Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XXI-a
17 noiembrie 1996

Femeia este slava bărbatului şi, mai bine stă bărbatul cu o leoaică înfometată, decât cu femeia rea. (potrivit Pildele lui Solomon 11, 16 şi Înţelepciunea lui Isus Sirah 25, 18). Aşa spunea înţeleptul Solomon referindu-se la unirea celor doi prin căsnicie, prin taina sfintei căsnicii. Iată că acest trup, care pare neputincios, are darul lui Dumnezeu de a procrea şi, deşi este fire neputincioasă, naşte viaţă. Pentru aceasta, Dumnezeu s-a supărat de aceste păcate atât de cutremurătoare, strigătoare la cer, fiindcă Dumnezeu Şi-a înjugat înţelepciunea Sa în zidirea lumii, a fiinţei vii şi, dintre fiinţa vie, noi, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, în procreere.

Vedem nobleţea procreării, nobleţea zidirii omului din nimic. Cum din aproape în aproape, bucăţică cu bucăţică însufleţită, se adaugă acolo în pântecele mamei şi se naşte om peste nouă luni. Copilul, acolo, în pântecele mamei se formează cu capul spre inimă, deci stă în poziţie verticală, ghemuit acolo, dar în poziţie verticală, cu căpuşorul în sus, privind spre Dumnezeu. Că acolo este Edemul, sau cum zice în popor un proverb: ,,Este bine ca în pântecele mamei tale”. Iar când se naşte, copilul se învârte, căzând cu capul în jos, şi în felul acesta iese prin poarta naşterii în lume, plângând când ia contact cu lumea. Vedeţi că atunci când îl arunci pe cineva tinde să se ducă cu capul în jos; deci, omul, prin aruncarea din Edem, iată că el este prăvălit din Edemul pântecelui mamei în care este zidit din nimic în a fi şi, apoi, parcă aruncat în acest Ierihon, că atunci când se naşte, simte ce a părăsit şi unde vine.

Şi iată că această zidire, cum nu mai este nimic sub soare mai frumos, mai strălucit, într-o nobleţe mai mare, de această zidire îşi bate joc omul, având judecată, având discernământ, având legea lui Dumnezeu. Găsim în legea veche că un oarecare iudeu, Onan, datorită patimii sale trupeşti şi-a vărsat sămânţa pe pământ şi Dumnezeu l-a şi omorât, iar acest păcat s-a chemat onanie sau malahie, care este păcat destul de grav. Deci, aceste lucruri – şi nu vreau să intru în amănunţime – sunt păcate de o mare deşertăciune şi de blasfemiere a lucrurilor lui Dumnezeu de cea mai înaltă înţelepciune.

Dacă Dumnezeu a pus procreerea în această poftă atât de mare, iată, a dat omului cea mai mare lucrare care poate să o facă. Dumnezeu nu aduce chip făcut, cum l-a făcut pe Adam în Edem şi pe Eva din lut însufleţit, ci ţi-a dat ţie, omule, această putere. Şi ca să fim mai concreţi, aţi văzut cei care nu aveţi copii cât de distruşi sunteţi în fiinţa dvs., că Dumnezeu nu vă dă rod ? Iar cei care îi aveţi cât de mult vi-i iubiţi şi parcă plutiţi de fericire ? Iată, cred că cea mai mare fericire pe care o dă Dumnezeu omului este aceea că din sângiurile lui aduce viaţă pe pământ, lucrul cel mai slăvit pe care-l poate face omul vreodată. Dar şi mai slăvit este ca de acum încolo, adus pe lume, să-l crească în frică de Dumnezeu, că acel copil acolo, în pântece, în leagănul dumnezeirii, în înţelepciunea dumnezeirii şi în protecţia dumnezeirii şi în grija lui Dumnezeu se zideşte. Iar tu, omule, ce faci ? Tu-ţi baţi joc de lucrurile lui Dumnezeu. Tu-l arunci din burtă sau tu-ţi satisfaci poftele pe alte nebunii, stricându-ţi sămânţa, stricându-ţi sensibilitatea ta, chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Dumnezeu Se supără atât de mult pe acest păcat al Sodomului şi al Gomorului.

Intervin cu o mică parte din cuvântul acesta ca să ne întoarcem la patima veacului acestuia şi bine să hotărâm în minţile noastre cât de gravă este. Să ştiţi că în sfintele canoane păcatul Sodomului şi al Gomorului se canoniseste cu câte 20 sau 25 de ani nu se împărtăşeşte omul. Este mai mare decât crima, atât de pedepsit de Dumnezeu este acest păcat şi nu este cu nedreptate. Să luaţi aminte cei care nu aţi căzut în aşa ceva, nu cumva diavolul să vă încurce paşii vieţii şi să cădeţi, iar cei care aţi căzut să vă ispăşiţi păcatele, din cauză că Dumnezeu ne-a lăsat acest dar prin taina mărturisirii şi a pocăinţei, să ne expiem păcatele în frică de Dumnezeu şi cu mare căinţă. Dacă ne întoarcem iarăşi puţin la Sodoma şi Gomora, vedem că Dumnezeu spune: Ne-am pogorât să vedem dacă este adevărată strigarea Sodomului şi a Gomorului (potrivit Facerea 18, 20-21). Oare ce era ascuns lui Dumnezeu ? Dar Dumnezeu spune lui Avraam ca unui om: Ne-am coborât din cer să vedem dacă este adevărat, nu că nu ştia. Ci mai degrabă ne învaţă Dumnezeu ca noi, oamenii, în viaţa noastră cotidiană să verificăm ceea ce auzim. Că mulţi dintre noi auzim clevetiri, dar nu mai verificăm şi atunci trecem la o acţiune nefastă asupra celor care sunt clevetiţi.

Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu împăratul Constantin când şi-a ucis copilul. Avea soţie de a doua, deci era mamă vitregă, şi a fost clevetit fiul său că s-ar fi culcat, i-ar fi necinstit patul. Atunci, împăratul nu a mai verificat şi l-a ucis pe propriul său fiu. Când şi-a dat seama că nu este adevărat şi-a ucis şi soţia lui cea de-a doua. Iată neverificarea acelor care se aud, din cauză că întotdeauna clevetirile pot să nu fie adevărate. Şi pentru aceasta, noi având un discernământ, o minte întreagă şi o judecată, trebuie să le verificăm şi până când ne adeverim ceea ce este clevetire, atunci să stăm cuminţi, liniştiţi şi cu frică de Dumnezeu.

Dumnezeirea se coboară ca să vadă dacă este adevărat, deci să înţelegem nu că nu ştia, ci ca acei oameni păcătoşi să nu mai aibă cuvânt de îndreptare. Încă un lucru cutremurător: vedem că Dumnezeu, înainte de a aduce foc asupra Sodomei şi Gomorei, orbeşte pe toţi acei oameni întinaţi. Oare de ce-i orbeşte ? Ei erau deja orbiţi. Că patima aceasta, care este cutremurător de mare în firea omului, orbeşte mintea, şi în momentele acelea nu mai ţii cont nici de Dumnezeu, nici de morală, nici de decenţă, nu mai ţii cont de nimic şi te duci în această prăpastie fără nici o frică, fără nici un discernământ. Iată că Dumnezeu nu i-a orbit cu nedreptate, ci s-au orbit ei înainte de a-i orbi Dumnezeu.

Şi găsim în istoria omenirii oameni care nu au mai ţinut cont de titlul care-l aveau în societate şi se orbeau datorită acestor patimi. Şi spunem nume de oameni mari, de împăraţi – că ceilalţi cad sub incidenţa micimii lor şi a judecăţii lor mai mici – se tăvăleau în această mocirlă. Aşa a fost împăratul Darius, care era împăratul perşilor, un mare viteaz al istoriei antice. Era atâta de robit de desfrânata Apamina, încât că ea îşi bătea joc de el. Îi lua coroana imperială din cap şi şi-o punea ei, o arunca pe jos, îl pălmuia, îl bătea, iar el, cu gura căscată, alerga după ea. Era un rob efectiv acestor patimi. Aşa a fost cu Atanaric, împăratul goţilor, care era robul Pimviei. Iată că şi acesta, datorită acestei patimi carnale atât de feroce dezvoltată în el, nu mai ţinea cont de slava care o avea, că era împărat al multor oameni şi în vitejia lui. Îi făcea papucii acelei curve, o spăla pe picioare, îi săruta picioarele. Gândiţi-vă ce rob era acest om, împărat fiind, datorită unei curve.

Istoria merge mai departe, descoperind pe oameni prinşi în aceste patimi. Împăratul Romei, Tarquinius, care s-a robit de frumuseţea Lucreţiei, a lepădat împărăţia pentru frumuseţea ei, pentru trupul ei. Nu s-a uitat la titlul care-l avea în societate şi totul a lepădat. Şi de acum, dacă venim în societatea noastră, vedem cum oamenii îşi leapădă toată cinstea lor, toată demnitatea lor de soţ-soţie, nu se uită la copiii care-i lasă în urmă, nu se uită la cinstita lui soţie sau la cinstitul său soţ, şi pentru o patimă carnală se duc în această prăpastie fără nici un discernământ. Iată, nu putem să concretizăm decât faptul că această patimă orbeşte mintea şi în momentul acela nu mai ţii cont nici de frica de Dumnezeu, nici de legea lui Dumnezeu, dacă frica de Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu nu te-a urmărit până a intra în cercul acesta vicios al patimilor.

Un mare ajutor la aceste lucruri murdare îşi aduce aportul beţia. Aceasta nu mai ţine cont că ia mintea omului şi omul fără minte se prăvăleşte iarăşi ca o stâncă din vârful muntelui. Şi aici putem să dăm exemplul unui mare sihastru care, bântuit de lucrarea satanei, acesta i-a spus aşa. Fiindcă nu-i ceda ispitelor lui, i-a spus: Alege din trei: ori băutură, ori curvie, ori crimă. Iar el le-a luat pe fiecare şi s-a gândit: Să facă crimă, cum pot să fac acest lucru, să-mi spurc eu viaţa mea de călugăr ? Să curvească, cum să-şi necinstească trupul său, de îndată ce s-a ostenit la focul acesta atât de arzător al trupului până acum, şi acum să curvească ? Şi s-a gândit mai degrabă să bea. Şi a băut până s-a îmbătat, îmbătându-se s-a dus în cetate. În cetate i-a ieşit în cale o curvă, a căzut cu ea şi l-a văzut bărbatul ei, şi s-au luat la încăierare şi l-a şi omorât pe acela. Iată, din beţie cum au decurs toate aceste păcate.

Şi iarăşi îmi sunt de prisos acestea, fiindcă vedeţi cei care zac în această mocirlă a beţiei nu mai au o minte întreagă, o judecată, un discernământ şi uită tot când se trezesc. Mai ales la veacul acesta se pare că beţia este cu un dar satanic aparte, că omul devine un cu totul şi cu totul alt chip. Devine o fiară, ceva hidos, ceva monstruos, de care trebuie să fugi că este în stare de orice.

Iubiţilor credincioşi, aşa să înţelegem din aceste păcate ale Sodomului şi ale Gomorului, care bântuie în ziua de astăzi parcă să reactualizeze patimile acelea, ca nu cumva cei înţelepţiţi prin cuvântul Sfintelor Scripturi, al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, să vă lepădaţi cinul creştinesc, să vă lepădaţi botezul, să vă lepădaţi chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, demnitatea dvs. de om cinstit pentru o plăcere murdară, o plăcere satanică. Şi nu uitaţi niciodată în ce chip a pierdut Dumnezeu păcatul acesta. Nu l-a pierdut cu blândeţe, ci l-a pierdut cu foc, arzând, aducând în scrum, în cenuşă, până şi animalele şi copiii.

Ne punem iarăşi o întrebare şi dăm răspunsul celor care poate vor pune întrebarea iscodind cuvântul: Cu ce erau vinovate animalele sau copiii care au murit şi la potopul lui Noe, sau au murit şi la Sodoma şi Gomora, sau se întâmplă în diferite cataclisme, de îndată ce ei sunt nevinovaţi ? Dumnezeu le face un bine. În primul rând că nu mai ajung în vârsta maturităţii şi să moştenească patimile părinţilor lor, că scris este: Săturatu-s-au de fii şi au lăsat rămăşiţă pruncilor lor (Psalmi 16, 14). Deci, în ce-au zăcut părinţii, în aceea vor zăcea şi copiii, şi mai bine să moară curaţi şi cinstiţi, decât să ajungă murdari. Iar animalele le-a luat Dumnezeu de pe pământ, fiindcă erau şi ele spurcate de patimile acestea. Şi, nu mai departe, chiar în ţările islamului unde se cumpără femeile şi le au în casă bărbaţii după cum au banii, cei care sunt săraci recurg la alt vicleşug şi la altă murdărie: omoară măgarii şi-şi păstrează măgăriţele, deci lucruri ieşite din comun !

Iată oamenii, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, în ce declasări ajung. Şi nu vreau să merg cu firul cuvântului mai departe, că este monstruos în ceea ce cade omul. Nu mai spun de bărbaţi legaţi de gât ca nişte căţei şi purtaţi goi prin casă de curve şi forţaţi să le mănânce toate porcăriile. Deci e ceva dizgraţios în ceea ce a băgat diavolul omenirea la veacul acesta. Şi iar vin cu cuvântul de duminica trecută, toate acestea sunt proliferate de duşmanii lui Dumnezeu, că ştiu bine că băgându-l pe om în aceste păcate Îl supără pe Dumnezeu cumplit şi atunci grăbeşte apocalipsul. Oare cu nedreptate a omorât Dumnezeu cetăţile acelea, Pentapole ? Nu cu nedreptate, ci păcatul le-a fost mai mare, din cauză că au avut drept în cetate, l-au avut pe Lot, om drept şi cuviincios, dar nici unul n-a vrut ca să se îndrepte. Clopotele de aici sau din toată ţara bat mereu în urechile ateilor şi a sectanţilor, dar nici unul nu vine, măcar de curiozitate, să asculte cuvântul lui Dumnezeu. La judecată nu vor avea circumstanţe atenuante: n-am ştiut, ci n-ai vrut ca să ştii, şi nu-i totuna. Iubiţilor credincioşi, să ţinem cont că Dumnezeu iartă atunci când nu ştii sau vrei ca să ştii şi nu poţi, şi când nu vrei ca să ştii.

Ne punem o altă întrebare: De ce trei îngeri vin la stejarul Mamvri, la Avraam, şi numai doi merg şi pierd cetatea ? Şi spun aceste lucruri ca să fie lămurite zicerile Sfintei Scripturi în minţile noastre. Toată dumnezeirea merge la stejarul Mamvri promiţându-i pentru ultima dată lui Avraam că, în vremea aceasta şi în ceasul acesta anul viitor, Sarra va avea fiu. Iată, se învie trupurile celor doi bătrâni şi trebuia să procreeze ca din ei, din sămânţa lor, să iasă poporul mesianic. Iar la Sodoma merg numai doi să pedepsească, rămânând un înger, o parte a Sfintei Treimi, ca doar dacă vreunul va încerca să se pocăiască, să aibă unde să se întoarcă către Dumnezeu. Dar se pare că nici unul nu s-a întors, ci singurii care au fost izbăvindu-se, au fost Lot şi cele două fiice ale lor. Apoi, după pieirea acestor cetăţi, spune istoria că s-ar fi ridicat fum gros şi cenuşă puturoasă în tot văzduhul acela. Şi pentru acest lucru, Avraam nu a mai putut sta în ţinutul Hevronului şi a plecat spre miazăzi, în ţinutul Gherarilor. Acolo împărăţea Avimeleh.

De data aceasta, Avraam avea 99 ani, iar Sarra 90 ani. Şi aceşti doi îşi iau slugile şi averea care o avea şi pleacă în ţinutul Gherarilor, iar acolo, ca şi în Egipt, spune Avraam Sarrei: Dacă te va întreba cine eşti, să-i spui că eşti sora mea, şi eu voi spune că eu sunt fratele tău (potrivit Facerea 20, 2). Lucru care se şi întâmplă, că Avimeleh împăratul se îndrăgosteşte de frumuseţea Sarrei şi o cheamă la palatul său imperial. Dar poftind-o, i-a venit noaptea Dumnezeu în somn şi l-a ameninţat: Nimic să nu faci rău acestei femei şi bărbatului ei. Iar a doua zi vede Avimeleh pe Avraam cu Sarra în curtea palatului său şi-i întreabă: De ce m-ai minţit, ca să-mi vină mie pedeapsă şi poporului meu ? Iar Avraam îi spune: Pentru că m-am temut ca nu cumva zicând că eu sunt soţul ei, să mă omori pe mine şi să o opreşti pe ea. Deci, cum s-a întâmplat în Egipt, aşa s-a întâmplat în ţinutul Gherarilor. Aici nu mai era Sarra tânără, ci o vedem de 90 ani.

Deducem iarăşi o subtilitate care o spune Dumnezeu în Sfânta Scriptură: Oare o bătrână de 90 ani ar mai fi putut fi poftită ? Ci mai degrabă credem că frumuseţea Sarrei era ca atunci când era tânără. Dumnezeu i-a ţinut frumuseţea ei datorită faptului că atât, o dată s-au împreunat şi a văzut că este stearpă, i-a oprit Dumnezeu rodirea ei. Şi iată că abia la 90 ani şi Avraam la 99 ani primesc fertilitatea. Învie trupul acela îngheţat, ca nu omul să se laude că din firea lui este, ci din voia lui Dumnezeu, că trup mort nu mai poate procrea. Şi ca să închidă Dumnezeu gura tuturor iscoditorilor şi a cârtitorilor, menţionează Sfânta Scriptură că Sarrei i s-a oprit cele femeieşti, pentru procreere. Iată cum, din aproape în aproape, Dumnezeu închide gura tuturor ereticilor, ca slava lui Dumnezeu să fie în învierea trupurilor acelora, moarte spre procreere. Lucru care se şi întâmplă. Ca apoi Sarra fiind lăsată cu cinste şi cu daruri de la curtea lui Avimeleh împreună cu Avraam, se hotărăsc şi rămân în ţinutul Gherarilor, unde şi-au făcut multă bogăţie şi multă slavă, multă cinste, fiindcă erau foarte iubiţi şi cinstiţi la curtea lui Avimeleh.

Iubiţilor credincioşi, iată ce înseamnă patima s-o proliferezi fără o raţiune şi să fii un om statornic, un om cu minte întreagă în cele trupeşti. Că aţi văzut că cei care sunt prinşi în gheara unor patimi, şi pâine şi sare le este lor patima, aceia sunt metamorfozaţi în faţa lor şi-i citeşti de la o poştă, din faţa lor, cum arată, ce patimă îi domină. Sau cum spunea în pildele Sfintei Scripturi: Cel ce paşte curvele, îşi pierde şi bogăţia sa (Pildele lui Solomon 29, 3). Acesta care stă în aceste patimi şi colcăie, îşi pierde şi bogăţia şi mintea şi-şi pierde în final tot ce este sfânt în el. Pe când cel ce este întemeiat într-o minte întreagă şi în legea lui Dumnezeu este slăvit de Dumnezeu. Sau cum spune Proorocul David: Toată frumuseţea ei, dinlăuntrul ei este (potrivit Psalmi 44, 15). Aici poate să mustre bătrâna Sarra în frumuseţea şi cinstea ei, în demnitatea ei de doamnă cu adevărat, pe toate cele care se rujează, se machiază şi caută să se împodobească. Nu uitaţi că niciodată nu poţi să fii adevărat cu minciună fiind. Oricâte lanţuri de aur ţi-ai pune, ce farduri ţi-ai pune pe tine, sunt false toate. Lasă-te în naturaleţea ta, că mai de cinste vei fi. Că dacă te-ar ploua pe faţă, ai deveni ca un măscărici. Dacă ai fi jefuită de aur, de cercei şi de toate celelalte devii un nimic. Învăţaţi să nu vă lăudaţi cu ce nu este dinlăuntrul frăţiilor voastre.

Doi filozofi, stând la discuţiile lor, unul îşi laudă soţia şi spune: Soţia mea este frumoasă. Iar celălalt pune un zero. Soţia mea este gospodină. Iar adaugă un zero. Soţia mea este fidelă. Iar pune un zero. Şi tot îi arată calităţile ei până când s-a umplut foaia de zerouri. Iar la urmă spune: Soţia mea este creştină. Şi a pus unu în faţă. Deci, toată frumuseţea ta o ai dinlăuntrul tău, dacă-ţi este împodobită cu frumuseţea dumnezeirii. Lăsaţi să răspundă omul dinlăuntrul dvs., să răspundă calităţile dinlăuntru, că acelea nimeni nu ţi le poate lua. Acelea sunt ale fiinţei tale: bunătatea, îngăduirea, cuvântul bun. Nu să turui ca o moară stricată, sau cine ştie ce să faci.

Aşa să învăţăm de la pildele Sfintei Scripturi. Că aţi văzut dvs. lucru gingaş când, datorită fricii de Dumnezeu, că ea se vedea, Sarra, că este stearpă, şi i-a promis Dumnezeu că din seminţia lor se va înmulţi pământul, adică neamul creştinesc, nu a fost geloasă, lăsându-l pe Avraam la Agar, slujnica ei. Dar ce credeţi, că lui Avraam i-a venit uşor ? Poate cei poftitori de aceste lucruri veţi începe să râdeţi de aceste lucruri dumnezeieşti. Lui Avraam, pentru cinstea lui şi demnitatea lui, că era ca un împărat, şi avându-L pe Dumnezeu în toată slava şi cinstea, îi era greu ca să facă acest lucru. Deci nu a făcut din poftă, ci a făcut sub acelaşi impuls al perpetuării speciei din sămânţa lui, specia creştinească.

Iubiţilor credincioşi, iată cât de frumos se încheagă cuvântul Sfintei Scripturi (lipsesc un minut, două) … i-a împlinit-o Dumnezeu, ştergându-i-o şi umplând-o cu bucuria că i s-a născut fiu. Pentru ea, de acum, toată bucuria cerului s-a coborât în fiinţa ei, că din sângiurile ei avea fiu. Şi Dumnezeu a înviat trupul ei, că ea l-a alăptat, nu l-a dat doicii cum este obiceiul să-şi păstreze femeile trupul lor cât mai pompos, să nu-şi alăpteze propriii lor copii. Şi fiindcă suntem în cursul acestei discuţii, să trecem şi peste aceste sensibilităţi. Că obişnuiţi să vă daţi copiii la alte piepturi de mamă, sau cine ştie la ce recurgeţi. Nu uitaţi că prin laptele acela se transmite mofturile şi viciile şi bolile celorlalte mame. Şi nimic nu este mai binecuvântat decât hrana care tu i-o dai, că din sângiurile tale ca mamă s-a închegat acela ce tu l-ai adus pe lume. Tu trebuie să-l hrăneşti, tu trebuie să te osteneşti ca să-l creşti, că el atunci te simte. Nu-l arunca în braţe străine, că deşi nu are un discernământ, copilul te simte pe lungimea lui de undă, de mic, de copil, dar e fiinţă dumnezeiască. N-aţi văzut la acelea necuvântătoare cum pruncul lor, fiind mic, o simt pe mama lor ? Iar mama îşi găseşte copilul oriunde ar fi ?

Deci, iat-o pe bătrâna Sarra, dar frumoasă ca în tinereţea ei, cum se osteneşte să-şi crească pruncul ei cel mult dorit şi pentru care mult a tânjit şi a ascultat de porunca lui Dumnezeu. În timpurile acestea s-a dat ca o preînchipuire a botezului nostru creştinesc. Am spus că înainte de a li se naşte lui Avraam şi Sarra fiul făgăduinţei, Isaac, s-a pus legământ între Avraam şi seminţia lui şi Dumnezeu tăierea împrejur. De atunci, de la Avraam a lăsat Dumnezeu tăierea împrejur ca o preînchipuire a botezului care avea să-l deschidă Hristos. Tăierea împrejur simboliza ca o pecete a dreptei credinţe a lui Avraam, cum spune apostolul. Că omul, în general, nu poate să stea liber, el trebuie să cadă într-o extremă: ori a patimilor, ori a lui Dumnezeu. Şi cel care cade în patimile trupeşti, devine rob, iar ca să nu fii rob unor patimi, pentru aceasta Sfinţii Părinţi cu conglăsuirea dumnezeirii ne-au spus că suntem robi ai lui Dumnezeu. Nu în etimologia cuvântului, în sensul propriu al cuvântului suntem robi, ci vizavi de robia unei patimi mai bine te robeşti cu trupul lui Dumnezeu, aducând jertfă de laudă lui Dumnezeu, decât să robeşti murdăriei unei patimi.

Şi, în vechime, atunci când se cumpărau robi, ei se însemnau şi-şi schimbau numele după stăpânul care-l aveau. Vedem că atunci când i-a dat Dumnezeu legământul lui Avraam i s-a schimbat şi numele: din Avram în Avraam, şi din Sara în Sarra. Avram în ebraică înseamnă ‘trecător’, de ici-colo, iar Avraam înseamnă ‘tată a multor neamuri’, precum şi Sarra ‘mamă a multor fii, sau a multor neamuri’.

Ne punem o întrebare destul de subtilă: Oare tatăl său, Nahor, fiind păgân, necunoscându-L pe Dumnezeu, închinător de idoli, cum de i-a pus numele acesta, ca o proorocie, lui Avram ? Că, într-adevăr, Avram se perinda de ici-colo, era trecător; că am văzut în cuvintele anterioare, el nu se statornicea undeva, ci primea poruncă de la Dumnezeu: Du-te în Haran, din Haran mergi în Hanaan, din Hanaan în Egipt, apoi iarăşi în Hanaan. Într-adevăr era trecător, dar acum i se schimbă numele. Dar când ? Când îi promite că la anul viitor şi în ceasul acesta şi în vremea aceasta, Sarra va avea fiu. Deci acum îşi schimbă şi numele, că el şi-a dat tot ce avea mai frumos şi slăvit în sinea lui, în inima lui, în fiinţa lui: dragostea de Dumnezeu, concretizată prin a asculta porunca lui Dumnezeu. Precum şi Sarra cade sub incidenţa lui Avraam, ea ascultând de el, fiind ajutorul lui Avraam. Dumnezeu îi schimbă numele şi totodată îi pune acest semn al tăierii împrejur: îşi taie mădularul procreerii, şi-l taie împrejur că datorită acestor patimi lumea a căzut în păcat.

Şi este suficient ca să întăresc acest cuvânt, ducându-ne peste potopul lui Noe, când spune Sfânta Scriptură: Au văzut fiii luminii pe fetele lumii că sunt frumoase şi au intrat la ele şi au născut fii uriaşi (potrivit Facerea 6, 2-4). Datorită acestor patimi lumea s-a stricat şi s-a adus până în prăpastia apocalipsului lui Noe. Dincoace, vedem datorită bogăţiilor, a plăcerilor acestora trupeşti, lumea a chemat focul lui Dumnezeu, tot datorită acestor patimi. Mădularul acesta, care naşte atâta zbucium în om, indiferent de ce sex este, şi mai ales în zilele noastre până şi copiii sunt tulburaţi şi zbuciumaţi, acesta primeşte durere. Şi Avraam, la vârsta de 99 ani, se taie împrejur împreună cu toate slugile lui, fiind primii din poporul mesianic, şi tot cel care voia să se înjuge la acest travaliu dumnezeiesc de a fi poporul mesianic se tăia împrejur. Femeile nu mai aveau nevoie de acest lucru, datorită faptului că mintea era, adică bărbatul care era stăpânul ei, al femeii, conducea toată casa. Că era casa societatea patriarhală, şi nu matriarhală. Sarra mergea după Avraam, şi toate celelalte femei sub incidenţa faptului că erau ajutoarele lor.

Iată că Avraam se taie împrejur, primind pecetea dreptei credinţe în Dumnezeu, lepădând idolatria. A scăpat de robia, s-a scuturat de robia idolatră şi mai degrabă s-a făcut în sens figurat rob al lui Dumnezeu. Că, într-adevăr, ascultând de porunca lui Dumnezeu, părea un rob. Dar Dumnezeu îl duce pe Avraam în atâtea locuri, dezmoştenindu-l, indiferent de vârsta lui sau ce rădăcini a prins în pământul în care era, ca să scoată în faţa lumii întregi ascultarea de Dumnezeu, de porunca lui Dumnezeu, ceea ce denotă credinţa şi dragostea în Dumnezeu. Că dacă nu iubeşti pe cineva din toată fiinţa ta, nici cuvântul lui nu-l vei asculta. Iar dacă-l vei iubi, evident că-i vei asculta toate cuvintele aceluia pe care-l iubeşti. Din toate acestea, Avraam şi-a arătat dragostea şi credinţa în Dumnezeu, şi pentru aceasta Dumnezeu îi dă această pecete, care trebuia să ducă poporul mesianic pe cărările cele mai înalte a descoperirilor tainelor lui Dumnezeu, şi tăierea împrejur fiind încheiată de Cel mult aşteptat, adică Mesia, care şi El, la rândul Lui, a primit tăierea împrejur.

Marele examen de credinţă care şi-l dă Avraam pentru Dumnezeu este acela când Avraam primeşte poruncă de la Dumnezeu: Avraame, mergi cu fiul tău în muntele care eu ţi-l voi arăta şi-l jertfeşte mie (potrivit Facerea 22, 1-2). Nu a venit uşor acest cuvânt pentru Avraam, Isaac fiind de 25 ani. Şi încă un lucru, mai gingaş: Isaac era singur acum în casa tatălui său şi a mamei sale. Fiindcă spune Sfânta Scriptură, când Isaac era mic, se juca cu fratele său mai mare Ismail, care era mai mare cu 13 ani decât Isaac. Şi atunci, în urma acelui joc, Sarra îi spune domnului său: Te rog să o scoţi din casa mea pe Agar şi cu fiul ei. Nu vreau ca slujnica şi fiul ei să moştenească averea şi să facă necaz copilului nostru (potrivit Facerea 21, 10). Lui Avraam nu i-a venit uşor acest cuvânt, că-l iubea pe Ismail, că era din sângiurile lui. Dar vine imediat Dumnezeu noaptea şi-i spune: Avraame, nu te îndoi de ceea ce ţi-a cerut doamna ta, ci scoate-o pe Agar din curte, din casă, şi las-o să se ducă (potrivit Facerea 21, 12). Lucru care l-a şi făcut.

Iar Agar îşi ia pruncul şi ajungând deznădăjduită în pustiu îl lasă la o fântână, sub un copac, să moară. Şi atunci iarăşi îi vine îngerul lui Dumnezeu zicându-i: Pentru ce te deznădăjduieşti ? Ia-ţi copilul, du-te şi dă-i apă, vei găsi apă vie în acea fântână, şi pleacă în ţinutul filistenilor şi acolo îl voi face neam mare (potrivit Facerea 21, 17-18). Lucru care s-a şi întâmplat. Iar din Ismail s-au născut ismailtenii sau agarenii, iar fiul lui Agar simbolizează Legea Veche care era spre robie, sau cum spune apostolul, că Agar este munte în Arabia (potrivit Galateni 4, 24-25). Iar fiul casei, Isaac, era spre slobozenie, al moştenirii împărăţiei lui Dumnezeu, că acesta era fiul care trebuia să moştenească împărăţia lui Avraam.

Deci, pentru Avraam a venit cuvânt foarte greu când a primit de la Dumnezeu poruncă să-l jertfească [pe Isaac]. Era zdrobit la suflet, mai ales copilul având 25 ani, şi nici nu i-a spus Sarrei să o întristeze. Şi l-a luat pe copil, l-a urcat pe asin, şi au plecat 3 zile împreună cu două slugi până în Muntele Moria, care este în preajma Ierusalimului, unde avea să-l jertfească pe acest copil.

 

PC. Predici 67

Avraam jertfindu-l pe Isaac. Icoană românească, parţial sculptată,
începutul secolului al XVII-lea. Muzeul Naţional de Artă al României

 

Câtă zdrobire de inimă ! Câtă lacrimă înlăuntrul lui – dar nu trebuia ca să şi-o exteriorizeze să vadă copilul durerea lui – l-a stăpânit timp de 3 zile şi 3 nopţi ! Şi iată că dacă Dumnezeu i-a cerut acest lucru, fiindcă-L iubea mai mult pe Dumnezeu, trebuia să-l săvârşească. Şi aşa se face că după 3 zile şi 3 nopţi ajunge la muntele care i l-a arătat Dumnezeu. Rabinii jidoveşti spun că muntele în care trebuia jertfit Isaac ar fi fost însemnat cu un foc uriaş. Şi acolo la poalele muntelui a spus slugilor: Rămâneţi aici, că eu mă duc cu fiul meu în munte să jertfesc lui Dumnezeu (potrivit Facerea 22, 5). Iar mergând până la locul acela, Avraam a adunat vreascuri uscate pe care le-a pus în spatele lui Isaac şi ajungând în vârful muntelui a făcut un jertfelnic şi apoi l-a luat pe Isaac şi l-a legat. Dar până a-l lega, Isaac, în inocenţa lui, în curăţia minţii lui, îl întreabă: Tată, faci jertfelnic de jertfă lui Dumnezeu, dar care este oaia de jertfă ? (potrivit Facerea 22, 7) Prin acest lucru i-a sfâşiat inima tatălui său, când ştia că oaia de jertfă tocmai copilul lui trebuia să fie.

E lucru zguduitor, care ne zguduie din toată fiinţa noastră, un copil atât de mult dorit, de la vârsta de 75 ani să-l doreşti, tot promiţându-ţi-se şi nimic împlinind până la 100 ani ! Şi singur avându-l din sângiurile tale, şi ale Sarrei, doamnei lui. Şi acuma să-l ucidă ? Dar i-a cerut Dumnezeu ! Şi atunci, cu ochii în lacrimi şi stăpânindu-şi durerea în inima lui, îl ia pe copil şi-i leagă mâinile şi-l pune pe acele vreascuri. Copilul tace, atunci simte că el trebuie să fie de jertfă, şi nu se opune. Iar Avraam, cu inima zdrobită, întinde mâna spre cuţit să-l înjunghie. Şi în momentul acela vine îngerul şi-i spune: Avraame, te-am ispitit să-ţi văd credinţa (potrivit Facerea 22, 12). Iar în momentul acela i-a găsit oaie de jertfă, că în nişte spini era încurcat un berbec cu coarnele amândouă şi l-a jertfit în locul lui Isaac.

Iar ce înseamnă acestea vom vedea duminica viitoare, lucrurile acestea care, cel puţin pentru mine, par din ce în ce mai frumoase şi ne cutremură din toată fiinţa noastră. Iubiţilor credincioşi, joi este intrarea Maicii Domnului în Biserică, praznic împărătesc în cinstea Maicii noastre cereşti şi pământeşti, Maica Domnului, Căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.