Predica PS Flavian Ilfoveanul, de Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan, 2011

 

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Mult aşteptatul Mesia de întreaga omenire iată că a venit din înaltul cerului, smerindu-Se pe Sine şi născându-Se din pururea Fecioara Maria. Sinagoga iudaică căreia i s-au dat toate proorociile şi toate tâlcuirile aştepta pe Mesia cu nerăbdare. Oamenii sfinţi, de-a lungul miilor de ani, care împodobiţi cu faptă bună, au avut insuflări dumnezeieşti de la Duhul Sfânt, ştiau că trebuie să vină Cel care să-l scoată pe om din gheara satanei, din moartea veşnică. Toţi aceştia mureau, cum avea să spună Sfântul Apostol Pavel, aşteptând să se împlinească în timpul lor cele proorocite. Dar toţi au murit cu această dorire, începând de la Adam, Noe, Avraam, Moise şi până la împlinirea acestora cu venirea Domnului Hristos în trup.

După cum s-au citit în Evanghelii, în genealogia Mântuitorului (Matei 1, 1-17; Luca 3, 23-38), s-au scurs 14 neamuri de la Avraam şi până la David, care era împăratul cel bun. De la David până la robia vaviloniană, care era un moment de răscruce a poporului iudeu iarăşi 14 neamuri. De la robia vaviloniană care a durat 70 de ani şi până la venirea lui Mesia, iarăşi 14 neamuri. Se împart aceste neamuri în câte 14 la număr în 3 cete. De ce spun sfinţii evanghelişti acest lucru ? Arătând că a avut poporul iudeu 3 perioade de conduită. De la Avraam şi până la David a fost perioada judecătorilor. De la David şi până la robia vaviloniană au fost împăraţii, şi de la robie şi până la venirea Mântuitorului poporul a fost condus de preoţi. În toate aceste perioade, poporul iudeu s-a arătat acelaşi nemulţumitor, acelaşi răzvrătit, rămânând din ce în ce mai puţini cei care ţineau cu adevărat Legea lui Dumnezeu. Întotdeauna au fost în poporul iudeu bărbaţi şi femei oameni virtuoşi care trecând valuri, furtuni cumplite peste viaţa lor, nu i-au aplecat, nu i-au dezrădăcinat din hotărârea care o aveau în mărturisirea Dumnezeului celui atotputernic. Aceia erau ca o verigă, ca un lanţ, care frumos împodobit lega poporul iudeu în genealogia lui până la Mântuitorul.

Îl vedem pe Mântuitorul cum vine pe pământ din Fecioara Maria şi Se naşte nu într-o casă de om, ci într-o peşteră. În acea peşteră, parcă părăsit de toţi, atât Pruncul, cât şi mama Lui şi bătrânul Iosif aveau companie doar nişte animale care-L încălzeau pe noul venit, mult aşteptatul Mesia. În Ierusalimul timpului aceluia se făcuse mare tulburare când au auzit cărturarii, rabinii împreună cu Irod de la magi, că s-a născut un împărat în Palestina. S-a tulburat tot Ierusalimul împreună cu Irod, cu guvernanţii lui, dar tulburarea cea mai mare o făceau de fapt cărturarii, fariseii şi rabinii. Ei pricepeau cumva din ceea ce s-a întâmplat cu Maica Domnului că aceasta este Fecioara care va aduce pe lume pe Mesia. Dar datorită mofturilor lor trupeşti, în mintea lor nu a putut să încapă împlinirea proorociilor. Din acest motiv, când Irod a auzit de la magi că s-a născut un împărat, acesta spunând cu întrebare la rabini despre această naştere unde-i este locul, aceia au spus că în Vitleemul Iudeei (potrivit Matei 2, 1-6). Vitleemul, un ţinut în provincia Iudeea, care era pământul de moştenire a unuia din cei 12 patriarhi, Iuda, se chema în vechime Efrata. Mai târziu avea să-şi schimbe numele în Vitleem, care se tâlcuieşte în ebraică ‘casa pâinii’. Aici avea să Se nască Mântuitorul, că Vitleemul era în stăpânirea lui Iuda, a Patriarhului Iuda. Cu alte cuvinte, Casa pâinii avea să se transforme în Pâinea cerească care avea să vină din înaltul cerului, acea mană cerească.

Îl vedem pe Mântuitorul născut acolo în Vitleemul Iudeei şi apoi la porunca îngerului plecat în Eghipet, ca să fie pus în protecţie de primejdia pe care o întindeau rabinii şi Irod. Aceştia făcând sfat, atâta s-au tulburat pe sineşi, încât că au trimis oaste în Vitleem şi au ucis 14.000 de prunci nevinovaţi, de la 2 ani în jos. Cruzimea era de nestăvilit pentru aceşti oameni. Acei soldaţi parcă erau nişte roboţi: pentru o bucată de pâine care le-o dădea Irod împreună cu porunca ce trebuia îndeplinită, nu se uitau la strigătele de jale ale mamelor şi ale taţilor acelor copii junghiaţi fără vină. Au fost omorâţi în toate chipurile, smulşi din braţele mamei. Închipuiţi-vă cât sânge nevinovat a putut să curgă ! La care nu ajungea cu sabia, îl smulgeau din braţele mamei şi îl izbeau cu capul de pietre. Îl călcau în picioare, prunc să fie de la 2 ani în jos. Nu scăpa nici unul ! Acum avea să se împlinească ceea ce a proorocit proorocul care spune: Glas în Rama s-a auzit, Rahil plânge şi nu vrea să se mângâie că pruncii ei nu sunt (Ieremia 31, 15; Matei 2, 17-18). Într-adevăr, această durere era cumplită pentru tot poporul iudeu. Această cruzime a rămas într-adevăr în istorie, dar avea să fie un preludiu pentru sângele ce avea să se verse mai târziu.

Pruncul nou-născut nu mai era lăudat de oameni cum este obiceiul, nici pe mama Lui. A venit pe lume în cea mai neagră singurătate, dar acolo unde oamenii au lipsit, aceste fiinţe raţionale purtând chip şi asemănarea lui Dumnezeu – erau somnoroşi, indolenţi, nepăsători – a completat îngerul lui Dumnezeu. O pleiadă de îngeri a venit şi cântau Pruncului nou-născut: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14). Până şi noaptea cât este ea de neprimitoare pentru ochi, ca într-o conglăsuire cu îngerii, L-a cunoscut că Acesta este Ziditorul cerului şi al pământului, a făcut o breşă în întunericul ei şi a lăsat lumina dumnezeiască să lumineze peştera şi Pruncul. Aştrii cerului şi-au trimis un sol, pe acea stea, după care s-au călăuzit cei 3 închinători la idoli, magii din Persia. Acesta era purtătorul de cuvânt al întregului cer stelat. Până şi idolatrii care nu credeau în Dumnezeul iudeilor au rămas fascinaţi de acest semn care s-a arătat – steaua – în Persia şi care mergea împotriva mersului stelelor celorlalte, naturale. Dacă toate stelele se stingeau la răsăritul soarelui, aceasta nu se stingea. De aici şi-au dat seama acei cititori în stele, acei filozofi, că această stea este o stea nefirească şi este de la Dumnezeul cel atotputernic. Au început să priceapă că deşartă este credinţa în idolii lor. Magii s-au întâlnit în această peşteră cu îngerii şi cu păstorii, 3 la număr, care erau din pământul Iudeei, soli dintre oameni. Şi aceia la rândul lor, oameni simpli, care vegheau oile lor, turmele, pentru faptele lor frumoase au fost vestiţi de către îngeri să meargă în peşteră şi să se închine Pruncului nou-născut.

Această răceală a culminat cu moartea celor 14.000 de prunci în Vitleem şi avea să fie de acuma deschis un câmp însângerat al celor ce credeau în Hristos. Îl vedem pe Mântuitorul de acuma propovăduind la vârsta de 30 ani şi cum este dus spre eşafod, scos afară din cetate, tot de aceiaşi evrei, ca pe un făcător de rele. L-au socotit împreună cu tâlharii şi L-au răstignit pe crucea Golgotei. Acest sânge al Mântuitorului avea de acuma să deschidă şi să adape pământul mucenicilor. A venit perioada apostolilor, aceşti bărbaţi neînfricaţi, împodobiţi cu darul Duhului Sfânt. Împlinind porunca lui Hristos, se duceau în toată lumea şi dezrădăcinau idolatria. Când au început misiunea lor de apostolat, nu le venea uşor, ca să şi servească meselor şi să propovăduiască şi să slujească tuturor acelora ce-i ascultau. Şi atunci au convenit ca să aleagă nişte diaconi, tineri, bărbaţi plini de credinţă, care-L mărturisesc pe Hristos şi să-i ajute la această propovăduire, 7 fiind la număr.

Printre ei se număra şi Arhidiaconul Ştefan, a cărui pomenire o săvârşim astăzi. Acesta, după cum l-a încondeiat Sfânta Scriptură, bărbat plin de credinţă (Faptele Apostolilor 6, 5, 8), parcă era un munte de credinţă şi de adevăr, era de o curăţie trupească impecabilă. Când a cunoscut pe Hristos, s-a cutremurat şi a urmat apostolilor. Mărturisea în tot Ierusalimul fără nici o reţinere şi frică pe Hristos, că Acesta este împlinirea tuturor PC. Predici 63proorociilor. Multe minuni făcea arhidiaconul Ştefan printre cei ce credeau în Hristos. La această propovăduire s-au agitat cumplit, ca în zilele venirii Mântuitorului pe pământ, s-au cutremurat de această propovăduire cărturarii, fariseii, saducheii şi rabinii. Erau într-un zbucium cumplit zi şi noapte, se întâlneau adesea şi se sfătuiau ce să facă să închidă gura acestora, ca să nu se mai pomenească numele lui Hristos. Că de vreme ce ei nu au crezut, şi acea necredinţă a lor izvorâtă din mârşăvia faptelor lor îi stăpânea, i-a şi încuiat în necredinţă.

 

Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

Mozaic rusesc timpuriu

 

Şi aici sfat vă dau să aveţi mare grijă, şi uitaţi-vă la mulţi din semenii noştri care sunt încuiaţi efectiv în necredinţă, nu mai poţi să-i scoţi. Sunt ca o piatră, ca o stâncă, ori că o patimă l-a dominat în aşa măsură că i-a luat mintea şi nu mai ai cu cine discuta măcar ca om, nu mai spui de confesiune. Ori sunt împietriţi într-o sectă, într-o erezie, şi atunci iarăşi nu mai ai ce face cu ei. Sunt nişte morminte văruite, sunt nişte pomi fără roadă. Aşa erau aceia: deşi slujeau sinagogii, erau încuiaţi în împietrire pentru faptele lor murdare şi credinţa fiind numai de mască i-a adus în aceste fărădelegi. Văzându-l pe arhidiacon atâta de puternic în mărturisire, s-au sfătuit între ei ce să facă şi s-au plătit între ei câţiva şi au adus la sinedriu mărturie precum că acesta în tot Ierusalimul propovăduieşte nişte legi străine legii lui Moisi şi că vrea să strice obiceiurile care le-au lăsat strămoşii lor. Aceste minciuni nu erau decât un fel de culpă aruncată, mincinoasă bineînţeles, asupra sfântului arhidiacon.

L-au adus la judecată şi, cum stăteau toţi acolo plini de carte scripturistică, a început sfântul arhidiacon să le spună istoria poporului iudeu. Le-a reamintit-o aşa cum se cădea, nu cum o deformaseră ei. Cum Avraam a fost vestit de Dumnezeu că lui i se va da şi seminţiei lui pământul Hanaanului. Dar nu i-a dat Dumnezeu nici un picior, nici o palmă de pământ moştenire. Şi el a murit nu hrăpăreţ ca să i se dea moştenire, el a murit cu dorul de a vedea cele care aveau să se întâmple. Le-a povestit acestor îngâmfaţi cât a suferit poporul pentru apărarea legii lui Dumnezeu. În cele din urmă, i-a numit voi cei netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi cei care L-aţi răstignit pe Domnul (Faptele Apostolilor 7, 51), voi vreţi ca să-i ucideţi pe toţi cei ce se numesc închinători ai lui Hristos. Mărturiseşte epistola că scrâşneau din dinţi (Faptele Apostolilor 7, 54) cu toţii, la auzul acestor cuvinte ale arhidiaconului. Apoi spune: Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului de-a dreapta Tatălui (Faptele Apostolilor 7, 56).

Faţa lui o vedeau ca de înger şi cu toate că auzeau din gura acestuia aşa minuni, şi erau îndrituite minunile cu faţa care strălucea de nici nu puteau s-o vadă, împietrirea i-a determinat ca să-l condamne la moarte. Şi nu orice moarte, moartea prin lapidare, moartea prin aruncarea cu pietre. Dându-i sentinţa, l-au dus în piaţă şi acolo toţi iudeii scrâşnind din dinţi au aruncat cu pietre în sfânt. În agonia morţii, a spus sfântul arhidiacon: Iartă-le Doamne păcatul că nu ştiu ce fac (potrivit Faptele Apostolilor 7, 60). La picioarele ostaşilor care aruncau cu pietre şi a celorlalţi iudei stătea un tânăr care păzea hainele; probabil că aşa de mare ură era în ei, încât că şi transpiraseră de atâta răutate. Dezbrăcându-şi hainele, stătea un tânăr şi le păzea. Dar acel tânăr era în asentimentul celor care aruncau cu pietre în acest arhidiacon.

Şi acela nu era altul decât Savlu, care mai târziu avea să se numească Apostolul Pavel. El nu mai putea de bucurie atuncea când vedea că îl ucide pe acest închinător şi mărturisitor al lui Hristos. Mai târziu avea să devină cel mai deştept rabin din biserica lor. Păzea legea cu mare stricteţe şi nu se sfia să-i trimită la închisoare cu bătăi şi de multe ori cu ucideri pe cei ce Îl numeau pe Hristos că este Mesia. A răbdat Dumnezeu acest lucru până la vremea când avea să se împlinească. Că apostolul Pavel, mergând spre Damasc să lege pe creştinii de acolo, a avut o revelaţie care a fost crucială în viaţa lui. I S-a arătat Domnul pe cale. Numai cât L-a văzut pe Domnul, şi arătarea aceasta s-a făcut numai lui, şi a auzit glasul Domnului zicându-i: Savle, Savle, cu greu îţi este să calci împotriva boldurilor (potrivit Faptele Apostolilor 9, 4-5). A căzut de pe cal şi a avut o discuţie cu Hristos. Apostolul Pavel de mai târziu avea să-I spună: Doamne, cine eşti ? Iar Domnul îi spune: Eu sunt Cel pe care tu mă prigoneşti.

Din momentul acela, toată cerbicia acestui Savlu s-a topit şi s-a întors în revers. Spune-mi, Doamne, ce să fac. Şi atunci i-a spus să meargă în Damasc la Apostolul Anania şi-i va spune tot ce să facă. Iată că acesta care se bucura de moartea arhidiaconului Ştefan, mai târziu avea să fie iertat prin cuvântul care a spus la moartea arhidiaconului: Iartă-le Doamne că nu ştiu ce fac. Şi într-adevăr, amintindu-şi mereu cum a stat şi s-a bucurat de moartea aceluia, se umpleau ochii de lacrimi şi inima de durere. Pe cât de deştept era, pe atâta de smerit se purta. Întotdeauna avea ca un stigmat în viaţa lui ceea ce a făcut împotriva creştinilor. Mulţi pe urmă aveau să se întoarcă la Hristos datorită propovăduirii apostolilor şi a opririi păcatului şi să-şi înceapă o viaţă nouă, frumoasă, curată.

De acuma avea să înceapă acest câmp plin de sânge până în zilele noastre. Să nu credeţi că nu sunt şi în zilele noastre sfinţi, nu sunt mucenici, dar sunt din ce în ce mai ascunşi. Călătorim spre alte vremuri de acuma, spre vremurile antihristice, a acelui Mesia care este din ce în ce mai ascuns prin cuvinte de cei ce-l aşteaptă pe el. Întâi trebuie să demoleze nimbul de slavă şi de cinste al lui Hristos, să ignore naşterea lui Hristos, să ignore pe toţi apostolii şi pe toţi sfinţii. Cu greu este să dărâmi o cultură creştină de peste 2.000 de ani. Întâi trebuie să ucidă biserica din interiorul omului şi acea biserică nu se distruge decât prin păcate, prin statornicia în mocirla păcatului. Dumnezeu depărtându-Se de om prin statornicia în păcat, îşi demolează omul singur biserica lăuntrică.

Nu ne mai mirăm de ce oamenii sunt atât de apatici, atât de goi din punct de vedere creştinesc. Uitaţi-vă de jur împrejur şi vedeţi că din sărbătorile sfinte şi-au făcut motive de petrecere, motive de baluri, de distracţii, de tot felul de nebunii. Cred că Dumnezeu ridicându-Şi darul, omul rămâne fără cârmă şi vine antihrist ca să le dea sărbători noi. Şi aţi văzut cum vin din America, din occident, fel de fel de sărbători închipuite numai trupeşti, cu măşti, cu toate dobitociile şi toate desfrânările, probabil sunt pe limbajul trupului din zilele acestea. Oamenii mai mult vor trupeşte să trăiască, dar au impresia că sunt nemuritori.

Nu ne mai mirăm de ce spitalele sunt pline cu fel de fel de boli, multe din ele necunoscute doctorilor. Nu ne mai mirăm de ce şi doctorii sunt nişte măcelari sau, precum şi avocaţii, nişte jefuitori. Nu ne mirăm de ce toată agoniseala omului se duce, cum este o vorbă, pe apa sâmbetei. Că îţi scoate în cale satana ori o boală necruţătoare, ori un litigiu de tribunale sau cine ştie ce lucruri şi toată osteneala ta s-a dus. Fără numai că oamenii nu mai cred în Dumnezeu şi atunci rămân ca o frunză pe valurile înspumate ale mării. Ne-a lăsat Dumnezeu descoperită viaţa sfinţilor ca să ne ghidăm, să ne conducem cât de cât în pasele negre ale vieţii, să vedem cum au făcut aceia şi ne-a arătat că este posibil şi poate birui omul, să facem şi noi.

Cu greu ca să ajungem la o desăvârşire ca a Sfântului Arhidiacon Ştefan, să suportăm o moarte din aceea mucenicească, dar măcar să ne dovedim cât de cât că ne forţăm să luptăm împotriva acestor carnale. Cum am mai spus, cât de mulţi au început Postul Naşterii Domnului şi l-au terminat cu zăpăcelile celora care, zbânţuindu-se şi tăind porci şi alte mâncăruri, au spurcat totul şi au demolat în sufletul lor. Măcar o mărturisire de genul acesta să o faci, nu mai aşteaptă Dumnezeu ca să fii şi tu împroşcat cu pietre sau cine ştie cum. Că a crede în Dumnezeu şi a păstra credinţa nu este a muceniciei, aceasta este cea mai înaltă biruinţă a omului, dar nu fără Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi, arhidiaconul Ştefan încât că a ajuns de i-a sfidat în cultura lui şi în credinţă pe toţi rabinii timpului aceluia, faţa lui era luminată ca soarele, i s-au deschis şi cerurile şi L-a văzut pe Hristos de-a dreapta Tatălui ceresc, fără numai că era foarte împodobit în cele duhovniceşti. Cred că mintea lui era curată ca raza soarelui, era cu adevărat un alabastru plin de mir. Fără numai că nu mai gândea nimic mârşav trupesc deşi era tânăr în vârsta trupului, dar s-a arătat bătrân, mai bătrân decât toţi rabinii, prin cultura pe care a avut-o, dar acea cultură dogmatică şi spusă la timp fără a se înfricoşa în faţa celor netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, cum i-a numit sfântul.

Dacă Domnul Hristos a venit pe pământ, s-a văzut răceala în care a fost primit de către omenire, măcar noi cărora ni S-a revelat, cărora ne-a dat acest drapel frumos, stindard al Ortodoxiei, să fim calzi cu acest Prunc atât de părăsit de lume. Şi a fi cald cu Dumnezeu nu înseamnă decât să te opreşti de la păcat, să-ţi păzeşti mintea pe cât posibil, să fii om blând precum acesta care în chinurile morţii nu le purta ură şi le zicea: Iartă-le Doamne păcatul că nu ştiu ce fac. Sfântul Arhidiacon s-a învrednicit a fi primul mucenic din istoria creştină. De asta şi în sinaxar este numit Întâiul Mucenic şi Arhidiacon. Începe era creştină de-acuma cu acest prunc în nevinovăţia lui trupească, dar bătrân totodată în credinţă. Să luăm şi noi, precum cerbul de la izvoarele apelor, o picătură din învăţătura lui, din curăţia vieţii lui şi este de ajuns, că restul se dezvoltă în noi dacă vrem. Dar dacă nu, şi ce avem pierdem ca dintr-un vas spart. Sfântului Arhidiacon i-am închinat astăzi această rugăciune după puterile noastre şi îl rog ca să fie cu noi în toţi paşii vieţii, să mărturisim şi noi când avem de mărturisit pe Dumnezeu, pe Dumnezeul cel adevărat în faţa acestor netăiaţi împrejur, cum i-a numit, şi la inimă şi la urechi şi la tot, aş putea să zic pentru veacul acesta.

Bunului Dumnezeu şi sfinţilor Lui să le dăm slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.