Predica PS Flavian Ilfoveanul de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel 2012


În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii graiurile cuvintelor lor (Psalmi 18, 4). Împlinirea acestui cuvânt proorocesc nu avea să se întâmple decât tot în prietenii lui Dumnezeu, cei mai aleşi oameni, care au ştiut cum să trăiască după Dumnezeu, întru Domnul nostru Iisus Hristos.

Iubiţi credincioşi, una este cuvântul şi alta lucrarea cuvântului. Multe auzim, multe vedem, dar când ajungem în faţa faptului de a le pune în practică cele frumoase acolo cad majoritatea în repetenţie. Mulţi tânjim poate după lucruri frumoase, care le vedem lucrate de alţi oameni, dar cum s-a ajuns la săvârşirea acelora, la dobândirea lor cu greu este de spus. Dacă istoria nevăzută a omenirii s-ar lăsa văzută ne-am cutremura de ceea ce stă în spatele celor văzute, truda, sudoarea, lacrima, osteneala şi chiar sângele până s-au săvârşit acele frumoase. Ne lăudăm astăzi în apostoli, ne lăudăm în sfinţii lui Dumnezeu, ne lăudăm în Iisus Hristos, dar ca aceşti oameni care au fost făcuţi din acelaşi sânge cum avea să spună Apostolul Pavel, că dintr-un sânge sunt făcuţi toţi oamenii, ca să ajungă să fie de laudă, multă trudă, multă grijă, multă osteneală a curs pe fiinţele lor.

Sfinţii Părinţi au aşezat astăzi spre pomenire, 29 iunie, pe cei mai mari dintre apostoli, cum au fost numiţi coriferii apostolilor, Petru şi Pavel. Unul L-a cunoscut în persoană pe Hristos, celălalt nu. Au primit amândoi, împreună şi cu ceilalţi, misiunea de a duce cuvântul Evangheliei în toată lumea. Cu atâta dăruire şi cu atâta dragoste au putut să-şi împlinească aceşti oameni misiunea dată de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, încât că multă trudă şi primejdii de moarte au suferit, chiar de moarte mucenicească, încheindu-şi conturile cu această viaţă scurtă pământească.

Apostolul Petru era pescar. I-a spus Apostolul Andrei, fratele lui, care amândoi se trăgeau din Vitsaida Galileei, că L-a văzut pe Domnul. S-a dus şi el să-L vadă şi atâta de profund a rămas mişcat de vederea şi cuvintele Domnului, încât că l-a zdruncinat din temeliile fiinţei lui. Deşi era căsătorit, atunci când a venit vremea, la scurt timp după ce L-a văzut pe Domnul, a lăsat totul, nu ca un laş şi a fugit de responsabilitate, ci ca un PC. Predici 72 1bărbat virtuos şi în conglăsuire cu cei dragi şi a mers după Domnul. El a fost cel mai respectat dintre toţi apostolii şi cel mai bătrân. Când Domnul Hristos, în discuţiile cu ceilalţi apostoli, i-a întrebat pe ucenicii Lui: Cine zice lumea că sunt eu ? Unii spun că eşti Ilie, unii Moisi, iar alţii spun că eşti unul din prooroci. Şi atunci Petru avea să spună: Tu eşti Fiul lui Dumnezeu (potrivit Matei 16, 13-16). În momentul acela, Domnul Hristos îi spune: Tu eşti Chifa, care se cheamă piatră – că el se numea Simon – şi pe această piatră voi zidi Biserica mea (Matei 16, 18).

 

Sfântul Apostol Petru

Frescă de la Mânăstirea Lesna, Macedonia (circa 1347)

 

Era prima dată când un om, văzându-L pe Domnul Hristos, Îl numeşte că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, ceea ce era şi adevărat. Nu era plin de cultură ca ceilalţi învăţaţi ai sinagogii, era un om simplu, dar în acea simplitate a cunoscut dumnezeirea din Cel care-i stătea în faţă: Fiul Omului, fiul Mariei, Iisus Hristos. Şi pentru aceasta a rostit aceste cuvinte care au stat la căpătâiul numirii lui de Însuşi Domnul Hristos piatra credinţei. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor. I-a spus: Pe care tu vei dezlega, dezlegat va fi şi în ceruri şi pe pământ, şi pe care tu vei lega, legat va fi şi în ceruri şi pe pământ (Matei 16, 19). Prin acest dar dat de Dumnezeu apostolului s-a ajuns până în ziua de astăzi dezlegarea preotului, dezlegarea clericului fără de care omul nu poate lua iertare şi curăţire.

A urmărit Apostolul Petru pe Domnul pas cu pas împreună cu ceilalţi apostoli. Era tare râvnitor şi plin de credinţă. În una din zile îi spune: Doamne, eu nu mă voi lepăda de tine nici cu preţul vieţii (Luca 22, 33). Văzându-i Hristos acest sentiment atât de puternic, care-l stăpânea pe Petru, i-a spus: Petre, nu va cânta cocoşul de 2 ori şi tu te vei lepăda de 3 ori (Marcu 14, 30). N-a putut să creadă acest cuvânt şi, într-adevăr, la curtea lui Pilat când Domnul era în ceasul necruţător al judecăţii, Petru s-a lepădat de Domnul. Şi nu s-a lepădat datorită bătăilor, a fricii morţii, ci a venit o femeie iudeică şi a spus în plenul audienţei că şi acesta este unul din ucenicii Lui. Şi atunci a spus Petru: Nu-l cunosc pe acest om (Matei 26, 72). Această meteahnă a mărturisirii l-a marcat pentru tot restul vieţii, a plâns tot restul vieţii şi mai ales când îşi aducea aminte de acea lepădare şi auzea cocoşul cântând. El a fost iertat de Domnul înainte de a Se înălţa la ceruri, după Înviere, dar mustrarea de conştiinţă i-a rămas, profundă, în adâncul sufletului lui.

De ce a lăsat Dumnezeu ca Petru, fiinţă omenească, să se lepede ? Ne-a arătat tuturora care suntem şi vor fi şi au fost până la noi cât de neputincioasă este firea şi niciodată să nu te apuci să faci jurăminte faţă de Dumnezeu. Poate mulţi din noi ne punem legământ în faţa unei icoane sau faţă de duhovnic, zicând că nu voi mai face niciodată, că pun început bun. Nu ţine mult această hotărâre. Înţelept lucru este ca să ţii hotărârea până în sfârşit, dar cu greu. Prin ceea ce spun, nu spun să deznădăjduiesc pe cineva, ci să meargă în fiinţa neputincioasă a lui şi să-şi dea seama cât de grea este o hotărâre de luat, dar mai ales de săvârşit. Mai degrabă, fiţi oameni smeriţi în toţi paşii vieţii frăţiilor voastre, şi pune un început pentru astăzi şi cu alonjă pentru mâine, şi apoi prelungeşte acea hotărâre. Şi nu te apuca să faci jurăminte faţă de Dumnezeu, că au fost şi alţi deştepţi înaintea ta şi râvnitori. Groaznic de greu este ca să săvârşeşti hotărârea.

Dumnezeu ştiind neputinţa firii pământeşti a omului, pentru aceasta a lăsat şi această lejeritate a sfintelor canoane. Omul nu este o maşină şi nu poate fi turnat rigid. Poate greşi, iar Dumnezeu a lăsat reparaţia lui, iertarea lui, fără de care nu se poate face mântuirea. Sfântul Apostol Petru, pescarul oamenilor, a propovăduit cuvântul Evangheliei la iudei. El a fost ales mai mult pentru iudei, pescarul iudeilor. Ca să vă închipuiţi, când mărturisea pe Iisus Hristos, la câtă îndrăzneală a putut să ajungă în faţa corifeilor sinagogii, mergând împreună cu Apostolul Ioan la biserica frumoasă din Ierusalim, a găsit un oarecarele cerşetor slăbănog în faţa bisericii. Acela întindea mâna la sfinţii apostoli să-i dea ceva. Apostolul Petru se uită la el şi-i spune aşa: Caută spre noi (Faptele Apostolilor 3, 4). Era pentru prima dată când primeşte acest sfat acel slăbănog. Uitându-se în ochii lui şi cu glasul care-l caracteriza, atât de blând, îi spune: Ceea ce ceri nu am, dar îţi dau ce am. În numele lui Iisus Hristos, ridică-te (potrivit Faptele Apostolilor 3, 6).

În momentul acela, ceea ce a suferit a zburat ca o pasăre din trupul lui, s-au înzdrăvenit picioarele lui, toate mădularele şi a fost spre uimirea tuturora această minune. A fulgerat Ierusalimul minunea aceasta că acel fost slăbănog a început să sară în sus de bucurie şi a intrat în biserică, parcă a uitat de nobleţea bisericii şi ţipa, lăudându-L pe Dumnezeu că în numele lui Iisus Hristos acest ucenic al Lui l-a făcut bine. Cum avea să scrie mai târziu Sfântul Apostol Luca în Faptele Sfinţilor Apostoli, sărea şi dănţuia şi cânta şi lăuda pe Dumnezeu fără nici o frică. Când au auzit rabinii jidoveşti de această minune, că slăbănogul era de peste 40 ani în această neputinţă, i-a chemat la interogatoriu pe cei doi. Şi le zic: În ce nume şi cu a cui putere l-aţi făcut pe acesta să meargă ? (Faptele Apostolilor 4, 7) Iar apostolul îi spune: De vreme ce ne-aţi chemat pe noi să dăm mărturie în a cui nume acest bolnav s-a făcut sănătos, putem să vă spunem că în numele lui Iisus Hristos, Acela pe care voi batjocorindu-L L-aţi omorât pe cruce. În numele Aceluia, acesta care stă în faţa voastră acum este vindecat (Faptele Apostolilor 4, 9-10). Scrâşneau din dinţi când auzeau acest lucru. I-au bătut pe amândoi şi i-au scos afară din cetate. Iată câtă cruzime putea să fie.

Apostolul Petru nu s-a înfricoşat niciodată şi a mărturisit Cuvântul lui Dumnezeu oriunde se ducea. A ajuns mare făcător de minuni, a înviat-o pe Tavita, a fost chemat la casa sutaşului şi i-a spus cuvânt de mântuire, s-a dus în Roma, s-a dus în multe cetăţi şi acolo acelaşi lucru a făcut, neînfricat a spus Cuvântul lui Dumnezeu. În cele din urmă, om trecător fiind prin această viaţă, trebuia să se termine şi firul vieţii lui. Şi aceasta s-a întâmplat sub stăpânirea marelui crud, tiran al Romei, Nero. I-a dat sentinţa de moarte răstignit pe cruce. Până şi acolo, smerenia l-a caracterizat zicând. Plin de bucurie, a spus: De vreme ce moartea mea mi-ai hotărât-o prin răstignire, nu sunt vrednic să mă asemăn nici măcar în moarte cu Stăpânul meu. Şi dacă-mi daţi alegere lăsaţi-mă cu capul în jos, şi aşa să mor. Şi aşa a fost.

Celălalt corifeu care-l serbăm astăzi, Apostolul Pavel, la vârsta de 33 ani avea să-L cunoască pe Domnul. Făcea parte din partidul fariseilor. Nu cum sunt partidele de astăzi, partide nemernice. Era o sectă religioasă, a fariseilor. Era rabin şi cum l-a caracterizat istoria, a fost unul dintre cei mai deştepţi rabini care-i avea vremea aceea. Era încă copil când păzea hainele ostaşilor care luau parte la omorârea Sfântului Arhidiacon Ştefan. Cu toate că era verişor cu Arhidiaconul Ştefan, acela care-L mărturisea pe Hristos radia de bucurie când vedea că-l omoară. A rămas în aceeaşi ferocitate până când a venit vremea de s-a întors la Hristos. Şi acea vreme nu a durat mult că a luat carte, adică hotărâre de la rabinii jidoveşti din Ierusalim, şi mergea cu mare furie să distrugă obştea creştină care se înfiinţa în Damasc.

Pe drumul Damascului, împreună cu oastea cu care mergea, a văzut o lumină care s-a arătat numai lui. Şi aşa de puternică a fost lumina, încât că el parcă s-a dezechilibrat, a căzut de pe cal şi a rămas într-o inconştienţă. Doi soldaţi care erau lângă el au simţit o putere şi au văzut tot ceea ce s-a întâmplat cu apostolul. Nu mai puteai intra în comuniune cu el, în discuţie cu el. Într-un târziu, s-a lăsat condus de către cei doi, şi-a venit în fire, şi le-a spus: Duceţi-mă în Damasc pe uliţa dreaptă şi să mă lăsaţi acolo la oPC. Predici 72 2 casă care o să v-o spun eu. A orbit. Mai era doar o pâlpâire de viaţă în el. L-au luat soldaţii şi l-au dus cum i-a spus căpetenia lor. Acolo era Sfântul Apostol Anania, îmbătrânit şi el în zile, şi noaptea i-a spus Domnul în vis apostolului: Anania ! Va veni la tine un oarecarele Savlu. Să-i faci tot ce trebuie, că eu astăzi i-am spus tot ce va pătimi mărturisindu-mă pe mine în faţa împăraţilor, a boierilor şi a sinagogii (Faptele Apostolilor 9, 10 şi următoarele). La care Anania îi spune: Doamne ! Cum să-l primesc pe acesta ? Au Tu nu ştii cât a prigonit pe toţi cei ce-Ţi cheamă numele Tău în Ierusalim şi în restul ţinuturilor ? Anania, ascultă şi să săvârşeşti ceea ce ţi-am spus. Aşa a făcut.

 

Sfântul Apostol Pavel

Frescă de la Mânăstirea Lesna, Macedonia (circa 1347)

 

Nu a durat mult şi s-a trezit cu Savlu la uşa casei lui. L-a primit cu toate că avea temere, că-l ştia cât de tiran era acesta. Câteva zile i-a spus despre Hristos şi apoi l-a botezat. Şi în scăldătoarea botezului avea să i se întâmple ceea ce a mărturisit mai târziu: a simţit pe deplin puterea dumnezeirii lui Iisus Hristos şi ochii lui s-au deschis, precum şi limba lui. Şi de acuma, din acel mare râvnitor al sinagogii a devenit marele râvnitor al lui Iisus Hristos. L-a luat Apostolul Anania şi l-a dus în Ierusalim ca să-l prezinte celorlalţi apostoli. Toţi se fereau de el, au auzit că s-ar fi convertit Savlu, dar încă îi urmărea acea frică ştiindu-l ce prigonitor a fost pentru toţi cei ce-L numeau pe Hristos a fi Mesia.

Şi a venit apostolul şi a pus mărturie pentru el, că apostolul avea o mare prestanţă printre ceilalţi şi a făcut cartea de vizită în felul acesta: Iubiţii mei mărturisitori în Iisus Hristos, aveţi încredere în ceea ce vă spun despre acest bărbat. Nimeni nu ştie decât eu cum l-a mărturisit pe Iisus Hristos în sinagogile Damascului. A mers cu pieptul înainte, senin L-a mărturisit pe Domnul şi vi l-am adus vouă să-l cunoaşteţi. Nu vă înfricoşaţi, că nu mai este acela de demult. Însuşi Domnul Hristos mi-a spus ceea ce trebuie să fac, să-l botez, că el va fi vas ales al lui Hristos. Şi aşa a fost.

Dacă iudeii au fost încredinţaţi Apostolului Petru, neamurile aveau să fie încredinţate celui de-al doilea corifeu. Iată, iubiţi credincioşi, dacă în firea omului există smerenie şi dăruire şi ştie ce vrea de la viaţa duhovnicească, nu neapărat trebuie să-L cunoşti pe Dumnezeu. Apostolul Petru L-a cunoscut pe Domnul, dar el s-a lepădat tocmai în momentele groaznice, cheie, ale Domnului. Apostolul Pavel nu L-a cunoscut faţă către faţă, dar L-a cunoscut aievea prin lumina care i s-a arătat şi a rămas un mărturisitor fidel până la sfârşitul vieţii. Mare bărbat a putut să fie şi acesta ! A cutreierat şi a cutremurat lumea cu cuvântul învăţăturii lui, a dezrădăcinat păcatele pe cât a fost posibil.

Le trimite o epistolă corintenilor şi le spune aşa: Am auzit că epistola mea v-a întristat pe voi, iar eu mă bucur că toată întristarea care este spre moarte, este spre veselie duhovnicească (potrivit II Corinteni 7, 8-9). Citind acest cuvânt, îl putem condamna că este un om tiran, dar nicidecum. De ce l-a veselit întristarea corintenilor ? Când au primit corintenii acea scrisoare duhovnicească, atât de mult s-au ruşinat de păcatele care le făcuseră şi nu ştiau că sunt păcate. Şi această supărare a lor nu era pe apostol, că-i mustra, ci erau supăraţi pe ei înşişi, zicându-şi fiecare în sinea lor: Cum de-am putut să zac până acuma în aşa mocirlă a păcatului ? Oare când îl vezi pe om că-şi dă seama de greşeală, conştientizează păcatul şi apoi ştie să se păzească singur, nu te umpli de veselie ? Aşa a fost şi bucuria Sfântului Apostol Pavel.

Lui i se datorează întoarcerea spre creştinism a unuia dintre stâlpii creştinismului antic, Dionisie Areopagitul. A mers Apostolul Pavel în Areopag în Atena; acolo, pe o culme de unde se vedea toată Atena, metropola stilată a lumii antice, era o piatră, o stâncă uriaşă şi acolo se adunau filozofii ca la o şezătoare. Acolo s-a dus şi apostolul, printre ei. Şi când a început să le ţină o prelegere despre Hristos (Faptele Apostolilor, cap. 17), a conchis în felul acesta cuvântul: Dumnezeul de care eu vă grăiesc nu vă este necunoscut vouă, că eu am văzut aici în Atena că voi aţi ridicat un templu şi l-aţi numit templul în cinstea Dumnezeului necunoscut (potrivit Faptele Apostolilor 17, 23). Toate templele erau menite pentru câte un zeu, iar acest templu fastuos era menit pentru un zeu necunoscut. Şi apostolul le spune: Acesta este Dumnezeul pe care voi nu L-aţi aflat, nu L-aţi cunoscut, dar I-aţi ridicat templu. Când a auzit aceste cuvinte Dionisie Areopagitul, care era un mare filozof, s-a şi încreştinat şi a murit apostol al lui Dumnezeu muceniceşte în Paris.

Apostolul Pavel, în cele din urmă, avea să-şi încheie şi el această viaţă tot din mâinile lui Nero, şi tot în Roma. Aşa au curs drumurile lor, că atunci era metropola imperială a lumii, Roma. Şi bineînţeles acolo erau comunităţi iudaice foarte puternice, era lumea aristocrată, erau oameni care-L căutau pe Dumnezeu, dar nu-L cunoşteau datorită umbririi de către idoli a filozofiilor păgâne. Auzind Nero că şi acesta, tot iudeu fiind, vine să demoleze idolatriile din Roma l-a sortit morţii. Şi hotărârea i-a fost prin tăierea capului. Aşa s-a întâmplat.

Unii Părinţi spun că amândoi ar fi în acelaşi an pe 29 iunie, alţii spun la un an diferenţă, dar frumos şi înţelept este să-i adunăm pe amândoi astăzi, 29 iunie, să le serbăm ducerea lor din viaţa aceasta pământească, dar împodobiţi ca o albină harnică. Într-adevăr, vestirea lor a ajuns până la marginile pământului şi graiurile cuvintelor lor sună şi în ziua de astăzi în urechile închinătorilor lui Hristos. Cuvintele lor scrise în pergamente şi până în zilele noastre au ajuns piatră de hotar şi lege totodată. Cel ce caută să se mântuiască trebuie să păzească poruncile Sfintelor Evanghelii, dar şi ale epistolelor apostolilor. În toate acestea se găseşte omul din absolut toate încheieturile lui sufleteşti, numai trebuie să se cerceteze pe sineşi şi totodată trebuie să lucreze acele porunci, fără de care lucru nu este posibilă mântuirea.

Auzim foarte des cuvintele, ne desfătăm şi ne uimim de frumuseţea şi conţinutul lor, dar cât ţine ? Câteva minute. Şi atunci ai uitat şi te întorci în cotidianul vieţii tale, de mocirlă. Aceşti apostoli, ceea ce au hotărât în viaţa lor, au şi lucrat şi munca lor, truda lor a fost de a ţine în lucru ceea ce au hotărât în ziua în care şi-au schimbat viaţa. De la aceştia şi de la alţii ca ei, şi până în zilele noastre, ne-a lăsat Dumnezeu mărturii ca noi să ne învăţăm. Sunt izvoare la care putem să ne alergăm sufletul să se adape. În definitiv, rămâne piedica cea mai mare: nu poţi lua hotărârea. Şi nu poţi să o iei datorită neputinţei, ci nu vrei s-o iei. Şi nu-i totuna când nu ştii, nu poţi cu a nu vrea. Mai dulce este păcatul, mai aproape este carnea aceasta care te trage ca plumbul spre păcat decât şoaptele frumoase şi tânguitoare, de evadare a sufletului spre sorgintea lui, spre Dumnezeu. Cine are urechi de auzit, să audă (Matei 11, 15), că minte ne lăudăm că avem cu toţii, dar n-o îndreptăm spre cele frumoase, dumnezeieşti.

Ne rămâne doar ca de la aceste izvoare să ne adăpăm cu apa lor limpede, muncită, trudită şi ostenită chiar cu sângele lor mucenicesc. Îi rog pe Sfinţii Apostoli, pe Domnul Hristos în numele Căruia s-au ostenit, să fie martori în ceasul judecăţii că astăzi i-am serbat şi noi cu trudă, şi nu altădată. Lor să le dăm slavă şi cinste, în vecii vecilor. Amin.