Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Tomei 2012, Bucureşti

 

Deci fiind seară în ziua aceea întru una din sâmbete, şi uşile fiind încuiate, unde erau ucenicii adunaţi pentru frica iudeilor, venit-au Iisus şi au stătut în mijloc şi au zis lor: pace vouă. Şi acestea zicând, au arătat lor mâinile şi coasta sa. Şi s-au bucurat ucenicii, văzând pre Domnul. Deci au zis lor Iisus iarăşi: pace vouă; precum m-au trimis pre mine Tatăl, şi eu trimit pre voi. Şi acestea zicând, au suflat şi au zis lor: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.

Iar Toma, unul din cei doisprezece, care se zice Geamăn, nu era cu dânşii când au venit Iisus. Deci au zis lui ceilalţi ucenici: am văzut pre Domnul. Iar el le-a zis lor: de nu voiu vedea în mâinile lui semnul cuielor, şi de nu voiu pune degetul meu în semnul cuielor, şi de nu voiu pune mâna mea în coasta lui, nu voiu crede. Şi după opt zile iarăşi erau înlăuntru ucenicii lui şi Toma cu dânşii, venit-au Iisus, fiind uşile încuiate, şi au stătut în mijloc şi au zis: pace vouă. Apoi au zis lui Toma: adu-ţi degetul tău încoace şi vezi mâinile mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta mea, şi nu fi necredincios, ci credincios. Şi a răspuns Toma şi a zis lui: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Zis-au Iisus lui: căci m-ai văzut pre mine, Tomo, ai crezut; fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut. Multe încă şi alte semne au făcut Iisus înaintea ucenicilor săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta; iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, viaţă să aveţi întru numele lui (Ioan 20, 19-31).


De nu aş fi venit şi nu le-aş fi arătat lor, păcat nu ar avea (Ioan 15, 22), spune Mântuitorul. Având în vedere că Ziditorul cunoaşte tot din om, cu atât mai mult Îl putem pricepe că în lucrarea Lui dumnezeiască de a-l mântui pe om, de a-l reînnobila, nu a rămas cu nimic dator omului. Aşa cum prin pleiada de sfinţi prooroci, de-a lungul miilor de ani, a promis că va veni Mântuitorul, că va veni Cel în drept ca să-l scoată pe om din gheara morţii, aşa a şi împlinit. Cu lux de amănunte a proorocit Domnul, a promis omului şi lui nu-i trebuia decât să-şi îndrepte viaţa şi să aştepte. Cum spunea Apostolul Pavel, că nu tot ce este bun este folositor, nu tot ce este bun zideşte, şi nu vreau să mă biruiesc de ceva (potrivit I Corinteni 10, 23), aşa şi de-a lungul istoriei, nu tot ce cerea omul de la Dumnezeu era bun.

Ceea ce a fost Dumnezeu şi este comun a inoculat în singurul popor din lume, poporul mesianic, până la venirea Domnului. Iar de atunci încoace pentru ei s-a închis uşa, a lăsat pe noul Israil să arate omului când greşeşte, să se şi îndrepte, că nu îi vrea pierzarea imediat. Nimic nu este mai grav, mai pierzător în om ca împietrirea. Atunci când omul intră în împietrirea minţii, deja nu mai poate să mai iasă de acolo, doar dacă binevoieşte Ziditorul cerului şi al pământului să te scoată, dar nu înainte de voinţa ta.

Domnul în drumul Său pământesc, în cei trei ani şi jumătate de propovăduire, a mai înviat morţi: a înviat-o pe fiica lui Iair acasă la el, acolo în casa tatălui fiicei (Marcu 5, 22-43; Luca 8, 41-56); l-a înviat pe fiul văduvei, dar de data aceasta în afara cetăţii când ajungea la cimitir (Luca 7, 11-16) şi apoi ultima, înainte de jertfa Sa pe cruce, l-a înviat pe Lazăr (Ioan 11, 1-45). Toţi de diferite situaţii sociale şi totodată în diferiţi ani şi locaţii şi vârstă. Ne punem întrebarea: oare acestea doar s-au nimerit sau le face Dumnezeu cu mare înţelepciune, cu mare tâlc pentru om ?

Fiica lui Iair moare în casa tatălui său. Este chemat Domnul. Venind şi văzând zdrobirea inimii tatălui acelei moarte, îi întinde mâna şi readuce sufletul în ea, redând-o vie tatălui ei, familiei. Prin această fiică curată, această fecioară simbolizează Dumnezeu pe omul păcătos la nivel de gând. Gândurile se clocesc în mintea noastră, şi cu cât îl învecheşti în minte, cu atâta devii un posibil executant al gândului şi bineînţeles ulterior poate chiar o victimă. Deci şi gândul, dacă nu ar fi, nici nu ai lucra. Şi, în general, cum mintea care nu este la lucrul duhovnicesc, este ca un armăsar, este ca un cal sălbatic alergând pe câmpuri fără nici un stăpân, imediat se umple de aceste gânduri mizerabile şi cred că este de prisos cuvântul, că vedem în viaţa noastră cât de repede mintea îşi găseşte de lucru şi tocmai în cele curveşti şi obscene.

Prin fiul văduvei, care deja este mort şi îl duce la groapă, simbolizează omul care deja execută păcatul. Şi aşa cum fiul văduvei era dus într-o trenă de oameni, cum de obicei se petrec morţii la groapă, aşa păcatul este făcut ca într-o cetate pentru om: în cetatea îngerilor, că îngerii sunt prezenţi tot timpul lângă noi. Acesta este omul care făcând păcatul şi continuându-l, deja el se răneşte până când moare, moartea aceea sufletească.

Prin Lazăr arată Dumnezeu pe omul care este prins deja în capcana patimilor de unde nu mai poate să iasă. Acesta era mort de patru zile, era înfăşurat cu giulgiul acela, cum era obiceiul iudeilor şi legat cu o faşă. La fiica lui Iair nu zice nimic Mântuitorul, doar întinde mâna. La fiul văduvei îi zice: Tânărule, ridică-te şi în felul acesta se reîntoarce sufletul în el. La Lazăr ridică ochii spre cer, întreabă: Unde l-aţi pus ? Oare era ascuns Mântuitorului unde este îngropat Lazăr ? Nicicum. Îl arată pe om cu alte cuvinte în ce poate să cadă. Oamenii care nu au un discernământ şi execută păcatul sunt nişte cadavre vii. Dacă am putea să mirosim în jurul lor, e o duhoare groaznică, e parfum un putregai de om, intrat în putrefacţie. Omul puturos, omul păcătos afundat în mocirla păcatului îl simbolizează pe Lazăr. Este înfăşurat de jur-împrejur şi cu acea faşă, cu alte cuvinte lanţul păcatelor te-a înfăşurat şi tu nu mai poţi lucra.

Uitaţi-vă, frăţiile voastre, la oameni care din ce în ce mai mult sunt încorsetaţi în aceste patimi. Vedeţi un beţiv, oricât ai sta lângă el, în orice grai i-ai grăi, degeaba. Acela îl simbolizează pe Lazăr înfăşurat şi nu mai poate să iasă de acolo. Nu mai poate lucra. Sau cum este mai de actualitate şi cred că mulţi dintre frăţiile voastre vă confruntaţi, în special în rândul copiilor, un drogat. Nu mai ai ce-i face. Acela îl simbolizează Lazăr prin acea înfăşurare. Venind Mântuitorul la el, lăcrămează. El ştie unde se duce omul prins în aceste patimi. El este Ziditorul nostru şi cu atât mai mult îţi cunoaşte statutul tău în care zaci şi cum trebuie să fii şi greu nu este ca să te ridici, dar nu vrei.

 

PC. Predici 69 2

Învierea lui Lazăr
Frescă din Biserica Creţuleşti, secolul al XVII-lea

 

Aceşti trei i-a înviat Mântuitorul în diferite locaţii, dar minunile care s-au făcut, ca tunetul s-a dus vestea despre ele. Vedem mulţimea nevinovată per total – vox populi, vox dei, cum a rămas din antichitate: vocea poporului, vocea lui Dumnezeu –; Îl cunoşteau că Acesta este Mesia, singurii care n-au vrut, au trecut în împietrire, erau cărturarii, fariseii şi arhiereii. Aceste învieri pe care le-a făcut Mântuitorul înainte de moartea Lui pe cruce puteau să fie cu mare înţelepciune înţelese de către cei ce L-au răstignit pe Domnul. Nimeni nu putea să redea viaţa şi totodată pentru zilele noastre, pentru păruţii înţelepţi ai zilelor noastre, i-a umilit Dumnezeu, că dacă va zice că atât fiica lui Iair cât şi fiul văduvei erau doar în moarte clinică, care este la modă acuma, iată-l pe Lazăr că nu mai era în moarte clinică, el începea să se descompună şi Dumnezeu îl învie.

Iubiţi credincioşi, învie Mântuitorul a treia zi după moartea Lui pe cruce. A murit vineri după-amiază şi a înviat duminică de dimineaţă la răsăritul soarelui. Iudeii deja au scăpat de acest tâlhar, cum L-au numit, de acest înşelător. Atât de mult se bucurau, cum niciodată în istoria lor nu au avut un Paşte mai fericit. De data aceasta, ei şi-au adus aminte când au intrat la sărbătoarea Paştelui că a spus Mântuitorul în cuvintele Lui că a treia zi va învia. Totuşi era un semnal de alarmă pentru ei, cei ce L-au răstignit. Merg la Pilat care era în drept să le dea voie să pecetluiască mormântul. Cât de trupeşte gândeşte omul, cât de murdar chiar gândeşte atunci când este prins măcar la minte, autor moral, cu ceva mârşav. De vreme ce L-au văzut pe Mântuitorul din lucrul mâinilor Lui că este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, au început să nu mai înţeleagă, mintea era paralizată şi treceau în împietrire. Au pecetluit mormântul cu pecete materială şi omenească, credeau că aceasta va opri învierea Domnului, lucru care s-a şi întâmplat de dimineaţă, duminică. Ostaşii care străjuiau mormântul au văzut îngerul, au văzut lumina la sfântul mormânt, că era încă întuneric, şi cum piatra s-a dat la o parte şi Domnul a ieşit din mormânt, iar peceţile au rămas intacte.

În râvna ei, o vedem pe Maria Magdalena cum nu avea linişte, disperată că i L-a luat pe Domnul ei şi Domnul nostru, pe Dumnezeul ei şi Dumnezeul nostru şi L-au omorât mişeleşte. Se ducea mereu la mormânt, iar când s-a dus ultima dată a văzut piatra descoperită şi când s-a uitat în jur, în suferinţa sufletului ei, l-a văzut pe înger. Apoi Îl vede pe Domnul şi crede că este grădinarul şi zice: Unde L-ai pus pe Domnul ? (Ioan 20, 15) Iar grădinarul, de fapt, nu era decât Domnul. Şi i-a spus: Marie, nu te atinge de mine, că încă nu m-am suit la Tatăl meu şi Tatăl vostru (Ioan 20, 17). Toate cuvintele acestea sunt măsurate şi nu rostite cum le rostim noi de obicei. Ne arată că Tatăl Lui, Dumnezeu Tatăl, este şi Tatăl nostru. Toţi cei ce-L credem că este Dumnezeu desăvârşit şi S-a întrupat, smerindu-Se pe Sine, din Fecioara Maria şi S-a făcut om şi a înviat, suntem fraţii Lui. Rămâne doar în custodia omului, nu a îngerului, nici a lui Dumnezeu.

Iată-L pe Domnul înviat şi de acuma avea să Se arate ucenicilor. Ostaşii sunt primii soli care merg la arhierei şi tocmai când trăiau gustul Paştelui în pocale aurite şi mâncau carnea mielului, vin ostaşii, traumatizaţi şi fizic şi psihic, spunându-le uluitoarea veste: a înviat Acel pe care voi L-aţi răstignit. Şi când le-au spus, nu mai aveau poftă de mâncare, nici de băutură. Stomacurile lor pline au devenit pustii; şi-au adus aminte de Cel pe care L-au răstignit. De acuma începeau să înţeleagă Scripturile, dar era tardiv. Totuşi în împietrirea lor, le dau bani acelor ostaşi şi să spună tuturora în cetate că au venit noaptea, ei dormind, au venit ucenicii şi L-au furat (potrivit Matei 28, 13). Un lucru de minciună să ştiţi că niciodată nu rezistă, oricât de cosmetizată ai s-o faci, cât de deştept ai fi tu, de retoric, ea undeva răsuflă, că minciuna este de la diavol. Această minciună au lansat-o tot în urechile celor de teapa lor, că pe Domnul de acuma nu-L mai putea opri nimeni.

Ucenicii s-au zăvorât în casa unuia dintre apostoli şi acea zăvorâre nu era decât din pricina furioşilor iudei. Îi căutau şi pe ei ca să-i omoare. Şi iată-L pe Domnul, cunoscând inimile acelora, cum vine către seară, prin uşile încuiate. Stăm şi ne gândim: oare nu putea să bată la uşă ? Că Domnul era într-adevăr un Domn şi la propriu şi la figurat. N-a bătut la uşă, că le era frică ucenicilor când auzeau un mic zgomot. Că ce s-a întâmplat în Ierusalimul timpului aceluia, toţi erau într-o mare primejdie de moarte, aşa de puternică era mânia, răzbunarea pe Dumnezeu şi pe Fiul lui Dumnezeu. A venit Domnul cu pacea-I care-L caracteriza şi primul lucru care-L face, le spune: Pace vouă (Ioan 20, 19).

Putem să zicem şi noi şi oricine, limba oase nu are, dar s-a arătat pacea lucrativă în sufletele fiecăruia. L-au văzut pe Domnul sângerând, că toate ranele Domnului nu s-au cicatrizat, nu s-au închis, ele rămân sângerânde până la A Doua Venire şi la Judecată ca mărturie: tu popor mesianic, iată ce Mi-ai făcut, iar tu noule Israil Mi-ai întreţinut rănile prin păcate. Apostolii s-au liniştit, erau de acuma nu toată ceata, ci numai zece. Unul din ei a lipsit, Toma, care se zice Geamăn. Să nu mergem în tâlcuiri de ce Geamăn, cum îi zicea lui Simon Petru: tu eşti Chifa. Aşa îi zicea lui Toma în ebraică. Când a venit şi Toma printre ceilalţi ucenici şi a aflat vestea, s-a îndoit şi a spus: Nu cred. De nu voi pune degetul în ranele Lui, nu voi crede (potrivit Ioan 20, 25).

Deşi Domnul nu era de faţă când a rostit această neîncredere, nu era de faţă material, dar fiind Dumnezeu omniprezent, logic e că a văzut nedumerirea lui. Şi duminica viitoare vine iarăşi la apostoli, unde era şi Toma, tot prin uşile încuiate şi aceeaşi rostire frumoasă şi binevenită pentru toţi apostolii, o aud ei: Pace vouă. Îşi îndreaptă Domnul faţa către Toma şi îi spune: Adu-ţi degetul tău şi pune-l în ranele mele, adu-ţi mâna ta şi pune-o în coasta mea (Ioan 20, 27). Toma ştia ce i S-a întâmplat Domnului pe cruce şi mai ales că şi coasta a fost împunsă, dar nu a ieşit numai sânge, ci sânge şi apă, care este caracteristic omului proaspăt mort. Când s-a pătat de sângele Domnului, nu i-a mai trebuit mărturie şi a spus: Domnul meu şi Dumnezeul meu (Ioan 20, 28). Este prima mărturie şi nu de oriunde, de la unul din apostoli, care L-au văzut pe Domnul la toate lucrurile Lui, ca un Dumnezeu desăvârşit, lucrându-le aceste minuni.

 

PC. Predici 69 1

Sfântul Apostol Toma punând degetul în coasta Domnului
Frescă de la Mânăstirea Cozia, secolul al XVI-lea

 

Îl mărturiseşte că este Domn, aceasta arătând firea trupească a lui Hristos, că atât ranele cât şi sângele Domnului erau materiale, şi apoi Dumnezeul meu, acuma cu adevărat, iată pentru toată lumea de acuma încolo, eu mărturisesc că Tu eşti om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Ai înviat ca un Dumnezeu. Acea nedumerire şi necrezare a lui Toma să nu credeţi că era din firea lui. Anume lasă Dumnezeu acest lucru simbolizând pe oamenii ultimelor veacuri care, după cum şi vedem, aşteaptă minuni. Aţi observat, frăţiile voastre, când vă confruntaţi cu elevaţii şi deştepţii fii cum vă contrează: l-ai văzut tu pe Dumnezeu ? Numai o aripă de înger să-ţi vină, cine eşti tu deşteptule, ai îngheţa pe loc ! Sau cât de mare ai fi în lume, dar nu Se compromite Dumnezeu cu tot tâmpitul, iertaţi-mi expresia.

Oamenii au impresia că sunt extraordinar de culţi şi elevaţi că de acuma ştiu să butoneze. Scumpul meu, aşa cum într-o doamnă sau domnişoară nu stă ceea ce spânzură pe ea, sau cât de cochetă este, sau la ce machiaj şi ce aur pune pe ea, aşa şi în tine, să nu crezi că asta îţi este înţelepciunea. Să nu crezi că cei dinaintea noastră au fost proşti şi tu eşti deştept. Rădăcina sunt aceia, dar gândeşte-te tu ce gândeşti în felul acesta, cel de mâine cum te va surclasa când va gândi tot ca tine. A fi un om integru, a fi un om înţelept, a fi un om frumos este în caracter şi în ceea ce faci pe seama semenilor tăi, în jurul semenilor tăi. Atunci poţi fi calificat că eşti un om binecrescut, un om deştept, un om manierat.

Cât de deştepţi erau cărturarii atunci şi rabinii ! Au ajuns talpa. Să nu credeţi că Iuda era un tâmpit. Era foarte deştept, dar îl stăpâneau patimile, era ascunziş în inima lui şi când a venit vremea de la Dumnezeu, s-a copt acel ascunziş şi a refulat. Aşa vedem şi la oamenii din toate etapele istoriei, dar mai ales în etapa contemporană nouă. De multe ori îmi pun întrebarea şi tare m-aş bucura s-o audă cei de pe stilul nou: de la nenumăraţi slujitori aud cuvinte de adeverire că asta este credinţa cea adevărată, mărturisită prin atâtea minuni. Nu că o spunem noi, şi totuşi nu aleg o cale dreaptă. E mai bun puful, e mai moale scaunul, sunt mai parfumate pocalele, dar nu uita că vine vremea când acestea nu te vor mai ajuta şi vei da seama, după cum spune Apostolul Pavel, vei lua plata după cum ai şi lucrat (potrivit II Corinteni 5, 10). Aveau puterea de a discerne în Ierusalim aceia de demult. Au fost prezenţi la toate minunile Domnului; în loc să se lumineze şi să lucreze fapta bună şi mântuitoare, au trecut în împietrire. Soarele a răsărit şi a apus, el acolo răsărind cum spune înţeleptul, şi peste aceştia au venit, s-au scurs ani şi ani, dar când cu rânduială dumnezeiască le-a venit sfârşitul, s-au lovit de acest zid tare care este Hristos.

Iubiţi credincioşi, Toma a încredinţat pe tot omul că Acesta este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Însuşi Mântuitorul a spus apostolilor: Rămâneţi în Ierusalim, până când va veni făgăduinţa pe care eu v-am făgăduit-o. Nu vă depărtaţi de Ierusalim (potrivit Faptele Apostolilor 1, 4), lucru care l-au şi făcut. Timp de 40 zile, Mântuitorul Se mai arată ucenicilor. S-a arătat lui Petru şi l-a vindecat de prihana care era cutremurător de apăsătoare pentru el, şi îi spune: Petre, mă iubeşti tu pe mine ? (potrivit Ioan 21, 15 şi următoarele) Doamne, cum să nu te iubesc ? Dar nu-L mai privea în ochi de acuma pe Domnul, că s-a lepădat de Domnul la curtea lui Pilat. Paşte oile mele, paşte mieluşeii mei. De trei ori îi iartă lepădarea aceea de trei ori în curtea lui Pilat. L-a vindecat şi pe el şi pe toţi ceilalţi, fiecare după cum au greşit.

La 40 zile, Domnul Se înalţă la cer cu tot cu trup de pe Muntele Eleonului. Acolo, în văzul ucenicilor şi al îngerilor, Domnul Se înalţă cu tot cu trup. Mă uit la împietriţii de astăzi. Atâta mai scotocesc în istorii, dar şi istoriile, să ştiţi, paginile istoriei sunt contrafăcute. S-a dus vestea de acele pergamente de la Marea Moartă. Cum boala de mii de ani au stat, peste o mie de ani acolo, şi le găseşte un cioban ? Şi ajung la înţelepţii lumii şi atâta le mai stoarce şi le învârte în stânga şi în dreapta, ca să scoată că de fapt Mântuitorul a fost un simplu om. Giulgiul din Torino este atât de analizat şi încă nu s-au luat toate, ca să scoată chipurile ADN-ul, cum e la modă acuma, că din giulgiu corespunde cu Mântuitorul. Ulterior, să găsească şi mormântul Mântuitorului.

Ideea care este ? Şi ştim cine face aceste lucruri. Ca să arate că, de fapt, Mântuitorul a fost un simplu om, a fost îngropat şi cu alte cuvinte, anulând Înălţarea, căci dacă Mântuitorul venea pe pământ şi S-a născut în trena de minuni, dacă S-a răstignit, dacă a înviat şi nu S-a înălţat la cer cu tot cu trup, lucrarea Lui era moartă. Şi tocmai aici punctează cei ce L-au răstignit: să anuleze Înălţarea Domnului la cer şi că a murit. Că, de fapt, chintesenţa lucrării Domnului pe pământ era de a curăţi trupul acesta, haina aceasta, pârga care a dat-o omul pentru împăcarea cu Dumnezeu, şi Dumnezeu de acolo la 10 zile după Înălţare să trimită Duhul Sfânt, schimbându-şi daruri cei beligeranţi: omul şi Dumnezeu, prin Faţa a doua a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria. Cât de discret se lucrează, şi bineînţeles că găsesc nişte oameni pe limbajul lor, şi în felul acesta ca nişte hiene în pustie culeg cadavrele.

Vă rog insistent, dragii mei, care vreţi ca să vă mântuiţi, să-L aveţi prieten pe Dumnezeu. Nu spun ca poruncă, cum spunea Sfântul Apostol Pavel, ci sfat vă dau: viaţa este una, nu mai credeţi în reîncarnări, în fel de fel de ideologii nebune. Ştiţi că au fost fel de fel de dezaxaţi în privinţa aceasta. Viaţa este una. Şi dacă ai câştigat toată lumea, cum spune Mântuitorul, şi ţi-ai pierdut sufletul, absolut nimic nu ai câştigat. Vedeţi cum ne stoarcem ca o legumă din frumuseţea noastră care ne caracteriza cândva. Oare crezi că te vei mai întoarce vreodată ? Câte farduri ţi-ai da şi câtă gimnastică şi aerobică şi ce mâncare ţi-ai mai face, tot într-un singur sens mergi. Mai degrabă, şlefuiţi-vă mintea, păziţi-o cât mai intactă la tot ce se întâmplă mizerabil, că nu ducem lipsă.

Întristător este că, începând de sus, special se caută să se ucidă Dumnezeu din minţile oamenilor. Fiecare este liber să facă cu conştiinţa lui, cu mintea lui, cu sufletul lui ce vrea. Dar nu uitaţi că dacă ţi-ai pierdut sufletul, nu ai câştigat nimic. Acestui Dumnezeu pe care L-a arătat Apostolul Toma să-I zicem şi noi: Domnul meu şi Dumnezeul meu, slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.