Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Ortodoxiei 2011, Bucureşti

 

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Cu ajutorul bunului Dumnezeu, iată-ne parcurşi o săptămână din Postul Mare, care pentru unii, dacă era de speriat, s-a dovedit că nu este chiar aşa. Omul este zidit de Dumnezeu cu puteri destul de mari şi, dacă şi vrea, sperie chiar şi pe îngeri, nu mai spun de întreg iadul. Fiindcă astăzi Sfinţii Părinţi au aşezat şi ziua Ortodoxiei, mă gândesc că bine ar fi să vorbim puţin despre această credinţă mântuitoare, ca să ne dăm seama de ce aceasta este şi nu altele mântuitoare.

Iubiţi credincioşi, la început, după Hristos, s-a născut o singură credinţă, după cum şi Mântuitorul a spus: Eu sunt uşa (Ioan 10, 9), Eu sunt lumina (Ioan 8, 12), toate la singular declinându-se. Iar Sfântul Apostol Pavel, preluând acest cuvânt insuflat de Duhul Sfânt, avea să spună: Iar eu ca un înţelept meşter mai mare temelie am pus întru Iisus Hristos. Cine zideşte pe această temelie aur, argint, trestie, fân, paie, când va veni focul al cărui lucru va rămânea, se va folosi şi plată va lua, iar al cărui lucru se va arde, se va păgubi (I Corinteni 3, 10-15). Nu a spus apostolul temelii, ci temelia aceea care stă pe piatra Iisus Hristos, piatra din capul unghiului (Psalmi 117, 21), de care a vorbit Proorocul David, strămoşul Domnului Hristos.

Această doamnă îmbătrânită care a ajuns până în zilele noastre mult a avut de îndurat, de la războaiele cumplite de la diavoli şi de la oameni, dar nu a putut fi răpusă şi după cum a şi spus Mântuitorul, Biserica lui Hristos nici porţile iadului nu o va doborî (Matei 16, 18). Acest tezaur liturgic pe care noi stăm, ne înnobilăm şi ne hrănim din el, din al cărui dar ne câştigăm identitatea noastră de chip şi asemănare a lui Dumnezeu, aş putea să spun că este tot ce este mai frumos pe lume. Poate mulţi mă vor cârti şi vor zice: Sigur că aşa vei ridica în superlativ credinţa ta, el crezând în altceva, că tu trăieşti în aşa ceva. Dar cum de multe ori noi am discutat lucrurile din începutul lor, pe înţelesul fiecăruia, lesne este de înţeles pentru orice om cât de simplu ar fi că aceasta este credinţa mântuitoare. Ea vine din cuvintele Mântuitorului, izvorul şi-l are din coasta Mântuitorului de pe crucea Golgotei. Mulţi caută să-şi atribuie adevărul, dar aşa cum a spus Apostolul Pavel, atunci când vine focul dreptăţii, cel care este în drept, glasul lui Dumnezeu să despartă para focului, acela va face dreptate.

Până atunci omul are libertatea minţii, nu este încorsetat, înjugat în ceva, nu este zidit, nu este o marionetă, un robot. Omului i-a dat Dumnezeu libertatea care este cel mai mare dar, de a alege. Nu s-a scos sabia, că ne-a învăţat Hristos şi toţi sfinţii: Să nu scoţi sabia niciodată, că nu se face aşa înţelenirea unui sentiment, cu sabia sau cu şantaj. Nobilul sentiment de dragoste între Dumnezeu şi om se face prin acea lipire la nivel de minte şi apoi să lucrezi acel sentiment, şi nimeni nu ţi-l va distruge, şi acest lucru îl vedem între noi oamenii. Acela rămâne peste veacuri într-adevăr care este curat ca lacrima, ca raza soarelui.

Ortodoxia, iubiţi credincioşi, trecută prin foc, prin sânge, prin lacrimă, a durat până în zilele noastre şi nădăjduim cu puterea lui Dumnezeu să dureze. Oamenii nu au durat, nu au fost statornici, s-au dovedit de nenumărate ori a fi labili în crezăminte faţă de Dumnezeu, în sentimente, în credinţa faţă de Dumnezeu. Au făcut din credinţă o marionetă, o unealtă, o armă de şantaj, de schimb într-un troc meschin, şi cu atât mai mult apropiindu-ne de noul Mesia, va deveni credinţa în cel mai obscen troc de schimb pentru cele materiale.

Iubiţi credincioşi, de ce-i zice astăzi ziua Ortodoxiei ? Dreapta credinţă, pe care o numim ortodoxie, ce se tâlcuieşte ‘dogmă dreaptă, atotputernică’, adică întregeşte dumnezeirea prin ceea ce au fost insuflaţi Sfinţii Părinţi prin viaţa lor sfântă de Duhul Sfânt. Trinitatea S-a arătat în plinătatea ei, nu au lipsit vrăjmaşii lui Dumnezeu de la Hristos până în zilele noastre. Au venit multe secte, erezii care erau cu atentat la Persoana lui Hristos, S-o mutileze dogmatic. Imediat, Sfinţii Părinţi s-au adunat în cele şase Sinoade Ecumenice, plus Sinoadele locale, dezbătând în numele lui Dumnezeu, sub preşedinţia în general a împăraţilor creştini, dezbătând dogmele şi arătându-le care este dogma adevărată, vizavi de dogma eretică care răsărea. Cel mai zbuciumat eres care a zguduit din temelii Biserica lui Hristos a fost eresul lui Arie. Din erezia lui Arie se satură acum iehoviştii. Ei sunt mlădiţele acelui blestemat eres de către Sfântul Sinod de la Niceea din 325 sub preşedinţia Împăratului Constantin, primul împărat creştin.

Apoi, timp de 600 aproape 700 de ani avea să urmeze restul de 5 Sinoade Ecumenice, datorită eresurilor care apăruseră împotriva Duhului Sfânt şi a Persoanei lui Hristos. Sfinţii Părinţi, atenţi la aceste erezii, le-au anulat, le-au trimis în anatema împreună cu cei ce le-au născut şi le întreţineau. Şi de atunci au rămas până în zilele noastre sub acea anatemă a Sfinţilor Părinţi, mulţi făcători de minuni, toate ereziile. Biserica avea oarecum pace de la 650-680 care a fost ultimul Sinod, ultimul adică al şaselea. De la 680 iarăşi începea să se zdruncine puţin. A venit pe scaunul Constantinopolului împăratul din Isauria, Leon. Acesta spune istoria că era şi un om simplu, păştea asinii. Dar ajutat de evreii de acolo, care tânjeau după aurul şi argintul bisericilor, împuiată fiindu-i mintea că icoanele sunt idoli, a ajuns împărat. Şi iată-l că văzându-se cu sceptrul în mână, în deplină putere la 720, de acuma putea să dicteze în voie, fără oprelişte, ce voia, în imperiu.

A venit ca un lup, ca o vulpe, avea în mintea lui rădăcina acestei cutremurătoare erezii, că închinarea la icoane este închinare de idoli. Propulsat pe scaunul imperial şi uns de către Sfântul Patriarh Ghermano al Constantinopolului la timpul acela, era în deplină putere. În anul 725, ajutat de aceşti duşmani ai lui Hristos, prin lege imperială avea să spună să se dea icoanele jos. Nu se putea face un lucru în Biserică aşa oricum. Trebuia să treacă peste cea mai puternică baricadă: marii trăitori întru Hristos şi mai ales peste patriarhul Constantinopolului. S-a dus momelnic la patriarh, spunându-i prefăcut ca o târfă: Prea Sfinţite, nu este bine să se închine icoanelor că sunt idoli şi, mai degrabă, ar trebui să le ridicăm puţin mai sus. Şi ca să nu uit ideea, vă aduceţi aminte că a mai ieşit acum câţiva ani un Leon, o sămânţă din acea blestemată rădăcină, în România, care spunea că e pericol de infestare, de microbi ca să săruţi icoanele ? Aşa că lumea niciodată nu a dus lipsă de aceşti demenţi.

Iată, dragi credincioşi, că acesta mergând cu momeală la sfântul patriarh, acela nu s-a cucerit vorbelor lui şi l-a întrebat: Eu ştiu din cărţi că va ieşi un împărat care se va lupta împotriva lui Dumnezeu. Îl cheamă Conon. Iar împăratul îi şi spune: Eu sunt, că mie din copilărie aşa îmi spunea: Conon. Apoi şi-a adus Sfântul Ghermano aminte că atunci când a luat coroana imperială şi cu rugăciune a pus-o pe cap, s-a înţepat ca de nişte ghimpi. Coroana era frumoasă, nu avea ghimpi, dar acela a fost semn că acest om se va lupta cu Dumnezeu. Iar sfântul i-a spus: Împărate, te cinstesc ca împărat, dar la ceea ce zici nu voi participa niciodată. Şi atunci l-a depus din scaunul patriarhal, înlocuindu-l cu o liftă de cugetarea lui, cu Anastasie. De acuma era în deplină putere, cei care-i stăteau împotrivă aveau să ia calea exilului, temniţei sau chiar morţii. Rugăciuni se făceau peste tot în ţările ortodoxe din cuprinsul imperiului. Avea să se nască fiul lui Copronim şi acela era succesorul la tron. Acest Leon şi-a încheiat cursa vieţii şi s-a dus în blestemăţiile lui.

Constantin Copronim, cum l-a numit istoria, Copronim care se traduce ‘gunoi’, şi o să vă spun de ce, a moştenit aceeaşi răutate. Nu-l putea opri nimeni, era îndrituit în toate puterile imperiale. Acelaşi Sfânt Patriarh Ghermano l-a botezat pe acest Copronim şi i s-a pus din Constantin şi Copronim, un diminutiv, pseudonim, din cauză că atunci când l-a băgat în scăldătoare a făcut pe el acolo în cristelniţă, şi de atunci istoria l-a încondeiat ‘gunoi’, şi într-adevăr a trăit ca un gunoi. Cu aşa răutate s-a răzbunat asupra sfintelor PC. Predici 66 1icoane, încât că a ras picturile, a pictat pe biserici scene de vânătoare, cai, animale, portrete de ale lui şi de ale generalilor lui. Sfintele moaşte le-au scos din raclele pline de argint şi le-au dat în foc sau în locuri de necinste. Avea să lase şi ăsta o odraslă, pe Leon, dar şi acesta avea să moară în aceeaşi răutate, lăsând pe fiul lui Constantin şi soţia lui Irina, care se trăgea din Atena. Deci era cam al treilea, al patrulea succesor acest Constantin, dar fiind minor, regenţa a luat-o mama lui Irina.

 

Duminica Ortodoxiei – zi în care se prăznuieşte biruinţa credinţei ortodoxe asupra iconoclaştilor

 

Irina, fiind grecoaică, ştia ce înseamnă icoanele şi o femeie ambiţioasă, nu a putut trece nimeni peste ea. O fi avut şi greşelile ei, dar sunt minore faţă de binele pe care l-a făcut Bisericii. Copilul trebuia să-şi urmeze mama până la majorat. Aşa s-a făcut că Sfânta Irina, acea virtuoasă femeie, care s-a declarat împărat, Cezar, Augusta, a pus piciorul în prag şi a adunat Sinod Ecumenic la 787 în Niceea. A trecut peste toţi generalii ei care erau iconoclaşti, iconoclasm care a rămas în Biserică, această luptă se traduce tot din greacă ‘sfărâmarea icoanelor’. Atunci s-au adunat Sfinţii Părinţi din întreaga lume ortodoxă, au dezbătut dumnezeirea sfintelor icoane şi au spus acestor minţi seci că închinarea la icoane nu este ca o închinare la Dumnezeu, ci este doar privirea acestei icoane şi prin ea te transpui cu mintea la chipul care îl arată icoana, ca o fereastră prin care te uiţi şi vezi. Şi ca să fim mai pe înţeles, avem poze sau tablouri în casă cu diferite evenimente. Acela nu este un idol, este o aducere aminte de ceva care ţi-a marcat viaţa: o fiinţă dragă care ai avut-o în viaţa ta şi nu mai este, sau chiar tu dacă eşti în viaţă; te transpui cu mintea la acel eveniment sau la acea persoană. În aşa fel să gândim icoanele, dar transpunându-ne în viaţa acelora şi aducându-ne aminte de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, bineînţeles.

De atuncea, de la 787, acest eres a rămas blestemat. Diavolul şi ajutoarele lui nu s-au lăsat, nu s-au lepădat de lupta împotriva Bisericii. Pe tronul patriarhiei atunci a urcat Sfântul Tarasie, care mai înainte a fost un mare bărbat la curtea imperială, dar cinstit, demn pentru acest lucru pentru Dumnezeu. Fiul împărătesei, când a ajuns la majorat, după legea firii s-a căsătorit. Văzându-se acela din ce în ce mai în plinătatea puterii de împărat, după câţiva ani de căsătorie, cum ochii de obicei alunecă şi mintea este seacă, a pus ochii pe o altă femeiuşcă. Fiind împărat, nu se putea căsători oricum, era în văzul tuturora, şi de aşa natură a urzit lucrurile că s-a dus la Sfântul Tarasie. Şi i-a spus: Uite, Prea Sfinţite, împărăteasa a vrut să mă otrăvească, şi eu pentru asta n-aş da-o morţii, dar să se ducă într-o mânăstire, cum era obiceiul. Plus, mama n-ar trebui să mai stea pe scaunul imperial, nici de-a dreapta mea, că eu sunt în puterea vieţii şi sunt împărat deplin. Să meargă şi ea într-o mânăstire.

Sfântul Tarasie şi-a dat seama de vicleşug, că ochii i-au alunecat. L-a dus în palatul patriarhul şi i-a spus cu glasul lui blajin: Împărate, oare această femeie care ai adus-o din popor şi ai făcut-o împărăteasă ce motiv ar avea să te înşele şi, mai ales, să te otrăvească ? Mai ales că ea este frumoasă, nu-ţi este ruşine cu ea. Deşteaptă, gospodină, tot ce-i trebuie unei împărătese. Şi credincioasă. Fără numai că mintea ta s-a dus în altă parte. Şi zice: Nu pot să fac acest lucru. Aşa s-a urâţit acel împărat, încât că a urzit alte lucruri. S-a dus la Sfântul Teodor Studitul, care era un mare ascet, şi această fătucă era rudă cu el, să-l momească pe acel ascet să spună că se poate să se căsătorească. Sfântul i-a spus că nu se poate. Bătăi pe sfânt şi închisoare. În cele din urmă, a izolat-o pe mama lui, a găsit un popă nebun care l-a căsătorit, trecând peste Sfântul Tarasie. Împărăteasa, văzându-se atâta de umilită, şi-a adunat generalii, l-au izolat, l-au legat şi după legea de atunci i-a scos ochii. Şi a murit de durere.

Stăm şi ne întrebăm: a făcut bine împărăteasa, sau nu ? Poate unii cârtitori care sunt pe aicea, sau mai aud, mă vor condamna că sunt un terorist sau cine ştie cum. Prea puţin îmi pasă, eu spun istoria. Dar gândiţi-vă cum îi era împărătesei şi la toţi dreptcredincioşii când acest împărat tânăr, în ambiţiile lui, ameninţa deja că aduce din nou iconoclasmul în Biserică ? Cred că şi-a primit pedeapsa. Poate măcar dacă îi punea un plasture la ochi, dar să nu-i scoată ochii, dar să-l lase în închisoare să vadă cum e. Dar dacă aşa au cugetat şi au făcut, treaba lor.

Iubiţi credincioşi, Biserica a rămas curată iarăşi pentru un timp până la 810-812-815, cât a fost. Atunci s-a ridicat pe scaunul Constantinopolului un alt Leon, Armeanul. Acesta ca o vulpe a luat tronul imperial. Văzându-se cu sceptrul puterii, domnind ca un leu, s-a răzbunat asupra icoanelor. A făcut prăpăd în Biserică, acelaşi lucru ca cei dinaintea lui. A răsărit peste zeci de ani odraslă din acea rădăcină de otravă. S-au speriat sfinţii şi au luat calea pribegiei, mulţi au murit prin chinuri, aşa cruzimi puteau să fie, de neimaginat. În timpul lui Copronim, mă întorc puţin în istorie, a murit Sfântul Ştefan cel Nou în cele PC. Predici 66 2mai groaznice chinuri, bătut până sărea sângele din el. Şi apoi s-au găsit nişte golani care l-au luat şi l-au târâit de coada calului prin cetate până s-a dezmembrat trupul. S-a găsit un alt blestemat care dându-i cu o piatră în cap i-au sărit creierii sfântului. Gândiţi-vă prin ce cruzimi puteau să ajungă oamenii ! Să nu credeţi că aceştia de astăzi sunt altfel faţă de aceia, decât că sunt mai discreţi, mai diplomaţi, mai cu mănuşi. Iată că aceia şi-au luat plata lor care au rezistat pentru mărturisirea credinţei, iar ceilalţi osânda.

 

Psaltirea Hludov, miniatură

Sus – Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Patriarh Nichifor, apărătorii sfintelor icoane

Jos – Împăratul Leon cu iconoclaştii, care băgau icoanele în var pentru a acoperi chipurile sfinţilor

 

Leon Armeanul n-a fost mai prejos în răutate faţă de ceilalţi. Aceleaşi lucruri le-au făcut asupra Bisericii. Pleiadă de sfinţi s-au ridicat la cer în asentimentul acelora de demult, mărturisind dumnezeirea icoanelor şi a dreptăţilor lui Dumnezeu. Timpurile aveau să se succeadă până în anul 840, când avea să moară ultimul împărat, Teofil, iconoclast. Acesta la fel, urcând pe tronul imperial, un om foarte ambiţios, arogant, având soţie o dreptcredincioasă, pe Teodora. S-a răzbunat ca ceilalţi pe icoane şi pe tot ce era sfânt.

Dragi credincioşi, toate până într-o zi. Nemaisuferind Dumnezeu aceste blasfemii, i-a dat Dumnezeu o boală împăratului de l-a ţintuit la pat. Spune istoria că i s-a căscat gura de i se vedea în burta lui tot. Făcea ca toate animalele, era şi ruşine pentru împărăteasă; veneau doctorii, n-aveau ce să-i facă. Împărăteasa, la căpătâiul acestui muribund, îi spunea: Împărate, întoarce-ţi mintea de la blestemăţiile care le-ai făcut asupra icoanelor. Atunci a conştientizat el că poate e bătaia lui Dumnezeu. Şi când a venit un episcop la căpătâiul lui, i-a smuls engolpionul efectiv şi l-a sărutat. Era semn de întoarcere, că el conştientiza totuşi greşeala care a făcut-o. Împărăteasa a avut un vis apoi, văzându-l pe împărat legat şi dus între nişte ostaşi puternici la Judecată, în faţa unui Împărat. Ea mergea suspinând în urma soţului ei, a lui Teofil. Când a ajuns la o poartă mare de palat şi l-a văzut pe Acela Judecător, a căzut la picioarele Lui şi cu lacrimi L-a rugat să-l ierte. Iar glasul Acelui Judecător i-a spus: Pentru rugăciunile tale şi dreptatea de care dai dovadă, îl iert pe soţul tău. Şi când s-a trezit din vis, într-adevăr, el era îndreptat.

Încetul cu încetul s-a adunat singlitul Constantinopolului la căpătâiul lui şi, după rugăciuni îndelungate, Sfântul Meftodie fiind patriarh atuncea, împăratul a şi murit îndreptat. Sfântul Meftodie a scris pe o hârtie toţi împăraţii care au fost în cugetarea aceasta iconoclastă şi a pus-o sub sfânta masă, rugându-se în mintea lui lui Dumnezeu să-i descopere acest lucru, printre care era şi Teofil trecut ultimul. Şi după rugăciuni îndelungate, a scos foaia şi a găsit numele lui Teofil şters, iar ceilalţi rămaşi acolo pe listă ca nişte osândiţi de către Dumnezeu. Deci, a doua încredinţare că Teofil a fost iertat. Iar în vis i-a venit îngerul şi i-a spus: Pentru rugăciunile voastre, Teofil este iertat, dar să nu te mai rogi niciodată pentru aşa ceva. Parcă s-a repetat istoria cu Sfântul Grigorie, papa Romei, când s-a rugat pentru Traian, împăratul Romei. A primit veste că a fost iertat, dar cu aceeaşi condiţie: să nu te mai rogi niciodată pentru aşa păgâni. La Dumnezeu e posibil orice. Orice bun, adică în iertare, nu orice ce cugetă omul nebun.

Iubiţi credincioşi, după moartea lui Teofil a rămas împărăteasa Teodora. Împreună cu patriarhul Meftodie, au făcut o procesiune în Constantinopol cu icoane şi cu cântări frumoase, cu tropare. Au fost date sub anatema toate aceste erezii care 120 ani a chinuit Biserica, cu mici intermitenţe. Atunci s-a alcătuit şi un aşa-zis Sinodicon, o mică broşură în care se anatematiseau toate ereziile până în ziua aceea. Şi de atunci a rămas în Biserică ca să se citească acel Sinodicon.

Ţin să menţionez că la hirotonia episcopului se face citirea acestor erezii. Stăteam şi mă gândeam, în mintea mea seacă, aş fi vrut să văd hirotonia unui episcop astăzi, ecumenic. E prins ca într-o gheară, că în dipticele sinodale de hirotonie a episcopului trebuie blestemate toate ereziile, şi dincoace se pupă cu ei şi se roagă. Încotro alege ? E o problemă foarte spinoasă, că acuma în ancadramentul ecumenismului trebuie să propăşim pacea şi un păstor, o turmă şi un păstor. Oare acest lucru făcându-l, nu trec peste toţi aceşti sfinţi ? Sfântul Teodor Studitul în două rânduri a fost bătut până la sânge; era cu ucenicul lui în temniţă, cu Nicolae, şi bătut de Leon Armeanul de sărea sângele împreună cu bucăţi de carne. N-a putut să ajungă la sufletul lui şi a trăit până când a venit iarăşi libertatea Bisericii. Sfântul Ştefan cel Nou, de care am spus, a fost mucenicit pentru apărarea sfintelor icoane. Sfântul Ghermano şi mulţi alţi sfinţi care au umplut cerul atuncea.

Mă întreb şi dau răspunsul: au murit sub ascultare, sau datorită neascultării de care suntem noi blamaţi astăzi ? Biserica în timpul iconoclasmului avea aceeaşi rânduială: patriarh, episcop, preot şi toate rangurile, şi mânăstiri, cu excepţia că erau iconoclaşti. Biserica oficială era iconoclastă, oare aceia făceau ascultare sau nu ? Atunci, dacă n-au făcut ascultare acelora care erau patriarhi şi episcopi, au căzut sub osânda sfintelor canoane ? De ce i-a sfinţit Dumnezeu şi-i avem în sinaxar ca sfinţi ? Fără numai că Dumnezeu nu gândea ca omul. Atuncea lupta acelora nu era în zadar ? Iată cei care căutaţi de ascultare, ce înseamnă ascultarea în Biserică. Să asculţi de cel care merge în ancadramentul sfintelor canoane şi al Sfinţilor Părinţi. Mă bucur că frumoasă ascultare s-a făcut din ’24 până în zilele noastre: când era regele, ascultare sub rege; când a venit măria sa comunismul, ascultare sub comunism; acum iarăşi a venit democraţia, ascultare sub democraţie. Sigur, frumoasă ascultare. Dar atunci unde-ţi sunt Sfinţii Părinţi, unde-ţi sunt cei care au murit în închisori apărând dreptatea lui Dumnezeu ?

Iubiţi credincioşi, înaintând în timp, aveau să răsară alte mlădiţe otrăvite, avea să vină în occident acest zbucium. Ţin să menţionez că la toate Sinoadele Ecumenice, inclusiv la al VII-lea Sinod din 787, de la papa de la Vatican s-au trimis oameni, reprezentanţi care au împărtăşit practicalele, acestea care erau hotărâte în Biserică. Avea să vină neoprotestantismul în occident: s-au născut luteranismul, calvinismul pe la 1500 şi ceva. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în occident: au asmuţit poporul şi au intrat în biserici şi au golit bisericile catolice de tot. Au luat statuile, le-au ars, le-au murdărit, le-au aruncat în locuri de necuviinţă, şi de atunci au rămas aceşti iconoclaşti care sunt în occident: baptişti, adventişti, pocăiţi, şi toţi care îi ştiţi frăţiile voastre mai bine. Aceştia nu cred în Hristos pictat, în nici o icoană, unii nici în sfânta cruce. Oare nu-şi au rădăcina în acel eres care a fost blestemat la Sinodul de la 787 ?

În timpul comunismului avea să se renască această blestemăţie. Au fost câţiva activişti de partid care s-au răzbunat cumplit asupra icoanelor şi asupra a tot ce era sfânt, că erau atei. Ei îndrituiau ceea ce spunea Proorocul David: S-a stricat gardul şi a intrat porcul în vie (potrivit Psalmi 79, 13-14). S-a dus un activist de partid la o mânăstire, un schit undeva prin părţile Vrancei. Mare închinător ! A mimat o cruce, a intrat şi s-a închinat şi cu un cuţitaş a scos ochii Maicii Domnului dintr-o icoană. Nimeni nu l-a văzut. A urcat pe motocicletă să plece înapoi în drumul lui, săvârşind misiunea bineînţeles. Credea că nu l-a văzut nimeni. Maica Domnului l-a văzut. Că s-a împiedicat pe drum, a căzut şi a venit cu capul într-un stâlp şi ochii i-au ieşit şi a rămas chior. Un altul a aruncat icoana Maicii Domnului în closet, nu mai putea muri când i-a venit vremea. I-a luat Dumnezeu şi graiul şi tot căuta să spună ceva. Până la urmă, s-a smerit şi a chemat un preot. Probabil şi preotul mai isteţ la minte l-a întrebat: Nu cumva a făcut vreun sacrilegiu a celor sfinte ? Şi-a adus aminte că a aruncat o icoană în closet. S-a dus şi a scos-o, a spălat-o, şi apoi a sărutat-o şi a pierit.

Iubiţi credincioşi, gesturi de genul acesta vor mai fi poate. Nădăjduim să nu fie, dar dacă vor mai fi, am declinat în scurte cuvinte, după puterea minţii, cum ne putem lupta. Nu vă lăsaţi niciodată momiţi de lucrurile acestea împotriva lui Dumnezeu. Au pierit toţi aceia, vor veni alţii, dar noi trebuie să rămânem aceiaşi oameni statornici în ceea ce credem şi preţuim. Nimeni nu este bătut în cuie şi nu este puternic. Suntem nişte chiriaşi aicea pe pământ, ca drept dovadă ştiţi cu toţii ce s-a întâmplat în Japonia. Iată-i cât de stilaţi şi deştepţi, super-deştepţi, iată a venit vremea să plătească chiria. Cine s-a răzbunat pe ei ? Umilul pământ pe care-l calcă, şi umila mare pe care călăreşte zi şi noapte pe spatele ei, folosindu-se.

Dragi credincioşi, cu ce ne putem mândri ? Să nu vă înspăimântaţi nici de cei cu sceptrul puterii indiferent cât ar trâmbiţa. Au fost alţi deştepţi mai înaintea lor şi n-au reuşit. Acela va birui, dar vorbesc duhovniceşte, să nu fiu interpretat că incit la ceva, duhovniceşte, acela biruie care este statornic în ceea ce crede, preţuieşte şi iubeşte. Am tot respectul pentru bătrâna şi cinstita doamnă Ortodoxie. Sărut-mâna, doamnă, şi-ţi dau toată slava şi cinstea, în vecii vecilor. Amin.