Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XXIV-a
15 decembrie 1996

Până la Lege, păcatul era în lume, dar nu se socotea păcat, nefiind Legea. Încep acest cuvânt fiindcă acest ospăţ duhovnicesc de astăzi prin cursul lui, al cuvântului şi al evenimentelor, în şirul discuţiilor noastre din Sfânta Scriptură cred că se potriveşte mult pentru minţile odihnite, minţile care vor să înţeleagă ceva de la Dumnezeu, minţi care sunt aşezate datorită experienţei vieţii şi nu a celor zburdalnice, tinereşti. Din contextul cuvântului, o să-mi daţi dreptate la ceea ce spun în începutul cuvântului, fiindcă de acum, din acest cuvânt de astăzi, vedem cum se nasc cei 12 patriarhi, din care aveau să se tragă 12 seminţii ale neamului lui Israil.

Deci acest cuvânt arată cum se naşte poporul lui Israil, împlinindu-se ceea ce a fost făgăduit lui Avraam, că fiii tăi vor fi ca stelele cerului şi ca nisipul mării (Facerea 22, 17). Prin acest cuvânt vom pătrunde destul de adânc în cele duhovniceşti şi vă solicit la o gândire destul de aşezată, nu să gândim lucrurile Sfintei Scripturi printr-o minte zvăpăiată şi a celor trupeşti.

L-am văzut pe Iacov cum trimis, după ce şi-a luat dreptul de întâi născut la sfatul mamei, în ţara Haranului ca să-şi ia soţie de la casa lui Lavan, fratele mamei lui Reveca. L-am văzut cum doar cu o traistă având în ea o pâine, un vas cu ulei şi un toiag, un tânăr plin de credinţă şi de dumnezeire în cugetarea lui pleacă la sfatul mamei să-şi ia soţie. L-am văzut cum s-a odihnit în pământul acela, punându-şi căpătâi o piatră şi în vis vede o scară din acel loc şi până la cer, iar în vârful scării, din înaltul cerului pe Domnul Dumnezeul cum L-a numit, al lui Avraam şi al lui Isaac. De acolo pe acea scară, din înaltul cerului, coborau îngerii lui Dumnezeu şi de pe pământ urcau îngerii lui Dumnezeu. De asemenea, în acea revelaţie, Iacov aude glas dumnezeiesc zicându-i: Eu sunt Domnul Dumnezeul părinţilor tăi, al lui Avraam şi al lui Isaac, pământul pe care vei sta, ţie ţi-l voi da şi-ţi voi înmulţi toate cele ale tale şi te voi acoperi în zilele vieţii tale (Facerea 28, 13-15).

Stăm şi ne gândim: pentru ce îi promite Dumnezeu acestui tânăr care mergea în acel pământ să-şi ia soţie aceste lucruri atât de scumpe, de nepreţuit ? I le promite datorită faptului că avea în inima lui sădit ceea ce avea părinţii săi Avraam şi Isaac, adică credinţa cea de nestrămutat, de nezdruncinat în Dumnezeul cel adevărat. Frumuseţea aceea, sublimul acela pe care-l poate da omul către Dumnezeu, iubirea aceea sinceră. Nu să înţelegem iubire în etimologia cuvântului de iubire care este împrăştiată astăzi pe pământ. Să înţelegem acel sentiment care curge dinspre tine spre ceva, iar acel ceva în apogeul existenţei sale este ceea ce curge din tine spre Dumnezeu ca sentiment de iubire, că Dumnezeu de acolo te iubeşte cu dragoste divină. Deci, datorită acestui sentiment de dragoste, iată-l pe Iacov cum parcă forţează mâna lui Dumnezeu ca să-i promită aceste lucruri divine. Numai din acest context putem să înţelegem că în viaţa noastră Dumnezeu Se descoperă numai aceluia ce cere cu dragoste de Dumnezeu, nu pervers, ascuns, doar Dumnezeu exişti cât am eu interesul, pe urmă nu mai exişti.

Şi după ce s-a trezit din acea revelaţie, acel bărbat puternic în credinţă iată că ridică stâlpul acela de piatră şi pe el varsă untdelemn, parcă aducând jertfă lui Dumnezeu şi rostind: Aceasta nu este decât Casa lui Dumnezeu, poarta cerului (Facerea 28, 17) numind-o. Unii înţelepţi ai Bisericii numesc pe acel stâlp care l-a pus ca jertfelnic ca fiind Hristos care avea să vină, adică piatra credinţei, piatra Hristos. Şi pe această piatră din capul unghiului s-a născut Biserica lui Hristos, care la rândul ei este mama ceea ce naşte fii spre moştenirea veşnică, dar numai fiii care sunt ascultători Sfintei Biserici şi nu ai oricărei Biserici, ai Bisericii celei adevărate, că după cum spune Sfântul Apostol Pavel: Nu tot cel ce se cheamă Israil este Israil şi nu tot ceea ce este sămânţa lui Avraam sunt fii ai lui Dumnezeu, ci care sunt ai făgăduinţei (Romani 9, 6-7).

Că am văzut că Avraam a avut fiu şi din Agar, din slujnică, dar nu în acela a binevoit Dumnezeu. O vedem pe Reveca având doi gemeni, dar nu în cel care s-a născut primul a binevoit Dumnezeu, în Isav, ci în Iacov. Deci Dumnezeu ce cere de la tine, omule ? Cere acea chintesenţă a existenţei tale de chip şi asemănare a lui Dumnezeu, care nu constă, nu subzistă în frumuseţe, în titluri sociale, în bogăţie, ci subzistă în ceea ce este de nepreţuit, bulgărele acela de carne care l-a numit inimă lumea, iar Proorocul David zicând: Să-ţi dea Domnul după inima ta (Psalm 19, 4), iar noi cotidian zicem ce inimă rea are, sau ce inimă bună are.

Deci iată-l pe Iacov cum, după ce face această jertfă în cinstea Dumnezeului care i S-a arătat şi i-a promis, pleacă mai departe ajungând până în apropierea ţinutului Haran. Ajungând spre seară, se întâlneşte cu nişte păstori la o fântână şi acolo îi întreabă pe acei păstori: cunoaşteţi în acest ţinut pe un oarecare cu numele de Lavan ? Cunoaştem. Şi noi suntem păstorii de aici din ţinutul Haranului. Şi aşteptăm să se adune toţi păstorii ca să prăvălim piatra de pe gura puţului şi să adăpăm oile. Şi în momentul acela vine o fecioară cu turma de oi spre a şi le adăpa, iar păstorii cu care discuta Iacov i-au arătat pe acea fecioară zicându-i: aceasta este fiica lui Lavan.

În momentul acela s-a lucrat dumnezeirea în acest bărbat plin de credinţă, că el, văzând acea fecioară, evident parcă s-ar fi îndrăgostit de ea – nu să înţelegem, vă rog mult de tot, folosesc aceste cuvinte ca să ne înţelegem, să fim pe acelaşi înţeles –, nu să înţelegem trupeşte, ci o dragoste din aceea de chemare duhovnicească, dumnezeiască, spre o lucrare dumnezeiască. Că orice chemare între cele două sexe nu sunt numai spre murdării, ci dacă nu sunt acele în care subzistă legătura aceea de duh, acea tandreţe, acea chemare frumoasă, atunci totul se distruge dacă acea chemare subzistă doar în murdărie, în jumătatea trupului. Deci la nivel de minte să te chemi unul cu altul şi să te completezi, prin ceea ce lipseşte de la unul, să dea cela ce prisoseşte.

Iată că această îndrăgostire la prima vedere între Iacov şi Rahila o vedem că Dumnezeu o binevoieşte şi şi-o pecetluieşte în istorie în felul acesta, că piatra care astupa gura puţului nu se putea da decât dacă veneau toţi păstorii şi toţi la o comandă răsturnau piatra. Pe când ce consemnează Scriptura ? Când a venit fecioara lui Lavan, Iacov dă singur piatra de pe gura puţului şi adapă primul oile. Un lucru de nimic, parcă de poveste, o neînsemnată poveste, dar dacă intrăm în chintesenţa acestor lucruri, găsim comori de nepreţuit. Deci aceia mulţi trebuiau să se adune să răstoarne piatra, iar acesta singur a răsturnat piatra. Oare credem că era datorită muşchilor, era un Hercule ? Să nu ne fie nouă această gândire, ci vrea să arate Dumnezeu că în momentul acela dumnezeirea vine şi lucrează: a pus mâna îngerul lui Dumnezeu să răstoarne acea piatră, iar într-o înţelegere mai mare nu era altceva decât credinţa lui de nezdruncinat care o purta în mintea lui, în inima lui, în existenţa lui, în fiinţa lui.

După ce a adăpat oile, pleacă la casa lui Lavan. Lavan îl primeşte spunându-i Iacov cine este, şi îl primeşte ca pe unul din rudele sale cu mare cinste; era de fapt nepotul lui, fiul surorii lui. Şi atunci, după o lună de zile, Lavan îi zice: dragul meu Iacov, dar cu ce să te răsplătesc că tu ai stat în casa mea şi mi-ai slujit ? Iar el îi spune: vreau să-mi dai de soţie pe fiica ta, pe cea care am adus-o eu cu oile de la câmp, pe Rahila. Iar Lavan îi spune: nu pot să ţi-o dau decât dacă vei sluji 7 ani de zile, lucru la care Iacov bineînţeles că s-a învoit şi a rămas ca o slugă în casa unchiului său Lavan. Şi după 7 ani de zile de o robie cinstită, demnă, frumoasă, dumnezeiască, iată că Iacov îşi cere de la Lavan pe soţia sa, care urma să i-o dea, deci pe Rahila. Iar Lavan îl înşală oarecum zicându-i: eu nu pot să-ţi dau pe Rahila ci ţi-o voi da pe Lia, Lia fiind fata cea mai mare şi zicându-i totodată: la noi şi în tot ţinutul, obicei este ca fata cea mai mică să nu se mărite înaintea fetei celei mai mari. Iar dacă o vrei şi pe cealaltă, pe Rahila, poţi să slujeşti încă 7 ani de zile şi ţi le voi da pe amândouă.

Şi aici încep să intru în acea minte odihnită a fiecăruia, care vrea să o aibă. Să nu înţelegem că aceste lucruri se fac spre desfrânare, de acum începe haremul. Nu. Că aşa am început cuvântul, până la Lege păcatul era în lume, dar nu se socotea păcat, nefiind Legea. Deci nu venise Legea lui Dumnezeu să ai o singură soţie, ci aceste lucruri aveau să se facă de către Dumnezeu cu mare slobozenie spre înmulţirea lumii. Că aţi văzut dvs. care aţi urmărit cuvânt cu cuvânt, după ce Adam a fost izgonit din rai, logic este că fiii lui Adam, descendenţii şi-au luat neveste pe surorile lor. Deci ar fi o inepţie ca să credem slobozit acest lucru în zilele noastre, că a venit Legea; atunci era nevoie, precum era nevoie şi după potopul lui Noe, nişte lucruri care astăzi sunt păcate strigătoare la cer, dar acelea se făceau spre înmulţirea lumii. Iar acum nefiind nevoie, s-au oprit aceste lucruri, considerând Dumnezeu că omul de acum gândeşte dumnezeieşte, nu mai gândeşte după trup.

Şi iată că 7 ani de zile robind, Iacov primeşte în însoţire pe Lia, iar cum o descrie Sfânta Scriptură, Lia era mai urâtă decât Rahila, era bolnavă la ochi. Iar Rahila era frumoasă foarte şi mândră foarte, cum spune Sfânta Scriptură. Că el pe aceasta o voia, dar a fost oarecum tras în cursă de către Lavan. Aceste lucruri s-au făcut cu o mişcare dumnezeiască, din cauză că Dumnezeu avea să zidească poporul lui Israil din cele 12 seminţii, iar aceste 12 seminţii nu a binevoit Dumnezeu să se nască dintr-o femeie, ci a vrut să se nască din 4 femei, un singur bărbat, o singură minte, o singură credinţă. Şi toate acestea au o tâlcuire destul de înaltă, fiindcă acestea nu s-au făcut din plăcere trupească, omenească, carnală, ci s-au făcut cu rânduială duhovnicească, dumnezeiască.

Şi iată că odată cu Lia i se dă şi slujnica ei, pe nume Zelfa, şi ca Iacov să nu fie nedreptăţit, tot atunci i se dă ca un gaj, ca un amanet, dacă putem numi aşa, în însoţire şi Rahila, iar odată cu Rahila i se dă şi slujnica ei, pe Valla. Aceste fete, Lia şi Rahila, având pe tatăl său de mare cinste, de mare demnitate în ţinutul acela, îşi permiteau de către părinţii lor ca să aibă slujnice şi evident că odată cu ele, mergând în însoţire cu Iacov, iată că merg şi slujnicele lor.

Cum lucrează Dumnezeu în momentul acesta ? Evident că Dumnezeu i-a însoţit pe aceştia, după cum spune Sfânta Scriptură, că se însoţeşte bărbatul cu femeia spre înmulţire de la Dumnezeu. I-a însoţit Dumnezeu spre înmulţire şi fiindcă Iacov o iubea mai mult pe Rahila, că era mai frumoasă, nu cumva să cadă în dizgraţie Lia, Dumnezeu închide pântecele Rahilei, adică o face stearpă, şi deschide pântecele Liei. Şi aşa se face că Lia naşte primul copil, şi i se pune numele de Ruvin. Dar ce răspunde Lia când se naşte Ruvin ? A văzut Dumnezeu smerenia mea (Facerea 29, 32). Cuvânt mare, simplu la prima auzire, dar el este mare sub coaja lui acest cuvânt. Ea se ştia că este mai urâtă decât Rahila, avea un complex de inferioritate; pentru aceasta, când îi naşte lui Iacov pe primul fecior, pe Ruvin, rosteşte acest cuvânt, că a văzut Dumnezeu smerenia mea, iar sora ei Rahila fiind stearpă.

Şi aşa se face că Lia naşte de 4 ori, al doilea fecior îi pune numele de Simeon, al treilea Levi şi al patrulea Iuda. Din seminţia lui Levi avea mai târziu ca să se tragă neamul preoţesc, deci din această seminţie se alegeau preoţii în poporul lui Israil. Iar la naşterea lui Iuda, Lia rosteşte din cugetarea ei: Mărturisi-mă-voi Domnului (Facerea 29, 35) sau lăuda-voi pe Domnul; acest lucru îl rosteşte Lia când îl naşte pe Iuda, iar Iuda se tâlcuieşte în neamul lui Israil mărturisire şi pentru aceasta din seminţia Iudei avea să Se nască Iisus Hristos în genealogia Sa. O singură seminţie avea să-şi urmeze firul de la Adam, de la Sit, de la Noe, de la Avraam, Isaac, Iacov, Iuda şi apoi în continuare vom vedea, dacă ne ajută Dumnezeu, până la Maica Domnului. Cu alte cuvinte, Sfânta Scriptură urmăreşte cu firul minţii, îmbrăcând în haina vorbirii, genealogia lui Iisus Hristos peste veacuri, peste milenii, iar celelalte seminţii se lasă deoparte arătându-se doar fărădelegile în care cădeau.

Apoi, Dumnezeu totuşi ţine închis pântecele Rahilei, iar ea fiind zdrobită la suflet că nu poate să nască fii, s-a gândit în mintea ei – şi bineînţeles că aici a fost o rânduială dumnezeiască şi aş vrea să intrăm puţin sub coaja acestor evenimente –, s-a gândit să o dea lui Iacov spre însoţire pe slujnica ei, pe Valla, gândind aşa în mintea ei: va naşte pe braţele mele şi voi numi fiul meu. Şi aşa se întâmplă că Valla naşte de 2 ori şi îl naşte pe Dan şi pe Neftali, punându-le aceste nume. Din seminţia lui Dan va ieşi antihrist, că antihrist va ieşi tot din neamul lui Israil, tot din poporul evreilor, că aşa cum a ieşit Hristos din trupul evreiesc, aşa antihrist va lua carne din evreu, dar antihrist nu se va naşte în chipul naşterii lui Hristos. Hristos a venit sămânţă dumnezeiască şi a stat 9 luni în pântecele Fecioarei Maria şi S-a îmbrăcat cu carne omenească, în genealogie din Iuda, din Avraam, din Noe, din Sit, din Adam. Pe când antihrist va intra în omul născut, care în genealogia lui se va trage din seminţia lui Dan. Deci acest Dan este fiul născut din slujnica Rahilei. Apoi, Dumnezeu deschide din nou pântecele Liei şi naşte 2 fii, pe Gad, pe Isahar şi pe Zavulon. Aceşti doi bineînţeles că vor primi şi ei pământ de împărţire în pământul făgăduinţei, fiind doi din seminţia lui Israil, al lui Iacov, al lui Avraam. Şi aceştia au şi ei numele lor de tâlcuire, dar care s-au rătăcit datorită neascultării şi a nepăzirii legilor lui Dumnezeu.

În sfârşit, Dumnezeu Se milostiveşte şi asupra Rahilei şi îi deschide pântecele ei, născându-l pe Iosif. Iar când l-a născut pe Iosif, supranumit în Sfânta Scriptură ‘cel frumos’, Rahila a rostit aşa: A luat Dumnezeu ocara de la mine (Facerea 30, 23). Aceste lucruri care s-au întâmplat să nu le înţelegem într-un sens de o desfrânare, să nu înţelegem un harem. Că de aici a venit rătăcirea ismailitenilor. Ci aceste lucruri s-au făcut numai cu rânduială dumnezeiască, şi de unde pricepem aceste lucruri ? Că nu avem nevoie de pagini întregi să ne lumineze în acest sens. Vedem că Iacov ceea ce făcea le făcea forţat, doar la cuvântul soţiilor lui, a lui Lia şi a lui Rahila, să se împreuneze cu cele două slujnice, precum a făcut şi Avraam cu Sarra, când s-a culcat cu Agar de l-a născut pe Ismail. Aceste lucruri atâta de adânci, dar în aparenţa lor parcă de desfrânare, de aceasta vi le explic, să nu le înţelegem în acest sens, că ele nu s-au făcut din poftă trupească.

Cei care aţi îmbătrânit în aceste lucruri şi în experienţa frăţiilor voastre, gândiţi-vă cât de greu v-ar fi să vă mai întoarceţi pe unde aţi trecut, sau cel care îşi iubeşte consoarta, cu o dragoste desăvârşită, oare îi este lui uşor să facă aceste lucruri ? Este groaznic de greu, şi mai ales vedem aici câtă demnitate, aproape câtă gândire dumnezeiască în aceste femei. Ele nu le făceau aceste lucruri cu gelozie, ci simţeau că trebuie din seminţia lui Iacov să se nască poporul mesianic, sămânţa lui Avraam trebuia să se înmulţească cum spunea Dumnezeu lor prin promisiune: să se înmulţească precum stelele cerului şi nisipul mării.

Şi iată că după 20 de ani de robie, de slujire la casa lui Lavan, Iacov îi spune lui Lavan, socrul său: tată, eu îmi iau tot ce este al meu, femeile şi copiii şi toată averea mea, şi plec în ţinutul tatălui meu. În timpul cât a stat Iacov la casa socrului său, s-a îmbogăţit foarte mult atât Lavan, cât şi Iacov. Dar de ce s-a îmbogăţit ? Fiindcă prin credinţa lui Iacov, Dumnezeu a binecuvântat tot ţinutul şi toată casa acestor oameni. Deci Iacov a ajuns foarte bogat în ţinutul tatălui său, a socrului său, precum şi Lavan, socrul său. Dar Lavan simţea acest lucru, deşi era idolatru, şi nu voia să-i dea slobozenie, să-l elibereze din această robie pe ginerele lui, pe Iacov. Şi atunci Iacov a pândit momentul când Lavan nu era acasă şi a plecat cu tot ce era al lui. A urcat pe cămile pe cele 4 neveste, copiii şi au plecat cu turme, cu tot ce era al lui şi cu slugile lui spre ţinutul tatălui său.

După 3 zile, după cum consemnează Sfânta Scriptură, a aflat Lavan că Iacov l-a părăsit şi a alergat cu bărbaţi înarmaţi după el să-l prindă. Şi l-a ajuns abia a şaptea zi în Muntele Galaadului. El călătorea spre ţinutul tatălui său, venind spre Hevron, unde l-a lăsat pe tatăl său. Deci venea cu tot ce a căpătat el în 20 de ani de zile, cum l-a binecuvântat Dumnezeu. Dar el simţea că trebuie să vină după el socrul său şi era cam frică şi s-a rugat mult la Dumnezeu să nu se întâmple ceva. Lucru care, într-adevăr, iată că se întâmplă: a şaptea zi îl ajunge Lavan cu oaste. Iar Iacov s-a gândit în numele lui Dumnezeu să-i pună închinăciune şi să-i explice de ce a plecat, că a fost cu nedreptate tot ce i-a făcut. Că l-a ţinut încă 6 ani peste termenul cu care s-a împăcat cu Lavan şi trebuia evident ca să plece din ţinutul acesta şi cu tot ce era al lui.

Dar Lavan era foarte intrigat, era supărat că de ce i-a luat idolii ? A căutat în toate corturile idolii care i s-au furat. Iacov, simţindu-se drept, i-a spus: dacă vei găsi idolii tăi la cineva de aici din fiii mei, din soţiile mele sau de la cine este cu mine, îţi dau voie să-l ucizi cu sabia. Ori idolii erau puşi sub şaua pe care stătea Rahila. Când nervos, Lavan caută idolii, a venit să caute şi acolo. Dar Rahila, îndemnată de Dumnezeu, i-a spus: eu nu pot să mă dau jos că sunt în cele ale femeilor. Iar în respect, Lavan tatăl său nu a deranjat-o, dar idolii fiind acolo. Dacă stăm şi ne gândim, de ce s-au făcut acestea ? Găsim credinţa în Rahila, credinţa în monoteism, în Dumnezeul cel adevărat, că ce ai de cinste nu pui dedesubtul tău, ci îl pui de cinste. Ori ea a pus aceşti idoli credem că mai mult datorită faptului că îi necinstea, nu ca să-i ascundă acolo. Că putea să-i ascundă şi în altă parte. Şi găsindu-i de necinste, avea nevoie de aurul tatălui său. Era un furt ? Nu, ci era cu dreptate, că Lavan tatăl său nu-şi prea iubea fetele lui, ci mai mult profita din acest fapt.

Lucruri minore, dar toate cu mare gingăşie, aici arătându-ne Sfânta Scriptură că şi în Rahila, şi în Lia, şi în toate cele 4 femei era credinţa care o avea Iacov. Deci nu erau idolatre, şi noi ce urmărim ? Urmărim această dragoste de Dumnezeu, acest sentiment, monoteismul, cum se încheagă creştinismul, cât de frumos se încheagă nu de la Dumnezeu, ci din voinţa omului. Că nu forţat crede Avraam în Dumnezeu, lepădând credinţa în idolatrie, ci din propria conştiinţă. Şi atunci când din tine izvorăşte acest lucru, acest sentiment, nu mai ai nevoie să-l mai alimentezi. Cum de obicei când aveţi nevoie unul de altul, veniţi cu flori sau cu tandreţe, şi apoi se cade în celelalte, în pufnituri şi trântituri. Că nu mai ai nevoie. Deci iată că al credinţei este ca să mergi tot timpul în acea frumuseţe şi cred că suntem sătui de aceste experienţe atât de nefaste, de dureroase, de ochi vineţi, de despărţiri, fiindcă nu se caută cele ale frumuseţii din interiorul tău, ci cauţi un singur lucru, care şi acela este destul de murdar, după cum bine ştim.

Şi iată că ajungându-l în pământul Galaadului Lavan pe Iacov, acolo s-au împăcat. S-au împăcat că l-a văzut pe Iacov că este drept şi, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, în semn de împăcare au făcut o movilă de pământ şi acolo au pus o piatră, şi pe această piatră a jertfit Dumnezeului celui adevărat. Dar găsim la Lavan o gingăşie oarecum, destul de subtilă, deşi era idolatru. Tu mi-ai luat fetele mele din casa mea, dacă aduci altele peste ele şi nu eşti drept cu ele, te va vedea Dumnezeul tău. Deci nu l-a ameninţat cu muşchi, cu armă, sau cu altceva, ci l-a dat în încredinţarea lui Dumnezeu. Numai în lucrul acesta minor să poposim un pic, câteva minute, că aş vrea din toate aceste cuvinte să ne găsim fiecare din noi şi să învăţăm, că aşa învăţăm lucrurile dumnezeieşti, din mic în mai mare şi până ajungem oameni înţelepţi.

Iată că l-a încredinţat Lavan, om păgân fiind, l-a încredinţat lui Dumnezeu. Dvs. sau noi oricând avem necazuri cu semenii noştri nu să apelăm la lucruri murdare, sau cum de obicei la cuvinte triviale, la invective, dincolo cu muşchi dezlănţuiţi, cu spargeri de veselă sau mai ştim noi ce. Consideră că ai un Dumnezeu şi Acela vede în tot timpul. Dă-l în grija lui Dumnezeu, dar dă-l în grija lui Dumnezeu, nu a Dumnezeului acestuia de azi când îţi curg lacrimi din ochii tăi şi când eşti zdrobit şi sfărâmat la inimă datorită durerii. Acesta nu mai este un Dumnezeu, ci El Se face Dumnezeu doar datorită milostivirii Lui, că vine în momentul acela. Dar Dumnezeul cel adevărat este Cel în care crezi şi când eşti în bine, şi în bucurie, eşti plin şi de sănătate, deci să ai o continuitate în existenţa ta în această credinţă. Sau cum ne coborâm în cele dintre noi, semenii noştri, că e prieten, că e soţ, că e soţie, că e fiu, nu când am nevoie atunci te laud şi-mi eşti în inima mea. Nu atunci, atunci e pervers, ci întotdeauna să te văd, sau cum spune un dicton bătrânesc: ‘Prietenul la nevoie se cunoaşte’. Deci Dumnezeu are nevoie să-L iubeşti la nivel de minte şi de sentimentul tău tot timpul.

Iată că Lavan, închinător de idoli fiind, ne ruşinează, că l-a încredinţat pe Iacov că dacă va face vreo necinste fiicelor lui, îl va vedea Dumnezeu şi îl va pedepsi. Despărţindu-se Iacov de Lavan cu pace, de acum îl urmărea o altă grijă: când va ajunge spre pământul tatălui său, cum va fi când se va întâlni cu fratele său Isav ? Că acum 20 ani i-a furat dreptul de întâi născut. Furându-i dreptul de întâi născut parcă era o rană deschisă, era un litigiu neacoperit şi atunci în zdrobirea aceasta de inimă, care nu putea să o spună oricui, Dumnezeu l-a mângâiat în felul acesta: i-a apărut într-o dimineaţă mulţi îngeri în câmpul acela, unde era el când i-a venit această temere dinspre fratele său Isav. Şi acei îngeri venind, deci nu ca nălucire, ci îngeri în adevărata faţă venind l-au şi mângâiat, i-au dat o odihnă în sufletul lui, iar el a numit locul acela tabără, tabăra îngerilor lui Dumnezeu (potrivit Facerea 23).

Şi vreau să mai intru cu un amănunt referitor la cele care vi le-am spus acuma despre cei 12 fii. Să ştiţi dvs. un lucru sensibil care îl stăpâneşte pe om: omul care Îl iubeşte pe Dumnezeu şi este statornic în credinţă, omul care este râvnitor spre cele duhovniceşti este ca un foc în plină flacără, în conştiinţa şi în dragostea lui, în sentimentul lui către Dumnezeu şi în felul acesta îşi omoară trupul. Deci chintesenţa creştinismului aşa s-o înţelegem: la flacăra credinţei omori animalul din tine, care este antagonic minţii şi sufletului. Că aţi văzut dvs., şi putem să îndrituim acest cuvânt, la cursele satanei, când te uiţi pe o poză imorală, cum trupul se agită, dar dacă ai dragoste de Dumnezeu, îl omori. Dacă îţi iubeşti consoarta, indiferent ce Don Juan sau Julietă ţi-ar veni în faţa ta sau în paşii vieţii tale, nu te încântă. De ce ? Că oriunde ai fi pe mapamond, te leagă acel sentiment imaterial, la nivel de minte şi de inimă: ştiu că am lăsat pe cineva fidel acasă.

Aşa să înţelegem această dragoste de Dumnezeu, când eşti aprins spre Dumnezeu, celelalte le faci doar cum spunea Eminescu, ,,un instinct atât de van ce s-abate şi la păsări de vreo două ori pe an”. Deci rămâne doar a-l înmulţi, iar celelalte în care subzistăm noi, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, rămânem la cele frumoase, acele sentimente ale tandreţei din care se naşte într-adevăr cuvânt frumos, cuvânt blând, ziditor. Aşa să înţelegem noi creştinismul şi de la creştinism comuniunea între noi, nu cu forţa, nu cu interese, ci să te legi într-adevăr prin cele duhovniceşti, frumoase, plăcute şi lui Dumnezeu şi, după cum vedem noi, şi oamenilor.

Ce se mai întâmplă în drumul care-l parcurge Iacov din ţinutul Haranului spre pământul părinţilor săi ? În aşteptarea fratelui său Isav, parcă plin de temere, i se întâmplă un lucru de genul acesta: trecând un pârâu, acolo unde şi-a aşezat tabăra el, a venit noaptea un oarecarele tânăr şi parcă a căutat gâlceavă cu Iacov. Şi din această gâlceavă s-a pornit o bătălie între cei doi, dar acela străin care a venit părea a fi mai puternic decât Iacov şi părea că se lasă oarecum, avea putere în el, dar se lasă bătut, lucru care spre zorii zilei într-adevăr s-a lăsat bătut. Iacov a simţit acest lucru şi i-a spus aşa: În numele Dumnezeului părinţilor mei, a lui Avraam şi a lui Isaac, să-mi spui tu cine eşti, să mă binecuvântezi ! (Facerea 32, 26) A simţit că este nu om, ci o altă făptură, o altă zidire a lui Dumnezeu. Şi atunci i-a spus: Cum este numele tău ? Iacov. De astăzi nu te vei mai numi Iacov, ci Israil (Facerea 32, 27-28), iar Israil se tâlcuieşte ‘învingător de Dumnezeu’, ‘a doborât pe Dumnezeu’, cam în felul acesta.

 

PC. Predici 76

Iacov luptându-se cu îngerul

Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul al XII-lea

 

Dacă stăm şi ne gândim: de ce s-a făcut acest lucru în timpul acela şi în felul acesta ? Acel înger am putea să-l înţelegem că nu era altcineva decât Îngerul de mare sfat, Hristos. Că aşa cum a venit îngerul şi s-a luptat, chip de om luând, cu Iacov, şi s-a lăsat bătut, aşa a venit Hristos, Înger de mare sfat, deci Dumnezeu şi, în chip de om, şi S-a luptat cu Israil şi S-a lăsat doborât. Nu că nu ar fi putut să aibă puterea necesară să Se salveze din moarte; S-a lăsat ucis pe Golgota. De cine ? De Israil, adică de poporul lui Israil, de poporul mesianic din care de fapt a şi răsărit Hristos, după trup bineînţeles. Iată proorocie a lui Hristos apărută iarăşi lui Iacov.

Poziţionăm în firul istoriei, localizăm în timpul acesta, al genealogiei erei creştine aceste lucruri de revelaţie, de mesianism, de proorocie a Cela ce avea să vină să dea viaţa veşnică şi să ne ridice din groapa morţii, Iisus Hristos. Iată că atunci s-a făcut lui Iacov, după scara care i s-a arătat preînchipuind pe Maica Domnului, şi într-o altă înţelegere chiar preînchipuindu-L pe Hristos prin acea scară, se arată acum acest lucru. Lucru care de fapt se lasă ca o pecete în poporul lui Israil, că i se schimbă numele din Iacov în Israil. Cei care mai citiţi Sfânta Psaltire, vedeţi că alternează când Iacov, când Israil. Este unul şi aceeaşi persoană. Iacov este fiul lui Isaac şi Reveca, până când vine din ţinutul Haranului cu copiii lui, cu toată familia lui şi bate, luptă cu acest înger. Şi după ce l-a doborât pe acest înger, primeşte numele de Israil. Şi de atunci a rămas numele poporului evreu, poporului mesianic de Israil, adică aici în poporul mesianic avea să vină Mesia, izbăvirea, sau cum spunea Proorocul David: În mijlocul pământului mântuire ai pus, Dumnezeule (Psalmi 73, 13). Iar mijlocul pământului, adică al uscatului nu era altul decât Ierusalimul, iar în Ierusalim, fiind pământul făgăduinţei, avea să vină poporul lui Israil din robia egipteană.

Deci iată-l pe Iacov cu 11 feciori şi cu o fată, Dina, născută din Lia, călătoreşte din ţinutul lui Lavan spre casa tatălui său. Vom vedea, dacă ne ajută Dumnezeu, cum s-a întâlnit cu Isav fratele lui, cum îi naşte Rahila pe drumul acesta şi ea moare în Vitleem, regretele lui şi celelalte întâmplări. Încă o dată mă explic, din tot sufletul aş vrea ca să înţelegeţi, şi acest ospăţ duhovnicesc aş vrea să fie bine primit la toţi dintre dvs., ca să ne cunoaştem genealogia creştină. Şi din aproape în aproape, să vedem cum a fost lăsat creştinismul de Dumnezeu şi cum l-au schimbat, l-au mutilat, l-au terfelit oamenii care de fapt nu slujesc lui Dumnezeu, ci slujesc pântecelui şi celor de sub pântece.

Iubiţilor credincioşi, insistent vă rog, fiindcă vă vine – pentru cei care credeţi cu adevărat în bunul Dumnezeu şi în legile lui – o altă piatră de poticnire, anul nou fals, care va fi joi. Fiindcă toată lumea se dezlănţuie în cele carnale, iarăşi fiţi puternici în virtuţile dvs. creştineşti şi nu vă vindeţi iarăşi pe un blid de linte, pe o bucată de carne de porc. Fiţi oameni cuminţi, iar cei care n-aţi rezistat joi, v-aş întreba, ce-aţi folosit ? Decât rană în suflet, că ceea ce mănânci cu cinste se duce cu necinste şi rămâne din acest proces biologic, rămâne prihană în suflet. Că sunt sigur că toţi cei care nu aţi rezistat, nu datorită firii, că n-aţi vrut ca să rezistaţi, după ce aţi mâncat, aţi avut prihană şi jignire în conştiinţele frăţiilor voastre.

Aşadar, arătaţi-vă bărbaţi şi creştini cu adevărat virtuoşi în cele dumnezeieşti şi nu vă vindeţi ca Isav dreptul de întâi născut pe un blid de linte. Duminica viitoare este bine ca să vă aduceţi adresele, eventual numerele de telefoane, sau să ţineţi legătura între dvs. pentru ajun. Este foarte greu de umblat cu ajunul în Bucureşti şi noi niciodată nu am putut să ne onorăm pentru fiecare, că sunteţi împânziţi în aşa de mult loc. Cei care nu veţi fi onoraţi cu ajunul Naşterii Domnului, rogu-vă insistent să nu fiţi supăraţi, că nu-i din rea voinţă, suntem şi noi limitaţi în puterile noastre, înţelegeţi-ne, ca să vă înţelegem.

Bunul Dumnezeu să ne ajute tuturora şi să-I aducem slavă şi cinste în veci. Amin.