, avea să-l cunoască pe cel mai bun prieten al vieţii sale, pe viitorul marele Vasilie arhiepiscopul Cezareei Capadochiei. Amândoi tineri şi în puterea înţelepciunii şi a trupului totodată nu-şi perverteau clipele vieţii sale atâta de scurte prin locurile de plăcere, cum se întâmplă astăzi. Să nu credeţi că lumea este mai elevată astăzi decât atunci. Este o prostie să gândim. Putem să ne dăm seama că omul a fost dintotdeauna prins în aceleaşi plăceri, în aceleaşi gândiri şi în aceleaşi alternative, el alegea. Că nu erau zbănţuielile de astăzi atunci, erau într-o altă formă, şi poate erau mai apetisante acelea de atunci, decât acestea care sunt gonflabile, sunt mizerabile, sunt atâta de deşarte.

Îl vedem pe Sfântul Grigorie cum discuta continuu despre Dumnezeu, cercetau pe Sfinţii Părinţi care au trudit la Patristică până atuncea. Luau cunoştinţă şi cu filozofiile păgâne, dar le ţineau la distanţă ca să nu intre în mintea lor şi să le paralizeze acele gândiri frumoase care duceau spre Creator. Iată-l pe sfânt, parcă îl şi intuim din viaţa lui atât de frumoasă, scrisă: un om blând, un om cald, un om raţional, un om cerebral, un om care ştia să pună oprire Vavilonului din trup şi al minţii totodată. Un om estompat în cele carnale, un om parcă fără margini spre cele dumnezeieşti.

Între timp, tatăl său care era păgân s-a încreştinat fiind botezat şi apoi înălţat în episcopie, Episcopia Nazianzului unde a stat 45 ani pe acel scaun. A trudit mult de tot tatăl său ca să înveţe pe oile încredinţate de Hristos lui spre mântuire. Iată cum Dumnezeu dintr-o piatră poate să dea glas blând. De ce spun în felul acesta ? Atât de înverşunat era slujitor al idolilor, că nu putea să conceapă creştinismul. Dar când a venit vremea, nu numai că s-a încreştinat, iată-l şi pe scaunul din Nazianz, episcop, unde cu glasul său blând şi cu multă trudă îşi conducea spre mântuire sufletele oamenilor. Tatăl său văzându-se îmbătrânit, i-a cerut ajutorul copilului lui. A venit şi îl ajuta ca preot. Cum Biserica de obicei era cam tulburată în timpurile acelea, iar el iubind mult liniştea – Sfântul Grigorie, îl vedem cum pleacă, chemat prin scrisori frumoase de către prietenul său, chemat la pustie unde sihăstreau amândoi: Sfântul Vasilie şi Sfântul Grigorie.

 

PC. Predici 79 2

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul şi săracii

Miniatură. Mânăstirea Sfântul Panteleimon, Muntele Athos, secolul XII

 

Dar cum Dumnezeu nu vrea să lase aurul ascuns în pământ şi îl scoate, şi prin lucrul meşterului îl scoate la lumină să cânte ochiul care se desfătează prin vederea lui, aşa şi pe cei doi avea să-i scoată din pustie şi i-a aşezat acolo unde trebuiau să lumineze. Înainte de a parcurge Sfântul Grigorie aceste drumuri frumoase, care au rămas ca o carte de învăţătură pentru cei ce îşi caută identitatea sufletească mântuitoare, i s-a făcut un vis de genul acesta: tânăr fiind, i-au venit în vis două fecioare de o frumuseţe cutremurătoare. Cum n-a uitat să nareze acest vis şi scriitorul, frumos a pus în haina cuvintelor podoabele acelor două, nu înzorzonate ca muierile de astăzi, boite toate, şi cu haine strânse de se văd toate formele, nu în aceasta stă frumuseţea. Era naturaleţea aceea de înger. Şi le-a întrebat: cum vă cheamă ? Una a spus: eu sunt curăţia şi cealaltă, sunt înfrânarea. Ce vreţi de la mine ? Pune gândul tău cu gândul nostru şi uneşte mintea ta cu mintea noastră, ca în felul acesta să fii ridicat acolo unde se merită aceste lucruri, dacă le săvârşeşti. Acel vis a stat la căpătâiul vieţii lui atâta de curate, frumoase, şi totodată ca un imbold pentru scriitorul vieţii lui de a-şi conduce paşii vieţii spre mântuire.

Îl vedem cum este ales de către cei care se luptau la aceste graniţe ale Ortodoxiei cu ereticii, ales în a fi episcop. De acuma, lupta lui avea să se mărească, din cauză că şi aria de lucru era destul de puternică. Nu dorea acest lucru. De vreme ce la tinereţe când trupul şi mintea este zgomotoasă, zvăpăiată, el iubea mult tăcerea, iubea poezia, iubea cugetarea aceea înaltă, mereu aducându-şi aminte de cele două frumuseţi îngereşti, iată-l acuma pentru binele Bisericii cum iese din acest locaş frumos al tăcerii şi al meditării spre cele înalte, şi iată-l în tulburarea lumii. Ajunge patriarhul Constantinopolului, nu dând bani, nici dând din coate cu fel de fel de şantaje şi momeli. Având în vedere că Dumnezeu este peste tot şi peste toate, cercetând pământul, a găsit această rădăcină din a cărei sevă avea să răsară strugure bun, stors în teascul dumnezeirii.

Limba lui frumos cuvântătoare, plină de duh şi de conţinut, plin de viaţă duhovnicească, avea într-adevăr să se facă ca un strugure frumos mirositor şi bogat în ceea ce trebuia să dea Stăpânului Hristos. N-a stat mult pe scaunul din Constantinopol. Acolo se făceau tulburări mari datorită intereselor în această cetate elevată a lumii antice. Îl vedem plin de griji, dar totodată cum anii se adunau pe umerii lui. Îl vedem mereu apăsat datorită bolilor trupului; ceea ce i-a rămas sănătos până la sfârşitul vieţii şi nu a muşcat niciodată boala din el i-a fost mintea, acea gândire atâta de frumoasă care a stat la căpătâiul Patristicii până în ziua de astăzi. N-a fost lipsit de primejdii. Arienii erau în putere atuncea.

S-au succedat mulţi împăraţi în timpul vieţii lui. Era copil când Împăratul Constantin cel Mare a venit ca prim împărat creştin şi a şi înfiinţat şi a mutat capitala imperiului la Constantinopol. În anul 328 născându-se, a prins copil Sinodul I de la Niceea şi apoi celelalte 3 sinoade, era destul de în puterea vieţii. Arienii au momit pe un oarecarele tânăr, am putea să spunem fără gândire, şi a căutat să-l omoare pe sfânt. Mergând cu o sabie ascunsă, cu un pumnal l-a înfipt în burta lui. A fost salvat. Fac o mică paranteză. Că şi papa care a pierit nu demult a fost împuşcat. Stau şi mă gândesc: ce voia, oare să reactualizeze ceea ce a păţit Sfântul Grigorie ? Că prin acea iertare a reactualizat scena Sfântului Grigorie. Aceluia i s-a întâmplat din răutate, dar acestuia, eretic fiind, mira-m-aş ca să fie doar din motive intempestive, motive întâmplătoare în viaţa lui. Mă gândesc, că mintea omului este liberă, nu cumva acestuia i s-a întâmplat să-i crească popularitatea mondială ? Că iată a venit ucigaşul şi l-a iertat. Dar pentru sfânt, că de el vorbim, a rămas o pildă frumoasă de iertare, de blândeţe, ceea ce îl şi caracteriza şi, ca să nu mai murdărim cuvântul pentru cei de astăzi, ne oprim aici.PC. Predici 79 3

Iată-l pe Sfântul Grigorie datorită furtunilor care erau la palatul patriarhal, care erau în Biserica timpului aceluia, cum – meditând adânc la anii care i-au aşezat mintea lui – se retrage. A spus şi împăratului, a spus celor din viaţa clericală că el nu mai poate datorită bătrâneţii şi a bolilor şi iubeşte mai mult tăcerea, iubeşte mai mult acea linişte dumnezeiască după care ar trebui să tânjim toţi. Sfântul Grigorie avea să apună din această viaţă scurtă şi tumultuoasă pentru el la vârsta, cum spun unii Sfinţi Părinţi de 62, alţii de 64 ani, acolo la ţinutul lui, în Nazianz.

 

Omiliile Sfântului Ierarh Grigorie

Mânăstirea Iviron, Muntele Athos, secolul X

 

Scrierile lui despre Sfânta Treime, despre îndreptarea vieţii, despre luptele cu care este omul confruntat în drumul spre mântuire, au rămas până în zilele noastre o piatră pusă sub piciorul căprioarei. Cum spune şi psalmistul, piatra de sub piciorul căprioarei când este alergată. Din toate acestea rămâne un singur lucru: fiindcă şi el a mărturisit ceea ce am mărturisit noi, ne rămâne în mintea noastră, de acuma să lucrăm faptele acelea care sunt ziditoare şi mântuitoare.

Dragii mei, ţinând cont că în fiecare clipă îmbătrânim, cu fiecare clipă ne apropiem de un sfârşit, că oricât am vrea noi să oprim timpul, nu a putut nimeni mai deştept ca noi şi mai bogat şi mai influent, fără numai că prima şi singura certitudine din noi este ce am făcut astăzi. Tumultul lumii, zgomotul lumii, vacarmul lumii, iadul lumii nu face altceva decât să ne fure clipa vieţii. Principalul care este ? Cu fiecare clipă care a trecut nefolosind-o în drumul mântuirii, a câştigat satana. Din acest motiv şi Dumnezeu este atâta de milostiv, ştie că nu s-a născut om pe pământ în afară de Hristos, Om şi Dumnezeu, care să-şi pironească mintea spre cele dumnezeieşti. Şi a vărsat atâta dar peste noi că Se mulţumeşte şi cu puţinul din noi. În paşii Săi dumnezeieşti şi omeneşti, în cuvintele Sale de mântuire, Mântuitorul a spus atâta de frumos: De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, vei zice muntelui acestuia, mută-te (Matei 17, 20). Cu alte cuvinte, Domnul nu vrea de la noi 24 din 24 de ore să stăm în genunchi, să posteşti să te usuci ca un vreasc în pustie, dar nici să fii atâta de absent să treacă ani şi ani peste tine, să ningă capul tău, în mintea ta de piatră măcar să-ţi aduci o dată aminte de Dumnezeu.

Să ne gândim la un artificiu tare simplu. N-a pus Dumnezeu în noi o poftă fără să pună în lume să te desfătezi de ea, dar ne-a pus lege. Aţi văzut că omul în nebunia lui caută să spargă legile, se simte nesătul. Îţi cere atâta Dumnezeu, raţional, pune şi tu o oprire ca să ai o plată. Nici la acest lucru nu poate omul. Probabil dacă nu se lua sufletul din om, şi prin moarte trecea sub pământ, cine ştie ce mai făceau şi morţii acolo ? Ce-au făcut şi pe pământ.

Iată-l pe Sfântul Grigorie cât de frumos ne-a aşezat sufletul nostru atât de zbuciumat în acest iad. Gândeşte-L pe Cel Sfânt şi Ziditorul tău şi munceşte-ţi mântuirea. Vedem mădulare în noi care sunt mici, majoritatea nici nu le vedem, dar au o importanţă cutremurător de mare în mersul trupului nostru. Aşa şi în partea cea duhovnicească, puţinul acela dacă îl lucrezi, acela înfloreşte precum aluatul în copaie. Mulţi ştim să vorbim frumos, mulţi ştim să educăm pe alţii, sau când suntem întrebaţi de câte cineva umil, indiferent în ce treaptă socială este, care te întreabă: tu eşti creştin, tu eşti maică sau eşti călugăr, spune-mi ce să fac să ies din acest iad al lumii ? Iată necazul mă copleşeşte. Doamne, ce cuvinte frumoase mai spui ! Dar tu ce faci ? Te lupţi ca ceea ce spui să şi împlineşti ?

Prin acest scurt cuvânt nu aş vrea decât să ne aducem în firea noastră duhovnicească şi să stăpânim acest mădular care a răsturnat lumi întregi, limba. Că degeaba zideşti multe şi frumoase, dar într-o clipă pe toate le răstorni. De ce, dragii mei, proorocul atâta de frumos spune: Făcutu-şi-au limba lor sabie ascuţită de amândouă părţile (Psalmi 56, 6) ? Creştinilor, nimic nu taie până în măduva oaselor şi lasă o cicatrice până la sfârşitul vieţii cum taie limba ! Nimic nu distruge mai ceva decât orice este distrugător în lumea aceasta cum distruge mânia. Nimic nu demolează şi împute cum face dezlănţuirea patimilor. Iată cât de titani ne dăm şi cât de şubrezi suntem atuncea când trecând de hotarul vorbelor stăm faţă în faţă cu duşmanul, cu ori un duşman la propriu al tău în apărarea credinţei, ori duşmanul care-l purtăm zi şi noapte şi este trupul.

Sfântul Grigorie, precum şi ceilalţi Sfinţi Părinţi care de la începutul vieţii creştineşti şi câţi mai sunt acuma şi câţi vor mai fi au lucrat în conglăsuire în numele lui Iisus Hristos. Cel ce a vrut ca să se mântuiască, iar Dumnezeu a cercetat sufletul lui, a făcut ca şi cu Sfântul Grigorie şi cu ceilalţi. Dar până atuncea, dragii meii, trebuie să ne cosmetizăm în sens frumos, duhovnicesc, sufletul nostru. Fiecare din noi suntem o comoară în faţa lui Dumnezeu, iar această comoară datorită intereselor meschine o terfelim, o tăvălim, o murdărim. De vreme ce făcând aceste lucruri, poate de multe ori inconştient sau de nenumărate ori conştient, nu-L sfidăm pe Dumnezeu ? Nu ne murdărim pe noi înşine ? Fără numai că ar trebui să ne certăm, dacă vrem, cu noi înşine.

Uită-te în oglinda vieţii tale şi vezi cum îmbraci toată grădina zoologică. Eşti o cămilă atunci când ţii mânie zi şi noapte, te culci cu mânia, în vis mânie te stăpâneşte, şi când te trezeşti iei de la capăt până la apusul soarelui, nu de unde ai lăsat, nu ce ai lăsat, măreşti mânia ! Te asemeni păunului când te uiţi în jurul tău şi îţi atribui numai superlative: eu sunt cel mai dintre cei mai. Este chiar o prostie şi o josnicie. Iată-ne cine suntem. Din ce în ce mai gârbovi, din ce în ce mai sluţi, din ce în ce mai brăzdaţi, dar nici atuncea mintea nu se lasă, şi mintea care este prinsă în gheara satanei.

Să concretizăm de la acest mare bărbat care a fost unul din cei trei stâlpi ai Bisericii, lângă Vasilie cel Mare şi Ioan Gură de Aur care, când a murit Sfântul Grigorie, el abia se născuse. Să învăţăm de la aceştia cât de frumos au trecut prin tot ce le seamănă lumea. Ceilalţi doi aveau şi ei comorile lor personale. Vasilie cel Mare era puţin mai vulcanic, dar tot în apărarea dreptei credinţe. Sfântul Grigorie era mai calm, mai blând. Sfântul Ioan Gură de Aur îi intermedia. Dar toţi au lucrat în numele Aceluiaşi Stăpân, în aceeaşi dogmă şi în aceeaşi învăţătură de a potoli şi de a domestici animalul din noi.

Îl rog pe Sfântul Grigorie, a cărui pomenire o săvârşim astăzi şi împreună cu ceilalţi doi îi vom serba pe 30 ianuarie, să fie rugători în faţa Bunului Dumnezeu pentru noi în ceasul judecăţii, dar l-aş ruga – înainte de a ne da altceva – să ne dea mintea luminată şi putere de a sta în faţa tuturor relelor care caută să ne ducă în prăpastia păcatului. Sfinte Grigorie, numit Teologul sau Cuvântătorul lui Dumnezeu, fii mărturisitor în faţa Judecăţii lui Hristos pentru noi, iar noi peste 1600 de ani, străstrănepoţi ai tăi, îţi dăm slavă şi cinste şi acum şi în veci. Amin.