Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic 2012, Bucureşti

 

Acestea au grăit Iisus, şi şi-au ridicat ochii săi la cer şi au zis: Părinte a venit ceasul: preaslăveşte pre Fiul tău, ca şi Fiul tău să te preaslăvească pre tine; precum ai dat lui stăpânire a tot trupul, ca tot ce ai dat lui, să le dea lor viaţă veşnică. Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu şi pre care ai trimis, pre Iisus Hristos. Eu te-am preaslăvit pre tine pre pământ; lucrul am săvârşit, care ai dat mie ca să-l fac. Şi acum mă preaslăveşte tu Părinte, la tine însuţi, cu slava care am avut la tine mai înainte până a nu fi lumea. Arătat-am numele tău oamenilor pre care ai dat mie din lume; ai tăi erau şi mi i-ai dat pre ei; şi cuvântul tău ai păzit.

Acum au cunoscut că toate câte ai dat mie, de la tine sunt. Pentru că cuvintele care ai dat mie, le-am dat lor, şi ei le-au primit, şi au cunoscut cu adevărat că de la tine am ieşit, şi au crezut că tu m-ai trimis. Eu pentru aceştia mă rog; nu pentru lume mă rog, ci pentru aceştia care ai dat mie; că ai tăi sunt. Şi ale mele toate ale tale sunt şi ale tale ale mele; şi m-am preaslăvit întru dânşii, şi nu mai sunt în lume, iar aceştia în lume sunt şi eu la tine vin. Părinte sfinte, păzeşte-i pre dânşii întru numele tău pre care ai dat mie, ca să fie una, precum şi noi. Când eram cu ei în lume, eu îi păzeam pre ei întru numele tău; pre care i-ai dat mie i-am păzit, şi nimeni dintru dânşii nu a pierit, fără numai fiul pierzării, ca să se plinească scriptura. Iar acum la tine vin, şi acestea grăiesc în lume, ca să aibă bucuria mea deplin întru ei (Ioan 17, 1-13).

 

Adunaţi-i lui pe toţi cuvioşii lui, cei ce pun aşezământul de lege al lui (Psalmi 49, 6), spune proorocul.

Iubiţi credincioşi, atât de adâncă este taina întrupării Domnului Hristos, încât că nu s-a lăsat descoperită decât, după cum a spus proorocul, celor ce tremură de cuvintele lui Dumnezeu. Mulţi oameni isteţi la minte şi îndrăzneţi cred că cele dumnezeieşti se descoperă, le descoperă aşa cum sunt cercetate tainele lumii materiale. Acela se înşeală grozav. Ştiinţa lumii nu poate pătrunde în ştiinţa lui Dumnezeu, în tainele lui Dumnezeu niciodată, fiindcă mediul de lucru, suportul de lucru este cu totul diferit. Una este materia pe care lucrezi şi o învârţi pe toate părţile, o iscodeşti, o cercetezi, şi alta este cea imaterială. Acolo, dragii mei, nu se intră cu ştiinţa, nu intri cu ştiinţele exacte; acolo se merge cu acea viaţă înaltă, cu acea frică, temere şi preţuire de Dumnezeu. Mulţi s-au înşelat mergând în felul acesta şi au căzut ca nişte ignoraţi, ca nişte Irozi, ca nişte Pilaţi, murind aiurea ca un nimeni.

Spune Dumnezeu referitor la întruparea Domnului prin Proorocul David: Pogorî-se-va ca ploaia pe lână şi ca o picătură ce pică pe pământ (Psalmi 71, 6). Adânc şi tainic cuvânt era acesta în timpul când s-a spus şi s-a scris. Şi a rămas tainic descoperindu-se numai celor care într-adevăr Îl preţuiau pe Dumnezeu prin cuvintele şi sfaturile Lui. Nu la nivel de buze, ci să-l practice, să-l trăiască şi să-l lucreze. Când spune: Pogorî-se-va ca ploaia pe lână şi ca o picătură ce pică pe pământ, arată venirea dumnezeirii din înaltul cerului, pogorârea cerurilor, venirea Fiului lui Dumnezeu din veac fără de mamă, numai din tată, şi aşa cum se rostogoleşte picătura pe lână, aşa dumnezeirea nu s-a confundat cu omenirea lui Hristos. Adică, a fost totalmente diferită de omenire. Şi ca o picătură ce pică pe pământ – aţi observat când curge o picătură de apă pe un pământ însetat, ea imediat a dispărut, a absorbit-o pământul. Aceasta era firea omenească a Mântuitorului. Pământul era însetat nu de apă, de cuvântul lui Dumnezeu.

Aţi observat frăţiile voastre, câteodată în viaţă ai câte o pasă neagră – o numesc aşa, găsim şi alte denumiri – în care nimeni nu te mulţumeşte, nici tu nu te regăseşti. Nici nu ştii ce să ceri. Acela era strigătul sufletului din tine, că pe el nu-l saturi cum îl saturi pe trup. Sufletul se hrăneşte cu altă hrană, cu acea discuţie cu Dumnezeu, că el de acolo curge. Această picătură care a venit pe lână şi s-a rostogolit era dumnezeirea Mântuitorului pe crucea Golgotei, iar firea trupească a Mântuitorului, era om desăvârşit, şi ca atare trebuia să Se supună neputinţelor, cu singura excepţie că era fără de păcat. Că aşa cum S-a născut în chip firesc din Fecioara Maria, trup omenesc, trebuia să şi moară. Aşa cum orice trup este înghiţit de pământ, că de acolo îşi are sorgintea trupul material, aşa şi trupul lui Hristos trebuia să se dea pământului, adică să fie îngropat cu moarte. Dar excepţia care este între trupul Mântuitorului şi restul fiinţelor vii care au trecut în moarte ? Este că trupul Domnului nu a putut fi digerat, cuprins de moartea aceasta materială, adică să-l mistuie pământul. A venit Mântuitorul din înaltul cerului Fiu al lui Dumnezeu, dumnezeirea, şi la Buna Vestire S-a zămislit în pântecele fecioarei. Timp de 9 luni S-a îmbrăcat în această haină de carne, iar fecioara a născut Dumnezeu şi om.

Iată tainele lui Dumnezeu cât de adânci sunt, iubiţi credincioşi. Cei care vă mai îndeletniciţi cu cititul psaltirii, când veţi ajunge la acest stih să ştiţi că aşa este tâlcuirea: întruparea Domnului Hristos. Am pus accentul pe această tâlcuire ca să ajungem la primul Sinod Ecumenic, a căruia pomenire o serbăm astăzi. Omenirea creştină după 300 de ani de sânge, de lacrimă, de durere, ieşea spre libertate. Avea să spună ostenită creştinătatea că a trăit pe viu ceea ce a spus Proorocul David: Trecut-am prin foc şi prin apă şi ne-ai scos întru repaus, Doamne (Psalmi 65, 11). Îşi puneau întrebarea Sfinţii Părinţi de ce creştinismul începe cu sânge, cu tristeţe, cu durere. Cu alte cuvinte, orice naştere pe lume aşa vine. Cu lacrimă, durere şi plin de sânge. Dar toate aceste osteneli se uită pentru bucuria că s-a născut viaţă. Mamelor, vă aduceţi aminte. Uiţi durerea, că-ţi ţii rodul sângiurilor tale în braţe. Aşa am putea să spunem că omenirea a născut acest prunc, care se cheamă creştinismul. Lacrima, durerea, suferinţa până la extrem ale caselor creştine trecute prin foc şi prin apă, cum spune proorocul, trebuiau să ajungă odată la Dumnezeu.

Să nu credeţi că Dumnezeu era surd sau Se ocupa cu altceva, sau lipsea de la strigătele acelea inocente care se numeau închinători ai lui Iisus Hristos. Nu s-a împlinit durerea, păgânismul atâta de puternic era înrădăcinat şi nu putea fi desţelenit decât cu atâta sânge inocent. A mijlocit Dumnezeu de a ridicat, dar şi cu voia lui bineînţeles, dintre păgâni primul împărat creştin. Înaintea lui a mai fost pe la 200 şi ceva un împărat Filip care s-a încreştinat, dar l-au omorât generalii. Numai 2 ani a stat creştin şi l-au omorât. Era un pericol socotit pentru idolatrie. Apoi au mai fost împăraţi care au mai îngăduit cumva creştinismul, până când a venit împăratul Constantin şi, rămânând împărat peste tot imperiul, şi-a putut permite ca să dea Edictul de la Milan în anul 313, prin care se dădea libertate creştinilor.

Uşor nu era. Toţi demnitarii, aproape toţi erau păgâni. Boierii, sfetnicii. El făcea o cotitură în lumea imperială şi lumea toată care era sub stăpânirea lui unică sub soare. Şi o făcea pe propria-i răspundere. Este tare uşor de a sta într-un fotoliu şi a comenta pe cel ce se luptă, dar tu când intri în arenă nu ştiu cum te descurci, nici măcar nu calci dincolo, de teamă. Mulţi l-au contestat pe Sfântul Împărat Constantin, e uşor. Limba oase n-are, şi nici mintea. Poţi să-l clămpăneşti cât vrei, în orice cuvânt, precum şi Mântuitorul a fost, dar adevărul rămâne unul.

Iată-l pe împăratul Constantin cum, dând libertate creştinismului, a deschis porţile tuturor temniţelor acelor care erau închişi pentru mărturisirea lui Hristos. A oprit pe muncitori, ghilotinele, săbiile, uneltele de muncă, era pentru prima dată când în lume era soare, un soare cu adevărat răsărit peste creştini.

Iubiţi credincioşi, de acum avea să înceapă o altă luptă, lupta pe terenul celălalt, dogmatic. În timpurile acelea, cei ce L-au răstignit pe Hristos nu s-au lăsat bătuţi, dar nici firavii creştini – aceia care cu post şi cu rugăciune îşi storceau minţile zi şi noapte ca să scoată identitatea lui Hristos – n-au adormit, nici nu au cedat. Au căutat să scoată din Sfintele Scripturi că Acesta este Mesia, Acesta este Cel mult-aşteptat şi prezis de toţi proorocii. Cei mai duri, cei mai cruzi, cei mai la superlativ, dar în sensul rău, erau tot cei ce L-au răstignit pe Hristos. Şi de ce ? Erau cei mai culţi. Sfânta Scriptură din mâinile lor trebuia smulsă şi tâlcuită după ceea ce s-a împlinit.

Pe la 250 s-a născut în Libia din neam evreu un oarecarele cu numele de Arie. Era foarte isteţ la minte. S-a încreştinat, a urmat tinereţea frumos, a mers pe căile creştinismului, dar în mintea lui a fost o idee nocivă cu adresă la identitatea lui Hristos. Pentru viaţa lui, cultura lui, a ajuns în Alexandria, stilata cetate de atunci şi foarte puternică în creştinism, pus să fie diacon şi apoi preot. Văzându-se cu aceste arme în mână, a început să lanseze o erezie cum că Iisus Hristos nu a fost Fiu al lui Dumnezeu din veac. Şi că a existat cândva un moment când Tatăl ceresc nu-L avea pe Fiul. Cu greu a fost Sfinţilor Părinţi, şi nouă aşijderea, să tâlcuim taina Sfintei Treimi. Să nu mergeţi niciodată pornind de la om, la ceea ce se întâmplă la om, să le extrapolăm către cer. Fiu al lui Dumnezeu – să nu înţelegeţi o naştere firească, cum naşte omul. De aici s-a rătăcit, şi din câteva stihuri ale Evangheliei s-a rătăcit Arie.

Ceea ce vorbeşte Mântuitorul la adresa Tatălui, vorbeşte trupeşte. Vedeţi când spune şi Se roagă: Tată proslăveşte-mă, precum Te-am proslăvit şi Eu pe pământ, cu slava care am avut-o înainte de a se face lumea. Toate ale mele ale tale sunt, şi ale tale ale mele sunt. Iată interpretarea greşită a tainelor întrupării Domnului sau a Sfintei Treimi. Arie premeditat a lansat această idee cu adresă la Persoana Mântuitorului; a alcătuit şi nişte poezii, care după cum spun istoricii atât de popularizate au fost, încât că se cântau oriunde în lumea creştină. Marinarii le cântau, negustorii, oamenii în casele lor când trebăluiau treburile lor cotidiene, dar în ele era strecurată acea erezie cum că Hristos nu a fost Fiu al lui Dumnezeu din veac.

Ne punem întrebarea: ce-ar fi însemnat, dacă aşa era ? Îl cobora pe Hristos din identitatea Lui de Dumnezeu desăvârşit şi-L supunea ca un om. Adică, supus păcatului. Şi totodată strica şi identitatea Maicii Domnului în curăţia ei, că ziceau că Maica Domnului nu a născut Dumnezeu şi om, ci a născut numai om, şi dumnezeirea S-a lipit pe urmă, ceea ce nu este adevărat. De asta noi când îi cântăm axionul sau un crez, spunem ‘Născătoare de Dumnezeu’. Stricându-L pe Hristos în identitatea Lui şi trupească şi dumnezeiască, Îl supune vremii. Şi asta ce înseamnă ? Ştiţi că au apărut nişte nemernici, că nu poţi să-i numeşti altfel, doamna Pippidi, nu ştiu, o ştiţi mai bine, care a alcătuit o scenetă, Evangheliştii se cheamă, şi s-a şi jucat când patriarhul Daniil era mitropolit la Iaşi, în care Mântuitorul era amantul Mariei Magdalena. Până în ce josnicie se poate coborî omul ? A venit Dumnezeu din înaltul cerurilor, S-a întrupat în firea omenească, chipurile să Se căsătorească pe pământ, ca să vedeţi inepţie.

Maica Domnului, de vreme ce după acea ideologie nu a născut Dumnezeu şi om, gata, a mai avut feciori. Ceea ce este inadmisibil. De vreme ce trupul ei, cel mai curat din lume, din istoria omenirii cât va fi omenirea, L-a adus pe lume în această haină materială pe Fiul lui Dumnezeu, îi mai trebuiau lucruri omeneşti ? De la sine înţelegem.

Dragi credincioşi, se vede destul de clar sorgintea acestei idei. De aşa natură a început lumea să se împartă şi se propovăduia această idee mizerabilă, spurcată, încât că deja şi la împărăţie se dezbinau oamenii. Şi atunci Sfinţii Părinţi s-au sensibilizat şi fiind pace în Biserică l-a sensibilizat pe împăratul Constantin, el fiind singurul abilitat să întrunească un sinod a toată lumea. Aceasta s-a făcut în anul 325, pe cheltuiala împăratului, pe onorurile lui, din toată lumea creştină au venit cei mai virtuoşi bărbaţi apărători ai dreptei credinţe să dezbată această problemă atâta de puternică cu ereticii, cu Arie şi cu acoliţii lui. Atunci a fost şi Sfântul Nicolae care era proaspăt ieşit din închisorile mărturisitorilor lui Hristos. A venit Sfântul Spiridon, a venit Sfântul Patamon, Pafnutie al Tebaidei, bătrânul Osie din îndepărtata Spanie, din Cordoba, şi din Dobrogea a fost şi de aicea, că era creştinismul întemeiat şi în ţara noastră, a fost reprezentat la sinod. Aceşti bărbaţi trebuia să se lupte cu această fiară. Cei mai puternici au fost Sfântul Alexandru al Alexandriei şi Sfântul Atanasie, care era diacon, viitorul patriarh al Alexandriei. Deşi era diacon, îl ştia pe de rost pe acest Arie, că acolo slujea.

 

PC. Predici 71 1

Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din 325
Frescă de la Mânăstirea Stavronikita, Muntele Athos

 

Atât de puternic s-a luptat cu această fiară, şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, încât că împăratul la un moment dat nici nu mai ştia ce să facă. Dar smerenia lui atât de frumos a împăciuit taberele, încât că a pozat – cum l-au şi încondeiat istoricii – ca un înger în purpură. Spunea sfântul împărat: Eu nu sunt episcop, eu sunt în mijlocul vostru, dar aş vrea ca tot ce aveţi unul asupra altuia să ardeţi şi să fie unitate, să fie pace. Cine îmi aude acest cuvânt şi sigur îl aude, îmi va zice: tu ce propovăduieşti, părinte ? Că şi noi prin ecumenism pace vrem. Sigur, să vă rămână de cap pacea voastră ! Că aceia care dezbinau Biserica sunt iehoviştii de astăzi, ei nu cred în firea dumnezeiască a Mântuitorului. Monofiziţii nu cred în firea trupească a Mântuitorului, alţii nu cred în Sfântul Duh, şi aceia de atunci, care toţi la rândul lor au fost blestemaţi, anatematisiţi, excomunicaţi din Biserică de Sfintele Sinoade atât Locale, cât şi Ecumenice, au răsărit în veacul acesta. Aceştia sunt ereticii cu care vor să se unească cei ce se laudă în Sfinţii Părinţi. Putem tare uşor să facem o asemuire între cei ce L-au răstignit pe Mântuitorul şi aceştia de astăzi. Nu nominalizez, nu mă interesează numele, ci mărturisirea. Şi vă pun în temă.

Iubiţi credincioşi, când a venit Mântuitorul şi Se pricea cu iudeii, Îi spuneau că drac ai. Noi avem părinţi, tatăl nostru, pe Avraam şi pe Moisi. Aşa este, dar tatăl vostru este satana, care este din început ucigător de oameni, fiindcă voi vă înconjuraţi cu slava proorocilor, dar faceţi ceea ce au spus proorocii (potrivit Ioan 8, 39 şi următoarele) ? E mare diferenţă între a spune şi a face. Aţi observat în viaţa noastră cotidiană, de multe ori ne place să ne gâdilim, să ne lăudăm cu cineva, dar tu faci şi mori cu demnitate pentru ceea ce a murit acela ? La Sfântul Sinod Ecumenic, care a durat din 20 mai şi cum spun unii Sfinţi Părinţi până în 25-26 august acelaşi an, la Niceea, s-au trasat primele canoane ecumenice, s-a cristalizat Biserica cu alte cuvinte. Ea s-a născut pe alocuri până atunci, şi acele focuri – cu alte cuvinte – aprinse de Sfinţii Părinţi la flacăra lui Iisus Hristos au început să se lărgească şi să se unească. Când apărea câte o nepotrivire în dogmă, imediat se făcea sinod local, dar ecumenic niciodată, şi s-a făcut acum, în 325, primul Sinod Ecumenic, care înseamnă a toată lumea. Papa Silvestru, care era în exerciţiul funcţiunii la Vatican, nu a putut să vină, dar şi-a trimis reprezentanţii lui cu mare cinste şi demnitate şi aceia au luat practicalele, canoanele care s-au aşezat la acest sfânt sinod.

Atunci s-a aşezat data Paştelui, ca toţi creştinii să slujească Sfânta Înviere o dată; atunci s-a hotărât sfânta duminică zi de odihnă, adică sabatul, s-a luat sâmbăta şi s-a pus ziua de sabat duminica, ziua Învierii Domnului Hristos. Sfântul Ierarh Nicolae, iritat de dogmele mizerabile la adresa lui Hristos, şi-a ieşit cumva din fire şi l-a pălmuit pe Arie în plin sinod. A fost depus din sinod pentru câteva zile, dar l-a repus Maica Domnului când a venit cu omoforul. În încheierea sinodului, Sfântul Ierarh Spiridon, care era un om foarte simplu, dar cu mare trăire duhovnicească, văzând atâta război pe tema identităţii Mântuitorului, a spus în plenul sinodului. Luând o cărămidă, s-a închinat, L-a rugat pe Dumnezeu că dacă este plăcut ceea ce s-a hotărât la acest sfânt sinod să desfacă această cărămidă în toate cele din care este compusă. Apa s-a lăsat în jos, după firea ei, focul în sus, şi în mână a rămas lutul moale, lutul nears. Când o să-l vedeţi în iconografie pe Sfântul Spiridon, asta înseamnă acea cărămidă. A fost cu alte cuvinte o autentificare de către Dumnezeu, o conglăsuire a lui Dumnezeu cu ceea ce au hotărât oamenii. Acest sfânt sinod l-au aşezat astăzi spre serbare Sfinţii Părinţi, şi merită pe deplin. Numărul lor, 318 au fost.

 

PC. Predici 71 2

Sfântul Ierarh Spiridon, ţinând în mâna stângă Evanghelia,
iar în mâna dreaptă cărămida, din care focul se înalţă, iar
apa cade pe pământ, şi stând cu picioarele pe Arie

Iubiţi credincioşi, atunci am putea să spunem că s-a pus temelia Bisericii Universale, la Sfântul Sinod de la Niceea. Mergând peste milenii până astăzi, acei eretici care au fost anatematisiţi, alungaţi din Biserică, dar care au lăsat rămăşiţă pruncilor lor (Psalmi 16, 14), au început să răsară astăzi că sunt tare udaţi şi pliviţi, interesul acesta este. S-a născocit la veacul acesta, la aceste timpuri moderne altă luptă, ceea ce spunem ecumenismul. Prin acest ecumenism, sub devize scripturistice, o turmă şi un păstor (Ioan 10, 16), vor să se adune. A spus Mântuitorul o turmă şi un păstor să fie, dar păstorul unde dragul meu ecumenist, în Vatican ? Te-aş întreba pe tine cel ce lingi papucul papei, îţi va veni el vreodată la tine ? Că el de aici a pornit şi a rămas un venetic, cu laţul în gât, şi capătul laţului nu e în Vatican, e în altă parte. Te lauzi, dragul meu, trupesc îţi spun, nu duhovnicesc, cu Sfântul Nicolae. Pe 6 decembrie îl serbezi, dar când te duci şi te pupi cu fiii, strănepoţii lui Arie, oare ce-ar face Sfântul Nicolae ? Îţi mai primeşte rugăciunea ? Când este ziua Sfântului Spiridon, tu serbezi Naşterea Domnului Hristos. Să vină Sfântul Spiridon atunci şi să-ţi spună el, în simplitatea lui, ceea ce faci tu, fiu al acelora de mult.

Oare nu cumva îmbraci haina lui Caiafa ? Oare nu cumva îl antamezi în drumul tău pe Irozi şi pe Pilaţi ? Irod se tâlcuieşte ‘minte de piele’; cum era, aşa a şi trăit. Era un om extraterestru, era paiaţă pusă acolo pe scaun de către romani. N-avea nici o identitate de rege, o lichea, care stăpânea doar ca un despot. Mergea şi gândea după interesul lui. A vrut să-L cunoască pe Mântuitorul şi îi trimite Mântuitorul răspuns: Spune-i acestei vulpi că orbii se vindecă şi şchiopii umblă (Luca 13, 32). Îl înţelegea Mântuitorul în ceea ce gândeşte: eşti un om pervers şi vrei să mă vezi din curiozitate. Şi lui Pilat îi dă aşijderea replica. Atunci s-au făcut cu toţii prieteni, că la rău întotdeauna se unesc oamenii, cât de certaţi ar fi fost. Iar la bine se dezbină. Aşa au făcut o coaliţie, împlinind ceea ce a spus Proorocul David: Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi noroadele s-au adunat asupra unsului Tău, Doamne ? (potrivit Psalmi 2, 1) Iată pentru ce se adună prin ecumenism.

Dragi credincioşi, nu fac polemică, nici politică în biserică. Cine vrea să mă socoată cum vrea, dar să ia aminte măcar la Sinodul Ecumenic. Prin această erezie care va da lovitura de graţie precum leul victimei în prerie se dă lovitura de graţie Bisericii, crezând, ei cred că fac aşa ceva. Pe Dumnezeu nu-L va ucide niciodată. Au fost mulţi deştepţi, dar n-au putut. Acuma ei nu pot ca să se unească sub deviza ‘o turmă şi un păstor’ până nu demolează toate Sfintele Sinoade Ecumenice. Şi am să vin în cel mai ieftin grai şi simplu totodată: cine are credibilitate mai mare ? Un om, sau doi oameni între ei ce vorbesc, sau o sinodie întreagă ? Biserica care o mărturisesc, şi de mă va întări Dumnezeu să-mi vărs ultima picătură din viaţă, este nu croită de un om, un om a fost Hristos, infailibilul, Fiu al lui Dumnezeu din veac şi om pus sub vreme, fiul Mariei, Fiul Omului, acea ploaie care a picat pe lână, şi după moartea Mântuitorului s-a dus la ceruri, iar picătura, adică firea trupească a murit ca un om, dar a înviat, a sfidat moartea – Acela este unul. Apoi vin Sfinţii Apostoli, care au credibilitate mai mare – nu ca Mântuitorul, ci mai mare decât ereticii –, care au trăit cu Mântuitorul, martori la toate minunile şi cuvintele Lui. Şi apoi Sfintele Sinoade Ecumenice.

Vine un nebun, cum vedeţi astăzi – că ştiu că sunt culţi copiii frăţiilor voastre, noi rămânem repetenţi la ce fac ei acum pe calculator –, vine unul cine ştie de pe unde şi începe să instaleze o dogmă. Şi azi un pic, mâine un pic, şi aşa rămâne. Am putea să parafrazăm acest lucru, exact ca partidele: ciuperci după ploaie. Văd că s-a umplut Bucureştiul de afişe: unul că scoate câinii, să-i ducă la el acasă, altul are vreo 39.000 copii de crescut, alţii nu ştiu ce nebunii, doar până să treacă puntea. Ştiţi vorba: te faci prieten până treci puntea.

Iubiţi credincioşi, să nu muşcaţi niciodată din aceste momeli. Vă rog mult de tot, nu vă cer să credeţi acestor cuvinte că om sunt şi eu. În schimb, puneţi-le în discuţia minţii frăţiilor voastre şi vedeţi cât de adevărate sunt. Citiţi scriptele acelea care le-au lăsat Sfinţii Părinţi, nu acestea care sunt modificate. Cum am spus cu vreo 2-3 duminici în urmă – le spun din amarul sufletului meu, că am trăit cu nişte lei, cu nişte câini –, Stăniloae era un ingrat fiindcă nu se cucerea securităţii să modifice traducerile. Şi multe din ele au fost mutilate şi sunt traduse greşit. Multe cărţi care le veţi citi, apărute mai ales după revoluţie, scrise de aceşti pretinşi teologi spilcuiţi şi aranjaţi şi şpreiaţi la Bossey şi la şcolile catolice, au avut grijă în interiorul unei fraze să schimbe nuanţa cuvântului. Exact cum sunt bibliile traduse de sectanţi. Şi atunci te deturnează din drumul corect, drept, cinstit spre Dumnezeu. Aşa a făcut şi Arie.

Dragi credincioşi, a vorbi despre Dumnezeu se poate vorbi foarte stilat, retoric, în cele mai academice cuvinte. Şi cum am spus, nici buzele, nici limba oase nu are, dar dacă nu sunt cu suflet şi după adevăr degeaba. E cum spunea poetul, e uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune (Eminescu). Restul le ştiţi. Aşa-i şi aici. Clămpănesc, o să-l vedeţi poate şi pe Băsescu, sau cine ştie cine vine, şi începe să vorbească în biserică. Ştiţi că a mai apărut într-o poză, chiar hilară, în mijlocul ierarhilor. Asta-i treaba lor şi a lui. A noastră este să fim nişte oameni înţelepţi. Cum spune Mântuitorul, înţelept ca şarpele (Matei 10, 16). De ce ca şarpele ? Îşi păzeşte capul întotdeauna. Păziţi-vă mintea, gândirea, că aceasta este atacată pe toate domeniile. O fată când este curtată, i se ia mintea. Restul le ştiţi, unde ajunge. Aşa-i şi mintea creştinului. Mai vine unul şi-ţi dă un blid de linte şi-ţi spune despre Dumnezeu atâta de frumos şi-ţi momeşte mintea.

Şi fiţi blânzi ca porumbeii (Matei 10, 16), nu scoateţi arma, nu scoateţi sabia. Iată ce înseamnă dezbinare în Biserică. Din 1924 câţi morţi avem ! Nu sunt de-ai securităţii, sunt de-ai celor în sutane, şi le avem cunoscute o fărâmă, o parte din cele care au fost. Şi tu-ţi mai permiţi să vorbeşti urât ? Nu vom răspunde la provocări, că vă vor da în vileag copiii sau voi între voi vă veţi da ca lupii, când sunt înfometaţi.

Dragi credincioşi, iubiţi-L pe Dumnezeu în ceea ce ne-a lăsat. În acest odor, în acest stindard care l-au lăsat Sfinţii Părinţi, să fim în comuniune cu ei. Glasul lor atât de sfânt a fost şi adevărat. Nu mai ascultaţi nişte şoapte, cum a fost a patriarhului de Constantinopol care avea galoane de 33 şi a lăsat această dezbinare în Biserică. Îl rog pe Dumnezeu să ne dea acea fărâmă de minte cu care să înţelegem adevărul, cine este Hristos, pentru ce a venit şi a murit şi totodată de ce suntem noi pe pământ. Lui să-I dăm slavă şi cinste, în veci. Amin.