Predica PS Flavian Ilfoveanul, de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, 2011

 

Tinere, de vrei să slujeşti Domnului, găteşte-te de ispită (Isus Sirah 2, 1), spune înţeleptul Solomon. Ne întrebăm de acest cuvânt tainic, de ce slujind Domnului trebuie să te pregăteşti de ispită. Găsim o logică destul de înţeleaptă, de doctă totodată, că atunci când vrei să faci ceva frumos, pe măsura frumuseţii întâmpini şi multe şi grele impasuri. Greutăţile sunt de nedescris, uneori te încovoaie asemenea unei furtuni pe un copac, gata să te rupă. Aşa au păţit şi sfinţii apostoli mergând în lume şi, împlinind cuvântul Domnului Hristos să propovăduiască Evanghelia, multe au pătimit. I-au încovoiat aceste lucrări dumnezeieşti până la moarte. Dar şi perseverenţa i-a înnobilat, fiindcă ştiind drumul pe care îl parcurg şi misiunea dumnezeiască, nu au dat nici măcar o centimă din calea nobilă pe care trebuia să o săvârşească.

Fiindcă astăzi este ziua Sfântului Ioan Evanghelistul, adormirea lui, ar fi bine să ne strecurăm un pic peste 2.000 de ani să vedem ce au păţit aceşti sfinţi apostoli şi mai ales Sfântul Ioan. El se trăgea din Vitsaida, îl avea frate pe Iacov şi era nepot de-al Maicii Domnului, fiindcă mama lui, Salomeea era fiica Dreptului Iosif, tutorele Domnului Hristos. Maica Domnului îi era ca o mamă vitregă. Apoi s-a făcut ucenic al lui Ioan Botezătorul, copil fiind, împreună cu fratele lui. Unul din ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul era şi Andrei, fratele lui Petru. Când Ioan Botezătorul L-a văzut de departe pe Domnul Hristos, i-a trimis pe aceştia doi, pe Andrei şi pe Ioan, să-L întrebe: Tu eşti Mesia ? (potrivit Matei 11, 3; Luca 7, 19) Şi atunci L-a văzut prima dată pe Mesia, mult-aşteptatul Izbăvitor din moartea veşnică, a omenirii.

Iubiţi credincioşi, deşi era într-o vârstă fragedă, Ioan, care s-a numit mai pe urmă Teologul sau Cuvântătorul de Dumnezeu, i-a intrat la inimă cuvântul Domnului Hristos şi blândeţea Lui. Din acest motiv, mai târziu, avea să se facă ucenic al Domnului şi să fie prezent la toate minunile pe care le-a făcut Domnul în viaţa Lui pământească şi mai ales atunci când propovăduia cuvântul împărăţiei lui Dumnezeu. Era foarte iubit de Domnul Hristos, împreună cu fratele lui Iacov şi Petru. Vedem că în multe rânduri, la nişte lucruri minunate pe care le săvârşeşte Domnul, îi ia numai pe aceşti trei: Petru, Ioan şi Iacov. Când a înviat-o pe fiica lui Iair numai pe ei i-a luat înlăuntrul casei la acea moartă. Când S-a schimbat la faţă în Muntele Taborului aşijderea a făcut. Îl iubea mai mult nu din alte motive, precum şi pe ceilalţi doi, ci doar pentru dragostea pe care o purta faţă de Dumnezeu, nu faţă de Domnul ca persoană fizică, ci faţă de dumnezeirea care era descrisă de Hristos din cuvânt şi care o simţeau cu firea lor omenească că este şi în Hristos, în Persoana Domnului. Acesta era motivul pentru care poate uneori stârnea un pic de invidie printre ceilalţi ucenici, că de ce îl iubeşte mai mult pe Ioan şi pe Iacov, fratele lui.

Dar când vedem că în viaţa noastră de multe ori se întâmplă că pe cel care te ascultă nu supus, stându-ţi în genunchi – acela este un lacheu, care dintr-un scop material face acest lucru şi îţi este supus, şi este plină lumea de lingăi din aceştia care stau numai în genunchi –, ci îl iubea Domnul pentru această credinţă şi dăruire şi se simţea totodată că ar merge până la moarte pentru acest nobil scop. Şi în viaţa noastră la fel găsim acest lucru nobil, că de câte ori te osteneşti cu un om ca să-l înveţi în calea vieţii lui, să-i spui cât de frumoasă este viaţa dacă este sub o ascultare, iar el îţi întoarce spatele, evident că te întorci şi tu, mai încetul decât el, tot cu spatele. Dacă tu mă refuzi, oricât aş persevera eu, oricât insist ca tu să te uiţi la mine, într-un sfârşit nu mai rezist şi atunci mă voi întoarce şi eu. Şi ne depărtăm unul faţă de altul.

Dragi credincioşi, Domnul Hristos cunoscând ascunsul inimii omului, din acest motiv cunoscându-l pe Sfântul Ioan şi pe ceilalţi apostoli, că erau şi ei destul de aprinşi în focul dumnezeiesc, i-a luat mai aproape. Când era Domnul în momentul crucial al vieţii Lui pământeşti pe crucea Golgotei, soldaţii jucau la zar cui să-i cadă cămaşa Domnului. El era în agonia morţii. Mama Domnului Hristos, Maica Domnului, şi cu Ioan erau la crucea Domnului. Erau cei mai aprinşi şi totodată sufereau cel mai mult pentru această dramă a omenirii. Şi atunci Domnul, cu un glas stins, îi spune Maicii Domnului: Iată fiul tău, arătând spre Ioan. Iar lui Ioan îi spune: Iată muma ta (Ioan 19, 26-27). Şi din acel moment, Ioan, a cărui pomenire o săvârşim astăzi, a înţeles că Maica Domnului îi va fi dată în custodie, adică spre protecţie lui Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, lui Ioan Evanghelistul de mai târziu. Şi-a asumat această responsabilitate, a îndeplinit-o cu mare simţ de răspundere, cu demnitate şi respect până la sfârşitul vieţii ei. A fost într-adevăr un om care a împlinit porunca Domnului. Ca drept dovadă că atunci când a murit Maica Domnului, când a adormit mai degrabă spus, lui i-a căzut sorţul ca acea ramură de finic care i-a dăruit-o îngerul Maicii Domnului când a făcut ultima rugăciune în grădina Ghetsimani, a purtat-o înainte ca pe unul dintre cele mai scumpe odoruri de pe pământ. A purtat-o Ioan Evanghelistul. Acea trestie era atâta de strălucitoare ca soarele, era dată de înger ca semn că şi-a încheiat viaţa pământească.

După moartea Maicii Domnului, Ioan Evanghelistul avea să împlinească sorţul care i-a căzut prin părţile Asiei să propovăduiască cuvântul Evangheliei. Ştia ce întâmpină, ca şi ceilalţi apostoli, mergând în acele părţi şi mai ales în Efes. În Efes domina idolul Artemidei. Era un idol foarte puternic acolo şi domina pe toţi efesenii. Efesul era o cetate foarte stilată, era înţesată de evrei, probabil că şi acuma, dar sunt turcizaţi. Era o cetate cultă, dar plină de idolatrie. Sorţul i-a căzut Sfântului Ioan. L-a luat pe ucenicul său Prohor şi, urcându-se în corabie, călătorea spre Efes. Aşa a fost cu rânduiala lui Dumnezeu că, spărgându-se corabia, toţi erau în primejdie de moarte. Majoritatea pasagerilor s-au salvat înotând în valurile mării şi Prohor, ucenicul lui. Dar când a ajuns la mal ucenicul, înfrigurat şi înspăimântat de ghearele morţii, îl aştepta să iasă din mare şi iubitul său dascăl Ioan. Şi n-a apărut. Atât de mult a suspinat, a plâns şi s-a rugat lui Dumnezeu, de a ajuns parcă la sfârşitul puterilor. Agale mergea singur spre Efes. De acuma nu mai era cu corabia, ci mergea pe jos.

După 40 de zile, în dorul dascălului său, s-a dus la mare şi atunci un val l-a scos din adâncul mării pe Sfântul Ioan. Mărturiseşte istoria că 40 de zile a stat în adâncul mării. Este nefiresc pentru un om aşa ceva, dar la oamenii sfinţi totul este posibil. Acesta a fost un semn dumnezeiesc ca să nădăjduiască în Dumnezeu, cum avea să spună mai târziu Sfântul Apostol Pavel, că nădăjduind în El te salvează şi nădăjduind că ne va mai salva. Şi, într-adevăr, l-a salvat Dumnezeu cu puterea Sa din ghearele morţii.

Tocmai s-a încheiat un episod scurt din viaţa lui cu primejdie de moarte şi a trecut în alt necaz. Când a ajuns pe străzile Efesului să caute sinagoga, l-a găsit cea mai vestită doamnă din Efes şi foarte cunoscută cu numele de Romana. Avea o baie publică aceea, era în custodia ei. Era vestită şi pentru frumuseţea ei, dar şi pentru zelul care-l avea pentru idoli şi bogăţiile bineînţeles. Şi de aici urmează şi celelalte ale tinereţii. Având mare sferă de influenţă în Efes, i-a luat pe cei doi, pe Ioan şi pe Prohor, şi i-a făcut slugile ei. Cu ajutorul ighemonului, i-a luat la casa ei, la palatele ei, şi pe Ioan împreună cu Prohor i-a pus să facă focul la baie. Acest lucru, dacă erau robi, acum trebuiau să-l săvârşească, nu aveau încotro. Stăm şi ne gândim ce minte o fi avut aceşti oameni, dar ce tărie de caracter. Aceştia care au fost prezenţi la multe evenimente ale Mântuitorului, şi mai ales Ioan, la moartea Domnului pe cruce şi la învierea Lui. Acuma proaspăt salvat cu puterea lui Dumnezeu din ghearele morţii, iată-l cum ajunge tot prin voia lui Dumnezeu slugă şi slugă nu la oricine, la un închinător de idoli şi, cred că nu greşesc, la o femeie stricată a unuia dintre cele mai fastuoase oraşe ale lumii de atunci.

Dar conştientizând că acesta este drumul pe care i l-a deschis Dumnezeu, a săvârşit această misiune, până când Dumnezeu i-a văzut dăruirea ascultării şi s-a întâmplat o minune, că ducându-se copilul ighemonului la baie, a ieşit diavolul din baie şi sugrumându-l l-a omorât. Când a auzit ighemonul de acest lucru, mult s-a ofensat, întristându-se până la moarte. Şi a spus: roagă-te cât poţi, Romana, la idoli ca să-l învie pe acest copil, că mult am ţinut la el. S-a întristat tot Efesul pentru acest eveniment. Şi această femeie scelerată pe cine putea să se răzbune decât pe Ioan ? L-a bătut, l-a umilit şi i-a spus: roagă-te Dumnezeului tău şi învie copilul. Şi rugându-se cu foc şi ştiind că el este proaspăt salvat din moarte, l-a înviat pe copil. Aşa cum s-a dus vestea morţii în tot Efesul şi a adus întristare, mai mult şi mai repede s-a dus vestea învierii în numele lui Hristos. De acum avea să iasă din aceste chingi ale robiei Ioan, şi nu numai că l-a înviat pe copil, i-a înviat spre viaţa veşnică şi pe tatăl copilului, Dioscorid, şi pe copil, a înviat-o spre viaţa veşnică, cunoscându-L pe Hristos, şi pe acea femeie stricată, pe Romana. Împreună cu ei, multă parte din Efes s-a încreştinat.

Multă tulburare s-a făcut din partea iudeilor care încă mai stăpâneau sinagoga şi a celor care se închinau la idoli. Pe o parte era un prinţ Ioan, pe partea cealaltă era ca un cerşetor. Din aceste duşuri fierbinţi şi reci ca gheaţa, nu a cedat psihic şi nici fizic. A mers înainte în numele Aceluiaşi Hristos, Căruia I-a fost fidel până la moarte. Avea să aibă mult de lucru şi mult să îndure bătăi, scuipări, ocări de la efeseni, datorită unui vrăjitor cu numele de Chinops. Acesta atât de mult a închingat în idolatrie şi în vrăjitorie Efesul, încât că îl socoteau ca pe un dumnezeu. Până la atâta putere a ajuns acel vrăjitor, încât că îşi chema diavolii şi îi trimitea la Ioan. Mult s-a luptat Sfântul Ioan în numele lui Hristos şi cu aceşti diavoli, şi cu acest vrăjitor şi cu alţii, şi cu slujitorii idolilor. Dar în urma bătăilor şi a ocărilor, Dumnezeu i-a dat putere şi a reuşit să biruiască această putere diavolească.

Diavolul care stătea în capiştea idolească a Artemidei atâta s-a supărat pe Ioan, încât că a primit putere de la Dumnezeu şi s-a făcut în chip de ostaş. Stătea la poarta Efesului. Îl vedeau efesenii plângând, smulgându-şi părul din cap şi rupându-şi hainele. Şi-l întrebau din curiozitate oamenii: de ce plângi ? Şi îşi spune păsul durerii: eu mă trag din Cezareea Palestinei, am fost ostaş şi am avut în custodie doi vrăjitori, îi chema pe unul Ioan şi pe unul Prohor. Şi cu vrăjile lor au fugit din stăpânirea mea. Şi ighemonul m-a sortit morţii, spunea acel ostaş. Şi cu o ultimă sforţare şi rugăminte, l-am rugat pe ighemon să mă lase liber să mă duc să-i caut, şi am aflat că sunt în cetatea voastră. Rogu-vă, am şi o pungă de bani şi vă răsplătesc cu vârf şi îndesat dacă ştiţi de ei, daţi-mi-i mie să-i duc înapoi la ighemon şi să mă salvez eu.

Când au auzit efesenii de acest lucru s-au cucerit, şi la lacrimile aceluia şi durere, dar şi la repulsia pe care o aveau faţă de Ioan şi de ucenicul lui. S-au adunat cu toţii şi ştiind unde sunt cei doi, i-au luat şi legaţi i-au dus la acest soldat să-i predea. Dar Ioan ştiind cu duhul cine-l aşteaptă, i-a spus: în numele lui Hristos, diavole spurcat, de ce ai venit aici ? Te duci în piatră seacă şi să nu mai vii pe aici niciodată. Şi atunci a dispărut în faţa efesenilor acest diavol.

Spun cu lux de amănunte acest lucru, ca să vedeţi ce dimensiuni în lucrarea sa ia satana faţă de oameni, şi Dumnezeu îi dă putere pe măsura necredinţei tale şi a slăbiciunii tale mentale, aş putea să spun. Nu mental fizic, mental faţă de credinţă, faţă de Dumnezeu şi aplecarea spre cele vrăjitoreşti. Diavolul, dacă nu are slobozenie de la Dumnezeu, nici de o muscă nu se poate atinge, cu atât mai puţin de un om, de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar pentru necredinţa oamenilor, a slobozit să facă acest truc. Dar s-a înşelat, din cauză că nu ştia cu cine se luptă, tocmai cu un om al lui Dumnezeu, având mari puteri şi mare credinţă.

Sfântul Ioan, iubiţi credincioşi, a fost exilat în Insula Patmos de către împăratul Domiţian. Apoi, bătut şi acolo, umilit, schingiuit, aruncat cu pietre, nu a cedat, a mers înainte şi a încreştinat şi insula. Venind la împărăţia romană Traian, acela era un om blând şi a slobozit pe toţi creştinii care erau închişi şi sortiţi morţii muceniceşti, le-a dat drumul spre libertate, şi sub acel edict a căzut şi Sfântul Ioan cu Prohor spre libertate. S-a apropiat de sfârşitul vieţii. Deja avea peste 100 de ani. Truda lui i-a fost cumplită, dar şi nobilă pe măsura scopului de a propovădui Evanghelia. Oamenii din Patmos atâta s-au rugat de Sfântul Ioan ca să nu-i părăsească – că de acuma erau creştini şi au înţeles ce este idolatria şi ce este creştinismul – şi i-au spus să le lase măcar o carte scrisă cu evenimentele care s-au întâmplat în Ierusalimul timpului aceluia, cu referire la Persoana lui Hristos. Şi aşa a scris Sfânta Evanghelie şi a lăsat-o efesenilor. Insuflat de Duhul Sfânt, la bătrâneţe a scris şi Apocalipsa, care nici acuma încă nu este tâlcuită. A rămas să fie tâlcuită tot de Sfântul Ioan, cel care a şi scris-o.

 

PC. Predici 61 2

Punerea în mormânt a Sfântului Ioan şi aflarea mormântului gol


Unii Sfinţi Părinţi spun că ar fi murit la 120 de ani, unii la 105 ani. Prea puţin importă acest lucru. Principal este că activitatea lui a fost destul de amplă şi cu o credibilitate uimitoare în tot ce a făcut. Această lucrare a lui se dovedeşte faptic în ceea ce a lăsat în urmă, episcopi şi preoţi Bisericii. Una dintre cele mai idolatre părţi ale lumii a fost încreştinată de Sfântul Ioan. Într-adevăr, a împlinit ceea ce a spus înţeleptul Solomon: Tinere, de vrei să slujeşti Domnului, pregăteşte-te de ispită. Tânăr a plecat în drumul apostolatului. Într-adevăr, tinereţea nu l-a încovoiat, nu l-a făcut labil în hotărârea pe care a luat-o. Şi aceasta – o dovadă în plus şi un sfat totodată: cât de tânăr ai fi, dacă eşti un om hotărât şi în ceasul impasului şi al necazului mergi înainte, imediat te va paşte succesul, biruinţa, dar şi mai ales dacă faci acest lucru în numele lui Hristos.

Mai ales, Biserica lui Dumnezeu a mers numai pe baza credinţei. Acolo unde a jucat banul, interesul şi doar cuvântul cosmetizat dogmatic şi blând, acolo s-a dărâmat. Cât de simplu ar fi cuvântul şi omul care lucrează în această arie, dacă din inimă izvorăşte acel sentiment de dăruire, este imposibil să nu biruiască. Aşa au biruit sfinţii apostoli, dar nu înainte de a lua supliciile, bătăi, ocări, unii plângeau de suferinţa acelora şi alţii râdeau, se bucurau că îi trimite în închisori, îi trimite în schingiuiri sau în moarte.

 

PC. Predici 61 1

Mutarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan la cer


Iubiţi credincioşi, Sfântul Ioan Evanghelistul nu a părăsit lumea. Spune Sfânta Scriptură că el numai cât a adormit. A fost îngropat de ucenici la cererea lui şi acoperit cu pământ. Când a fost căutat cu plânsete să-i vadă trupul, chiar dacă era mort, n-a mai fost găsit. Să nu ne ducem cu mintea evreieşte – cum au făcut cu Domnul Hristos să pecetluiască sicriul Domnului, ca nu cumva venind noaptea ucenicii furându-l, să zică că a înviat – că aşa s-ar fi întâmplat cu Sfântul Ioan. Ci, într-adevăr, el a fost mutat cu tot cu trup. Nu a gustat pământul din trupul lui. Nu l-a putut digera pentru curăţia de care a dat dovadă şi totodată nobilul scop al lui Dumnezeu de a mântui pe om. Cei trei – Enoh, Ilie şi cu Ioan Evanghelistul – nu au gustat moarte, ci vor gusta moarte din însăşi mâna lui antihrist în amvonul bisericii din Ierusalim, atunci când va ajunge el la Ierusalim să se întronizeze.

Sfântul Ioan, şi aş vrea ca să spun această povestire frumoasă, s-a cucerit oricărui om care era într-un necaz al vieţii. Atunci când a fost în Efes şi în Patmos, s-a cucerit şi la sărac şi la bogat. S-a dus la orice om care era păgubit de sănătate sau de o altă nevoie. I-a vindecat atunci când au cerut, ştergându-le lacrimile suferinţei. Peste ani, când de-acuma era Imperiul Bizanţului şi era imperiu creştin, mărturiseşte istoria de un copil care păştea gâştele unei cetăţi. Şi se ducea în fiecare zi cu gâştele cetăţii la păscut, la scăldat, eu ştiu, cum era rânduiala. Dar la poarta cetăţii era icoana Sfântului Ioan Evanghelistul pictată. Trei ani de zile s-a chinuit copilul pe nisip, uitându-se la icoana aceea ca s-o picteze el şi nu putea. Totuşi, copil fiind, mintea necoaptă, atâta perseverenţă dă o notă totuşi de stăruinţă. Şi într-o zi, supărat că nu-i iese lui icoana ca cea de pe poarta cetăţii, a venit un bătrân la el şi l-a întrebat: ce vrei tu să faci aici, copile ? Mă chinui de mulţi ani, eu sunt din cetate şi pasc gâştele cetăţii, şi mă chinui de mulţi ani să fac pe sfântul acela, că eu tare mult ţin la el.

Şi l-a ajutat. Şi a pictat în legea lui acolo, a făcut conturul Sfântului Ioan şi a scris o scrisoare şi i-a spus: Eu, Ioan Teologul, îţi scriu ţie, pictorului imperiului, a împăratului, să înveţi pe acest copil să picteze şi te anunţ că el va ajunge mai bun ca tine. Şi a semnat: Ioan Teologul. S-a dus la pictor că, într-adevăr, împăratul avea un pictor foarte bun şi creştin. Când a citit scrisoarea, nu i-a prea convenit, prima parte i-a convenit, dar ca oricare meşter probabil nu i-a convenit: să ajungă el să picteze mai bine ca mine ? Şi tot îl ţinea aşa, tot refuzându-l. L-a acceptat, dar nu i-a predat secretul. Supărat copilul că-l punea numai la amestecat vopsele sau cine ştie ce corvoadă să facă, şi a venit într-o zi iarăşi când a ajuns copilul la supărare şi era singur în atelier şi l-a întrebat: dar ce faci tu aicea ? Sunt supărat că nu pot să pictez, şi atunci i-a luat mânuţa şi a pictat pe sfânt. Şi atâta de frumos l-a făcut şi strălucea, încât că s-a dus vestea în tot imperiul.

S-a făcut mare gâlceavă între oameni că era mult mai frumos chipul pictat de copil decât cel pictat de către pictor. Unii râdeau chiar de pictor: uite, te-a întrecut un copil că într-adevăr chipul Sfântului Ioan este exact parcă cum e pictat el, dar e şi frumos şi strălucitor. Şi a stârnit mare mânie în pictorul bătrân. Şi a ajuns la împărat. Împăratul, ca să facă dreptate, mult s-a gândit şi a zis aşa: să picteze fiecare câte un vultur şi pictorul bătrân şi copilul, dar neştiindu-se unul pe altul. Au pictat vulturii şi i-au adus în palat. În prezenţa celor doi a dat drumul la un corb, că a spus împăratul: această pasăre are mare mânie pe vultur şi el poate să facă dreptate. El trebuie să se ducă la vulturul care-l vede mai aproape de adevăr. Şi aşa a făcut. S-a izbit în tabloul copilului. Şi aceea a fost o dreptate pe măsură că, într-adevăr, Sfântul Ioan a venit şi i-a rezolvat acel păs al unui copil. Să nu credeţi că este o fabulă, o legendă. Lucrul a fost adevărat de s-a dus vestea în tot imperiul, că apoi icoana mult timp a stat până când au venit necazuri peste creştini şi probabil s-o fi pierdut în timp.

Dar cu certitudine şi în ziua de astăzi minuni se fac. Necazul este că nu mai este minte la oameni ca să priceapă minunea. Că multe minuni se făceau în faţa ighemonilor şi în faţa idolatrilor, dar dacă nu le puteau pricepe, erau mai reci decât gheaţa în cele ce priveşte credinţa, evident că nu te poţi deschide şi n-ai cum să le pricepi. Uitaţi-vă în ziua de astăzi, cei care lucrează la dărâmarea identităţii lui Hristos şi implicit a Bisericii creştine, ce-au putut să scoată. Ştiţi acel numit Cod al lui da Vinci. Nişte oameni pe care nu îi poţi numi oameni, nişte monştri. Chipurile, din acea Cina cea de Taină a lui da Vinci au scos că Domnul Hristos avea legături cu Maria Magdalena. Ioan care este pictat în Cina cea de Taină, după cum spune în Noul Testament că atunci când a avut Cina cea de Taină s-a aplecat cu urechea, cu faţa la pieptul Domnului, ei spun că era Maria Magdalena. El era tânăr, era un copil, putea să-l facă precum pe Sfântul Apostol Petru ? Dar mintea seacă până unde se poate duce ?

Oare Hristos a venit pe pământ că-I trebuia, iertaţi-mă, femeie ? Acesta era scopul Domnului să Se întrupeze Dumnezeu adevărat pe pământ ? Şi nu mă ruşinez să spun, ci mai degrabă să mustru pe acei oameni netrebnici şi nemernici. Dar când mintea la om nu mai funcţionează, este posibil absolut orice. Până şi diavolii, mai ales în ziua de astăzi, se cutremură la ce dimensiuni în gândire şi în faptă ajung oamenii. Şi, într-adevăr, oamenii în ziua de astăzi vor împlini toate relele pământului de care şi iadul se va cutremura. Îmi puneam în sine întrebarea: dacă pe timpul sfinţilor apostoli vrăjitoriile erau în aşa dimensiuni, diavolii veneau şi lucrau cu oamenii, erau trimişi de vrăjitori, să mă ierte Dumnezeu, dar din Chitila câţi draci or fi curgând prin Bucureşti, până şi la Băsescu, că e posibil orice. Câţi parlamentari se duc la vrăjitoare, câţi boieri, câte femei să-şi facă vrăji să-i vină bărbatul acasă sau mai ştiu eu ce ? Aşa că este explicabil tot ce se întâmplă la ziua de astăzi.

Vă invit la o minte înţeleaptă, vă invit la o gândire cât mai apropiată de adevăr. Nu vă pierdeţi prin ţăţăriile lumii de astăzi. Vedem cu propriile noastre fiinţe cum minciuna se înalţă din ce în ce mai sus. Nu vin diavolii ca să spună minciuna, ci slujitorii diavolilor. A pătruns, cum spune proorocul, ca apa în maţe şi ca untdelemnul în oase (potrivit Psalmi 108, 17) peste tot, fără numai că se aşteaptă împăratul minciunii ca să vină şi să domine totul. Dar peste Biserică – cum spune şi Mântuitorul, nici porţile iadului nu o va dărâma (potrivit Matei 16, 18) – nu poate să intre. Şi mai ales peste Biserica omului, Biserica lăuntrică. Cât s-au chinuit comuniştii, care erau slugile diavolului, şi poate unii încărunţiţi aţi fost activişti de partid şi ştiţi ce se preda: descreştinarea omului. N-au reuşit. Au omorât, au schingiuit, ca să fure pe Dumnezeu din inimă a fost imposibil. Au venit cu fel de fel de momeli, cu înfricoşări, nu au reuşit. Mintea omului, cât de simplă o fi fost ea, n-a putut fi înşelată, o dovadă în plus că dacă vei crede cu adevărat este imposibil să te corupă cineva. Cu orice preţ ar fi, păstraţi-vă adevărul, care este Iisus Hristos şi Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.