Predica PS Flavian Ilfoveanul din 20 august 2012

 

Ascultaţi altă pildă: un om era stăpân al casei, care a sădit vie şi o a îngrădit împrejur cu gard, şi a săpat într-însa teasc, şi a zidit turn, şi o a dat lucrătorilor, şi s-a dus departe, iar când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis pre slugile sale la lucrători, ca să ia rodurile ei. Dar lucrătorii prinzând pre slugile lui, pre unul l-au bătut, iar pre altul l-au omorât, iar pre altul cu pietre l-au ucis. Iarăşi a trimis şi pre alte slugi mai multe decât cele dintâi şi le-a făcut şi acelora aşijderea. Iar mai pre urmă a trimis la ei pre fiul său, zicând: se vor ruşina de fiul meu. Însă lucrătorii văzând pre fiul, au zis întru sine: acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm pre el şi să stăpânim moştenirea lui. Şi prinzându-l pre el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.

Deci, când va veni domnul viei, ce va face lucrătorilor acelora ? Zis-au lui: pre cei răi, cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători, care vor da lui rodurile la vremea lor. Zis-au lor Iisus: au nici odinioară nu aţi citit în Scripturi: piatra pre care nu o au băgat în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului, de la Domnul s-a făcut aceasta, şi este minunată întru ochii noştri ? Pentru aceea zic vouă, că se va lua de la voi împărăţia lui Dumnezeu, şi se va da neamului care va face rodurile ei. Şi cel ce va cădea preste piatra aceasta, se va sfărâma; iar preste care va cădea ea, îl va spulbera (Matei 21, 33-44)

 

Duminica a XIII-a după Cincizecime

Sfântul Prooroc Samuil

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Multe minuni a făcut Mântuitorul pe pământ cât a trăit, chiar încă de la începutul vieţii Lui pământeşti şi până când a şi apus pe cruce. Toate acestea le-a făcut Domnul spre învăţătura şi a celor contemporani care L-au şi răstignit, şi rămânând vii acele învăţături până în zilele noastre şi cât va trăi lumea. Având în vedere că Dumnezeu este Cel ce a făcut cerul şi pământul şi a pus atâta preţ pe om şi l-a împodobit cu atâtea daruri, fără numai că toate cuvintele Lui nu sunt de prisos, ci sunt doar de învăţătură şi de protecţie a omului împotriva urâtorului de bine, a celuia ce i-a pricinuit căderea lui Adam din rai şi împreună cu el tuturor oamenilor.

Îl vedem pe Mântuitorul intrând în Ierusalim aproape de moartea Sa pe cruce. După ce l-a înviat pe Lazăr din morţi şi s-a dus vestea ca un tunet în tot Ierusalimul, lumea trăia parcă clipe cu totul şi cu totul deosebite. Vestea minunilor Mântuitorului a cuprins toate ungherele Ierusalimului şi ale Palestinei. Acest tunet al minunilor Domnului nu s-a oprit doar la iudei, ci se cutremurau şi popoarele păgâne. Din acest motiv şi Mântuitorul merge din aproape în aproape spre sinagogă, merge mustrându-i pe aceia care au dus poporul în părăginire, mustrându-i pe aceia care de fapt au făcut din casa lui Dumnezeu casă de tâlhari (potrivit Matei 21, 13). Lumea a ieşit în străzi, aclamându-L pe Domnul Hristos în cele mai frumoase cuvinte, care au fost şi proorocite: Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului (Matei 21, 9). Mulţi dintre ei care nu L-au cunoscut se întrebau cine este Acesta căruia I se intonează aşa frumoase cântări. Cei care-L cunoşteau spuneau că este Iisus Nazarineanul.

După această primire atât de fastuoasă în Ierusalim, Domnul intră în sinagogă împreună cu ucenicii Săi şi vede în sinagogă puse mese unde se schimbau bani, se vindeau porumbei şi alte târguri. Le-a răsturnat Domnul acele mese, mustrându-i: Din casa Mea, care este casă de rugăciune, voi aţi făcut peşteră de tâlhari (Matei 21, 13). Această mustrare care era pe drept nu avea să facă decât să accelereze moartea Domnului, să agraveze culpa venită din partea nu a celora ce Îi strigau Osana, ci a cărturarilor, a fariseilor, a saducheilor, a rabinilor care stăpâneau prin sinagogă poporul.

Merge mai departe Domnul în Ierusalim şi vrea să ia roade dintr-un smochin. Dar îl găseşte fără smochine şi atunci îi spune: Să nu mai faci rod în veac (Matei 21, 19) şi pe loc smochinul s-a uscat. Această minune făcându-se în văzul tuturora, cărturarii Îl întreabă pe Domnul: Cu ce putere faci aceasta ? Iar Domnul le spune: Vă voi răspunde dacă îmi veţi răspunde şi voi la o întrebare. Botezul lui Ioan a fost din cer sau de la oameni ? Şi atunci ei imediat se gândeau în mintea lor: Dacă vom zice că a fost din cer, ne va spune de ce nu am crezut botezului lui Ioan, iar dacă vom spune că a fost de la oameni, ne vor omorî lumea cu pietre din cauză că Ioan Botezătorul avea o cutremurătoare rezonanţă, faimă în tot Ierusalimul şi era socotit unul dintre cei mai mari prooroci. Şi datorită acestei curse pe care le-a întins-o Mântuitorul îngâmfaţilor rabini şi n-au putut ca să răspundă, nici Domnul nu le-a dat răspuns (potrivit Matei 21, 23-27).

Merge mai departe Domnul şi le dă o replică la acele întrebări arogante ale cărturarilor şi le spune aşa: Un om avea doi fii şi i-a spus celui mai mare să meargă să lucreze în via lui. A spus că nu se duce şi mai târziu s-a dus. I-a spus şi celui mai mic să se ducă în vie să lucreze şi a spus că se duce, dar nu s-a dus. Care este mai mare dintre cei doi în faţa tatălui lor ? Nu aveau replică decât să spună că cel mai mare care a spus că nu se duce şi s-a dus (potrivit Matei 21, 28-31). Şi apoi mustrându-i, le tâlcuieşte cuvântul, zicându-le: Amin, amin zic vouă, curvele şi vameşii vor lua împărăţia lui Dumnezeu, iar voi veţi fi scoşi afară (Matei 21, 31).

Prin această pildă, Mântuitorul împarte lumea în două, o parte fiind lumea întreagă şi geografic şi istoric, iar partea cealaltă era sinagoga, de fapt nu sinagoga, slujitorii sinagogii, poporul mesianic. Tot omul se naşte curat, intact, cast, feciorelnic, are cunoştinţă de Dumnezeu încă de când este mic, este chemat să vină să lucreze lui Dumnezeu Celui care i-a dat viaţă şi îi întreţine viaţa, dar din răzvrătire, ascultând şoaptele trupeşti, pleacă. Ostenit fiind, mai târziu, Îl conştientizează pe Dumnezeu că vede că prin trup nu a realizat nimic, a plecat zvelt din casa tatălui său şi ajunge un jerpelit, un jefuit, că şi frumuseţea şi averea şi tinereţea şi virtutea cu care a plecat la acest necunoscut drum i-au fost jefuite, şi atunci vine să lucreze cu mare dragoste în via Celui care i-a dat viaţă.

Pentru aceasta şi Mântuitorul îl asociază pe fiul cel mare cu tot omul care este pecetluit şi atâta-i de frumos ca un înger după botez. Dar totodată întorcându-se i se dă şi cheile împărăţiei lui Dumnezeu. Iar voi, fii mai mici, sinagoga, adică slujitorii sinagogii aţi ştiut legile lui Dumnezeu, aţi spus că veţi lucra via şi n-aţi lucrat-o. Fără numai că acela este mai de preţ, păcătosul aşa cum este, dacă se întoarce şi rămâne în această frumoasă întoarcere lucrător al viei până la sfârşitul vieţii câştigă împărăţia lui Dumnezeu faţă de cel care tot promite, voi face, dar nu azi, că astăzi am treabă, mâine voi face şi mâine îşi repetă aceeaşi scuză perversă.

Mergând mai departe, Domnul dă pilda de astăzi din Evanghelie, tot cu aceeaşi mustrare şi pentru acei contemporani Domnului, dar având în vedere că noi nu facem diferenţă din absolut nimic ce este trupul nostru şi gândirea noastră de cei de demult, fără numai că suntem prinşi şi noi în această pildă. Zice că un împărat avea vie, a împrejmuit-o cu gard, a pus turn de veghe în ea, a pus teasc şi a dat-o lucrătorilor cu înţelegere şi aceia ca să dea rodul la vremea sa. Via nu este altceva decât lumea, rodul lumii este pocăinţa, este fapta bună, este mântuirea; că aşa cum via este îngrijită şi în rostul vieţii ei dă strugurele mult aşteptat de către stăpân, aşa şi omul este asociat viţei de vie, care trebuie să muncească să dea rodul său. Gardul sunt legile lui Dumnezeu care îl îngrăniţuieşte pe omul cucernic, omul ascultător. Nu este o îngrăniţuire ca a unei fiare sălbatice, să fugă din grădina omului, ci este pentru protecţia lui, ca nu cumva venind fiara sălbatică să-l sfâşie. Turnul de pază sunt preoţii şi arhiereii, precum şi lucrătorii. Teascul este jertfelnicul lui Dumnezeu, jertfelnicul, sfânta masă unde Se jertfeşte Domnul Hristos la fiecare sfântă liturghie.

Evident că lucrătorii dacă nu îşi fac rostul rânduielii lor la timp pentru vie, via se părăgineşte. Au venit trimişii stăpânului să ia rodul, erau proorocii şi pe toţi i-au omorât iudeii. În cele din urmă a trimis împăratul pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul meu şi nu vor face şi lui precum au făcut celor de demult. Dar iată că fiului lui mai rău i-au făcut, că zicându-şi în mintea lor lucrătorii viei că acesta este moştenitorul, au făcut sfat şi l-au scos din vie şi l-au omorât. Şi au zis în mintea lor să moştenească împărăţia, să moştenească via stăpânului lor. Apoi vine Tatăl ceresc şi spune: Ce voi face lucrătorilor care i-au omorât pe toţi trimişii Mei, şi ştiau că sunt trimişii Mei, ca să ia rodul, în cele din urmă cu grea umilinţă şi cu grea moarte L-au omorât şi pe Fiul Meu. Fără numai că pe cei răi, rău îi voi pierde, şi lua-voi via Mea şi o voi da altor lucrători care vor aduce rodul la vremea sa.

Acest cuvânt pe care îl spune Mântuitorul înainte de moartea Sa pe cruce este o ultimă mustrare pentru cărturari, pentru farisei şi pentru rabini. Le-a arătat că via, adică Biserica lui Dumnezeu, pe care ei au făcut-o casă de târguri se va lua de la ei cu toate darurile şi via, adică Biserica va fi dată în mâna altor lucrători. Cu alte cuvinte, profeţeşte căderea din dar a sinagogii şi darurile aceleia se vor da fiicei ei, care este noua sinagogă, pentru Noul Israil, adică Biserica creştină.

Mântuitorul îi mustră în continuare, zicându-le: Au n-aţi citit în Scriptură de piatra care este în capul unghiului ? Cine va cădea peste această piatră se va sfărâma şi peste care va cădea piatra îl va spulbera. Atât de cutremurătoare este această hotărâre, această sentinţă, acest blestem am putea să spunem, pentru Mântuitorul, încât că ar trebui să sune până în zilele noastre în urechile tuturor oamenilor. Credinţa în Dumnezeu care este piatra din capul unghiului nu trebuie să ne părăsească sufletul nostru, gândirea noastră şi fapta noastră niciodată. De această piatră de poticnire de care spune proorocul, pusă în Sion, s-au împiedicat iudeii atunci. Tot omul care zace în păcat este socotit cel care cade peste piatră şi se sfărâmă asemenea unui cristal pierzându-şi identitatea, iar la judecată nu va avea nici o identitate, decât va împlini blestemul Domnului, care în altă Evanghelie spune: Pieriţi de la mine blestemaţilor în focul veşnic gătit îngerilor şi lucrătorilor lui (Matei 25, 41). Iar peste care va cădea piatra îl va spulbera, aceia care au pierit sub piatră au fost iudeii care L-au răstignit pe Mântuitorul, care nu au vrut să creadă şi împreună cu ei vor fi toţi ereticii care au mutilat identitatea Mântuitorului.

Iată, în scurt timp, cum îi pune la colţ Mântuitorul, mustrându-i pe aceia de demult. Ne gândim acuma, acel cuvânt al Domnului adresat slujitorilor sinagogii nu este viu şi în ziua de astăzi pentru fiii acelora ? Oare aceştia de azi care vând în cel mai ieftin târg tainele lui Dumnezeu nu împlinesc aceeaşi pedeapsă ca aceia ? Că a-L omorî pe Mântuitorul şi a-L scoate din vie nu înseamnă de acuma că o să vină în fiecare zi Mântuitorul să repete Muntele Golgota, Jertfa de pe Golgota. Ea s-a făcut atunci, o dată, de către oameni, scoţându-L pe Fiul lui Dumnezeu cu necinste din Ierusalim, iar cei de astăzi care nu împlinesc rânduiala în care sunt înnobilaţi, adică de lucrători ai viei, sunt urmaşii acelora de demult. Piatra de care a spus Proorocul David şi spune Însuşi Mântuitorul în această Evanghelie este aceeaşi, adică Domnul Hristos dus cu umilinţă pe crucea Golgotei.

Astăzi, prin ecumenism nu se face decât încetul cu încetul să-l scoată pe fiul împăratului din vie şi să-l ucidă pe un alt munte al Golgotei, o Golgotă imaginară care nu este alta decât muntele ecumenismului. La rândul nostru, fiecare cum suntem în treptele noastre, ar trebui să conştientizăm această frumoasă pildă a Mântuitorului de astăzi. Că fiecare din noi avem responsabilitatea de a ne mântui sufletul şi a lucra fapta bună în orice treaptă suntem. Ori că eşti călugăr, ori preot, ori diacon, ori arhiereu, ori creştin, ori tată, ori mamă, ori bărbat, ori femeie. Aşa cum fiecare împărtăşim puterea de viaţă a soarelui, bineţea aerului şi a apei şi a tuturor acelora indispensabile vieţii şi acestea ne uniformizează pe toţi, fără numai că şi Hristos fiind Unul ne cheamă spre El. Dar nu atunci când avem nevoie, că avem o supărare, un necaz, o lipsă, ci întotdeauna să ne lucrăm fapta bună în numele Aceluia care a murit pentru noi.

La timpul acesta, am putea să spunem apocaliptic, oamenii sunt din ce în ce mai reci cu cele dumnezeieşti, împărtăşind mai mult poftele carnale. Dumnezeu tace, rabdă până în ziua când barda stă la rădăcina fiecăruia dintre noi, care suntem un butaş de vie în grădina lui Dumnezeu. Indiferent unde eşti, omule, la capătul pământului, eşti tot om, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, eşti un butuc de vie din aria lui Dumnezeu. Vine vremea când decide Stăpânul nostru să ceară roadele de la noi şi vine în miez de noapte, în miez de zi, ce să ia de la tine ? Unde te găseşte ? În discotecă, în tribunale, în focul şi în cuptorul trupului, în beţii, în mofturi omeneşti, fără numai că te-ai părăginit, şi altfel când te găseşte la rugăciune şi ai fost şi ieri şi alaltăieri. Măcar să trăieşti după poruncile Aceluia care cu demnitate S-a lăsat scos cu umilinţă din vie, din Ierusalim şi a murit pentru noi. Dar a şi înviat cu tot cu trup, tot pentru noi, dar nu pentru toţi, ci numai pentru cei ce cred în Domnul Hristos cel adevărat.

Multe se pot spune, se pot scrie şi s-au scris pe tema aceasta şi mai ales a fiului risipitor, a cărui haină o îmbrăcăm majoritatea din noi. Nu este ureche care să nu fi auzit despre Dumnezeu, nu este inimă sau minte care să nu fi conceput vreodată că este trecător în lume. Dar, aşa cum a spus Domnul în Evanghelie, sămânţa care este Cuvântul lui Dumnezeu cade în cărare, cade în spini, sau cade în pământ bun (potrivit Luca 8, 5-15). Oricât s-ar vorbi şi s-a vorbit până acuma, oamenii au rămas tot ca nişte idoli, surzi, urechi având, muţi, gură având, ochi aveau, dar erau chiori, mâini aveau de lucrat cele bune, dar erau amorţite, fără numai că fiecare om, dacă nu are conştiinţa şi nu trăieşte pe Cel care a murit pentru noi, este ca un idol surd, rece, nesimţitor.

Iubiţi credincioşi, ar trebui fiecare din noi să ne gândim şi mai ales la timpurile acestea, să fim mai discreţi, să călcăm ca o căprioară în munţi, cu atenţie, ca nu cumva făcând un pas greşit să te ajungă fiara şi să te sfâşie. Păziţi-vă sufletul, cum zice Proorocul David, păzeşte-mă Doamne ca lumina ochiului, întru acoperământul aripilor tale (Psalmi 16, 8). Totdeauna aripile Domnului sunt întinse spre noi, dar dacă tu eşti nebun şi fugi de sub aripile lui Dumnezeu, găsindu-ţi alt dumnezeu după poftele tale, fără numai că nu te mai cuprind aripile lui Dumnezeu. Nu că ar fi scurte, nu vrei tu, şi la cel care este îndărătnic, nici Dumnezeu nu are ce să-i facă.

Mulţumim bunului Dumnezeu pentru această slujbă, acest ospăţ duhovnicesc şi să-L rugăm cu toţii să ne ajute să nu ne pierdem sufletele şi să cucerim şi noi aceea ce trebuie pentru mântuirea omului, că numai a lui Dumnezeu este slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin.