Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XXV-a
22 decembrie 1996

 

Scoate din temniţă sufletul meu (Psalmi 141, 10), cuvânt mare de proorocie pe care îl rosteşte Sfântul şi Marele Prooroc David ca o mângâiere pentru omenire şi pentru poporul lui Israil. Deci temniţa, ne dăm seama, ce înseamnă, fiecare dintre noi, în etimologia cuvântului: sunt nişte pereţi care ne frustrează de libertate, iar dar mai mare decât libertatea nu este omului pe pământ dat de Dumnezeu. Deci iată că în temniţă era închingat, închis omul prin căderea din Edem, prin călcarea poruncii lui Dumnezeu.

Ca orice infractor, după legile civice, este pasibil de pedeapsă. Deci, după legea lui Dumnezeu, călcarea legii Celui ce a dat-o, iată că atrăgea după sine închiderea în temniţă a celui ce trebuia să fie pedepsit. Şi după cum vedem în contextul acestui cuvânt, cine era închis în temniţă ? Sufletul. Dar odată cu sufletul se închidea şi trupul. Pentru aceasta şi diavolul a dat lovitura de graţie nobleţei zidirilor lui Dumnezeu care era omul şi din fericire acela suntem noi, chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Deci prin închiderea în această temniţă a morţii, a trecerii timpului, a sufletului era inclusiv, şi pentru veşnicie, şi trupul închis.

Deci scoate din temniţă sufletul meu Doamne Dumnezeule, aceasta este o strigare care străbătea de veacuri, de milenii din închisoarea morţii către cer în urechile lui Dumnezeu. Această strigare înlăcrimată, sfâşietoare, plină de durere a fiecăruia din vieţuitoarele pământului, ceea ce se chema chip şi asemănare a lui Dumnezeu, Îl înmuia pe Dumnezeu ca Tată ceresc, Îl aducea parcă spre o milă pentru cei care strigau din acea temniţă. Cine era stăpânul temniţei ? Era cel ce a croit urzeala aceasta de împiedicare a omului. Deci fiecare din oameni, indiferent de cine au fost ca sex, ca titulatură în viaţa lor, ca bogăţie, ca frumuseţe sau urâţenie, ca minte, prin trecerea dincolo în moarte strigă către cer, strigă către Făcătorul său să fie izbăvit din acea temniţă.

Deşi acum, pentru mângâierea noastră şi odihna noastră, Dumnezeu nu ne-a lăsat revelat în fiecare zi sau în fiecare clipă a vieţii noastre temniţa de dincolo, dar iei cunoştinţă cu ea prin firul morţii, şi deci de acolo începi să strigi. Această strigare iată că o îmbracă în haina cuvintelor, prin darul Duhului Sfânt, Proorocul David, şi această strigare de a scoate din temniţă sufletul meu de-a lungul mileniilor ajungea în urechile dumnezeirii şi dumnezeirea cândva a promis că va veni şi va scoate din chingile morţii. Dar va veni şi va scoate numai pe cei ce au crezut în Cel care era proorocit sau în Cel care a venit ca să scoată din această temniţă.

Aş vrea, dacă ne ajută Dumnezeu în acest cuvânt să cumulăm epopeea omului şi a poporului mesianic cu praznicul împărătesc al Naşterii Domnului care va fi miercuri. Pentru aceasta, lăsăm începutul cuvântului deoparte şi ne întoarcem de unde am rămas duminica trecută. L-am văzut pe Patriarhul Iacov, fiul lui Isaac, nepotul lui Avraam, cum se întoarce din Mesopotamia cu toată familia şi cu toată averea lui; cum se împacă cu socrul său Lavan; cum se bate cu îngerul o noapte întreagă şi în urma acelei lupte, spre zorii zilei, se dă în vileag cel cu care s-a luptat, zicând că este îngerul lui Dumnezeu şi de acum nu te vei mai chema Iacov, ci Israil, care se tâlcuieşte învingător, sau luptător, sau mai tare decât Dumnezeu (potrivit Facerea 32, 24 şi următoarele). Acest cuvânt este în sens figurativ, nu că omul este mai tare decât Dumnezeu, ci Dumnezeu – după cum spune Sfânta Scriptură – se lasă înmuiat, se lasă cucerit de milostivirea Sa la glasul omului care arată jalnic, jefuit, ca cel – cum spune Sfânta Evanghelie – cel căzut între tâlhari, care n-avea nici chip, n-avea nici frumuseţe, ci avea doar o licărire de viaţă în trupul lui.

Deci, iată că Iacov de acuma numit Israil va avea o altă temere, a întâlnirii cu fratele său Isav, şi nu întârzie mult şi, într-adevăr, îl întâmpină Isav, fratele său cu o oaste de 400 de bărbaţi înarmaţi şi călări. Dar Iacov, implorând milostivirea lui Dumnezeu, ca să nu curgă sânge, având litigiul lor vechi de 20 ani, prin faptul că i-a furat dreptul de întâi născut, iată că se împacă imediat cu Isav. Şi acolo, după ce Isav se împacă cu Iacov, pleacă în drumurile lui, iar Iacov aşază tabără pentru toate ale lui şi numeşte locul acela Corturi (Facerea 33, 17). Iar mai departe pleacă Iacov spre ţinutul tatălui său, Isaac, venind încoace spre Hevron, unde l-a lăsat pe tatăl său. În drumul acesta, iată că se opreşte în apropierea Salimului, a Ierusalimului de astăzi, şi acolo stăpânea un popor cu numele de sichimiţi. Iacov cumpără de la Emor, tatăl lui Sihem, cumpără un pământ unde să se aşeze tabăra lui cu 400 de drahme, rămânându-i pământ pentru vecia lui, cumpărat de la sichimiţi.

Ce se întâmplă aici ? Feciorul lui Emor, stăpânul acelui pământ îşi bate joc, necinsteşte pe Dina, singura fiică a lui Iacov. Fraţii ei, foarte răniţi în orgoliul lor pentru acest lucru, pentru această faptă atâta de murdară, le-au urzit o viclenie, o răzbunare în genul acesta: Simeon şi cu Levi, fiii Liei, s-au gândit să o răzbune pe sora lor în felul acesta. S-au dus la Emor cu cuvânt blând şi le-au spus: îţi vom da pe Dina, sora noastră, de soţie pentru fiul tău, dar noi nu putem să o dăm până voi nu sunteţi ca noi, adică tăiaţi împrejur. Că vă amintiţi că Dumnezeu, înainte de a i se naşte lui Avraam Isaac, a lăsat ca lege veşnică în poporul iudeu tăierea împrejur a părţii bărbăteşti. Deci aceştia vrând să facă acest legământ prin însoţirea lui Sihem cu Dina, fiica lui Iacov, se taie împrejur. Şi când erau a treia zi în durerile acelea, că nu le era uşor acest lucru, au intrat toţi fiii lui Iacov şi i-au ucis cu sabia pe toţi bărbaţii sichimiţi, iar în felul acesta au făcut dreptate. De frică ca nu cumva să se răzbune asupra lor, asupra lui Iacov şi a fiilor săi, Iacov pleacă cu toată tabăra lui înspre Vetil, în acelaşi drum mergând spre Hevron.

Dar acolo ce face ? În Muntele Vetilului, la un stejar, dă poruncă să se adune toţi idolii care i-a luat din casa tatălui său şi femeile să-şi dea toţi cerceii care-i purtau ca bijuterii, şi i-au îngropat la rădăcina unui stejar, rămânând necunoscut până în zilele noastre şi niciodată descoperit locul unde au fost îngropate acele lucruri. Iacov face aceste lucruri din poruncă dumnezeiască, oarecum mişcându-i-se conştiinţa lui, ca să rămână ca poruncă în poporul său nimeni să nu se închine idolilor sau să se împodobească cu lucruri străine. Apoi mergând în cetatea Vetilului, acolo ridică stâlp de piatră, turnând untdelemn, jertfeşte lui Dumnezeu şi numeşte acel loc, locul lui Dumnezeu (Facerea 35, 14-15). De aici Iacov merge mai departe şi ajungând în Efrata, spre ţinutul Vitleemului, Rahila are dureri de naştere. Şi într-adevăr în acest loc, în Vitleem, în ţinutul Efrata, Rahila naşte, dar în dureri groaznice, din care i s-a tras şi moartea. Şi înainte de a muri, atât a rostit, fiul durerii mele, iar Iacov, văzând acest lucru, că i-a murit cea mai iubită soţie a lui, pentru care a robit 14 ani de zile, i-a pus numele copilului de Veniamin, fiul durerii. Şi acesta a fost al doisprezecelea patriarh, al doisprezecelea fecior, parte bărbătească, al lui Iacov, patriarhul poporului lui Israil.

De multe ori în Sfânta Scriptură se numeşte aşa: Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov. Numindu-se de trei ori pentru cei trei patriarhi, Dumnezeu în felul acesta parcă plineşte Sfânta Treime, şi totodată S-a lăsat numit Dumnezeu pentru cei trei patriarhi în etimologia Sa, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov datorită faptului că Dumnezeu a făcut mari minuni cu aceşti bărbaţi. Şi cele mai mari minuni le vedem când ridică stârpiciunea Sarrei, soţia lui Avraam, şi la bătrâneţe naşte pe Isaac; vedem cum după 20 ani de rugăciune, a lui Isaac şi a Revecăi, se ridică stârpiciunea Revecăi şi naşte pe Iacov şi pe Isav. Şi, de asemenea, vedem după multă rugăciune şi insistenţă la Dumnezeu a lui Iacov şi a Rahilei se ridică stârpiciunea Rahilei şi îl naşte pe Iosif. Deci aceste lucruri s-au făcut cu mari minuni dumnezeieşti, cu poruncă dumnezeiască, arătând cum se naşte din pas în pas, din clipă în clipă, din eveniment în eveniment, se încheagă poporul mesianic Israil. Israil căruia avea să i se încredinţeze cuvintele lui Dumnezeu, cum spune apostolul (Romani 3, 2), legea în care se vor mântui toate popoarele, şi cum spune Proorocul David, se vor binecuvânta toate seminţiile pământului (Psalmi 71, 18), în acest Israil care l-am descris din aproape în aproape cum se încheagă de-a lungul sutelor de ani.

Aici Iacov îşi îngroapă pe Rahila, în Vitleem, şi ne oprim în şirul discuţiilor noastre despre formarea poporului lui Israil şi mântuirea omului, ne oprim aici în Vitleem ca să intrăm subtil în praznicul Naşterii Domnului.

Iubiţilor credincioşi, undeva la marele bărbat în răbdare şi prooroc Iov spune aşa: Murdare sunt stelele înaintea ta, Doamne, cu cât mai vârtos omul este putreziciune, iar fiul omului vierme (Iov 25, 5-6). Un cuvânt pe care îl spune acest virtuos bărbat Iov în durerile răbdării sale, dar cuvânt plin de înţelepciune şi de proorocie. Oare cum poate să fie o stea murdară, sau omul putreziciune, şi ce vrea să spună fiul omului vierme ? Cuvinte întortocheate, dar legate şi descâlcite descriu o lucrare dumnezeiască care avea să o facă Dumnezeu oamenilor pentru mântuire. Când spune că murdare sunt stelele înaintea ta, Doamne se referă la căderea diavolilor care erau ca stelele de frumoşi. Aşa cum sunt stelele strălucitoare, de nepreţuit pe firmamentul cerului în puterea nopţii, aşa erau împodobiţi îngerii înainte de cădere. Iar Lucifer, având strălucirea desăvârşită a zidirilor lui Dumnezeu, iată că se înalţă mintea şi cade împreună cu toate celelalte stele, adică ceilalţi îngeri care erau de o cugetare cu el. Deci, acele stele le vedem că nu erau altele decât diavolii care au căzut din cinstea lor.

Iar omul putreziciune, omul care este din pământ însufleţit, şi aici să ne uităm în noi cât de putregăioşi suntem, că Dumnezeu când îşi ridică darul Său din noi, vedem cum începem să mirosim, vedem că dacă avem o bubă şi nu o îngrijim, deja pute. Pute a Lazăr mort de 4 zile. Ne vedem cât de greţoşi suntem noi între noi când nu ne spălăm, şi ne vedem când ne coborâm din aproape în aproape spre groapa aceea nemiloasă, atâta de sadică şi de greu de suportat, spre moarte. Nu mai spun când treci dincolo de viaţă. Deci cu adevărat se îndrituieşte cuvântul Proorocului Iov, cu cât mai vârtos omul este putreziciune. Dar ce vrea să spună fiul omului ? Fiul omului nu este altcineva decât Hristos, că îndeosebi în Sfânta Scriptură Mântuitorul Se numeşte Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Şi atunci de ce este vierme ? Şi vom vedea ca să intrăm în acest cuvânt, să explicităm pe altul.

Spune Proorocul David referitor la Mântuitorul: Eu sunt vierme şi nu om, ocară oamenilor şi defăimare noroadelor (Psalmi 21, 6). Acest cuvânt se referă la Mântuitorul, şi cum se tâlcuieşte ? Aşa cum pescarul mergând la malul apei pune în undiţă vierme, iar peştele poftitor de vierme se duce şi muşcă acel vierme, dar el neînţelepţit că acolo îi şade moartea lui, mâncând, cel care stă pe mal, simte că a muşcat din momeală şi atunci îl prinde. Într-o înţelegere mai mare, dacă am considera lumea marea, că noi ne plimbăm ca într-o mare în lume, şi toate cele ce sunt într-însa, diavolul care este peştele răpitor, fiara mării care ne răpeşte sufletele noastre, îndemnându-ne spre păcat, trebuia vânat.

Acest diavol nu era decât stăpânul acelei temniţe de care am vorbit în începutul cuvântului. Acesta trebuia vânat, că sufletul acela care striga din temniţă nu se putea scoate din temniţă, spărgând temniţa de dinafară. Nu că nu putea Dumnezeu să facă acest lucru, nu era cu dreptate, că atât de drept a lucrat atât Dumnezeu cât şi diavolul, că trebuia să se lucreze pe dreptate totul. Ca nu cumva în ceasul judecăţii diavolul sau vreunul din oameni să-L considere pe Dumnezeu nedrept. Deci Dumnezeu lucrează numai şi numai după dreptate. Deci era a puterii să vină ca să-i lege pe cei care stăpâneau, păzeau temniţa în care intrau toţi oamenii, trebuia întâi legaţi aceia şi apoi spărgea temniţa. Dar nu era cu dreptate ! Şi în alt fel era dacă cel dinăuntrul temniţei avea să spargă temniţa şi în felul acesta să se elibereze.

Deci scopul care era ? Legăm una cu alta. Scopul era ca să intre în temniţa morţii, aici unde erau oamenii legaţi prin firul morţii, să intre Cel puternic care era abilitat de a sparge temniţa dinăuntru. Şi să intre pe nesimţite, necunoscându-L, neprinzându-L paznicii temniţei. Pentru aceasta se numeşte în Sfânta Scriptură: Eu sunt vierme şi nu om. Hristos vine ca un vierme, figurativ vorbesc. Adică, ia chip de om, sau cum spune Sfântul Apostol Pavel: S-a vândut sub păcat (Romani 7, 14), sau s-a făcut blestem (Galateni 3, 13). Deci s-a vândut sub păcat, adică născându-Se om, îmbrăcând carne de om din Fecioara Maria şi în felul acesta era ascunsă dumnezeirea.

Şi ca să înţelegem mai în profunzime cuvântul, spune tot Proorocul David: A pus întuneric ascunderea lui, împrejurul lui cortul lui (Psalmi 17, 13). Deci trebuia să vină dumnezeirea ascunsă, iar ascunsă unde ? În aceea ce poftea diavolul, că diavolului nu-i trebuia nici un animal de pe tot pământul, nici aur, nici argint, că el este duh. Lui îi trebuiau oameni, îi trebuia chip şi asemănare a lui Dumnezeu, că acesta era litigiul lui de cădere din toată cinstea, din toată slava. Cum pământ însufleţit, pământul acesta atâta de tinos şi însufleţit prin darul lui Dumnezeu să fie mai cinstit decât îngerii ? Acest lucru nu putea să-l încapă în mintea lui atât de plină de mândrie. Şi el aici trebuia ca să fie prins. Să vină Acel Puternic în cuşca aceea a morţii, ca de acolo să spargă temniţa, şi nimeni din oameni de pe pământ nu putea să spargă această temniţă, că aceasta nu era a muşchilor sau a priceperii mânuirii armelor, ci cuşca era duhovnicească şi ea trebuia spartă de Cel Puternic în duh. Iar cine mai putea să fie mai puternic în duh decât Cel care făcea duhul, adică Dumnezeu ?

 

PC. Predici 80

Mântuitorul pogorându-Se la iad, ca să spargă porţile temniţei
Frescă din biserica Mânăstirii Chora, Turcia (fostul Imperiu Bizantin)

 

Şi aici diavolul nu a priceput, nu a priceput dumnezeirea îmbrăcată în carne. Că ascunzându-Se dumnezeirea în această haină de carne luată din sângiurile Maicii Domnului, diavolul nu a priceput că de fapt acolo este pitită dumnezeirea şi a muşcat din această momeală. Deci a muşcat din undiţa dumnezeirii, şi cum a muşcat ? Văzând cum Hristos învaţă pe iudei, diavolul nu a putut suporta acest lucru, de învăţătură, de îndreptare a oamenilor către Dumnezeu, părăsind cărările păcatului. Şi să ştiţi un lucru, iubiţi credincioşi, diavolul niciodată nu poate să intre în om şi să lucreze răul, până omul nu îşi pregăteşte cărarea prin păcat. Odihna diavolului este păcatul care miroase, pute şi el este viermele putorii. Deci, el vine numai în acel trup plin de murdăria păcatului şi tocmai acuma în timpul Mântuitorului s-a copt această bubă de putoare, de puroi în arhieria şi în preoţia evreilor, a sinagogii iudaice. Erau murdari în toată fiinţa lor, rosteau cuvântul lui Dumnezeu frumos, dar era numai vorbă, că în interiorul lor erau – cum spune Mântuitorul – vase murdare pe dinăuntru, morminte văruite, frumoase la vedere şi înăuntru pline de putoare (Matei 23, 25, 27).

Fiind murdari prin faptele lor, diavolul i-a prins de nas, şi diavolul nu poate să ucidă, ci el tot prin om ucide. A intrat în aceste vase murdare în mintea lor şi i-a aprins de mânie când Hristos învăţa cuvântul adevărului. Mustrându-i, ardeau de mânie, iar ei muşcând din momeală, L-au trimis spre moarte. Hristos, murind pe cruce, prin firul morţii omeneşti Se ducea în acea cuşcă, în acea temniţă, şi intrând în temniţă, murind pe pământ ca om, intră în temniţă ca Dumnezeu. Şi când a intrat în temniţă, iată că atuncea la poarta temniţei, spune Hristos: Deschideţi boieri porţile voastre (Psalmi 23, 7). Diavolul trebuia să deschidă să intre Dumnezeu în temniţă. Şi de acolo a spart lacătele. În scurte cuvinte am explicitat ce înseamnă întruparea Mântuitorului.

Spunea Mântuitorul în Sfânta Evanghelie că un păstor având 100 de oi şi pierzând una în munţi, oare nu va lăsa cele 99 şi va căuta pe cea pierdută ? Şi o va lua pe umerile sale şi o va duce în staulul din care s-a pierdut (Luca 15, 4-5). Acea oaie nu este alta decât firea omenească pierdută, că cele 99 de oi erau îngerii care nu se pierduse. Iar firea omenească căzută iată că trebuia căutată în munţi. De ce în munţi, şi nu în câmpie ? De ce s-a pierdut în munţi ? Ce vrea să spună ? În munţi era idolatria, că atât popoarele păgâne, cât şi evreii îşi ridicau fastuoasele temple pe vârfurile munţilor, iar într-o înţelegere mai înaltă, înţelegem dogmele murdare: aşa cum munţii se înalţă semeţi spre văzul tuturor, aşa erau dogmele păgâne. Aici se rătăcea omul, prin pofte, prin dogmele păgâne, printre dumnezeii străini. Şi aici căuta Hristos oaia cea pierdută.

Iar când spune că a ridicat-o pe umerile Sale, înseamnă că a luat adică pe umerii dumnezeirii firea omenirii care nu era uşoară de dus. Că omul ce înseamnă ? Necaz, durere, curgere spre moarte. Sunt de prisos cuvintele dacă ne uităm în noi, ne dăm destul de bine seama ce înseamnă om. Înseamnă suspin, lacrimă, neodihnă şi, dacă mai eşti şi depărtat de Dumnezeu, eşti un nimic. Devii spre final (lipsesc un minut, două).

Sau altă pildă: Sau care muiere având zece drahme, de pierde o drahmă, au nu aprinde făclia şi mătură casa şi caută cu deadinsul până o află ? (Luca 15, 8) Ce este femeia, ce este drahma, de ce numărul acesta, de ce aprinde lumina, de ce mătura casa şi de ce o caută ? Drahma dintre cele zece nu era decât zidirea nobilă a dumnezeirii, îngeria şi omenia. Nouă cete rămân în cinste şi în slavă, iar a zecea drahmă care este firea omenirii se pierde. Pierzându-se, femeia o caută. De ce femeia şi nu bărbatul ? Femeia este a doua parte a omenirii, bărbatul primind primul loc, că Dumnezeu l-a făcut pe bărbat şi pentru bărbat pe femeie şi nu pe bărbat pentru femeie, că femeia este din bărbat şi nu bărbatul din femeie. Deci ajutorul, sprijinul, secundul omului este femeia.

Şi iată aprinzând lumina, găseşte drahma şi întregeşte numărul de zece. Lumina nu este altceva decât lumina poruncilor lui Dumnezeu, lumină eşti Hristoase şi întru lumină Te laud. Sau: Domnul este luminarea mea şi mântuitorul meu (Psalmi 26, 1). Deci Dumnezeu este lumină, că vedem că, întotdeauna când ne stă la uşa sufletului nostru păcatul, el vine cu întunecare şi niciodată nu poţi ca să cazi până nu ţi se întunecă mintea. Şi după ce ai căzut, îţi dai seama, luminându-te la minte, cum a fost posibil să cad, să săvârşesc aşa păcat ? Deci lumina care este aprinsă de femeie este porunca lui Dumnezeu, care ţi-o arată ţie omule, mergi pe această luminiţă, pe această cărare strâmtă, spinoasă, bolovănoasă, şi mergând în întunericul acestei nopţi a păcatului, te vei izbăvi de moarte. Iar păstorul din aceste două pilde nu era altul decât Hristos, Faţa a doua a Sfintei Treimi.

Iarăşi ne punem întrebarea: de ce vine Hristos şi Se întrupează pe pământ şi n-a venit Tatăl sau n-a venit Duhul Sfânt ? Sunt 3 categorii de păcate care le săvârşeşte omul: păcate care se fac din neputinţă, din slăbiciune, păcate care se fac din neştiinţă, adică din neînţelepţire sau din prostie mai bine zis, şi păcate care se fac din rea voinţă. Dumnezeu Tatăl este cel Atotputernic, care a făcut cerul şi pământul, Înţelepciunea este întruchipată în Faţa a doua a Sfintei Treimi care este Fiul lui Dumnezeu din veac, iar bunătatea este Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl. Deci, Sfânta Treime o vedem în atotputernicie, în înţelepciune şi în bunătate. Omul îl vedem că el cade, se împiedică, se răneşte datorită slăbirii minţii lui, a neînţelepţirii lui, nu că Dumnezeu l-a făcut slab la minte, ci el s-a slăbit la minte. Că aţi văzut cât de integri, cât de caşti ne pune Dumnezeu pe noi, atât de puri, ne naştem feciori, ne naştem în toată strălucirea de zidire, de chip şi asemănare a lui Dumnezeu, iar pe măsură ce înaintăm în viaţă începem să acumulăm informaţiile de la lumea înconjurătoare. Depinde cum vrei să le iei. Dacă vrei să le iei pe cele bune, le ţii ca pe o lumină în întunericul nopţii, dacă vrei să le iei pe cele rele, te duci în prăpastie, că vei călători în întuneric, pe o cărare necunoscută, omule.

Deci, iată cât de străluciţi ne pune Dumnezeu în toată cinstea şi în toată demnitatea noastră. Adam cade şi după Adam noi, că noi, fiecare din noi suntem Adami şi Eve aşezaţi în aceeaşi strălucire ca Adam, că ne străluceşte fiecăruia dintre noi şi ne şopteşte aceeaşi şoaptă ca Evei şi ca lui Adam acelaşi glas în Edem, să mănânci din fructul oprit. Iar fructul oprit să nu-l înţelegem doar un singur măr, orice poftă care este chemătoare, spre a călca legea lui Dumnezeu, săvârşind fapta devii infractor, adică călcător de lege, iar dacă nu, o vei păzi şi cinstit vei fi.

Diavolul a venit mai întâi cu întunecarea minţii, aşa cum se întunecă cerul înainte de a veni furtuna. Aşa s-a întunecat mintea lui Adam şi după Adam, nouă tuturora: înainte de a săvârşi păcatul, ţi se întunecă mintea. Deci aceasta este a neştiinţei, şi nu a slăbiciunii sau a relei voinţe. Omul căzut în cărare, jefuit era acel care din neştiinţă la şoaptele satanei a căzut ca o pasăre nevinovată din toată cinstea, din toată slava, din toată demnitatea ei. El trebuia ajutat şi nu putea să vină altcineva decât Faţa a doua a Sfintei Treimi, absolutul înţelepciunii, să ne înţelepţească acolo unde am greşit. Şi pentru aceasta se cheamă Sfânta Evanghelie şi toate poruncile lui Dumnezeu lumină, că lumină sunt poruncile tale Doamne (Isaia 26, 9), sau cum spunea Sfânta Scriptură, mai dulci decât mierea şi fagurele, mai strălucitoare decât aurul (Psalmi 18, 11).

Că aţi văzut dvs. de multe ori când vă răniţi în cărările vieţii, imediat alergi la semenii tăi dragi. Pentru ce ? Te simţi slab, te simţi distrus, ceri o povaţă. Eşti un nimica atunci. Şi din aproape în aproape, îţi aduci aminte că mai există şi Dumnezeu. Şi atunci vii, vai de capul tău cât de umilit ! vii şi jefuit de toată cinstea, la biserică. Nu o spun spre mustrare, o spun spre învăţătura fiecăruia dintre noi, n-o spun dintre dvs., că toţi greşim, dar nu toţi ne îndreptăm. Şi nu toţi greşim cu aceeaşi măsură. Deci, iată lumina aceasta nu este altceva decât legea, este porunca, este cărarea, sau cum frăţiile voastre vă îndrumaţi copiii dvs. şi spuneţi din tot sufletul dvs. că îi iubiţi, copile drag nu călca pe acolo, ascultă pe mama şi pe tata; nu te răni, că mă răneşti pe mine, când tu te răneşti, eu sufăr.

Aşa să înţelegeţi dragostea aceasta, legătura, sentimentalismul, nu ştiu cum s-o mai numesc, între Dumnezeu şi om, cum ar fi între dvs. şi fii. Aici ne-am rănit noi şi trebuia să vină Dumnezeu care ştia temniţa în care eram închişi, şi iată încet-încet cum Dumnezeu urzeşte mântuirea noastră. Aştepta Dumnezeu în mijlocul idolatriei să se nască un om care să-L recunoască pe Dumnezeu, să-L readucă pe Dumnezeu în cunoştinţa oamenilor şi acel bărbat a fost aşteptat sute de ani până când s-a născut Avraam. L-am văzut cum din mijlocul idolatriei tatălui său Îl discerne pe marele Dumnezeu, zicând în conştiinţa lui, privind bolta cerului şi toate zidirile din jurul lui: Nu se poate dumnezeii tatălui meu să facă atâta zidire, atâtea lucruri, ci trebuie să fie un Dumnezeu atotputernic, şi de aici a început mântuirea omului.

De ce Dumnezeu a lăsat acest lucru ? Oare nu putea să-L zidească pe un nou Adam, pe un Avraam ? Nu, ci a lăsat Dumnezeu ca singur să te ridici, că degeaba tu ca părinte te duci şi îl iei cu forţa, sau îl momeşti pe copilul tău să vină să-ţi urmeze poruncile, ci el din conştiinţa lui, din dragostea lui, din ceea ce curge din el ca sentiment, din inima lui, acela este durabil. Că dacă mă duc cu aur şi-l momesc, va zice ca mine, îmi va linge şi picioarele. Evident, este aurul, dar aurul este efemer. Sau cum vă luaţi mulţi în căsnicie, te duci şi te însoţeşti că este frumoasă, sau că este bogat, sau că-ţi şopteşte poezii sau mai ştiu eu cum. Rămâi tentat sau tentată la aceste lucruri trecătoare şi, după ce ele trec, rămâi cu animalul şi din unul şi din altul şi nu greşesc spunând acest lucru. Că de câte ori chiar dvs. în casele dvs. vă jigniţi în felul acesta, şi chiar pe drept cuvânt, că fiecare din noi are un animal în el, mai monstru sau mai domestic după cum îl are croit după firul minţii lui.

Iubiţilor credincioşi, Dumnezeu începând de la Avraam care L-a discernut din buna lui raţiune şi a cunoştinţei, iată începe poporul mesianic. L-am văzut cât de curat era în sufletul său Isaac, iar după Isaac, cât de demn, cât de frumos cugeta şi lucra Iacov, cei trei mari patriarhi. Iar de aici încet-încet descinde neamul lui Iisus Hristos, al Celui Puternic, al Celuia ce avea să se numească Iisus care însemna mântuirea norodului, Emanuil care înseamnă cu noi este Dumnezeu, sau Hristos care înseamnă uns. Toate acestea le lucrează Dumnezeu încetul cu încetul, proorocindu-le pe toate, ca să ajungă unde ? În Ierusalim. Şi de ce în Ierusalim ? Cum spunea Proorocul David: Iar Dumnezeu Împăratul nostru mai înainte de veci a pus mântuire în mijlocul pământului (Psalmi 73, 13). De ce acolo ? A pus în mijlocul uscatului, unde era Ierusalimul, ca să privească şi să primească toată lumea înconjurătoare în acest popor binecuvântat, mesianic, nu acesta de astăzi care este al lui antihrist, ci acela de atunci, din care a descins Iisus Hristos. În acesta s-a pus toată legea, toţi proorocii, care ascultând de ei ne vor povăţui spre mântuirea lui Iisus Hristos, mântuirea dumnezeirii pentru noi oamenii. Ne va scoate din acea temniţă.

Iubiţilor credincioşi, acel mijloc al pământului era Ierusalimul, şi Ierusalimul nu aici unde S-a născut Hristos în Vitleem, ci acolo unde a înfipt crucea, lemnul crucii şi acolo a murit pe vârful Golgotei, că acolo era îngropată căpăţâna lui Adam, ca prin sângele cel curs de pe cruce din trupul lui Hristos să se spele păcatul lui Adam. Până şi Vitleemul unde a murit Rahila şi avea să Se nască Hristos primeşte acest nume profetic, că Vitleem se chema, se tâlcuia ‘Casa pâinii’. Hristos Se naşte în Vitleem că El Şi-a dat trupul Său în chip de pâine şi vin, care prin darul Duhului Sfânt se transformă în sânge şi carne a lui Iisus Hristos, fără de care, dacă nu ne împărtăşim, nu vedem Împărăţia lui Dumnezeu. Iar care se împărtăşesc împlineşte ceea ce a spus Hristos: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu. Beţi toţi dintru acest pahar, acesta este sângele meu (Matei 26, 26-28). Adică se înnoieşte ceea ce era putred în noi, sângele, iar sângele ştim bine că el se transformă în carne. Acesta era putred, acesta ne ţinea în cuşca aceea, în temniţă, iar noi de acolo strigam cu glas mare să vină Cel Puternic şi să ne scoată din acea robie.

Aş vrea să fie elucidate, înţelese pe cât posibil aceste cuvinte că în ele subzistă credinţa noastră şi crezând în ele subzistă mântuirea noastră. Celelalte, care sunt atât de frumoase şi multe de spus, le vom mai discuta dacă ne ajută Dumnezeu în ziua praznicului. Dar deocamdată ca să treacă sărbătorile, aceste praznice împărăteşti, Botezul, Tăierea împrejur, ne oprim în şirul epopeii noastre cu mersul omului din Adam şi până în zilele noastre, ne oprim aici deocamdată la Iacov când îşi pune tabăra în Vitleem unde îi moare iubita lui soţie, Rahila. Şi să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute, să ne dea minte întreagă, să ne dea sănătate să ne putem întâlni să-I dăm Lui slavă în veci. Amin.