Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Sfântului Grigorie Palama 2011, Bucureşti

 

Şi au intrat iarăşi în Capernaum după câteva zile, şi s-a auzit că este în casă. şi îndată s-au adunat mulţi, cât nu mai puteau încăpea nici pe lângă uşă, şi grăia lor cuvântul. Şi au venit la el, aducând un slăbănog, care se purta de patru. Şi neputând ei a se apropia de el, pentru norod, au descoperit casa unde era, şi spărgând, au pogorât patul în care zăcea slăbănogul. Iar Iisus văzând credinţa lor, au zis slăbănogului: fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale. Şi erau acolo unii din cărturari şezând şi cugetând întru inimile lor. Ce acesta aşa grăieşte hule ? Cine poate ierta păcatele, fără numai unul Dumnezeu ? Şi îndată cunoscând Iisus, cu duhul său, că aşa cugetau aceia întru sine, le-au zis lor: ce cugetaţi acestea întru inimile voastre ? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului, iartă-ţi-se ţie păcatele, sau a zice: scoală şi îţi ridică patul tău şi umblă ? Ci ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele (au zis slăbănogului): ţie zic: scoală şi îţi ridică patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi ridicându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, cât se spăimântau toţi şi lăudau pe Dumnezeu zicând, că niciodată nu am văzut aşa (Marcu 2, 1-12).

 

Cel ce ridici din gunoi pre cel mişel şi-l aşezi cu boierii tăi (potrivit Psalmi 112, 6-7), Îl numeşte Proorocul David pe Dumnezeu. Într-adevăr, în pilda de astăzi, iubiţi credincioşi, vedem acest gest atâta de plin de milostivire a lui Dumnezeu, cum îl aşează pe acest om ridicându-l din gunoi, din gunoiul societăţii, din ignoranţa societăţii, îl aşează apoi cu boierii Săi. Nimeni, decât Ziditorul, nu a cunoscut vreodată interiorul mai ales al omului. Aşa cum un meşter a ceea ce face ceva este de căpetenie şi cunoaşte absolut totul dinlăuntricul acelui ceva, aşa putem să înţelegem pe Dumnezeu, că numai Lui i Se cuvine să-l cunoască pe om. şi cu atât mai mult, fiind şi Ziditorul lui, dar fiind chipul şi asemănarea Sa, cum spunea şi Proorocul David: şi cel nelucrat Tu îl cunoşti, Doamne (potrivit Psalmi 138, 15). Cine îi putea substitui sentimentele acestui om marginalizat ? Cine poate pătrunde în adâncul suferinţei unui om ? Oricât de psihologi am fi, cât de apropiaţi şi de legaţi am fi din diferite sentimente de cineva drag, tot nu poţi pătrunde în totalitate în suferinţa lui. Acest sentiment rămâne numai lui Dumnezeu, fiindcă El cunoaşte adâncurile omului.

Iată un om marginalizat de societate pentru faptul că era invalid, slăbănog. Această minune făcută de Dumnezeu este povestită de 3 evanghelişti: Matei, Marcu şi Luca. Fiecare după cum au interpretat-o, după cum au văzut; ce a scăpat unul, a suplinit celălalt, în felul acesta întregindu-se minunea. Minunea aceasta avea să se facă în Capernaum, care se tâlcuieşte ‘casa mântuielii’. Acest om înlăcrimat, acest om îndurerat căruia parcă i s-au înecat toate corăbiile şi pentru el nu mai strălucea soarele fiind ţintuit la pat, se roagă de cineva să-l ducă în locul unde a auzit că este Domnul. Deznădăjduit de toţi cei din jurul lui, că nimeni nu-l poate ajunge, ca o sforţare a nădejdii ce-l stăpânea şi al credinţei totodată, se roagă de patru oameni să-l ducă cu tot cu pat la Domnul. Ştiind că Acesta este undeva în Ierusalim şi acolo propovăduieşte, rugându-se de aceia şi, aceia cucerindu-se rugăminţii lui, l-au dus acolo. Dar mulţimea înconjurându-L pe Domnul şi neavând loc pe uşă i-a determinat să recurgă la o stratagemă: să spargă acoperişul şi în felul acesta să-l lase pe acel slăbănog în faţa Domnului în casă. Lucru care se şi săvârşeşte.

Cum, de obicei, în toţi paşii vieţii Sale pământeşti şi mai ales de când a început Domnul propovăduirea, era secondat de farisei, saduchei şi cărturari, nu ca să-şi îmbogăţească sufletul de minunile şi de cuvintele calde ale Domnului, ci să-L spioneze, nu lipseau nici de la acest dumnezeiesc eveniment. Se apropie Domnul de slăbănog şi-i zice: Iartă-ţi-se ţie păcatele. La acest cuvânt blând, a răscolit interiorul acelora ce erau travestiţi printre mulţime şi, cunoscând adâncurile, vicleşugurile, răutatea, zavistia ce-i stăpânea pe aceia, Se întoarce cu aceeaşi blândeţe, zicându-le: Pentru ce cugetaţi cele deşarte în inimile voastre ? Că aceia nu au zis tare, să audă Domnul. Ci cunoscându-le inimile pizmaşe, i-a şi mustrat în faţa acelei mulţimi care a auzit conversaţia dintre slăbănog şi Domnul. Ce este mai uşor, mai lesne a spune: iartă-ţi-se păcatele, sau ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta ? Că putere are Fiul Omului de a ierta păcatele. Cred că aici s-a învârtit cuţitul în rana acelor pizmaşi. Mulţimea adunată nu mai putea de bucurie când a văzut minunea. Slăbănogul şi-a îndrăzvenit picioarele lui şi luându-şi patul a şi plecat la casa lui, rămânând această pildă vie până în zilele noastre.

 

PC. Predici 68 1

Vindecarea slăbănogului
Mozaic din Bazilica San Apollinare Nuovo, Ravenna, secolul VI

 

Iubiţi credincioşi, iată că această pildă Mântuitorul o arată nu numai pentru slăbănogi, ci într-o înţelegere mai înaltă, de fapt, cu toţii suntem slăbănogi în metaforicul acestei pilde. Acea slăbănogire nu este altceva decât nelucrarea omului a celor duhovniceşti. Că tot omul care nu lucrează cele duhovniceşti, ci numai cele trupeşti, este slăbănog. Vedeţi şi frăţiile voastre în viaţa noastră de toate zilele când pui pe cineva cu o misiune, fă acest lucru, iar el nu îndrituieşte aceea, fără numai că-i slăbănog. Că această slăbănogire simbolizează nelucrarea omului: viu eşti, dar nu faci. Minte avem, dar nu gândim ca să lucrăm cele frumoase duhovniceşti. Picioare avem, dar nu lucrăm, mâini şi restul cu care ne-a înnobilat Dumnezeu, nu lucrăm cele pentru care ne-a zidit Dumnezeu şi ne-a aşezat în frumosul chip de asemănare a Lui.

Spargerea acelui acoperiş simbolizează spargerea acelei platoşe cu care omul îşi colmatează, îşi acoperă, găsiţi frăţiile voastre fel de fel de exprimări, de sinonime, totul este să nu gândeşti cele spre cer. De vreme ce Dumnezeu ne-a pus partea superioară a trupului ca o împărăteasă, mintea, ea trebuie să gândească sorgintea ei, Dumnezeu. Acest acoperiş pe care l-au spart cei patru şi l-au lăsat pe slăbănog în faţa Domnului nu este decât desfundarea minţii, ca să gândească cele frumoase, că omului nu îi este dat doar să mănânce, să se înmulţească şi să se desfăteze. Te ruşinează cele necuvântătoare, că acestea le fac şi ele. Până şi acestea le fac cu o rânduială, nu ca omul, nesăturându-se. Un leu când este sătul, vine animalul până lângă el şi nu-i face absolut nimica, dar omul cât de plin ar fi, tot mai junghie, tot mai jefuieşte crezând că împărăţeşte tot timpul. Iată că până nu spargem acea placă, acel acoperiş al minţii, nu putem evada spre cele frumoase, dumnezeieşti. Păcatul acoperă mintea şi din acest motiv omul stă într-o letargie, devine un slăbănog, că toate trecând prin minte, dacă nu le gândeşte, nici nu le poate face.

Iubiţi credincioşi, în acest tablou atâta de plin de milostivirea lui Dumnezeu, găsim diametral opusul, răutatea. Oare acel om care suferea atâta de cumplit – pentru faptul că nu se putea mişca să se împărtăşească şi el puţin din frumuseţile zidirii lui Dumnezeu care-l înconjoară – cine putea să-l înţeleagă ? Şi cum, de obicei, circulă acea frumoasă vorbă, că cel sătul nu-l înţelege pe cel flămând, iată tocmai cei care propovăduiau dreptatea, frumuseţea, bineţea, tocmai aceia se arată în plinătatea gândirii şi a lucrării lor pizmaşe, răutatea. De vreme ce oamenii simpli nu mai puteau de bucurie că acesta s-a vindecat, aceştia care erau corifeii sinagogii au trecut în extrema cealaltă. Când îi spune ia-ţi patul şi mergi la casa ta, a arătat întregii lumi Mântuitorul că de acuma tu poţi să lucrezi, că mintea ta s-a desfundat, de acuma înţelegi cine este Dumnezeu, înţelegi milostivirea Lui. Avea să se împlinească în acest suferind ceea ce a spus Proorocul David: Mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila lui (Psalmi 135, 1). Se arată Domnul în bunătatea Sa dumnezeiască.

Aceşti cărturari, farisei şi saduchei căutau să ţină poporul tot în felul acesta sub papuc, să nu evadeze spre Dumnezeul cel adevărat. Dar omul în simplitatea lui nu avea să fie acoperit, precum izvorul nimeni nu-l poate acoperi. Pentru aceste fapte, Domnul Hristos ştia că va suferi din mâna acestor călăi şi totuşi nu S-a dat la o parte din drumul pe care-L avea, de a-l mântui pe om şi a scoate în faţă răutatea. Nu în zadar a spus Proorocul David că dreptatea omului este ca o cârpă lepădată (potrivit Isaia 64, 6). Ce e cârpa lepădată, ca să vă daţi seama ce este dreptatea omului şi cât de fals este în judecăţile lui ? Fiindcă nu era vată, se foloseau cârpe şi acea cârpă folosită, bună de aruncat, aceea este dreptatea omului. Ce nuanţat şi cât de frumos arată Proorocul David, că aşa este omul, pervers. Numai tot ce-i convine e bun, iar când îl mustri, nu-i deloc pe placul lui şi primul lucru pe care-l face, urăşte pe cel care caută să-l îndrepte. Aceasta nu este o dreptate în mintea ta, omule.

Mărturiseşte istoria de marele împărat, Cezarul Romei, a crescut un copil de suflet, l-a adus mâna dreaptă a lui, voia să-l ridice până sus. Şi la primul complot cu generalii lui, l-a văzut tocmai pe acela că a ridicat barda şi şi-a ascuns ochii sub toga lui, zicându-i – vorbă care a rămas în istorie: Şi tu Brutus, fiul meu Brutus ? Adică care te-am crescut, te-am înnobilat, tu mă înjunghii ? Şi-a ascuns privirea să nu mai vadă acest sacrilegiu. Cred că şi Hristos ar fi spus: Şi tu Brutus ? Şi tu fariseule, saducheule şi cărturarule ? Voi, rabinilor, care sunteţi înnobilaţi de aici, din dumnezeirea Lui, voi ridicaţi barda asupra Lui ?

Iubiţi credincioşi, mare înţelepciune este pentru om ca să-şi cunoască, cum este o vorbă populară, lungul nasului. Cred că nimic nu este mai slăvit decât omul care este smerit, este plin de înţelepciune şi frumos din toate părţile. Această dreptate pe care o pozează omul cât mai retoric, mai îmbietoare în cuvinte blânde, o găsim la toate colţurile şi în toate mahalalele, o găsim începând din crucea bisericii la timpurile acestea apocaliptice, prin palate imperiale şi chiar şi în marginea societăţii. Minciuna domneşte. Acela este un om care poate evada, ce-L ia braţ la braţ şi cel mai bun prieten pe Ziditorul lui.

Dragi credincioşi, oamenii dintotdeauna când au fost plini de păcate au căutat să se răzbune asupra Ziditorului lui. Păcatul este acel gol care pune peste minte această platoşă, îngroşându-i mintea să nu mai evadeze spre cele dumnezeieşti. Aşa a făcut viaţa tâlharului, păcatele l-au adus până pe cruce. Îl vedem pe unul cum rămâne în răutatea lui şi în împietrire, iar celălalt de acolo evadează şi în crampele morţii spune: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta (Luca 23, 42). Nimic nu este mai distrugător în viaţa unui om decât împietrirea. De această împietrire au dat dovadă cei ce L-au răstignit pe Hristos. De această împietrire au dat dovadă până în zilele noastre oamenii care s-au folosit de Dumnezeu şi continuă să se folosească, dar de fapt nu cred în nimic.

Aduceţi-vă aminte de Iulian împăratul, Iulian Paravatul sau Apostatul cum a fost numit. La 8 ani era în pericol de a muri şi a scăpat la biserică. S-a născut în familie creştină, dar când s-a văzut în drepturile puterii, a apostaziat şi a redeschis templele. Credea că Îl învinge pe Dumnezeu. N-a fost aşa. Un alt împărat după el, Anastasie, simpatiza cu monofiziţii. Tot a fost sfătuit: împărate, nu este bun cugetul tău. Se răzbuna, până într-o zi când a venit judecata lui Dumnezeu şi un trăsnet l-a fugărit în tot palatul. Plesnea ca un bici în spatele lui trăsnetul, crampele morţii nu puteau să-i aducă pacea. Fugea în toate colţurile palatului şi a trăit stresul morţii până când a pierit după dreptatea lui Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte de cel ce a reînviat iconoclasmul, Leon Armeanul. La fel a făcut şi a fost omorât în sfântul altar, în partea dreaptă a sfintei mese, acolo şi-a scurs sângele. De ce ? Acolo a sfărâmat icoana Mântuitorului şi a călcat-o în picioare. Acolo a binevoit Dumnezeu ca să-i facă judecata. Atâţia şi atâţia care s-au perindat prin puterile lumii au murit ca nişte câini şi au trăit ca nişte lei şi poate au ajuns ca nişte vulpi, nu au fost decât nişte Irozi.

Iubiţi credincioşi, duşmanii Bisericii şi ai lui Hristos nu au lipsit niciodată. Şi totuşi Cel ce ne-a zidit şi i-a zidit şi pe aceia a fost îndelung răbdător şi milostiv, căutând că poate omul venindu-şi în fire, se îndreaptă. Mulţi din ei n-au făcut aşa.

Astăzi, Biserica serbează şi pe Sfântul Grigorie Palama, după cum a lăsat în tradiţie. Un arogant din Calabria, din Italia, un mare dogmatic, a lansat un eres care putea să fie zbuciumător în Biserică, că lumina de pe Tabor, în care S-a arătat Mântuitorul, ar fi creată şi nu izvora din Dumnezeu. În felul acesta Îl arăta pe Hristos că nu este Dumnezeu desăvârşit. Ca să înţelegeţi frăţiile voastre, neintrând în dogmatism, şi pericolul şi totodată frumuseţea apărării acestui lucru dogmatic, mă voi referi la aştrii de pe cer. Soarele are lumina dinlăuntricul lui, luna nu are lumina ei. Ea este luminată de către soare şi ca o oglindă aruncă lumina pe pământ. Proorocii şi toţi pământenii care au făcut minuni, până şi a învia morţii, nu izvorau dinlăuntricul lor acest dar, ci era dat de Dumnezeu. Pe când Mântuitorul astăzi şi în toate minunile care le-a făcut în viaţa Lui pământească, le făcea nu chemând pe altcineva, ci ca un Dumnezeu, adică El era izvorul, El era Dătătorul darului.

Oamenii nu au darul, ci Îl cheamă pe Hristos prin rugăciuni, cum făceau apostolii: În numele lui Hristos, ridică-te ! În numele lui Hristos, Tavita, scoală-te ! Şi tuturora, în numele lui Hristos, diavole, ieşi din om ! Pe când Hristos îi spune: Iartă-ţi-se ţie păcatele. Ia-ţi patul şi umblă. A ierta păcatele nu este a omului, ci a lui Dumnezeu, că preotul când mărturiseşte şi iartă păcatele cheamă puterea lui Dumnezeu şi numele lui Iisus Hristos de la care a luat darul să te ierte.PC. Predici 68 2

Deci despre această lumină grăieşte Sfântul Grigorie Palama, care a rămas un mare bărbat apărător pe la 1300, apărător al credinţei în faţa catolicilor care zdruncina din temelii Ortodoxia, şi a agarenilor. Această apărare a dreptei credinţe în faţa acestor duşmani avea să-l coste viaţa mai târziu, suferind multe suplicii, atât de la turci, de la otomani, de la islamici, cum vreţi să le mai spuneţi, aceşti păgâni, cât şi de la catolici.

 

Sfântul Ierarh Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului

 

Iubiţi credincioşi, de ce Hristos S-a oprit la acest om, la acest slăbănog ? De ce a lăsat ca să se spargă acoperişul ? Oare nu ştia că-l aşteaptă un îndurerat ? A lăsat Dumnezeu pe om ca în faţa tuturora să arate şi credinţa şi nădejdea totodată. Mulţi oameni suferă din ce în ce mai crunt, mai ales la zilele acestea, şi suferinţa cred că abia a început. Să nu vă împuţinaţi la suflet, pe faţă îşi arată colţii fiara. Să nu te temi, turmă mică (Luca 12, 32). Lupte din stânga, din dreapta, din toate părţile, omului nu i-a rămas decât Dumnezeu. Nu alergaţi la dumnezei străini, luaţi-vă mijloacele de precauţie şi de ajutor Hristosul cel adevărat. Nu cumva să vă treziţi în ceasul durerii bătând la o uşă părăsită. Vi se aduc şi vi se vor aduce din ce în ce mai mulţi hristoşi. Nu credeţi ! Se pregăteşte prin ştiinţă să apară pe cer Hristos, Buddha şi Mahomed, şi grăind ! Să nu credeţi ! Despre acestea a spus şi Mântuitorul: Vor apărea hristoşi şi vor spune iată Hristos colo, iată dincolo. Şi morţi vor învia, să nu credeţi (Matei 24, 23-24). Cum a spus şi în Evanghelia de astăzi: Eu sunt uşa, eu sunt lumina, prin mine de va intra cineva, şi va ieşi, păşune va afla. Şi alte oi am care nu sunt din staulul acesta şi mi se cade să le aduc (Ioan 10, 9, 16).

Cum v-am mai şi spus şi dacă repet îmi cer scuze, dar nu strică. În traducerile ecumenice, chiar de către Biserica oficială, au început să pună: Şi alte oi am, care sunt din staulul acesta şi pe acelea mi se cade a le aduce. Eu aş socoti o bătaie de joc pentru aceşti înţelepţi, cum de pot cugeta aşa ceva ? Dacă ar învia Graur, i-ar mustra, că nici literar nu este. Dacă sunt în staulul tău, de unde s-o mai aduci, că o ai în casă ? Deci iată numai o conjuncţie, că nu sunt, şi ştergând-o ce conotaţie dă.

Iubiţi credincioşi, duşmanii lui Hristos sunt din ce în ce mai înverşunaţi la timpul acesta. Cred că se îndrituieşte cuvântul proorocului: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi noroadele au cugetat cele deşarte asupra Domnului şi asupra unsului lui (Psalmi 2, 1). Se porneşte o armată din ce în ce mai puternică asupra Hristosului celui adevărat. Sunt ştiri din ce în ce mai cutremurătoare, trebuie să se rezidească Templul lui Solomon, acolo unde va fi întronizat antihrist. Toate acestea – îl repet pe un ziarist care a avut curajul să spună – tot ce se întâmplă în lume la ora actuală e doar pentru un singur lucru, de a se rezidi Templul lui Solomon. Dar oamenii sunt debusolaţi prin fel de fel de ritori, care grăiesc fiecare în graiul lui, dar este un lup îmbrăcat în oaie, deturnează minţile oamenilor de la adevăr.

Ştiţi că în antichitate, în Imperiul Roman, circula vorba: dă plebei şi pâine şi circ. Este vie acea dogmă, aş putea să spun, acea filozofie a timpului de atunci, cu atât mai mult astăzi. Cu alte cuvinte, dă-i prostului să mănânce ca la troacă, sau în iesle, că noi avem timp să facem în linişte în cotloanele noastre totul. Nu politizez cuvântul, îl spun în exclusivitate pentru Biserică, că eu nu apăr trupul, apăr sufletul. Cum a fost slăbănogul de astăzi, el s-a vindecat la minte, la suflet, L-a conştientizat pe Dumnezeu, că apoi a rămas fidel toată viaţa. Aşa şi frăţiile voastre, desfundaţi acoperişul casei minţii, înţelegeţi-L pe Dumnezeu, ca şi El să ne înţeleagă în ceasurile grele ale vieţii noastre. Nădejdea în Dumnezeu nu moare niciodată.

Mărturiseşte istoria de un sultan, un islamic, un păgân, a condamnat la moarte un comandant de-al lui, un general. C-o fi fost vinovat sau nu, prea puţin contează. Când călăul să se înfrupte din sângele lui, a avut o zvâcnire a minţii acel condamnat la moarte şi a spus aşa: Stăpâne, îndurare ! Iar acela, sultanul, care avea decizia asupra acelui condamnat, cumva s-a înmuiat în decizia lui şi i-a spus: Cum vrei să mori ? că de murit tot murea. Iar el a stat un pic şi a gândit şi a spus: Stăpâne, de bătrâneţe aş vrea să mor. Şi l-a iertat. Ce cugetare frumoasă cu preţul vieţii. Pentru frumuseţea cugetării l-a iertat şi a trăit şi a murit de bătrâneţe. Dacă la un păgân este aşa, dar la Dumnezeu, care este atât de bun, şi L-am văzut de nenumărate ori în bunătatea Lui cu cei suferinzi. Într-adevăr, iată mâna care ridică pe cel din gunoi şi-l aşează cu boierii săi (potrivit Psalmi 112, 6-7). Dar ca să mergi pe această cale atât de lungă totuşi pentru om, îţi trebuie o mică sforţare, că restul completează Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi, aş vrea din tot sufletul şi din toată fiinţa, prin aceste nimicnicii cu care mă muncesc ca să le expun, să-L înţelegeţi pe Dumnezeu în adevărata-I faţă şi totodată să ne înţelegem noi pe noi înşine cât de mici suntem faţă de Cel ce ne-a zidit, cât de răi faţă de Cel ce este bun.

Lui să-I dăm slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.