Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Slăbănogului 2012, Bucureşti

 

După acestea era praznicul iudeilor, şi s-au suit Iisus în Ierusalim. Şi este în Ierusalim scăldătoarea oilor, care se cheamă evreieşte Vitezda, cinci pridvoare având. Într-acelea zăcea mulţime multă de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Că înger la vreme se pogora în scăldătoare şi tulbura apa, şi care intra întâi după tulburarea apei, se făcea sănătos ori de ce boală era ţinut. Deci era acolo un om, treizeci şi opt de ani având în boală. Pre acesta văzându-l Iisus zăcând şi cunoscând că iată multă vreme avea, i-au zis lui: voieşti să fii sănătos ? Răspuns-a lui bolnavul: Doamne, om nu am, ca dacă se va tulbura apa, să mă bage în scăldătoare; deci până când merg eu, altul înaintea mea se pogoară. Zis-au Iisus lui: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată s-a făcut sănătos omul şi şi-a luat patul său şi umbla; şi era într-acea zi sâmbătă.

Deci ziceau iudeii celui vindecat, sâmbătă este, nu se cade ţie a-ţi lua patul. Răspuns-a lor: cela ce m-au făcut sănătos, acela mi-au zis: ia-ţi patul tău şi umblă. Deci l-au întrebat pre el: cine este omul acela ce ţi-a zis: ia-ţi patul tău şi umblă ? Iar cel vindecat nu ştia cine este; că Iisus se dăduse în laturi, norod fiind într-acel loc. După aceea l-au aflat pre el Iisus în biserică şi i-au zis lui: iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău. A mers omul acela, şi a vestit iudeilor, că Iisus este cel ce l-au făcut pre dânsul sănătos (Ioan 5, 1-15).

 

Hristos a înviat !

O minte cândva a grăit, spunând aşa: Ochii înlăcrimaţi niciodată să nu-i faci să aştepte. Un cuvânt atâta de înţelept, autentificat pe tot ce este fiinţă vie şi mai ales pentru om. Dacă stăm şi ne gândim că Dumnezeu ne-a zidit şi toate părticelele din noi sunt cu atâta înţelepciune puse, ca ele comunicând şi lucrând să dea ceea ce ne vedem unii pe alţii şi ne simţim, omul, cu atât mai mult Dumnezeu avea să-l cunoască şi-l cunoaşte şi va cunoaşte cine este omul, ce-i trebuie, de ce suferă. Treizeci şi opt de ani de lacrimă, de durere, de zdrobire era în acest bărbat din Ierusalimul timpului aceluia. Durerea-i sfâşia sufletul fiindcă nu putea să meargă, nu putea face absolut nimic, era la mila tuturora. Nimeni nu-l mai băga în seamă, ci o dată în an, venea la acea scăldătoare care avea 5 foişoare şi la anumit timp venea îngerul şi tulbura apa şi cine se arunca primul în apă, se făcea sănătos, cum spunea şi spune în continuare cât va ţine pământul Sfânta Evanghelie, se făcea sănătos de orice boală era cuprins.

Mântuitorul nu întâmplător trece pe acolo, îl ştia pe acesta, că era Ziditorul lui. Îl ştia în durerea pe care o ducea pe picioare an de an, 38 de ani de suferinţă. Îl întreabă Domnul: Vrei să fii sănătos ? Atât de frumos şi blând îi spune, îi replică slăbănogul: Om nu am, Doamne. Nu avea om care să-l arunce în scăldătoare, că puterea picioarelor lui lipsea. Avea nevoie de o milă, cineva să-şi facă milă de el şi pe marginea acelei scăldători doar să-i facă o aruncătură, o brâncă să se ducă acolo, că primul care se arunca imediat după ce îngerul îşi făcea prezenţa în scăldătoare, se făcea vindecat.

Atunci Domnul nu-l mai aruncă în scăldătoare, ci în glasul Lui blând şi dumnezeiesc, îi spune ceea ce aştepta de 38 ani: Ia-ţi patul tău şi pleacă la casa ta. Lucru care pe loc s-a împlinit. A tunat şi a fulgerat în tot Ierusalimul această minune; tunetul acesta al minunii Domnului era atât de puternic din cauză că el era cunoscut de 38 ani în Ierusalim fiind în această cumplită suferinţă, meteahnă. Tot Ierusalimul, precum şi alţi bolnavi erau, îl cunoşteau pe acesta. Mântuitorul Se arată în dragostea Sa dumnezeiască către zidirea Sa, chip şi asemănare a Sa, omul. Avea să fie Cel care-i oprea de acuma lacrima, avea să fie Cel care oprea acea îndelungă şi parcă nesfârşită aşteptare de a găsi pe cineva să-l împingă în acel izvor, să ia el primul vindecarea. Ne punem întrebarea: acest om, ca noi de altfel, din aceeaşi plămădeală, cum de-a rămas în istorie până în zilele noastre ducând în fiinţa lui atâta suferinţă şi s-a făcut tocmai el atât de bogat în darurile lui Dumnezeu ?

Dacă mergem pe firul lucrurilor, găsim că acel om niciodată nu a cârtit, cum fac oamenii de obicei când sunt într-un impas al vieţii lor, într-o suferinţă. Putea ca să cârtească faţă de Ziditorul lui, putea să-L înjure pe Dumnezeu, sau chiar când a venit acest necunoscut pe care niciodată nu L-a văzut, Domnul, şi când i-a zis: Voieşti să fii sănătos ? Putea să explodeze de supărare, să-i spună: Dar tu nu vezi că eu sunt aici de atâţia ani ? Nu, nu a făcut acest lucru, a alungat definitiv mânia, starea de isterie pricinuită de boală din fiinţa lui, şi I-a grăit Domnului pe măsura întrebării şi a blândeţii: Om nu am, Doamne. Era un om – după acest scurt dialog cu Domnul – vedem şi plin de filozofie, deşi era ignorat de societate. Nu a lungit cuvântul să-i spună acestui necunoscut pe un ton agresiv, ci: Om nu am, din acest motiv, eu nu pot ca să fiu sănătos. Numai faptul că el în fiecare an venea la acea scăldătoare, fără numai că şi credea că aruncat fiind în scăldătoare, el se va face vindecat. Iată credinţa în câtă blândeţe l-a dus şi totuşi a dus pe picioare această neputinţă până când a venit Îngerul din cer, Îngerul cel mare, cum este tâlcuit din această scurtă evanghelie, Fiul lui Dumnezeu.

La această scăldătoare care era tradiţională în rânduiala iudeilor, veneau preoţii şi spălau măruntaiele animalelor, a oilor de jertfă pentru jertfa lui Dumnezeu. Din acest motiv, de-a lungul multor ani, această scăldătoare, acest izvor a căpătat numele de Izvorul Oilor, Poarta Oilor. Nu întâmplător i s-a dat această denumire, trebuia să vină cândva Mielul original, ca să spele păcatele lumii. Că dacă oile se aduceau spre jertfă, era destul de logic că trebuia să vină Mielul acela mult-aşteptat, acel Înger coborât din cer care prin firea trupească avea să fie jertfă de împăcare între Dumnezeu şi om. Acea tulburare a apei care într-adevăr se făcea în chip nevăzut, că nu-l vedeau pe înger cei ce pătimeau de diferite boli, simboliza tulburarea apelor minţii omului de către cuvântul de învăţătură al lui Hristos. Şi ca să fiu mai pe înţeles, aţi observat frăţiile voastre că atunci când omul statorniceşte la nivel de minte într-o patimă şi e mare furtună de gânduri negre în mintea lui, când se loveşte cuvântul lui Dumnezeu precum pasărea cu o aripă şi vrea să-l întoarcă din colcăiala acestor gânduri, acestor fapte, se tulbură. Deci îngerul trebuia să fie Hristos, Îngerul cel mare, Stăpânul îngerilor, care tulburând apa lumii în sens metaforic, nu să aducă război, ci să aducă pace în mintea omului, să-l toarne într-o formă frumoasă, plăcută, formă care a avut-o la naşterea lui, dar nu a vrut s-o priceapă şi s-o păstreze omul.

Prin slăbănog se înţelege omul care este legat şi nu poate să facă nimic dumnezeiesc şi mântuitor. Cu nici o funie nu poate fi legat omul decât cu funia păcatului, şi atunci când mintea înlănţuieşte sufletul, deja şi trupul este precum o muscă în plasa păianjenului: îi leagă picioruşele, adică lucrativul din om şi din momentul acela este un rob aceluia ce l-a legat, robul păcatului. Şi păcatul se poate disculpa, dacă putem numi aşa, stăpânul păcatului de fapt, diavolul. În ceasul Judecăţii poate să spună: Nu l-am împins eu în păcat, nu l-am făcut eu rob păcatului. Eu i-am spus, i-am dat târcoale, i-am prezentat marfa, cu alte cuvinte, de ce a muşcat din ea ? Şi aţi observat că omul întâi la minte cloceşte pe toate, ori bune ori rele, iar în momentul când trupul începe să se întunece de pofta păcatului, încep să-i cadă lanţurile pe tot ce este lucrativ.

Am să vin cu un mic argument care mi s-a întâmplat o dată în viaţa duhovnicească şi m-a marcat oarecum. Este insignifiant, dar totuşi de o conotaţie mare. Mi-au venit odată doi tineri, un el şi o ea, şi m-au întrebat dacă nu cumva ei sunt rude, că ar vrea să se împrietenească, urmând să se căsătorească. Stăteau cu sufletul la gură, eu am cercetat după spiţa care este canonică şi le-am spus: Nu se poate, sunteţi rude. Iar ea a întors capul şi frumos i-a spus: Am bănuit eu, nu putem. Am rămas uimit, totuşi nişte oameni care au vrut să facă ceva frumos în viaţă şi cum au început ? Să vadă dacă întâi e permisibil. Că apoi dacă îşi dădeau drumul sentimentelor, veneau lanţurile acelea cu care se legau şi nu se mai puteau dezlega. Mă folosesc de acest insignifiant exemplu, întâmplare, ca să ajungem în zilele de astăzi: cât de repede se înlănţuie, mai ales tinerii, cu aceste lanţuri ale eroticului, de unde nu mai pot evada. Doar dacă reuşesc cândva, tot ajutaţi cumva de altcineva, că ei nu mai pot să rupă acele lanţuri şi să devină din nou ca nişte păsări slobode, dar nu neciufulite, nu cu o lecţie dură de viaţă. Sunt cicatrizaţi acei oameni şi aşa vor să înveţe viaţa. Cuvântul l-a lăsat Dumnezeu pentru om: întâi îl sfătuieşti pe om la nivel de cuvânt, apoi vine o mică pedeapsă ca el să se înţelepţească. Că degeaba îi mai spui după ce el este legat, este ca slăbănogul de astăzi, nimic bun nu mai poate face.

Iubiţi credincioşi, aceste legături prin care pătimea slăbănogul simbolizează lumea fără Dumnezeu, şi dacă ne uităm la orice pas în jurul nostru găsim numai slăbănogi, începând de la măria-sa mintea şi terminând cu toate mădularele care sunt 5 la număr în poftele lor, cele 5 simţuri. A venit Hristos ca să ne arate calea, nu să ne oprească de la ceva care este îmbietor spre viaţă, o dulceaţă. El a venit ca să ne arate măsura, permisibilul, ca nu cumva abuzând să te îngreţoşezi sau să pierzi pentru totdeauna. Îmi mai venise cineva că nu avea copii, durere mare. Cândva a avut darul de la Dumnezeu să facă copii, să nască. Nu a vrut, cum e la modă. Nu putem să facem un copil că este criză, cine-l creşte ? Bravo, gândire frumoasă. Dar a statornicit Dumnezeu ani de zile până când a oprit, i-a luat darul şi apoi a văzut ce înseamnă darul.

Iubiţi credincioşi, iată-L pe Mântuitorul în bunătatea Lui, acesta care era slăbănog s-a făcut bine, a luat patul şi a plecat, minunea întâmplându-se sâmbătă, când la iudei era sabatul. Legăturile slăbănogului au trecut pe cei care erau slobozi, care erau liberi ca pasărea cerului. Li s-a legat mintea prin răutăţile care le aveau în lăuntricul lor, şi la gând şi lucrativ: arhiereii, cărturarii, fariseii. L-au văzut pe acesta ducându-şi patul acasă, parcă ce mai conta acel pat, ce preţ mai avea pe lângă preţul că s-a făcut bine ? Dar anume a mijlocit Dumnezeu ca să-şi ducă patul în spate, să fie piatră de poticnire pentru nişte nemernici, corifeii sinagogii. Ce mare greşeală era că era sâmbăta, sabatul, şi acela îşi ducea patul în spate, mergând pe propriile lui picioare ? Ei trebuiau să ajungă să cârtească, să-L incrimineze pe Cel care l-a făcut vindecat. Nu s-au bucurat că l-au văzut pe acesta de atâţia ani invalid, erau trişti că cine l-a făcut vindecat. Atunci îl întreabă: Cine ţi-a spus ţie să iei patul ? Unul care a venit şi m-a făcut sănătos. Era imposibil să nu ştie arhiereii că este Hristos, dar să-l descoase pe acest om marginalizat de societate. Îl găseşte Mântuitorul în biserică, rugându-se şi mulţumind lui Dumnezeu că a fost acuma izbăvit de boală. Şi Domnul, văzându-l, i-a spus în acelaşi cuvânt blând: Ai grijă să nu mai greşeşti, şi a plecat. Atunci şi-a dat seama că Cel ce l-a vindecat este Iisus. Pentru prima dată când a auzit de El şi a rămas un apostol bun pentru Domnul.

Dragi credincioşi, imediat s-a dus la arhierei şi le-a spus cine l-a făcut vindecat, cine i-a adus această pace, această bucurie şi a pus sare pe rană peste cei ce l-au întrebat, încă un motiv de condamnare a lui Hristos la moarte. Orice minte, cât de simplă ar fi, şi-ar putea da seama în ce dimensiuni poate lucra omul murdar, mizerabil în lăuntricul lui. Aşa a făcut dintotdeauna păcatul din om, l-a dezonorat, i-a golit mintea de tot ce este frumos, ce este bun, ce este îngăduitor şi l-a făcut rob prin înlănţuire, îl face slăbănog.

Din acest cuvânt al Sfintei Evanghelii, în mare tâlcuit, rogu-vă insistent să vă păziţi mintea întreagă la timpul acesta atât de periculos. Vedem oameni din înalta societate şi până în speţa cea mai josnică cum sunt înlănţuiţi, cum sunt robi, cum nu mai au plinătatea fiinţei lor, să fie liberi, să cugete liber. Nu ca Iliescu, cugetător liber, sau alţii de teapa lui: atei. Adică, să fii liber în tot ce este frumos şi tu să decizi. La timpul acesta, dragi credincioşi, se marşează puternic de a-ţi lega mintea, de a te îndoctrina şi, în felul acesta, te face o marionetă. Uitaţi-vă la tineret care este dependent de muzică. De-ar şti cât de nocivă este ! Că-l distruge la el acasă. Nu că sunt un potrivnic al acestui dar, a acestei arte, cum s-o numim, dar se comercializează tot ce este mizerabil, obscen şi cu tentă spre Dumnezeu de batjocură. S-au murdărit artele, s-au murdărit politicile, s-au murdărit toate lucrurile frumoase. Prin acestea nu înţelegem altceva decât înlănţuirea omului. Şi mai vine o altă pacoste, şi mai ales peste tineri: drogurile. O altă înlănţuire. Şi îi vedeţi pe cei care se droghează cum sunt de robi. Nu mai au libertate, ci din contra, devine un recalcitrant, un predispus spre crimă.

Prin anii ‘1700-‘1800 spre contemporaneitate, era o oarecare naţie condamnată în Rusia că din totuşi cumpătata Rusie şi ortodoxă a făcut un popor de beţivi. Foarte filozofic s-au făcut într-adevăr, nu fac nici o aluzie, cu o tentă de batjocură, că avem şi noi ai noştri, autohtoni. Au semănat la toate colţurile câte o bodegă. Bietul om trebuia să facă un slalom întreg să ajungă cu mintea trează acasă cu o bucată de pâine. Şi dacă scăpa. Iată cum îl făcea înlănţuit pe om. Pentru acest motiv, şi Mântuitorul îşi încheie misiunea în acest chip şi asemănare a Sa, la slăbănog, când îi zice în biserică: Ai grijă să nu mai greşeşti. Te-ai făcut sănătos. Fără numai că ne arată că tot ce este boală în noi vine datorită păcatelor.

Păcatul îţi aduce încetul cu încetul boala. De multe ori, cu mădularul cu care te-ai dezonorat în viaţă, chiar dacă le-ai făcut în ascuns sau ai sfidat lumea, acela ţi-l atinge boala. Sunt necazuri care vin peste om nu neapărat că tu ai greşit, ci ţi le dă Dumnezeu, că tot ce este în fiinţa unui om este cu rânduiala Celui de Sus, a Ziditorului nostru. Dar sunt unele necazuri care vin spre o slavă mai mare, a aceluia ce cu demnitate le duce până la împlinirea lor. Unul ca acesta a fost Iov. Au fost sfinţi apostoli care L-au cunoscut pe Mântuitorul; erau batjocoriţi, bătuţi în temniţă, dar nu dădeau înapoi. Erau prinţi şi cerşetori, cu alte cuvinte. Făceau minuni în numele lui Hristos şi nu dura mult şi imediat bătăi, scuipări până la sânge peste trupurile lor. De unde ? Tot de la stăpânitorii sinagogii.

Şi fiindcă a pornit cuvântul şi pe aicea, să trecem la apostolul de astăzi, când Apostolul Petru era în Lida. Şi acolo a găsit un slăbănog care pătimea de 8 ani, cu numele Enea. S-a dus la el, l-a văzut cât de trist era, cât de neputincios, şi i-a spus: Enea, vindecă-te pe tine Hristos (Faptele Apostoli 9, 34). Şi în momentul acela au căpătat puteri picioarele lui. S-a făcut sănătos în numele lui Hristos, acest lucru întâmplându-se după Înălţarea la ceruri a Domnului. A zguduit din temelii locul acela minunea care s-a făcut în casa lui Enea. S-a auzit în cetatea vecină, Iopi. Acolo tocmai a murit o fecioară cu numele Tavita, care era foarte recunoscută pentru blândeţea ei şi milostenia care o făcea în fiecare zi spre văduve, spre săraci. Era tare iubită acea fecioară şi, ca din senin, a murit. Mare zbucium era peste toţi aceia care au cunoscut-o şi s-au împărtăşit PC. Predici 70din bunătatea ei. Plângeau nemângâiaţi. Şi au auzit de Petru că este în Lida. Au trimis imediat câţiva bărbaţi şi i-au spus dacă vrea să vină la căprioara lor, cum era tâlcuită Tavita. A venit, s-a dus, a îngenuncheat, i-a întins mâna acestui trup neînsufleţit, şi i-a zis: În numele lui Hristos, Tavita scoală-te (Faptele Apostolilor 9, 40). A deschis ochii şi a început să mişte. A înviat, dar nu în numele lui Petru, în numele Aceluia care astăzi L-am văzut cum S-a milostivit asupra slăbănogului.

 

Sfântul Apostol Petru înviind pe Tavita

 

Acea vindecare a slăbănogului simbolizează dezlegarea omului la nivel faptic. Că slăbănogul L-a cunoscut pe Hristos, vedea acum cu alţi ochi, cu altă fiinţă, adevărul. El a început să vadă şi să umble, iar cei ce ştiau cine este Hristos din Sfintele Scripturi au orbit şi au slăbănogit până când n-au mai putut să lucreze. Ultima lucrare, şi aceea defectuoasă, au făcut-o când L-au răstignit pe Hristos, L-au dat spre osânda morţii pe cruce. Că apoi au paralizat definitiv, luându-şi plata pe măsura faptelor lor.

Încă o dată, vă rog, dragi credincioşi, păziţi-vă ca pe cea mai mare comoară mintea. Vin părinţi şi mi se plâng, şi nu numai mie, eu vă spun de ce păţesc eu în viaţa duhovnicească. Plâng nemângâiaţi copiii duşi pe la yoghini, pe la satanişti, la fel de fel de organizaţii obscene, obscure, întunecoase. Acolo sunt adevăraţi robi. Smulşi din case înalte, unde au avut o cultură frumoasă, o pregătire frumoasă, o educaţie. Degeaba. N-a ştiut mama şi tata să-i strecoare laptele cu care l-a hrănit şi l-a crescut, o picătură din ceea ce avea să-l păzească când era matur: credinţa. Aici greşesc părinţii. Frăţiile voastre deschideţi porţile largi tinerilor: în loc să-i sfătuiţi, îi băgaţi în cele mai grele păienjenişuri de unde nu mai ies. Degeaba îţi este copilul stilat, frumos, deştept; ai să-l vezi tată şi mamă mai târziu când îi apare libertatea, când ascultă şoapta străzii şi ai să-l vezi rob. Am înşirat ca mărgelele pe şirag câteva din întâmplările oamenilor. Înainte, dragi credincioşi, de a vă face legături – şi mă refer mai mult la tineri – gândiţi-vă bine cu cine te însoţeşti. Nu-ţi pune grumajii în nişte lanţuri grele din care n-ai să mai evadezi. Părinţi distruşi că fata lor, frumoasa lor, cea pentru care s-au ostenit, s-a dus după cine ştie ce lichea, ori că-i ţigan, ori că este boschetar, ori că este drogat, degeaba, n-o mai poţi scoate, că ea nu mai conştientizează. Aceasta este legătura, slăbănogirea.

V-am pus în mare în temă cu otrăvurile care premeditat vi se aduc, iubiţi credincioşi. Cred că este singura dată în istorie când nu se mai pune preţ pe om. Cred că aţi văzut cândva nişte reclame tare dubioase prin Bucureşti. Şi nu cred că au fost scăpate. ‘Românii n-au valoare’, cam aşa ceva. Cât de mizerabile pot să fie, de înjositoare pentru naţia noastră ! Nu vreau să dau într-un naţionalism, să fiu condamnat, să-l lăsăm pe Vadim Tudor în acest lucru. Dar te doare când vine un îngenuncheat, un rob al păcatului din occident sau cine ştie de unde să te batjocorească în aşa joc de cuvinte acasă la tine. E distrugător. Şi cu voia cui ? A celor care sunt puşi să păzească demnitatea omului. Într-adevăr, omul, după cum se prefigurează, nu mai are nici o valoare din punctul de vedere al stilaţilor occidentali.

Dragi credincioşi, aşa se întâmplă la tot omul care nu are nimic frumos în el, mă refer din punctul de vedere dumnezeiesc. Că acela este omul curat, frumos, plăcut din toate punctele de vedere, care crede în Dumnezeu, dar nu un Dumnezeu persiflat, ci Dumnezeul acela lucrativ, adevărat, care a murit pentru noi. Aduceţi-vă aminte de jocul la mintea celor doi filozofi când îşi lăudau nevestele. Unul spune: soţia mea e frumoasă, celălalt pune un zero. E mare gospodină, iarăşi pune un zero. E cuminte, fidelă, numai zerouri. La urmă îi spune filozoful: este creştină. Şi a pus un 1 în faţă. Într-adevăr, aceea este valoarea. Fără un 1 în faţă, valoarea este zero.

Iubiţi credincioşi, Îl rog pe Dumnezeu ca să ne dea minte întreagă, că de aceasta avem nevoie, să ne putem păzi înainte de a muşca din momeala care se întinde din ce în ce mai mult. Dumnezeu să ne ajute tuturora şi Lui să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.