Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XVIII-a
20 octombrie 1996
 

Avraame, trimite pe Lazăr cu un deget înmuiat în apă, să-mi ude buzele (Luca 16, 24). Aşa spune Sfânta Evanghelie de astăzi şi în felul acesta se cumulează cuvântul şi cu începutul poporului iudeu şi al poporului creştinesc. Deci iată cât de frumos îl arată pilda de astăzi pe începătorul creştinismului, al acelui creştinism care este din credinţă, nu din fapte. Că una este credinţa din fapte, a legii, şi alta este fapta credinţei. Una-i când faci ceva forţat datorită legii şi alta este când faci din dragostea ta, din sentimentul tău. Dumnezeu nu voia ca să-Şi zidească popor ales din lege, forţat, ci voia să crească un popor care să-L iubească pe Dumnezeu în felul cum copilul îşi iubeşte tatăl şi mama, nu forţat, sau cei care trec în căsătorie au o căsătorie întemeiată, nu datorită legilor sub forţă, ci datorită a ceea ce curge din inima ta. Un prieten îţi este un prieten bun şi-ţi umple inima şi toată fiinţa ta, nu datorită unor interese sau unor legi. Că aceasta presupune, cum spune Sfântul Apostol Pavel, legea mânie lucrează (Romani 4, 15). Ci acela este prieten care-ţi curge din fiinţa ta sentimentul acela de iubire.

Deci aşa să înţelegem ceea ce avea să iasă din colcăiala aceasta a tuturor popoarelor ce se tăvăleau în mocirla păcatului, nu să-L iubească pe Dumnezeu datorită forţei, a bâtei, ci să-L iubească din cel mai frumos şi nobil sentiment de iubire, de dragoste: ,,Te recunosc pe Tine, Doamne, cu adevărat eşti Făcătorul cerului şi al pământului”. Aici ne găsim în momentul cheie când lumea după potop – deşi a gustat din înfricoşarea morţii care a trimis-o Dumnezeu datorită păcatelor – tot se pierde. Mai aproape era Dumnezeul pântecelui şi al plăcerilor carnale decât Dumnezeul cel veşnic. 

Iubiţi credincioşi, iată că Dumnezeu îl lasă pe om în voia lui. Nu neuitat, ci El rămâne adevărat şi curat în ceea ce iubea poporul, că oamenilor le curgea viaţa, erau plini de sănătate, ci Dumnezeu aştepta întoarcerea lor. Şi Dumnezeu poate Se plictisise de atâta bătaie pe capul lor, ca să înveţe că au greşit. Aştepta de acum altceva: zidirea acelui popor care să-L cunoască pe Dumnezeu, nu datorită forţei, ci a iubirii, a sublimului sentiment de iubire. Îl vedem pe Avraam, părintele nostru, începătorul tuturor neamurilor, în mijlocul idolatriei; când lumea L-a pierdut a doua oară pe Dumnezeu, iată că nu se mai găsea nimeni pe pământ să-L recunoască în politeismul acela pe Dumnezeul cel adevărat, cel Atotputernic.

Şi ce mărturiseşte Sfânta Scriptură ? Sfinţii Părinţi, care au tâlcuit în adâncimea sa cuvântul Sfintelor Scripturi, spun că Avraam, la vârsta de 24 de ani, în casa tatălui său, privind cerul înstelat într-o noapte frumoasă, şi-a dat seama că este imposibil ca dumnezeii tatălui său şi ai rudeniilor sale să fi făcut atâta frumuseţe. În momentul acela, şi Dumnezeu a lucrat în inima lui; deci el a vrut ca să-L desprindă pe Dumnezeul Atotputernic din politeismul acesta. Şi Dumnezeu să ştiţi dvs. că întotdeauna la om atâta cere: ‘Vreau să merg după Tine’ sau ‘vreau să fac’, iar restul rămâne al lui Dumnezeu, că Dumnezeu binecuvântează paşii tăi. Sau cum găsim în Sfânta Scriptură, când striga Dumnezeu pe cineva din prooroci, imediat îi răspundea: Iată eu, Doamne (Avraam – Facerea 22, 1; Samuil – I Împăraţi 3, 4; Isaia – Isaia 6, 8). Deci făcea ascultare şi imediat Dumnezeu lucra prin el.

Deci lui Avraam i-a fost suficient atât: să-l scoată din credinţa lui, şi pe cât posibil şi a rudeniilor lui, această mulţime de zei, că ei ar fi făcut cerul şi pământul. Şi a spus în sinea lui: Este imposibil să nu existe un singur Dumnezeu Atotputernic, care a făcut cerul şi pământul. Şi în momentul acela, momentul decisiv, momentul cheie, S-a descoperit Dumnezeu în inima şi în conştiinţa marelui şi bunului şi blândului Avraam.

Iubiţilor credincioşi, din momentul acela îl vedem pe Dumnezeu descoperindu-i-se acestui om, acestui bărbat vrednic de aşa revelaţie. Că dacă vă aduceţi aminte de Sfântul Arhidiacon Ştefan, când mărturisea în sinagogă, în faţa arhiereilor, spunea aşa: Dumnezeul slavei a grăit părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia (Faptele Sfinţilor Apostoli 7, 2). Aici, când era el în Mesopotamia, în casa părintelui său, atunci i-a grăit Dumnezeu, când L-a recunoscut că este Atotputernic. Şi i-a spus Dumnezeu atunci: Avrame, ieşi din pământul tău şi-ţi voi arăta pământul care ţi-l voi da (potrivit Facerea 12, 1). Şi după cum am spus şi duminica trecută, Avraam, împreună cu tatăl său, cu femeia sa Sarra şi cu Lot care era nepot lui Avraam, pleacă, se dezmoşteneşte din Mesopotamia şi-şi aşează tabără în Haran, la pământul imediat vecin Hanaanului, adică Palestinei. Aici stă până când moare tatăl său, şi la vârsta de 75 de ani pleacă prin poruncă dumnezeiască în pământul Hanaanului, adică al Palestinei de astăzi. Şi cum pleacă ? Vine Dumnezeu şi-i grăieşte: Avrame, ieşi din rudenia ta, din casa ta, din pământul tău, şi mergi în Hanaan, pământul care ţi-l voi da ţie şi seminţiei tale până în veac (Facerea 12, 1). Lucru pe care Avraam îl şi săvârşeşte şi merge şi se stabileşte în Sihem, cum spune Sfânta Scriptură, la stejarul cel mare, adică astăzi – să înţelegem mai bine – stejarul Mamvri. Acolo îşi pune tabără cu toate câte erau ale lui, cu soţia sa, care era stearpă, Sarra, şi cu nepotul său Lot, cu slugile şi cu toate bogăţiile lui.

Iată că Avraam ascultă de porunca veşnicului şi marelui Dumnezeu şi merge aici, se dezrădăcinează pentru a doua oară din Haran şi merge aici, în Hanaan. Vreau să fac o mică paranteză. Dintre toate popoarele lumii, singurul popor pe mapamond care are testament pe pământul lor, ca cetăţeni ai acelui popor, este evreul. Nici un popor din lume nu are testament pe pământul care-l locuieşte, ci numai poporul lui Israil are testament şi testamentul este Sfânta Scriptură. Acest pământ este dat lui Israil de la Dumnezeu moştenire veşnică lui şi seminţiei lui. Dar acest testament, după cum a fost dat din binecuvântare dumnezeiască, aşa s-a distrus după ce L-au răstignit pe Hristos. Fiindcă, dacă vă mai amintiţi, încă fiind viu, Hristos a spus: Piatră pe piatră nu va rămâne din pământul acesta (potrivit Matei 24, 2), din biserica lui Solomon, lucru care s-a şi întâmplat, iar toţi iudeii au fost împrăştiaţi în toată lumea, fiind singurul popor de acum fără ţară. Abia în 1948, datorită intrigilor, datorită tuturor murdăriilor acumulate de aproape 2.000 de ani, şi-au reconstituit ţara. Au trecut peste Dumnezeu şi şi-au făcut ţara, Israelul de astăzi, cu capitala la Tel Aviv.

Deci acel pământ al Hanaanului iată-l dat în moştenire lui Avraam, care era începătorul poporului mesianic. Poate aceste cuvinte, acest şir de cuvinte, iubiţilor credincioşi, pentru unii dintre dvs. este greu de înţeles. Dar caut şi eu cuvintele cele mai bune şi mai frumoase, să le înţelegem, ca să ne ştim cine suntem, originea creştinismului şi totodată să ajungem peste multe şedinţe de genul acesta, cuvântări, ca să punem faţă în faţă creştinismul adevărat şi cu politeismul de astăzi. Sensul a tot ce se grăieşte este ca să ajungem în ziua de astăzi şi să vedeţi unde este croit drumul, cum este croit pentru creştinismul de astăzi şi, în general, pentru toată omenirea. Nu vrem să facem politică, să ne ferească Dumnezeu. Vrem să împletim adevărul scripturistic cu murdăriile, cu minciuna care colcăie şi stăpâneşte lumea de astăzi. Să vedeţi cât de departe este numitul ,,creştin” de astăzi faţă de prototipul creştinului !

Iată-l pe Avraam cum vine aici, în pământul Palestinei, şi-şi aşează tabăra în pământul Sihem, Hevronul de astăzi, lângă stejarul Mamvri. De ce mă opresc cu atâta minuţiozitate la aceste lucruri ? Vedeţi dvs., nouă oamenilor, cât de greu ne este să ne schimbăm locul de ici-colo. Închipuiţi-vă cât de greu îi era lui Avraam ca să-şi schimbe locul, încă fiind şi bătrân. Astăzi, oamenii îşi schimbă locul şi se duc după deviza ‘patria este unde-i bine’ şi umplu occidentul, după cum aud după alţii, sau la turci, sau cum se duc după pântece şi cele de sub pântece. Dar îl vedem pe Avraam că merge nu căutând sub această deviză loc mai bun, ci merge sub porunca lui Dumnezeu. Iată, în primul rând, credinţa şi nădejdea care răsare din credinţă în Dumnezeul cel Atotputernic. I-a spus Dumnezeu: Ieşi din casa părinţilor tăi, din pământul tău, şi-ţi voi da pământul Hanaanului.

Oare era cu nedreptate să-i dezmoştenească Dumnezeu pe locuitorii Palestinei de atunci şi să-i dea pământul lui Israil ? Nu era cu nedreptate. Că acest pământ a fost din început, după potop, a fost al fiilor lui Sim, din care descinde poporul iudeu. Dar feciorii lui Ham, venind din Africa, l-au împins prin bătălii pe Sim spre nord, în Mesopotamia, şi ei stăpâneau acum aici acest pământ al Hanaanului. Iată cât de drept este Dumnezeu ! Nu uită niciodată nimic, nu trece niciodată cu vederea. Şi iată cum îl aduce pe Avraam şi-i promite că ţie îţi voi da pământul acesta. Şi venind aici la Sihem nu uită Avraam să facă imediat jertfelnic, altar de jertfă, şi jertfeşte lui Dumnezeu ca semn de mulţumire şi de ascultare.

Ce mărturiseşte Sfânta Scriptură în continuare ? Nu după mult timp se face foamete mare în locul acela, iar auzind Avraam că în Egipt sunt multe bucate şi este mult mai bine, acum se duce în Egipt. Dar nu să înţelegem cuvântul în faza de suprafaţă, că s-a dus că acolo era mai bine pentru pântece, ci el se duce tot sub rânduiala lui Dumnezeu. Şi de ce ? Că Egiptul la timpul acela era închingat în politeism. Colcăia Faraon şi toţi egiptenii, supuşii lui, în cele mai blasfemiatoare păcate asupra dumnezeirii. Atunci erau marii faraoni, marii oameni, care slujeau direct diavolului prin credinţele lor dogmatice puturoase. Dumnezeu nu că voia să-l plimbe pe Avraam îl duce în Egipt, ci se duce ca să închidă pentru totdeauna gura acelor oameni ce zăceau în mocirla păcatului, că n-au cunoscut pe Dumnezeul cel adevărat.

Iată unde găsim minunea şi scopul lui Dumnezeu că-l duce pe Avraam în Egipt. Când ajunge Avraam împreună cu soţia lui, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură Avraam având 75 de ani, iar ea 65 de ani, doi bătrâni, el ştiind că femeia lui este frumoasă foarte – cum o poziţionează în atributele ei Sfânta Scriptură – îi spune ei aşa, înainte de a ajunge în Egipt: Doamna mea, dacă cumva te va vedea Faraon şi va pofti frumuseţea ta şi te va lua în palatul lui, tu să-i spui că eşti sora mea, nu că eşti soţia mea (potrivit Facerea 12, 11-13). Lucru care s-a şi întâmplat, că ajungând în Egipt, ostaşii lui Faraon o vede pe Sarra femeie foarte frumoasă şi o ia şi o duce ca nevastă lui Faraon. Dar ce se întâmplă ? Faraon, în momentul când i-a venit Sarra în casă, noaptea a avut nişte înfricoşări groaznice şi el şi toţi ceilalţi de sub stăpânirea lui. Şi aceste înfricoşări, acele coşmaruri s-au repetat de multe ori, că atunci când era treaz nu-i mai trebuia lui nimic din plăcerile acestea trupeşti, de aşa natură s-au făcut înfricoşările. Ca să înţeleagă că Dumnezeul căruia I Se închină aceşti doi străini este un Dumnezeu aparte.

Şi atunci l-a chemat pe Avraam la palatul lui şi l-a întrebat: Cine este această femeie ? Că eu am pătimit multe în vis, şi eu şi toată casa mea de la Dumnezeul vostru. Şi atunci evident că-i spune: Este soţia mea, dar pentru că riscam să mă omori şi s-o iei de nevastă, i-am spus să-ţi spună ţie că ea este sora mea. S-a cucerit acestei fidelităţi a lui Avraam Faraon şi l-a umplut de daruri, şi nu numai că i-a dat daruri, i-a dat ostaşi de l-au dus până la hotarele Egiptului să se ducă cu cinste şi cu demnitate în ţara lui. Aici, ca să nu scăpăm cuvintele acestea atât de frumoase de învăţătură, să ne oprim puţin şi să vedem ce putem sorbi, ca o albină, câtă dulceaţă, cât nectar găsim noi aici ! Iată fidelitate între soţi. Ştia Avraam ce soţie are şi soţia ce soţ are. El ştia că, dacă adus de mâna lui Dumnezeu a venit în Egipt, a spus lucrul acesta nu ca şi cum înfricoşându-se de moarte de la Faraon, ci om fiind i-a spus să-i spună Sarra lui Faraon aceste cuvinte, că este sora lui, la cerbicea lui Faraon.

Adică, prin această lepădare că este soţia lui înţelegem patima cumplită a lui Faraon. Că nu ierta nimic, ce femeie poftea o aducea la curtea lui. Deci, el a avut credinţă în Dumnezeu şi loialitate în soţia lui, în doamna lui. Dar dacă au avut credinţă în Dumnezeu, iată cum a venit Dumnezeu şi cu mână tare l-a ridicat pe Avraam şi cu cinste şi pe Sarra cu demnitate. Deci, la unii creştini, care sunt destul de întemeiaţi, a zburat pentru totdeauna – şi asta o spun cu inima plină de bucurie – cel mai groaznic vierme, gelozia. Că sunt sigur, încredinţat şi spun din toată fiinţa mea pentru cei care-i cunosc, că de s-ar duce la capătul pământului cei doi, niciodată nu se vor gelozi: nu cumva m-ai înşelat ?

Iată ce înseamnă credinţa, sentimentul acela nobil, când curge din inima ta. Şi acolo unde eşti neputincios şi siluit, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Amintiţi-vă dvs. de pilda acelui tânăr, care a fost legat într-o grădină frumoasă şi slobozită o curvă să-i strice fecioria. În ultimă instanţă, L-a chemat pe Dumnezeu şi a pierit diavolul şi s-au mântuit amândoi. Acea fecioară, care dusă în casa de toleranţă, să-i strice fecioria, s-o necinstească, Îl cheamă pe Dumnezeu în ultima clipă şi cu suflarea Sa îl omoară pe ostaş. Deci iată cum te ajută Dumnezeu, dacă din credinţă faci fapta frumoasă. Nu imediat să ne disculpăm că m-a silit şi ce să fac ? Am cedat. Nu am putut rezista ispitei, că doar Dumnezeu a lăsat aşa. Păi, evident că dacă întreţii acest foc al patimilor şi nu-l ucizi, nu-l uzi, nu-l omori acest cărbune la nivel de minte, el izbucneşte foc, pară şi atunci te aprinde şi nu mai poţi rezista. Deci, iată câtă frumuseţe găsim în căsnicia aceasta divină cu adevărat; nu că a făcut-o Dumnezeu divină, ei s-au făcut prin mintea lor. Că de asta îşi ziceau ‘domnul meu’ şi ‘doamna mea’, nu în cuvinte obscene, în invective cum se obişnuieşte în ziua de astăzi, sau cu cine ştie ce lupte sau arte marţiale în casă. Deci putem să învăţăm lucruri frumoase, dar evident pentru cei ce au ochi şi cei ce au urechi de auzit să auză şi să înţeleagă.

Un alt lucru pe care-l găsim foarte gingaş în această misiune a lui Avraam în Egipt: mărturiseşte Sfânta Scriptură că ea, Sarra, era o femeie frumoasă foarte. Oare la vârsta de 65 ani, ce frumuseţe putea să mai fie pe faţa ei, considerând un om în vârstă la ora actuală ? Iată viaţa nespurcată, că mărturisesc dogmaticii lumii că de prima dată dacă s-a văzut că ea este stearpă, ei nu au mai avut nimic unul cu altul. Iarăşi putem să învăţăm lucruri frumoase, nu mai rău ca animalele ce se întâmplă în ziua de astăzi. Iată ce înseamnă o căsnicie frumoasă, plăcută, înmuiată parcă în cel mai frumos balsam, balsamul iubirii de Dumnezeu şi balsamul iubirii unul faţă de altul. Iar de aici din Egipt, cu daruri mari, Avraam pleacă din nou în Hanaan. Şi acuma îşi pune tabăra din nou în acel loc, la stejarul Mamvri. Aicea Lot se stabileşte şi el cu toată averea lui şi fiindcă, de-a lungul anilor, nu mai încăpeau cele două familii datorită averilor, Avraam tare înţelept îi spune nepotului său: Lot, fiindcă noi nu mai putem încăpea aici, să ne despărţim. Tu ai întâietate să alegi; de te vei duce tu în stânga, eu mă voi duce în dreapta. De te vei duce tu în dreapta, eu mă voi duce în stânga (potrivit Facerea 13, 6-10). Lucru care s-a şi făcut.

 

PC. Predici 62

Avraam şi Lot împărţind pământul
Mozaic din Biserica Santa Maria Maggiore, Roma

 

Şi Lot uitându-se peste pământ, a văzut cel mai frumos şi mănos pământ, pământul Sodomului şi al Gomorului, că atunci Pentapole, cum l-a denumit Scriptura şi istoria omenirii, iar popular mai mult a rămas Sodoma şi Gomora datorită celor două păcate care se săvârşeau în acele locuri şi acele timpuri, erau cele mai fastuoase oraşe la timpul acela. Turnurile oraşelor acestora se vedeau de la zeci de km, străluceau în zarea soarelui, cât aur aveau în ele. Erau de o bogăţie inestimabilă.

Ce desprindem şi de aici ? Iată că păcatele acelea grele care cheamă mânia lui Dumnezeu în general curg din viaţă de porfiră şi vison, din acel huzur din casele înalte, şi de acolo ca o ploaie urât mirositoare se întinde peste toţi semenii noştri, ajungând cum a ajuns şi în ziua de astăzi şi în cele mai aruncate cătune, au ajuns cele mai spurcate păcate ale Sodomului şi ale Gomorului. Mai ales, şi vă vorbesc lucruri încredinţate ca duhovnic ce găsesc peste tot. Vă vorbesc destul de concret cutremurătoare lucruri, că oameni care niciodată nu ştiau de păcatele acestea atâta de murdare, acuma le şi practică. Cine au făcut aceste lucruri ? Mass-media. Împânzirea tuturor oamenilor, acest exod peste toate străzile lumii, şi de acolo omul nu împrumută ce este frumos, nu împrumută frumuseţea sau mirosul unei flori, ci iertaţi-mi expresia, murdăria şi urâţenia wc-ului. Omul cum cade încet-încet, dar nu călcat de cineva, el cade la nivel de minte.

Deci, iată-l pe Avraam cum îşi aşează din nou tabăra acolo şi vedeţi cât de frumos cugetă, gândeşte, îi dă nepotului său, care-i era ca un fiu, îi dă întâietate să aleagă. Nu face cu parul, cum se face în ziua de astăzi la tribunale şi ne batem şi ne luăm gâtul pentru o palmă de pământ. Cât de înţelept s-a lucrat, şi mai sunt şi în ziua de astăzi foarte rar oameni care lucrează înţelept. Că numai bine după ce-ţi iese hotărârea de judecată, nu mai are cine să stăpânească, că ţi-ai schilodit trupul, ţi-ai cheltuit averea, eşti ca un măr stors de vlagă datorită faptului că ai devenit o victimă a celor care au făcut aceste lucruri murdare, că ele au fost premeditat făcute încă din ’90, ca să vă stoarcă toată averea, ultima brumă de avere s-o daţi în judecăţi, în instanţe. Iată cum face pe om rob. Cei care zaceţi în aceste lupte aprige de moştenire nu sunteţi decât robi, nişte victime a celor care înţelept, malefic, le-au făcut. Că vă dă instanţe peste instanţe şi vă judecaţi ani şi ani de zile. Câştigă şi Băsescu, câştigă şi ministrul justiţiei şi toţi. Deci e un cuvânt poate face de râs, dar este un adevăr că noi stăm în aceste lucruri.

Iată cât de frumos a aruncat Avraam în judecata … (lipsesc un minut, două).

De ce Dumnezeu tergiversează a pune în faptă această promisiune ? Ca să scoată din Avraam credinţa, nădejdea, cum spune Apostolul Pavel, că cel ce a făgăduit puternic este a şi face (Romani 4, 21). Deci o dată S-a jurat Dumnezeu şi a crezut că întotdeauna cuvântul lui Dumnezeu este adevărat. Aţi observat dvs. între noi oamenii, când cineva îţi spune un cuvânt şi este parolist, se ţine de cuvânt, trece prin foc, prin sabie şi devine adevărat în cuvântul acela, cum îţi creşte inima ta. Şi parcă ţi-l legi un prieten din ce în ce mai mult. Dar Dumnezeu când i-a promis în urechile şi în inima lui Avraam că ţie îţi voi da pământul. Iată că a crezut. Această peregrinare de ici-colo era tot a credinţei, că era foarte greu lui Avraam tot să se dezmoştenească. Se dezmoşteneşte din Mesopotamia, vine aici în Haran şi aici îşi face din nou bogăţia, iarăşi pleacă, că i-a zis Dumnezeu: crede şi ascultă. Din Hanaan se duce în Egipt. Din Egipt vine înapoi în Hanaan. Deci toate aceste peregrinări nu lasă decât o chintesenţă a ideii. Sub imboldul credinţei, îl arată că Tu, Doamne eşti adevărat, cred în Tine că ce mi-ai spus este adevărat şi va fi cândva îndeplinit.

Această credinţă a lui Avraam devine şi mai strălucitoare prin faptul că, după cum spune apostolul Pavel, era un trup mort (Romani 4, 19). Sarra stearpă, el bătrân, nu mai ştiau ce să înţeleagă, dar totuşi scânteia credinţei era în ei. De unde va înmulţi Dumnezeu din seminţia noastră, din sămânţa noastră, de îndată ce noi suntem sterpi ? Ce fiu vom avea noi, de îndată ce trupurile noastre sunt moarte ? Şi totuşi, ce i-a făgăduit, puternic este a şi face, a crezut cu adevărat. Deci, iată-l pe Avraam aşezat aici în Hevron şi Lot în Sodoma şi Gomora.

Ce mai desprindem în timpurile acelea ? Împăratul Elamului, Hodologomor, împreună cu alţi împăraţi se unesc şi bat război cu împăraţii Sodomului şi a Gomorului. Cucerind aceste cetăţi îl ia pe Lot în robie. Avraam aude acest lucru şi avea 318 slugi. Se înarmează şi pleacă să-şi scoată nepotul din robie şi bate război în numele Dumnezeului celui adevărat cu Hodologomor, care era unul dintre cei mai puternici împăraţi ai pământului. Îl învinge şi îl scoate pe Lot din robie cu toate averile lui, şi-l aduce şi-l aşează înapoi în locul acela. Când venea de la război, împăraţii Sodomului şi a Gomorului îi ies în cale, cinstindu-l şi spunând să-i dea avere. Dar ce spune Avraam: Nu voi lua de la un capăt de aţă şi până la aţa cu care îmi leg papucii de la voi ca nu cumva să ziceţi mai târziu: bogăţiile noastre l-a făcut bogat pe Avraam. Ci binecuvântat este Domnul Dumnezeul meu (potrivit Facerea 14, 22-23). În numele lui Dumnezeu s-a dus cu 318 slugi şi l-a bătut pe împăratul acela atât de puternic. A cui este acest lucru ? Nu este al credinţei ?

Iată cum spune Hristos: Nu te teme, turmă mică, că Eu cu tine sunt (Luca 12, 32). Deci niciodată avându-L pe Dumnezeu în inima ta şi crezând cu adevărat în El, cât de neputincios vei fi în ceasul necazului tău, cheamă-L din toată fiinţa ta şi este imposibil să nu vină. Cât de neputincioasă eşti şi cât de animal, cât de taur îţi va fi, imposibil să cazi în păcat cu acel dobitoc de om. Deci cheamă-L pe Dumnezeu şi Dumnezeu nu va întârzia să vină.

Sfinţii Părinţi, într-o înţelegere mai înaltă, când au ajuns la Sinodul de la Niceea ar fi spus că aceea a fost un preludiu a ceea ce avea să vină peste milenii, când 318 Sfinţi Părinţi se adună la Soborul de la Niceea şi-l înving pe Arie, care ca şi Hodologomor cu nedreptate sfâşia dumnezeirea prin păcatele lui şi prin mocirla în care colcăia. Deci iată lucruri ale credinţei.

Apoi, venind de la acest război, îl întâmpină până ajunge în locul lui unde şi-a aşezat tabăra împăratul Salimului, al Ierusalimului de astăzi, care era Melhisedec. Acesta era om drept şi-l întâmpină pe Avraam cu pâine şi cu vin. Îi dă în semn de preţuire şi de binecuvântare în numele Dumnezelui celui atotputernic. Iarăşi ne punem întrebarea: de ce nu l-a răsplătit cu daruri de altă factură, ci-i dă pâine şi vin ? Era preînchipuirea jertfei pe care noi astăzi o practicăm în biserică: pâinea şi vinul care sunt Trupul şi Sângele lui Hristos. Deci ca un preot îl întâmpină cu ceea ce avea să fie peste veacuri, deci cu alte cuvinte ca o proorocie, că va veni Hristos şi va schimba jertfa cea de sânge cu jertfa cea din pâine şi din vin, Jertfa cea fără de sânge. Sau cum spune în altă parte Proorocul David: Jertfă de laudă, acolo este calea în care voi arăta mântuirea mea (Psalmi 49, 24). Ci jertfa de laudă este aceasta care o facem noi, că nu mai tăiem nici viţei, nici iezi, nici miei şi să stropim şi jertfelnicul şi poporul cum se făcea în Legea Veche, ci facem această jertfă de laudă care cu adevărat este îmbătătoare, îmbietoare spre viaţă. Te înviorează, bineînţeles, pentru cine o înţelege. Pentru cine nu o înţelege, este obositoare, este plicticoasă şi pleacă. Deci iată ce frumos se încheagă cuvântul Sfintelor Scripturi, dacă vrem să-l înţelegem în adevărul său, în chintesenţa sa, acasă la el.

Iubiţilor credincioşi, iată că Avraam parcă oarecum necăjit că trupul lui e aproape mort, el se apropia de 85 de ani, Dumnezeu i-a făcut făgăduinţa că-i va da pământul Hanaanului lui şi seminţiei sale. El nu aştepta să-i dea pământul că era în pământ, dar nu înţelegea cum va fi din sângele meu, din sămânţa mea să fie atâta seminţie pe pământ. Şi atunci în această nedumerire vine iar Dumnezeu şi îi spune: Avraame, ridică-ţi ochii tăi şi priveşte spre miazăzi, spre miazănoapte, spre răsărit şi spre mare, tot ce vezi, acest pământ ţi-l voi da ţie şi seminţiei tale până în veac (Facerea 13, 15-16). Deci iarăşi îi promite, iarăşi mai îndelungă Dumnezeu să-i înfăptuiască această promisiune.

Şi se gândea Avraam aşa cu Sarra, cu doamna lui: de îndată ce noi suntem morţi, să-l lăsăm moştenitor pe fiul slujnicei, cu numele de Masec, să-l lase poate aşa va înmulţi Dumnezeu sămânţa mea. Deci vedeţi cum îl lasă Dumnezeu în această nedumerire, în această aşteptare, până la refuz. Şi iarăşi mă opresc la acest cuvânt. Aţi văzut dvs. că noi oamenii, când suntem aplecaţi de atâta necaz şi durere care ne cuprinde fiinţa noastră, imediat apelăm la Dumnezeu. Mulţi care sunt superficiali în credinţă schimonosesc o cruce, se duce la o biserică sau zice o rugăciune doar din buze, că mintea şi inima îi este în altă parte, şi apoi aşteaptă rodul. Iată-l pe Avraam ani şi zeci de ani de zile primeşte promisiune, dar nu deznădăjduieşte.

Deci niciodată în rugăciunile dvs., indiferent ce necaz te aşteaptă, nu deznădăjdui omule, că ochii lui Dumnezeu niciodată nu se închid şi urechile Lui nu adorm. Ci uită-te în viaţa ta, în trecutul tău, şi aminteşte-ţi poate când Dumnezeu te-a aşteptat când zăceai în mocirla păcatului pe care acum ai uitat-o. Iar Dumnezeu te lasă în necaz nu cu nedreptate, cu dreptate, că dacă vei rămâne în credinţă şi nădejde, Dumnezeu îţi şterge trecutul. Pentru aceasta întârzie Dumnezeu ca să vină să te scoată cu mână tare şi cu braţ înalt. Pentru aceasta ne lasă în robii, pentru aceasta ne lasă în războaie, pentru aceasta ne lasă în dureri, în boli şi în final în moarte. Toate să le rabzi cu demnitate, că Dumnezeu ca un Tată atotputernic, divin, nu te uită, ci doar de aici din această răbdare să-ţi arăţi nădejdea în El şi dragostea de Dumnezeu: pentru Tine, Doamne, rabd.

Oare sfinţii în pustii, când se uscau ca trestia de post şi de rugăciune, şi se luptau cu dracii pe faţă, ce păcate aveau ca să-şi spele ? Şi totuşi în nădejdea lui Dumnezeu mergeau înainte ca nişte titani, ca nişte munţi de granit nezdruncinaţi de ispitele acelea. Iar tu, tânărule, nu poţi să posteşti că te cheamă dincoace şi te ruşinezi dacă nu porţi pantalonaşi cât mai scurţi. Iar ca să posteşti, nu poţi, că râd cei de la serviciu de tine. Dacă nu te machezi să fii în ton cu lumea, evident că eşti o ţărancă sau cine ştie cum. De ce să nu fim nişte oameni închegaţi la minte, că în numele lui Dumnezeu le faci acestea. Cum ne-a croit Dumnezeu, atâta de frumos ne-a croit pe fiecare, ne-a pus culorile în noi, toate mădularele cum le-a pus Dumnezeu, le-a pus ca un Tată bun, că dacă era după mintea noastră, să facem o cerere înainte de a ieşi din pântecele mamei, era un Babilon în lume. Deci toate cum le lasă Dumnezeu, aşa să rămânem că în acelea ne mântuim. Iar celelalte pe care le cauţi tu omule, după mintea ta, sunt efemere, murdare, stricăcioase.

Iată că iarăşi îi face Dumnezeu lui Avraam făgăduinţa şi atunci într-o noapte, când era nedumerit, îl scoate pe Avraam din tabără, din cort, şi-i spune: Avraame, uită-te pe cer. Uitându-se, zice: numără stelele. E cu neputinţă, Doamne. Aşa va fi seminţia ta (potrivit Facerea 15, 5). Iarăşi nedumerire mai mare. Şi îi spune: Doamne ce încredinţare să am ? Şi în momentul acela, îi zice Dumnezeu: fă altar de jertfă şi ia o junică de trei ani, ia o capră de trei ani, ia un berbece de trei ani, o turturică şi un porumbel. Toate acestea despică-le în două şi pune-le pe altarul de jertfă şi pune-le faţă în faţă, dar turturica şi porumbelul să nu le spinteci, să le laşi întregi (potrivit Facerea 15, 8-11). Şi-i spune apoi: 400 de ani seminţia ta va merge în robie, în robia egipteană şi după al patrulea neam va ieşi din robie (Facerea 15, 13-14). Într-o tâlcuire mai înaltă ce simbolizează acestea ?

Junicea de trei ani, care era în toată slava ei, simboliza intrarea poporului în Egipt, care a stat ca o junice fără nici o grijă şi s-a îngrăşat şi s-a făcut frumoasă, adică bogată în Egipt până a murit Iosif. Apoi capra simbolizează, după cum este robită de stăpân, aşa poporul iudeu a fost robit a doua vreme, că atunci s-au făcut piramidele, atunci egiptenii şi-au bătut pur şi simplu joc de evrei în timpul acela. Dar iată că berbecele simbolizează a treia vreme, când poporul iudeu va deveni numeric şi puternic şi înfricoşător pentru Faraon. Şi aşa cum berbecele este pornit mereu spre sfadă şi împunge pe ceilalţi, aşa poporul iudeu prin puterea care o făcuse, datorită celor 400 de ani de timp peste ei, împungea pe Faraon, adică Faraon avea mare frică de acest popor, dar totuşi nu voia ca să-l lase din robie, că pierdea enorm de mult. Iar celelalte două păsări, care simbolizează libertatea, aveau să simbolizeze ieşirea din robie a poporului iudeu. Pe acestea nu le spintecă, ele simbolizând libertatea: turturica simboliza cei 40 ani de pelerinaj, de peregrinări în pustiul Egiptului până au găsit iudeii calea, că turturica este vietate de jale. Deci, timp de 40 ani evreii care s-au închinat la viţelul cioplit au murit şi, după ce a murit ultimul evreu, Dumnezeu le-a arătat calea spre Pământul Făgăduinţei. Iar porumbelul care este simbolul păcii – nu al celei care au făcut-o ăştia de astăzi – simbolul păcii scripturistic încă de la Noe, acela simboliza mergerea în pământul unde va curge miere şi lapte.

Deci, toate acestea le păzea Avraam până seara şi când a apus soarele, iarăşi vine Dumnezeu şi-i face făgăduinţă lui Avraam că ţie îţi voi da pământul şi seminţiei tale (Facerea 15, 18). Şi atunci a venit un foc mistuitor şi a mistuit tot ce era pe altarul de jertfă şi atunci a crezut cu adevărat şi s-au spulberat toate îndoielile din inima lui Avraam şi a Sarrei, că din seminţia lui se va înmulţi poporul, seminţia lui va fi ca stelele pe cer de numeroşi, ca nisipul mărilor. Şi după cum spune iarăşi Sfânta Scriptură, i s-a socotit lui această credinţă întru dreptate (Facerea 15, 6). Deci, iată, pentru prima dată când Dumnezeu arată, proorocind cu alte cuvinte prin această jerftă, drumul în care va merge poporul iudeu.

Poate iarăşi nişte minţi iscoditoare vor căuta să iscodească acest cuvânt, zicând: totul este predestinat, cei care cred în reîncarnări, în toate bazaconiile pământului. Deşi Dumnezeu le arată, ele nu sunt predestinate, ci vom vedea cum curg toate din voinţa omului, iar Dumnezeu le arată că aşa vor fi, se vor întâmpla dar înţelegând mărinimia Lui, că înainte de a te naşte îţi ştie Dumnezeu soarta ta, rostul vieţii tale, până şi păcatele şi dreptăţile tale. Dar El nu intervine, te lasă la nivelul tău de gândire, ori bine ori rău să faci. Deci aici se vede mărinimia lui Dumnezeu şi atotputernicia Lui, că încă înainte de a aduce în fiinţă ştie totul. Deci aşa să înţelegem că nu e predestinat, ci mai degrabă cunoaşte Dumnezeu la nivel de individ şi la nivel de popor tot ce va fi.

Iar fiindcă este un subiect foarte amplu şi frumos – seminţia lui Avraam –, ne vom opri aici pentru a nu fi plictisitor cuvântul şi ostenitor. Şi vom intra în continuare să vedem cum se lasă prima lege în casa lui Avraam şi apoi în tot poporul iudeu: tăierea împrejur. Cum Dumnezeu dezleagă sterpiciunea Sarrei la vârsta de 90 ani, iar Avraam 99 ani, 100 ani avea. Cum din Agar slujnica i s-a născut lui Avraam Ismail, din care s-au tras turcii şi toţi arabii. Şi să ştiţi dvs. că toate dezbinările care se fac la nivel mondial sunt între evrei şi arabi. Şi de ce ? Că evreii şi cu arabii, cu musulmanii, sunt fraţi după Avraam, dar evreii în mândria lor nu pot să recunoască că se ruşinează cu turcii şi cu toţi sălbaticii aceia. Iar mahomedanii, pe altă parte, se laudă că voi ne-aţi robit nouă şi suntem fraţi cu voi. Ştiţi că sluga jerpelită, dacă este şi mândră şi cu minte seacă, se laudă şi se arată mereu în faţa celui care este cinstit şi demn, dacă este rudă cu el.

Aşa au făcut şi mahomedanii şi le este o ruşine şi o pată pe firmamentul evreilor. Iar războaiele care sunt actualmente aici în Palestina, cu palestinienii şi cu evreii, iată că sunt scripturistice, că evreii vor să-şi dezmoştenească pe palestinieni, să-şi reintre în pământul Hanaanului, care este al lor şi se laudă că i l-a dat Dumnezeu cu putere de stăpânire şi mai ales că i-a spus ‘veşnic’. Dar ei uită ce au făcut acum 2.000 ani, că şi-au rupt testamentul omorându-L pe Dumnezeu şi ca drept dovadă Dumnezeu i-a risipit în toată lumea.

Deci taine mai mari şi mai frumoase le vom descoperi în continuare, numai dacă ne va lumina Dumnezeu la minte, să ne pună cuvânt frumos să putem înţelege şi să ne dea putere şi să ne facă să ne reîntâlnim.

Să aducem slavă şi laudă Dumnezeului veşnic. Amin.