Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XXII-a
24 noiembrie 1996

Spune în Sfânta Scriptură că precum se lămureşte aurul şi argintul în cuptor, aşa a lămurit Domnul inimile celor drepţi (Pildele lui Solomon 17, 3). Întotdeauna, un om care vrea ca să se lupte cu el însuşi şi să se lupte şi cu diavolul, în cinstea şi în dragostea lui Dumnezeu, el este supus tuturor uneltirilor diavoleşti, trupeşti şi lumeşti, ca trecând peste acestea să se arate că este cu adevărat un om lămurit. Vedeţi că în viaţa noastră cotidiană multe examene ne dăm pe toate tărâmurile din care suntem noi închegaţi ca fiinţă, chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Şi din toate depinde cum ieşi: ori victorios, ori biruit. Or, când Dumnezeu vroia ca să zidească poporul mesianic din care avea să Se croiască Cel ce avea să bată moartea la ea acasă, adică în iad, trebuia să ispitească pe toţi, nu cum ispiteşte diavolul pe om, ci să fie supuşi acei oameni, din sămânţa cărora avea să iasă Hristos, la toate testele acestea de sentiment de iubire, de dragoste către cer. Pentru ce acestea toate ?

Şi am putea să înţelegem dacă ne uităm la noi, oamenii, că o mireasă, care este partea slabă, şi este deşteaptă, îl supune pe mirele său, înainte de a se da în mâinile lui cu toată fiinţa ei, la toate examenele care se pricepe, să vadă ce om este în el sau ce dobitoc este în el. Că majoritatea dintre dvs. greşiţi în aceste alegeri şi în partea de suprafaţă, de coajă, pare un înger, iar apoi pare cu adevărat un patruped. Nu greşesc când spun aceste cuvinte, din cauză că atunci când ai de săvârşit ceva, după cum este preţul a ceea ce vrei să realizezi şi-ţi alegi oamenii, aşa îi supui acestor teste.

Deci în felul acesta, în lumea aceea de atunci a antichităţii, Dumnezeu voia să-Şi aleagă oamenii cei mai virtuoşi, nu în lupte, în muşchi, în războaie sau în înţelepciunea lumii, ci în ceea ce subzistă chip şi asemănare a lui Dumnezeu, sentimentul de iubire către cer. Că între noi, oamenii, începând de la doi prieteni şi terminând până la prietenia sau dragostea dintre tată şi fiică, tată şi fecior, mamă şi fiică, mamă şi fecior, se instaurează acest sentiment nematerial şi acesta trebuie destul de bine testat, ca să vezi cu cine stai în casă, ca să vezi cu cine mergi, pui în jug în zilele vieţii tale. L-am văzut pe Avraam cum răsare ca o floare, ca un crin, ca o nestemată între spini sau în noroi. L-am văzut în mijlocul idolatriei cum Îl discerne la nivelul conştiinţei lui, că nu se poate ca idolii tatălui meu să fi făcut tot ce este în jurul meu, ci este un Dumnezeu unic, căruia I Se datorează tot ceea ce ne înconjoară.

Începând cu acest bărbat atât de virtuos în cugetare către Dumnezeu, iată că se încheagă poporul din care avea să iasă mântuirea omului. Am văzut oamenii până la potopul lui Noe, au căzut în cea mai grea mocirlă posibilă şi dizgraţie dumnezeiască. Nu exista om care să nu se scufunde în patimile acestea trupeşti, carnale, pofta aceasta care secătuia minţile oamenilor se întindea de la o vârstă prematură şi până la o vârstă cu nins în cap. Deci, iată că datorită acestor lucruri murdare în care s-a scufundat omul fără o raţiune, nu s-a ajuns decât la o moarte: moartea potopului lui Noe. De la potop vedem cum se croieşte lumea din nou. O vedem iar cum are legea de la Noe, bărbat drept şi sfânt, din sămânţa lui dezvoltându-se din nou specia umană.

Dar lumea iarăşi cade. Vedem această lume cum se duce din nou ca pe sub un pod, sub potopul lui Noe, ca şi părinţii lor, cu adevărat împlinindu-se ceea ce s-a zis de Proorocul David: Săturatu-s-au de fii şi au lăsat rămăşiţă pruncilor lor (Psalmi 16, 14). Au ajuns la aşa decădere atunci, în timpurile acelea, încât că a fost un popor care îşi dădea părinţii lor, când deveneau neputincioşi, la câini. Creşteau câini special ca să-i arunce de vii pe părinţii lor. Şi aceste lucruri atât de crude în aceste popoare barbare, fără Dumnezeu, au durat mii de ani. Ce este foarte incitant este că lumea de astăzi prinsă în gheara ştiinţei, căutând să-l scoată pe om din maimuţă, dintr-o altă genealogie decât a lui Dumnezeu, din zidirea lui Dumnezeu, nici o istorie nu poate să împingă istoria omului mai în sus de potopul lui Noe. Orice istorie aţi studia-o fiecare dintre dvs., cei care credeţi sau nu credeţi cuvântului Scripturii, nu veţi găsi că se duce dincolo de potopul lui Noe. Iar de acolo înainte, aruncaţi în negurile vremurilor, bat câmpii cu paleolitic, cu neolitic, că au existat broaşte, că nu ştiu ce a mai existat. Dar, de fapt, omul vine încă de atunci şi-l vedem cum încet-încet cade; cum au fost asirienii, o ladă de gunoi a diavolului, închinându-se la toate gângăniile pământului. De ce ? L-au uitat pe Dumnezeu şi în felul acesta Dumnezeu i-a lăsat pe aceşti oameni în aşa pacoste, în aşa cădere, în aşa mocirlă. Că deveniseră mai răi decât dobitoacele.

Din colcăiala aceea de păcate, oameni lipsiţi de orice discernământ, iată cum se ridică singur acest bărbat, acest bărbat destoinic, cu numele de Avram dat de tatăl său, care se tâlcuieşte ‘trecător’. Şi cu adevărat i s-a dat cu proorocie acest nume de către tatăl său, că Avram nu era statornic, după cum am văzut. Era trecător. Mergea de ici-colo, nu-şi putea închega un aşezământ. Sau cum spunea Sfântul Arhidiacon Ştefan, când îi mustra pe rabini în biserică: Şi a fost mutat Avraam din Mesopotamia ca să meargă în pământul Hanaanului, dar nu i s-a dat nici un picior de ţinut ca să-l stăpânească (potrivit Faptele Apostolilor 7, 2-5). Deci, iată-l pe acest bărbat călătorind la porunca lui Dumnezeu ca pasărea din loc în loc. Dar din aceste lucruri se lămurea, cum spune Sfânta Scriptură, ca aurul în ulcea, se lămurea inima acestui bărbat, credinţa acestuia.

De la vârsta de 75 ani şi până la 100 ani, mereu i-a promis Dumnezeu că sămânţa ta va fi ca stelele cerului şi ca nisipul mării, dar nu se mai împlinea. Iată-l cum se duce în Egipt, peripeţiile de acolo, nu-şi pierde nădejdea în Dumnezeu. Se duce în Gherara, la casa lui Avimeleh şi iată că, plin de nădejde, nu se înfricoşează că-i va fi necinstită doamna lui. Ci având atâta credinţă, Dumnezeu i-a păzit cu adevărat cu mână tare şi cu braţ înalt, înfricoşându-i pe aceşti pătimaşi în cele carnale cu vedenii în somn. Iată cum, ajuns la vârsta de 100 ani, Avraam, având un fiu din slujnică, din Agar, pe Ismail, se bucură că primeşte un al doilea fiu, şi i se pune numele de Isaac. I se pune acest nume cu proorocie, că seminţia lui va fi ca stelele cerului şi ca nisipul mării. Acest prunc atât de mult dorit, iată-l că se taie împrejur, plinind legea care i-a lăsat-o Dumnezeu prin legământ înainte de a-l concepe pe Isaac.

Ca Dumnezeu prin Sfânta Scriptură să închidă gura tuturor ereticilor şi a cârtitorilor şi a iscoditorilor, arată destul de bine minunea prin care s-a născut Isaac. Că spune: Iar lui Sarra i s-au oprit cele femeieşti (Facerea 18, 11), necesare pentru a concepe. Vârsta ei era de 90 ani, iar trupul lui era mort, cum spune Sfântul Apostol Pavel, pentru procreere. Şi ca să îndrituiască minunea, o vedem pe Sarra cum alăptează, ca nu cumva să zică că a luat copilul cuiva şi l-a înfiat şi în felul acesta s-a dat că a născut, ci este prin minune ca trupul mort pentru procreere ca să mai alăpteze. Dar iat-o pe Sarra, cum spune Sfânta Scriptură, că-şi hrănea copilul din laptele trupului ei.

Şi acest copil iată-l cum creşte, creşte virtuos, un bărbat cuminte, liniştit, ascultător de părinţii lui, dar nu fiindcă aşa era turnat în această formă, ci datorită minţii lui, că el a vrut ca să fie ascultător. Şi a ajuns la vârsta de 25 ani, îşi dă ultimul examen de credinţă, apogeul dragostei de Dumnezeu îl vedem în Avraam. Că primeşte Avraam de la Dumnezeu poruncă, zicându-i: Avraame, ia-l pe fiul tău şi jertfeşte-l într-un munte care ţi-l voi arăta ţie (potrivit Facerea 22, 1-2). Deci nu a fost nevoie de un logos prea mult, de un dialog între Avraam şi Dumnezeu ca să nu se întâmple acest lucru, ci atâta a fost încredinţat că i-a spus Dumnezeu şi trebuia să săvârşească acest lucru. Că Cel ce i-a adus pe lume acest fiu mult iubit, i l-a cerut ca să-l jertfească. Şi vedeţi câtă greutate era în inima acestui bărbat ! Pentru aceasta, a rămas ca în bărbăţia lui să ducă tot focul durerii acesteia, nespunându-i iubitei lui soţii, Sarra. Nu i-a spus nimic şi în una din dimineţi ale vieţii lui îşi ia acest copil în vârstă de 25 ani şi împreună călătoresc spre muntele cel înalt, cum spune Sfânta Scriptură. Ia doi slujitori şi unii rabini jidoveşti spun că în muntele în care trebuia să-l jertfească pe fiul său a ieşit un foc, şi acela era semnul că acela era muntele unde trebuia să-l jertfească.

Când a ajuns la poalele acelui munte, îl vedem pe Avraam cum îşi ia fiul său şi adună câteva vreascuri, punându-i-le în spatele lui. Dar nu înainte de a zice slugilor: Rămâneţi aici, că eu mă duc cu fiul meu să jertfesc lui Dumnezeu în munte (potrivit Facerea 22, 5). Inima lui începea din ce în ce să plângă, să fie mai sfâşiată. Şi iată că urcând spre vârful munţilor, au găsit un loc acolo unde trebuia să-l jertfească pe Isaac şi dând acea sarcină de lemne uscate din spate, fac un jertfelnic doar să fie aprins şi pusă oaia de jertfă. Sfâşierea sufletului acestui bărbat drept se produce în momentul când fiul său iubit îi spune: Tată, cine este oaia de jertfă ? (potrivit Facerea 22, 7) Că nu se vedea nici o oaie de jertfă. Or el ştia de la tatăl său că un jertfelnic când se face trebuie să primească o oaie de jertfă, ca să ardă din lemnele acelea, din vreascurile acelea, iar fumul să se ducă în sus ca o jertfă lui Dumnezeu.

Cu lacrimi în ochi, tatăl său Avraam îi spune: Se va îngriji Dumnezeu de oaia de jertfă (potrivit Facerea 22, 8). Şi atunci îi leagă mâinile la spate, iar el înţelege că altă oaie de jertfă nu este decât el. Se lungeşte pe acele lemne uscate, iar Avraam întinde mâna spre cuţit ca să-l înjunghie, să-i ia viaţa şi apoi să-i dea foc să ardă. Bineînţeles că dacă ne oprim aici, imediat cei iscoditori – şi fac o mică paranteză – de multe ori mă agăţ de ei. Mă agăţ de ei că în minţile lor seci iscodesc tot fără să înţeleagă; că şi noi iscodim, dar vrem să înţelegem. Dar aceia iscodesc fără a înţelege, ci a cârti. Iată că Avraam, dacă aşa i-a spus Dumnezeu să jertfească pe fiul său, întinde mâna spre cuţit pornind din toată fiinţa lui, cu lacrimi în ochi, să junghie pe copilul lui iubit. Că aşa i-a cerut Dumnezeu. Şi în momentul acela, când toată fiinţa lui era pornită spre această jertfă, vine îngerul lui Dumnezeu şi-i strigă: Avraame, Avraame, nu-i face nici un rău copilului, am vrut să te ispitesc (potrivit Facerea 22, 11-12).

 

PC. Predici 73

Avraam pregătindu-se să-l jertfească pe fiul său, Isaac
Frescă de la Mânăstirea Gracanica, Serbia

 

Vedeţi dvs. aici, dacă intrăm într-un pic de filozofie, într-un pic de sentiment de dragoste, ne putem da seama câtă dragoste era în inima acelui om care era tată a unicului şi mult aşteptatului copil. Era o imensitate, un ocean de dragoste asupra acestui copil, dar prin această jertfă, că era pornit cu toată fiinţa lui să-l jertfească, îşi arată că dragostea de Dumnezeu era mai mare. Şi aici a vrut Dumnezeu să scoată în evidenţă nu numai pentru el, ci pentru toată posteritatea, ajungând acest gest peste mii de ani până la noi. Că pentru dragostea de Dumnezeu nu se merită să preţuim nimic, ci chiar şi pe noi să ne dăm jertfă. Că ne lăudăm cu sfinţii lui Dumnezeu, dar nu ne dăm seama că au făcut jertfa supremă, dându-şi viaţa pentru o cauză nobilă, de a-L iubi pe Dumnezeu şi a-L mărturisi pe Dumnezeu în faţa păgânilor.

Iată că acest copil se întoarce împreună cu tatăl său înapoi, la casa părinţilor săi. Dacă ne oprim puţin aici să vedem de ce toate acestea le-a arătat Dumnezeu în felul acesta şi nu altfel. În Ierusalimul timpului aceluia şi a acestuia, erau trei munţi: cu numele de Moria, care se tâlcuieşte ‘amărăciune’, un alt munte era Sionul, care se tâlcuieşte ‘privelişte’, fiindcă din Sion iese o privelişte frumoasă, şi al treilea munte era Golgota sau supranumit Muntele Căpăţânii, unde spune istoria că Sit, după potopul lui Noe, fiul lui Noe, în cinste a adus căpăţâna lui Adam din pământul Damascului şi a îngropat-o acolo, iar peste ea a zidit din pietre acest munte.

Avraam îl aduce pe fiul său Isaac să-l jertfească aici în Muntele Moria, cu adevărat amărăciune stăpânea fiinţa lui Avraam. Dar ce preînchipuie Avraam, ce voia Dumnezeu să arate prin aceasta ? Dacă străbatem peste mii de ani şi ajungem la Hristos, vedem când Mântuitorul spune evreilor: Avraam, tatăl vostru, ar fi vrut să vadă ziua mea. A văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8, 56). Jertfa de pe Muntele Moria nu era altceva decât un preludiu al jertfei de pe Golgota a lui Iisus Hristos. Avraam avea singurul fiu mult dorit; Dumnezeu Tatăl are un singur Fiu. Avraam pentru dragostea de Dumnezeu merge în munte şi-l jertfeşte; Dumnezeu nu Se mai întoarce, ci chiar Îl dă în jertfă pe Fiul Său iubit. Lemnele din spatele acestui copil, iată că nu preînchipuia decât crucea lui Hristos din spatele Lui. Cum copilul îşi ducea jertfelnicul pe care avea să ardă în cinstea lui Dumnezeu, aşa Hristos Îşi ia crucea şi merge cu ea în spate ostenit, flămând, bătut, scuipat, răstignindu-Se pe ea. Cuţitul cu care avea să fie înjunghiat fiul lui Avraam, Isaac, era preînchipuirea suliţei soldatului cu care a înţepat coasta dreaptă a lui Hristos. Lesne este de înţeles că în locul lui Isaac nu era altcineva decât Iisus Hristos.

Spunea Sfântul Efrem Sirul: ,,Oare de cine să mă minunez şi cui să-i împletesc cununa de lauri ? Lui Avraam, care şi-a tins mâna sa spre fiul său pentru dragostea de Dumnezeu, sau fiului său Isaac că nu a deschis gura şi a făcut ascultare până la moarte ?” Că atât Avraam, cât şi Isaac, şi unul şi altul au înţeles ceea ce trebuia să se facă acolo şi nici unul nu s-a opus. Avraam îşi zdrobeşte inima şi vrea să-l înjunghie pe fiul său pentru dragostea de Dumnezeu, iar copilul său înţelegând că este pentru Dumnezeu nu deschide gura şi nu se opune tatălui său, ci singur îşi duce mânuţele la spate şi se lasă legat, împlinindu-se peste mii de ani ceea ce avea să scrie proorocii pentru Iisus Hristos: Şi ca o oaie ce merge spre tundere nu şi-a deschis gura sa (potrivit Isaia 53, 7). Cu adevărat, Hristos ştia că merge la moarte şi nu S-a opus. Putea să facă o minune să nu fie răstignit, dar nu S-a opus, ci S-a făcut jertfă, fiindcă S-a vândut sub păcat ca să ne scoată pe noi din groapa morţii, din chingile păcatului.

Iubiţilor credincioşi, iată că Dumnezeu, ispitindu-l pe Avraam în felul acesta, nu l-a lăsat să săvârşească ispita, ci i-a citit în inima lui dragostea şi Şi-a dat seama pentru ultima dată căci cu adevărat acest bărbat virtuos merită să fie începătorul poporului mesianic. Dragostea lui cuprindea toată fiinţa lui, de Dumnezeu. Că aşa cum Dumnezeu nu a fost cu nimic mincinos în ceea ce ne-a proorocit şi ne-a promis, trimiţând pe Fiul Său şi oamenii L-au ucis pe Muntele Golgota împreună cu diavolii, aceasta explicitează dragostea neţărmurită a lui Dumnezeu faţă de om. Tot aşa şi omul implicit trebuie să-şi arate dragostea către Binefăcătorul său. Sau toate acestea le strângea Sfântul Apostolul Pavel într-un cuvinţel scurt, dar de o mare înţelepciune: Că pentru cel drept abia va muri cineva, iar pentru cel bun şi poate şi îndrăzneşte a muri (Romani 5, 7). Că pentru cel care te mustră arătându-ţi dreptatea, parcă nu ai muri. Dar pentru cel bun, care vezi că sare în foc pentru tine, se merită să mori.

Deci, proorocii au venit mustrând; a venit Hristos sărind în foc şi ne-a scos din ghearele morţii ca Cel Bun. Şi aici găsim toată tâlcuirea jertfelor care s-au făcut de la Hristos încoace în sfinţii mucenici. L-au văzut pe Dumnezeu că a fost bun cu ei şi au sărit în foc murind pentru Cel Bun. Aşa că se merită întotdeauna pentru cel ce-ţi face un bine atât de suprem, să faci orice jertfă. Iar noi, în veacul acesta, cred că suntem ca cei care spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Mai reci ca cenuşa şi mai şchiopi decât morţii”.

Iubiţilor credincioşi, fiecare să se cerceteze în conştiinţa lui, că abia îşi mişcă acest trup atât de lenevos, şi-l mişcă spre ceva dumnezeieşte: spre o rugăciune, spre un post. Ce să-i mai pui omului o jertfă cum a făcut-o Avraam ? Dumnezeu atât de bun este că nu cere aşa ceva, ci-ţi cere doar o picătură cât este o sămânţă şi din ea răsare copac mare. Că tu punând sămânţa aceea în pământ, Dumnezeu o udă şi Dumnezeu face creşterea. Atâta îţi cere Dumnezeu, sau cum spunea Sfânta Scriptură, a voi. Vreau, Doamne, din toată fiinţa mea să te iubesc; vreau, Doamne, să postesc; vreau, Doamne, să mă ostenesc, să fac ceva pentru Tine. Atâta îţi cere Dumnezeu şi restul completează Dumnezeu. Iar când întorci spatele spunând: nu vreau, e logic că din momentul acela ţi se ia darul lui Dumnezeu de la tine.

După ce Dumnezeu şi-a făcut această certitudine din Avraam, că este cu adevărat iubitor de Dumnezeu, i-a promis pentru ultima dată: Sămânţa ta va fi ca stelele cerului şi ca nisipul de pe lângă mare (Facerea 22, 17). Sfântul Isidor Pelusiotul tâlcuia acest cuvânt tare frumos în felul acesta: ,,Este o mare deosebire între stea şi nisip. Stelele cerului, când spune că va fi numărul seminţiei lui Avraam, preînchipuie pe drepţi, că aşa cum este steaua sus pe cer şi străluceşte în noapte şi este atât de curată, aşa drepţii lui Dumnezeu strălucesc pe cerul dreptăţii lui Dumnezeu. Şi precum nisipul este pământ şi greu şi stă la fundul apei, aşa păcătoşii sunt pământoşi, ca lutul de grei, spre cele carnale”. Iar din seminţia lui Avraam, într-adevăr, s-au desprins şi popoare păgâne, dar şi poporul mesianic. Că am văzut cum din Agar s-a născut Ismail şi din Ismail s-au născut peste mii de ani de zile agarenii sau turcii. Deci aşa să înţelegem seminţia lui Avraam ca stelele cerului şi ca nisipul mării: drepţii ca stelele, iar nisipul mării preînchipuind pe cei păcătoşi.

Găsim un lucru tare gingaş aici şi cu mare proorocie: Întru seminţia ta se vor binecuvânta toate noroadele pământului (Facerea 22, 18). (Lipsesc un minut, două) … această jertfă neîmplinită, dar din care a rămas ascultarea lui de tatăl său, precum şi dragostea lui Avraam faţă de cer, iată-l venind acasă. Mama lui trăieşte până la vârsta de 127 ani şi apoi moare. Murind, fiindcă în timpul acela Avraam era în pământul străin al Gherarilor, oameni păcătoşi şi închinători de idoli, Avraam nu a vrut să o îngroape în acest ţinut păcătos, ci s-a dus la un oarecare Efron Heteul şi a cumpărat cu 400 drahme o peşteră. Această peşteră, cei care aţi fost la Ierusalim, probabil că aţi văzut-o, supranumită Peştera Îndoită, a cumpărat această peşteră ca să fie pământul lui unde să-şi îngroape morţii lui. Şi iată că această peşteră îndoită fiind, o parte este pentru bărbaţi şi o parte pentru femei, şi a primit pe primul mort, Sarra fiind. Cu jale mare, o duce Avraam şi o înmormântează acolo în Peştera Îndoită, unde şi el mai târziu s-a îngropat, şi apoi ceilalţi descendenţi ai lui: Isaac cu Reveca, Iacov cu Rahila şi cu Lia.

Deci în această peşteră îndoită se îngroapă Sarra cu jale mare, iar Isaac rămâne timp de 40 ani, până la vârsta de 40 ani necăsătorit. La vârsta de 40 ani, Avraam se gândeşte să-i aducă lui soţie. Să nu credeţi că el a fost oprit să se căsătorească până la vârsta aceea, ci datorită conştiinţei lui şi a minţii lui curate a stat până la vârsta de 40 ani. Că nu putem să cugetăm aceste lucruri omeneşte, plecând de la noi, prin patimi şi prin alte murdării ale veacului acestuia. Dumnezeu lucra într-alt fel în aceşti oameni. Deci, el cu demnitate, cu dragoste îşi păstra fecioria, cinstea, castitatea trupului şi a minţii sale. Şi la vârsta de 40 ani ajungând Isaac, Avraam, bătrânul Avraam trimite pe sluga sa cu daruri şi cu o caravană de cămile în pământul Haranului, ca să-i aducă lui nevastă din casa fratelui său, Nahor.

Iar sluga neştiind cine va fi, Îl roagă pe Dumnezeu să-i facă minune pentru fecioara care va fi adusă aici, în pământul acesta al Hanaanului, să fie însoţită cu Isaac. Şi în mintea lui de slugă, dar inima plină de credinţă, spune: Doamne, eu nu ştiu să aleg, fă Tu minune. Şi s-a gândit aşa: mă voi duce la o fântână şi fecioara care-mi va zice: adu cămilele tale şi le adapă, ia şi tu apă şi bea, şi care mă va chema în casă, aceea va fi sortită pentru domnul meu Isaac (potrivit Facerea 24, 12-14). Lucru care se şi întâmplă. Că mergând sluga acolo, în pământul Haranului, o găseşte pe Reveca adăpând oile tatălui său şi, într-adevăr, acele cuvinte care le-a gândit sluga acelea i le zice Reveca. Iar el luminat de Dumnezeu îşi dă seama că aceasta este fecioara aşteptată în pământul Hanaanului. Iar la nivelul minţii ei, în inima ei, Dumnezeu lucrează şi-şi cere permisiunea tatălui său şi merge împreună cu sluga în casa lui Avraam unde avea să se însoţească cu Isaac.

Dar găsim, de data aceasta, şi pe Reveca stearpă. Timp de 20 ani, Isaac se roagă lui Dumnezeu să-I dezlege stârpiciunea mult iubitei lui soţii. Spun aceste superlative fiindcă, într-adevăr, erau nişte căsnicii dumnezeieşti, din care pot fiecare dintre cei ce vor să se adape să-şi soarbă cu patos această apă de învăţătură binefăcătoare. Cred că mulţi dintre dvs. v-aţi dat seama ce înseamnă ca să-L iubeşti pe Dumnezeu cu adevărat şi datorită acestei iubiri îţi împrăştii ca o mireasmă, ca un balsam, ca un parfum iubirea peste tot ce este în jurul tău. Datorită fricii şi dragostei de Dumnezeu, aceste lucruri dumnezeieşti şi frumoase se întâmplau în acele căsnicii divine. Nu ca în zilele de astăzi, cum vedem ce nebunii se întâmplă, ce catastrofe, ce distrugeri din cauza faptului că nu se ţine nici o lege de Dumnezeu, nu ai nimic dumnezeiesc în tine şi nu ai ce să reverşi ca un pahar plin, ca un crin frumos mirositor care în jurul lui împrospătează mereu aerul cu acel balsam. Şi în jurul tău, dacă nu-L ai pe Dumnezeu, împrăştii numai duhoare de dihor, de fiară sălbatică, otravă de hidră a pământului. Fiindcă dacă ai avea legea lui Dumnezeu, ştii că Dumnezeu te vede şi atunci nu ţi-ai revărsa otrava, ci ai omorâ-o în tine. Cred că mulţi îmi daţi dreptate din cauză că sunteţi încărunţiţi, zbârciţi în feţele dvs., datorită acestor lucruri pe care le-aţi trăit, le trăiţi şi n-aş dori să le mai trăiţi.

Deci, spun aceste lucruri cu lux de amănunte ca să ne înţelepţim fiecare din noi şi să ne tragem o învăţătură din aceşti oameni sfinţi. Nimeni să nu zică în mintea lui: Aceia au fost oameni în altă croială. Au fost oameni ca noi. Toţi au fost oameni din aceeaşi zămislire, din aceeaşi patimă, din aceeaşi naştere. Au crescut ca noi, cu singura specificare că n-au avut mintea care nu vrem noi să o avem, nu că nu o avem. Că şi cei mai simpli dacă am fi, putem să ne înţelepţim în aceste lucruri dumnezeieşti.

M-aş opri puţin la numele lui Avraam, de ‘trecător’. Acest nume nu i se potriveşte numai lui Avraam, ci trecători suntem cu toţii pe acest pământ. Că vedem cum ne mutăm cortul nostru: născut în răsărit, te duci şi trăieşti în apus sau la miazănoapte sau nici acolo şi eşti mereu un plimbător prin lume. Dar într-o înţelegere mai înaltă, trecători suntem chiar în fiinţa noastră, în mersul nostru biologic, că vedem că nu putem să stăm pe loc. Am fost copii, suntem maturi, adolescenţi, şi ajungem bătrâni, deci parcurgem o cărare a vieţii. Şi iată că nimic nu-ţi rămâne al tău. Dacă îţi era ceva al tău, rămâneai cu ele, acelea în care te lăudai, dar vedem cum suntem spre sfârşitul cărării vieţii noastre ca un trecător jefuit de toate şi nimic nu este al tău.

Peştera care o cumpără Avraam preînchipuie, de fapt, singura bogăţie a lui Avraam, care era a lui cumpărată cu banii lui, 400 drahme. Ea nu simbolizează decât singura noastră avuţie: o groapă rece, o groapă întunecată, o groapă din care nimeni nu mai poate să mai iasă. Ne amintim de Sfântul Ioan Evanghelistul când a spus ucenicilor săi, înainte de a muri, să facă o groapă pentru el, iar el a intrat în acea groapă, zicându-le apoi celor din urma lui: ,,Trăgând pământul, mama mea, acoperiţi-mă”. Iată că ne întoarcem fiecare dintre noi în această peşteră în care suntem sortiţi să zăcem şi să putrezim.

Dacă în viaţa aceasta nu ne mai ajunge trecând de ici-colo, ori cu mintea, ori cu paşii vieţii, ori cu faptele noastre, că acum râdem, acum plângem, acum urâm, acum iubim – deci tot trecători ne numim – acolo eşti înţepenit. Dacă aici ne luptăm să ne împărţim ceva, acolo ce să împarţi ? Te cerţi cu vecinul că ăsta-i viermele meu sau ăsta-i al tău, ăsta-i şarpele meu care a venit în oasele mele sau e al tău, ăsta-i întunericul meu sau e al tău ? Parcă la mine a fost mai cald şi la tine-i mai rece ? Toate sunt uniforme şi ne uniformizează pe toţi. Cât suntem vii, cu adevărat trecători suntem şi nu mai încăpem nici în casă, nici în hectare, nici în aur, nici în argint. Iar când te duci dincolo, în această peşteră pe care n-o mai cumperi, ci silit te duci în ea, acolo iată că nu mai iei nimic în ea şi taci din gură şi este o pace cu adevărat de mormânt.

Cu ce te lauzi, omule ? Cu haina de pe tine ? Nu uita că ai împrumutat-o de la oi. Cu pânza de pe tine ? Ai împrumutat-o de la planta pământului, de la in. Te lauzi cu mătasea de pe tine ? Nu uita că s-a ostenit viermele de mătase pentru ea. Te lauzi cu aurul şi argintul ? De unde-l ai ? L-ai împrumutat din sânurile pământului. Ce este al tău, omule ? Cu adevărat, o peşteră îţi rămâne. Nu vreau să împrăştii pesimism în inimile dvs., dar cred că este un pur adevăr.

Să reflectăm cu adevărat că nu rămâne din viaţa noastră decât faptele. L-am urmărit pas cu pas, cu iscodirea minţii, pe acest bărbat pe unde a fost. Ce-a rămas din el ? A rămas virtutea din el. Nici aur, nici argint, nici boi, nici oi, nici slugi, toate au apus şi ca cenuşa s-au făcut. Ce-a rămas ? Amintirea din el, cu adevărat un bărbat destoinic, din care iată se descinde poporul mesianic, poporul creştinesc, în seminţia căruia s-au binecuvântat toate seminţiile pământului.

Iubiţilor credincioşi, aş vrea din tot sufletul ca aceste învăţături ale acelor sfinţi bărbaţi să pătrundă în inimile noastre ca nişte seminţe şi să mai reflectăm puţin şi la viaţa noastră, care se pare că-i atât de murdară în veacul acesta murdar, colcăind de păcate. Să avem mare grijă că aceste curse care s-au întins creştinismului la veacul acesta nu au alt scop decât a-L certa pe om cu Dumnezeu, şi în felul acesta să aducă în cea mai grea păgânătate, sub masca creştinismului, pe omul contemporan nouă.

Dacă ne va ajuta Dumnezeu, duminica viitoare vom vedea cum Isaac naşte 2 fii, Iacov şi Isav. Aceştia doi, născuţi de aceeaşi mamă, iată că încă din pântecele mamei sale fură dreptul de întâi născut al celui care s-a născut al doilea. Primul se naşte Isav, care se cheamă, se tâlcuieşte Edom, iar celălalt primeşte numele de Iacov, care se cheamă ‘împiedicător’. Că Iacov s-a născut al doilea, ţinându-l de călcâi pe Isav. Mama lui, Reveca, şi-a dat că ei s-au bătut în burtă şi că dreptul de întâi născut era al lui Iacov, dar l-a furat cu nedreptate Isav. Iar din Isav s-au născut edomiţii, oameni pătimaşi, că acest copil era păros, ca un om desăvârşit şi cu pielea roşie, şi din el s-au născut unii dintre cei mai pătimaşi şi mai spurcaţi oameni de pe pământ. Iar Iacov, ca şi tatăl său Isaac, era un copil cuminte şi vom vedea cât de frumos istoria le arată şi le aşterne atâta de nuanţat în minţile noastre, să ştim de unde descindem şi unde vrem să ajungem.

Dar până atunci, în casele noastre, în minţile noastre, în inimile noastre să-L purtăm pe Dumnezeu şi să-I dăm slavă şi cinste, în vecii vecilor. Amin.