Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XI-a
1 septembrie 1996

 

Printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea şi aşa moartea la toţi oamenii a trecut, întru acela, prin care toţi au greşit (Romani 5, 12). Aşa ne explicitează Sfântul Apostol Pavel ceea ce înseamnă greşeala lui Adam. Iar de la greşeala lui Adam putem să extrapolăm acest cuvânt până la familiile noastre, până la individ, până la sine, atunci când greşim. Dar până a ajunge acolo, ar trebui să discutăm ceva despre îngerie. Am vorbit mult despre lumea materială, dar de îngeri nu am vorbit. Şi, ca atare, trebuie să vorbim şi despre aceste fiinţe gânditoare, care sunt duh şi poartă slava lui Dumnezeu. Şi aş vrea ca să punctez acest punct şi să-l explicitez pentru cei ce vor ca să înţeleagă cuvântul Sfintelor Scripturi, ca de aici să ne dăm seama încă o dată cât de cinstiţi şi slăviţi suntem noi în ochii lui Dumnezeu.

Mărturiseşte în începutul Sfintei Scripturi Duhul Sfânt, prin gura lui Moise, că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Iată că în continuare vorbeşte numai de pământ, iar cerul aici îl înţelegem îngeria. Îngeria, care este fiinţa de duh, care este greu de priceput de către fiinţa materială – adică noi –, poartă slava lui Dumnezeu şi, cum spuneau Sfinţii Părinţi, sunt asemenea cum sar scânteile din foc sau cum pornesc razele din soare, purtând odată cu ele o părticică mică din atributele acestora. Dacă o scânteie sărită din mijlocul focului poartă cu ea pentru o clipă, până moare, o strălucire a focului şi o căldură a focului, sau cum o rază pornită din soare, născută de acolo, poartă odată cu fiinţa ei lumina şi căldura, aşa îngerii lui Dumnezeu sunt asemuiţi cu părticele din dumnezeire, adică purtând aceste atribute. Sunt nemuritori, adică veşnici, sunt duhuri, necuprinşi de nici un zid, nu obosesc şi totodată poartă o părticică din frumuseţea şi slava dumnezeirii. Că numai un înger, după cum am mai spus, dacă l-am vedea cu ochii trupeşti, nu am putea suporta şi am amorţi, am muri. Deci dacă numai atât, această părticică, de o infinitate mică din slava lui Dumnezeu este atât de preţioasă în ochii noştri, dar dumnezeirea în întregimea ei ? 

Iată că îngerii lui Dumnezeu făcuţi primii, această parte de gând, fiinţă gânditoare, fiinţă de duh, au fost îmbrăcaţi în atâta slavă, iată ce se întâmplă că în această slavă împodobit şi văzând faţa lui Dumnezeu, cad din cinstea aceasta. Şi cum cad ? În momentul când dumnezeirea face sfat să-l facă pe om, iar îngerul să i se închine lui, să-i slujească lui. Inclusiv, încă ceva care este destul de strigător la cer şi în îngerie. S-a lăsat văzut în chip de prunc Hristos în ceruri atunci când îngeria era în toată slava ei. Şi în momentul acela, diavolul a vrut să-L ucidă. Arătându-Se în chip de prunc. De unde desprindem acest lucru ? Din discuţia care o are Iisus Hristos cu iudeii în sinagogă, când iudeii mustraţi fiind de către Hristos spun aşa: Noi avem tată pe Avraam, iar Mântuitorul îi pălmuieşte cu cuvântul, cu alte cuvinte, zicându-le: Tatăl vostru este diavolul, care din începuturi este ucigător de oameni (potrivit Ioan 8, 39 şi urm.).

Dintr-o înţelegere mai înaltă, găsim că încă din începutul îngeriei au vrut să-L ucidă pe Hristos, şi nesuferind acest sfat diavolul, adică Lucifer în toată splendoarea lui, le spune celor de sub stăpânirea lui, de o gândire cu el: Să mergem şi să punem scaunul deasupra dumnezeirii (potrivit Isaia 14, 13). În momentul acela, Dumnezeu le pregăteşte iadul, îi cade din slava lor, jefuindu-i, luându-le cu alte cuvinte toată cinstea, nobleţea de înger şi de atunci ei cad din cinstea dumnezeirii, polarizând toată răutatea. Spun acest lucru – polarizând răutatea – pentru minţile probabil care vor să speculeze orice cuvinţel. Nu că răutatea exista atunci în toate lucrările dumnezeirii, ci existând sâmburele răutăţii, toată răutatea lumii va converge spre acest sâmbure ca o chintesenţă a răutăţii, ca un absolut al răutăţii. Adică, răutatea nu care era, ci care va urma să fie. Trebuie să înţelegem foarte bine acest cuvânt. Şi-l apăs atât de mult prin cuvinte, fiindcă sunt multe minţi care speculează orice cuvânt, care citesc diferite cărţi – şi sunt nenumărate la timpul acesta, care au scopul pur de a distruge dumnezeirea din faza de faşă a gândului în mintea omului, că Dumnezeu nu a făcut nimic rău în lume, ca să zicem că trebuia adunată răutatea.

Că dacă mergem pe firul a ceea ce s-a întâmplat la nivelul îngeriei, găsim că din voinţa lor îngerii cad. Iată piatra de poticnire pusă de Dumnezeu pentru îngerie. Şi de ce Dumnezeu le pune o piatră de poticnire ? Iată de ce: ca îngeria să se bucure în veşnicie că au făcut ceva şi nu totul este de-a gata. Că dacă ei au fost zidiţi de Dumnezeu – aşezaţi în slava aceasta şi înnobilaţi cu voinţă liberă, să facă ce vor, adică, să gândească ce vor, precum şi noi suntem croiţi în felul acesta –, Dumnezeu, ca să-i înnobileze în absolutul frumuseţii şi să aibă o pace în sufletul lor, le-a pus acest examen de smerenie, adică, văzându-L pe Hristos în chip de prunc şi auzind de sfatul dumnezeirii să-l croiască pe om din pământ, din materie, îngerul acela în toată slava nu a putut suporta acest lucru. Şi prin propria lui voinţă caută să-şi ridice scaunul deasupra dumnezeirii. Iată ce face pizma în om, invidia, orgoliul, care este mama răutăţilor, ajungând până la crimă pentru invidie. Şi pentru aceasta, îngerul Lucifer este căzut din toată slava lui împreună cu toţi cei de o gândire cu el şi s-au numit diavoli. Diavol simbolizând, tâlcuindu-se clevetitor.

Iată că diavolia exista în momentul când Dumnezeu croieşte toată lumea din nefiinţă, o aduce în fiinţă din materie. Croieşte lumea aceasta, inclusiv pe noi, fiinţa vie, din pământ însufleţit. Am văzut cum timp de 5 zile Dumnezeu croieşte toată lumea în toată splendoarea ei şi în toată înţelepciunea ei. Însuşi Croitorul acestei lumi, Însuşi Ziditorul ei, care este Dumnezeu şi absolut în înţelepciune, în tot ce este frumos, mărturiseşte în fiecare zi la sfârşitul zilei: Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune şi frumoase. S-a făcut seară, s-a făcut dimineaţă, ziua următoare (Facerea cap. 1, vers. 4-5, 8, 12-13, 18-19, 21-23, 31).

Iată că ajunge la om în ziua a şasea. Evident că avea să-l croiască pe om în cea mai mare slavă şi nobleţe. Şi am văzut cum Dumnezeu l-a împodobit pe Adam cu minte cum nimeni nu avea în univers. Mintea atâta de strălucită, încât că ne dăm seama din contextul Sfintei Scripturi că Dumnezeu i-a adus toate animalele la ochii lui Adam şi prin firul minţii lui, a înţelepciunii lui, le pune nume după ceea ce vedea în fiecare animal, în fiecare vieţuitoare. Apoi, Dumnezeu spre o cinste mai mare, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, în Edem, adică, în această splendoare de frumuseţe a pământului croită în timp de 5 zile, îi zideşte lui Adam un rai. Una este Edemul şi alta este raiul. Aşa cum un împărat în împărăţia lui are o reşedinţă şi acea reşedinţă este împodobită în toată splendoarea sa, aşa raiul era croit în Edem, adică, în zidirile lui Dumnezeu. Şi era de toată nobleţea, cum mărturiseşte şi Sfânta Scriptură şi apoi Sfinţii Părinţi îndumnezeiţi în viaţă sfântă şi împodobiţi cu Duhul Sfânt în gândirea lor. Spun cu toţii că acest rai era spre răsărit şi fiindcă Adam şi Eva erau îndoiţi, duali în fiinţa lor, adică trup şi suflet, s-ar fi aflat raiul între pământ şi cer, şi acolo era toată frumuseţea zidirii, în rai.

Acest rai l-a lăsat Dumnezeu lui Adam cu lege. Şi a pus în mijlocul raiului doi pomi: pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Apoi, Dumnezeu îi croieşte pe Eva, adormindu-l pe Adam şi din coasta lui i-o croieşte. Din acelaşi lut, suflând duh de viaţă şi când se trezeşte Adam, cu firul minţii sale înţelepte, o discerne că este cea care o simţea în coasta lui. Că spune imediat neînvăţat de nimeni: Iată os din oasele mele şi trup din trupul meu şi se va chema femeie (Facerea 2, 23), şi lui i-a croit-o spre ajutor. În etimologia cuvântului, bineînţeles că ajutorul este mai mic decât cel pe care-l ajută. Iat-o pe femeie croită în toată fiinţa ei spre ajutorul lui Adam. Aţi văzut cum Dumnezeu a împărţit darurile cu mare înţelepciune. În cei doi a pus Dumnezeu cei doi stâlpi în care stă lumea: înţelepciunea şi frumuseţea. Ca să nu fie dezbinare, în ea a pus frumuseţea, acele trăsături croite de o fineţe pe care bărbatul nu le are. Iar bărbatului i-a dat Dumnezeu înţelepciunea. Iar cum spune Apostolul Pavel: Capul femeii este bărbatul, capul bărbatului este Hristos, capul lui Hristos este Dumnezeu şi toţi fac un trup (I Corinteni 11, 3). Trupul dintre cei doi este femeia, iar capul este Hristos, adică, gândirea bărbatului. Pentru aceasta şi în lume s-a lăsat lumea patriarhală şi nu matriarhală. Nu vreau să frustrez de o nobleţe sau de o cinste sexul opus. Dar cred că dacă lumea rămânea matriarhală, după conducerea femeii, era distrusă.


PC. Predici 48

Şi au făcut Dumnezeu coasta, care o au luat din Adam, muiere, şi o au adus pe ea la Adam (Facerea 2, 22)

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Iată, dragilor credincioşi, cât de drept a împărţit Dumnezeu aceste daruri şi i-a legat unul pe altul. Cu ce ? Cu ceea ce le lipsea unul la altul. Ca apoi în finalul facerii lumii de către Dumnezeu spune: Va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi amândoi vor fi un trup (Facerea 2, 24). Bărbatul caută frumuseţea, iar frumuseţea caută un acoperiş şi ceea ce-i lipseşte, înţelepciunea bărbatului. Prin aceasta nu vreau să par ridicol în nişte minţi speculative, că femeia ar fi lipsită de înţelepciune sau bărbatul lipsit de frumuseţe, ci ambii au măsurile lor din ambele, din frumuseţe şi din înţelepciune, dar o cotă aparte, cât le trebuie. Ce-ar însemna un bărbat să fie de frumuseţea femeii, sau o femeie de înţelepciunea bărbatului ? Deşi sunt femei înţelepte mai ceva decât bărbatul, dar nu durează mult, nu au acea putere de a o duce, nu e o minte coaptă. Deci să înţelegem acest lucru. Nu frustrez, Doamne fereşte, aceste daruri, dar Dumnezeu le-a pus cu atâta înţelepciune, să fie această legătură între cei doi, din care este şi naşterea de fii şi perpetuarea speciei în cea mai frumoasă armonie posibilă.

Diavolul, deja fiind căzut din nobleţea lui de îngerie, a început să-l pizmuiască pe Adam. L-a văzut îmbrăcat în toată slava lui, în cinstea lui imperialo-materială. Şi mărturiseşte Sfânta Scriptură că amândoi erau goi (Facerea 2, 25). Dacă ne gândim la golătatea omului matur, ne speriem şi ne ruşinăm. Dar pe ei nu i-a făcut Dumnezeu copii, i-a făcut oameni maturi. Şi atunci cum de nu se ruşinau ? Iată de ce. Haina îmbrăcăminţii lor era slava, era cinstea aceea de nepreţuit cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Şi această slavă a lui Adam şi a Evei din Edem o vedem pentru o perioadă mică din viaţa noastră când suntem copii. Aţi văzut dvs. că un copil nu are discernământul ruşinii şi este în toată splendoarea lui atunci când este mic şi nu-i este ruşine. Atunci este ca Adam în Edem. Că mintea lui era de o puritate inestimabilă, era în absolutul purităţii zidirii. Că aţi văzut dvs. că toate pornesc de la minte. Că ţi-e de ajuns să vezi o poză declasată şi dacă începi să te gândeşti cu mintea tot trupul ţi se răscoleşte. Deci, Adam avea mintea atât de curată, curăţată de orice parazit din acesta carnal şi lucrurile acestea de ruşine nu prezentau nici un interes atunci. Ei Îl vedeau pe Dumnezeu amândoi, stăteau în beatitudinea aceea, aproape de îngerie. Îl vedeau pe Dumnezeu în toată slava Sa.

Şi diavolul nesuferind acest lucru, văzându-se căzut din slava lui îngerească de lumină, a început să-i croiască, să-i urzească căderea. Iar căderea lui Adam trebuia să o facă diavolul din ambele părţi din care era el croit: şi duhovnicească, dar şi trupească. Iar Dumnezeu i-a pus lui Adam lege în Edem, că i-a dat acest nepreţuit dar, această casă, raiul, cu lege. De ce i-a dat cu lege ? Că ştia că va fi pizmuit de diavol şi urmărit. Şi pentru aceasta i-a pus lege: Să nu mănânci din pomul cunoştinţei binelui şi a răului, şi nici să te atingi, că în ziua în care vei mânca sau îl vei atinge, vei muri (Facerea 2, 17). Diavolul ce face ? Neputând suferi această cinste şi slavă a lui Adam şi a Evei, mult timp îi urzeşte căderea şi să-i dea acea lovitură de graţie. Şi lovitura unde trebuia să i-o dea ? În stâlpul de rezistenţă, cu alte cuvinte, în care era închegat tot acest castel, acest edificiu: ascultarea, călcarea poruncii. Că aţi văzut dvs. atunci când ai sub stăpânire pe cineva, în momentul când i-ai încredinţat o poruncă să o ducă la îndeplinire, când te sfidează nesăvârşind acea poruncă, deja cade din cinstea care o avea de la tine. Şi această călcare de poruncă, dacă o extrapolăm, adică, ne ducem cu ea până la Adam, gândiţi-vă că era greşeala capitală pentru Adam: Îl sfida pe Dumnezeu, pe Cel care l-a făcut, l-a zidit, inclusiv pe Cel care i-a dăruit acest Edem, acest rai.

Şi diavolul nu putea să se apropie de Adam, că el trebuia să-i croiască căderea pe firul înţelepciunii şi prin poftele în care era închegat trupul omului. Şi atunci se furişează prin partea slabă, se furişează prin femeie. O prinde undeva în Edem fără Adam, iar el intră în şarpe, care era foarte înţelept, cel mai înţelept dintre toate animalele cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, şi-i spune în felul acesta: Mănâncă din pomul oprit (potrivit Facerea 3, 1). Eva se gândeşte la poruncă, zicându-i: Ne-a spus Dumnezeu că în ziua în care ne vom atinge sau vom mânca, vom muri (Facerea 3, 3). Iar diavolul ce-i răspunde prin şarpe ? Nu este adevărat, ci în ziua în care veţi mânca veţi fi ca nişte dumnezei şi veţi cunoaşte binele şi răul (Facerea 3, 4-5). În momentul când în urechile Evei a sunat glasul că veţi fi ca nişte dumnezei, muşcă din această momeală şi trupeşte, dar şi la nivel de minte, că probabil nu-i plăcea să fie spre ajutorul lui Adam. Şi în momentul când a auzit să fie ca un dumnezeu, iată acea otravă strecurată la nivel de minte întâi, şi apoi întinzând mâna ia acel fruct şi îl gustă. Gustând, ce spune ? Frumos era şi bun la gustare mărul care m-a omorât (potrivit Facerea 3, 6) – dogmatismul lumii în continuare.

Deci acel măr era şi frumos, dar şi gustos. Dar nu s-a gândit că prin acel măr intră acea otravă mult urmărită de diavol. Iar ea, nerezistând acestei tentaţii şi călcând porunca lui Dumnezeu, se duce şi la Adam şi-i spune lui Adam ceea ce a făcut şi-i întinde mărul. Adam pentru moment, iată că uită de porunca lui Dumnezeu, dar nu uită din uitarea lui fiindcă aşa era croit, vrea să uite de porunca lui Dumnezeu. Şi atunci întinde mâna şi ia acel măr din mâna Evei şi, în momentul când gustă din măr, iată că îşi aminteşte că a călcat porunca lui Dumnezeu şi s-a umplut de mâhnire. Într-o înţelegere mai mare, se spune că Adam nu a înghiţit acea gură din mărul oprit şi pentru aceasta la bărbaţi aici, la gât, este aşa-zisul mărul lui Adam, pe care femeile nu-l au.

Iată, dragilor credincioşi, că el nefiind la sfatul şarpelui rămâne tentat de frumuseţea femeii care i-a dat-o Dumnezeu spre ajutor şi calcă porunca lui Dumnezeu. Să mergem mai în chintesenţa acestor lucruri. În momentul când au mâncat ambii din fructul oprit, imediat li s-au deschis ochii minţii lor şi primul lucru pe care îl văd în fiinţa lor îşi văd goliciunea şi se ruşinează. Ruşinându-se, imediat îşi acoperă trupul cu haine cusute din frunze de smochin, în jurul mijlocului trupului lor, şi totodată se ascund între pomii raiului. Oare lui Dumnezeu îi scapă ceva, de îndată ce El este pretutindeni ? Să vedem ce mărturiseşte Sfânta Scriptură. Că Dumnezeu umbla într-o după-amiază prin rai şi-l strigă pe Adam: Adame, unde eşti ? (Facerea 3, 9) Oare când îl strigă, nu-l vedea Dumnezeu ? Oare Dumnezeu nu a văzut când Adam a muşcat din fructul oprit împreună cu Eva la momeala şarpelui ? A văzut, a ştiut, dar le-a întins o ultimă mână: pocăinţa şi mărturisirea păcatului. Că aţi văzut dvs. în momentul când un vinovat al tău, deci cineva ţi-a greşit, când îl chestionezi despre greşeala care a săvârşit-o, nu-ţi recunoaşte, te umpli de mânie şi de ură ? Iar în momentul când recunoaşte imediat greşeala şi se căieşte oarecum în conştiinţa lui, te întoarce spre milostivire, spre a-l iubi ? Aşa a vrut Dumnezeu să-l întoarcă pe Adam spre slava care a pierdut-o prin a fi chemat la a-şi mărturisi păcatul. Iată taina sfintei mărturisiri încă de la primii oameni din Edem.

Oare de ce diavolul a vrut acest lucru ? A vrut diavolul să-l cadă pe Adam, să-l jefuiască de toată slava aceea şi vedem cum l-a jefuit, că imediat cinstea şi slava a căzut de pe Adam şi de pe Eva şi au schimbat-o cu cea mai nudă haină: frunză de smochin. De ce se supără Dumnezeu atât de tare pe greşeala lor ? Că l-a schimbat Eva pe Dumnezeu cu un animal, că nu l-a văzut pe diavol în persoană, ci l-a ascultat ca sfat prin şarpe. Vedeţi dvs., măcar dacă era un chip de înger. Dar a ascultat un animal, grăindu-i de această călcare de poruncă şi iată că leapădă porunca lui Dumnezeu, a Celui care i-a făcut pe ei şi ascultă sfatul unui animal. Dacă ne coborâm în familiile dvs., ca să fiu mai explicit în sensul cuvântului şi al dogmatismului, cei care aveţi copii şi ţineţi la ei ca la lumina ochilor şi niciodată nu le vreţi răul lor şi le puneţi lege – mai ales în ziua de astăzi fetelor şi apoi băieţilor –, le puneţi legea tatei şi a mamei: ‘Ai grijă unde calci şi unde umbli şi ce faci (lipsesc un minut, două) … poftelor carnale, numai în legea lui Dumnezeu să nu fie.

Iată, prin cădere, prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu, Adam schimbă cinstea, după cum o parafraza Proorocul David: Micşoratu-l-ai puţin oarece decât îngerii (Psalmi 8, 6), deci cinstea îngeriei puţin mai mică decât un înger, pe ce o schimbă ? Alăturatu-s-au dobitoacelor celor fără de minte şi s-au asemănat lor (Psalmi 48, 12). Că omul care-L leapădă pe Dumnezeu prin călcarea poruncii cade în cele ale dobitociei. Şi vedeţi oamenii de astăzi în general, în acest veac puturos şi murdar, cum se închină ca un dobitoc celor dobitoceşti ? Îl vedeţi pe om cum aleargă ca un dobitoc zi şi noapte după pântece şi după cele de sub pântece, iar mintea lui nu-i mai este sus la cer, de unde a căzut. Oare acest lucru numai animalele îl fac. Şi iarăşi vin cu un amănunt – nu vreau să fiu înţeles greşit – dar cel care caută să contreze aceste cuvinte, că nu sunt ale mele, sunt ale unui dogmatism întreg, să se uite la el însuşi şi să-şi facă un discernământ al vieţii lui. Câte minute din viaţa lui a afectat numai pentru Dumnezeu, să gândească sau să facă o faptă bună ? Şi câte le-a pierdut prin discoteci, prin paturi nupţiale, prin beţii şi prin toate celelalte pofte care sunt antagonice lui Dumnezeu ?

Şi Dumnezeu îi cheamă pe cei doi ca să-i îndrepte, chiar dacă au căzut. Iată cât de milostiv se arată: Adame, unde eşti ? Oare nu-l vedea Dumnezeu, nu ştia unde e ? Trebuia să facă un v-aţi ascunselea printre pomii Edemului ? Ci nu ! Îl cheamă pe Adam la pocăinţă, îl cheamă la mărturisirea păcatului. Că mărturiseşte Scriptura că Dumnezeu umbla prin rai (Facerea 3, 8). Oare lui Dumnezeu îi este ceva ascuns ? Umbla ca o persoană ? Nu. În acest cuvânt ‘a umbla’ se înţelege deja aprinderea judecăţii lui Adam. Conştiinţa lui Adam s-a maturizat pe loc şi primul lucru care se vede, al maturizării, este ruşinea. Pentru aceasta el se ruşinează împreună cu Eva după călcarea poruncii lui Dumnezeu. I-a căzut acea slavă din gândire şi i-a apărut ruşinea. Şi atât de mult s-au ruşinat unul de altul, numai ei fiind şi nimeni altul între ei, că şi-au cusut haine din frunze de smochin în jurul trupului său.

Şi iată că Îi răspunde lui Dumnezeu: M-am văzut gol şi am fugit de la faţa Ta (potrivit Facerea 3, 10). Iar Dumnezeu, iarăşi ca un tată milostiv, îi cheamă spre milostivire: Fără numai că aţi mâncat din pomul oprit, din care v-am dat poruncă să nu mâncaţi (Facerea 3, 11). Iar el imediat se disculpă zicând: Femeia care mi-ai dat-o, Doamne, aceea mi-a dat să mănânc (Facerea 3, 12). Cu aceste cuvinte şi-a semnat sentinţa lui de moarte. Apoi mergând la Eva, o chestionează chemând-o la a-şi mărturisi păcatul: De ce ai mâncat din pomul oprit ? Nu eu, şarpele m-a îndemnat (Facerea 3, 13). Iată un instinct care-l vedem şi noi în noi, de a ne disculpa întotdeauna: Nu am făcut eu acel lucru, datorită cutăruia. Căutăm să lepădăm mortul din noi în curtea altuia. Şi cât de mică vinovăţie ar avea acela care este părtaş la păcatul nostru, pe acela aruncăm totul. Aici putem să apelăm la conştiinţa fiecăruia şi să se uite în filmul vieţii lui şi să vadă dacă nu este adevărat cuvântul acesta.

Dragilor credincioşi, iată din ce cinste cade Adam. Pentru ce ? Pentru o poftă. Şi pentru aceasta spune că era pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Era îndoit acest cuvânt şi acest pom, că o parte din el era a raţiunii, a minţii, a duhului, a sufletului, iar cealaltă parte era a trupului. Că mâncând spune că era bun la gust. Gustul este al trupului şi frumos la gustare, iar călcarea poruncii era a minţii, şi în felul acesta dă lovitura de moarte diavolul lui Adam. Că aţi observat dvs. că toate faptele care noi le facem, întâi le trecem prin filtrul minţii ? Întâi le judeci mai mult sau mai puţin la nivel de minte, şi apoi treci la execuţia acelei fapte, ori bună, ori rea. Iar dacă mintea este seacă de legea lui Dumnezeu, devii ca Adam şi Eva în rai şi asculţi pe şarpe, care se metamorfozează în pofte de acum diavolul, că nu mai este nevoie să-ţi apară şarpele să te momească. Este suficient să-ţi aprindă pofta la nivel de minte.

Şi ca să reactualizăm pentru timpurile noastre aceste lucruri întâmplate la începutul zidirii, ne vedem că noi înşine suntem Adami şi Eve sădiţi în Edem. Şi iată cum la nivelul lumii de astăzi conduse de cele mai oculte forţe, când minciuna domneşte, iată cum se caută să se momească definitiv mintea lui Adam, adică, a bărbatului. Şi prin ce ? Dezgolindu-şi femeile trupul. Şi în felul acesta, din aproape în aproape, conduce trupul şi nu mintea. Că la modă, la ora actuală, să ştiţi că se împrumută un obicei satanic din occident ca părinţii să umble goi în casă, în faţa tuturor copiilor indiferent de ce vârstă au. Acest cuvânt acum poate vă pare că nu este adevărat, dar deja a început să se înfiripe şi în ţara noastră lucruri care deja sunt extraordinar de popularizate în occident, în lumea înaltă interlopă, plină de toate cele ‘bune’. Iată, se reactualizează acea golătate a lui Adam şi a Evei în rai, dar cu singura specificare: mintea lor era curată atunci, iar acum o fac spre plăcere, fiindcă sunt obosiţi de atâta murdărie de păcat.

În momentul acesta, omul se coboară în cele animalice, că doar animalele nu au haină pe ele, umblă goale, dar aţi văzut că ele nu se ruşinează. Omul, fiind înnobilat cu minte, începe încet-încet să se coboare spre cele animalice, dezgolindu-se. Şi pentru aceasta, cred că nu greşesc şi vă las în experienţa dvs. să aprobaţi acest cuvânt. La ora actuală, lumea se conduce cu trupul. Şi ştiţi cum se conduce cu cele carnale, decât cu capul, fiindcă francmasoneria, care este forţa cea mai ocultă, cea mai malefică din lume, care a pus stăpânire pe lume, se axează foarte mult în a conduce lumea pe partea slabă a bărbatului. Când vrea să-l corupă pe unul care deţine o stăpânire indiferent în ce domeniu social îi trimite femeie. Exact ca în Edem. Iar şarpele iarăşi se furişează în femeie şi ea, dezgolindu-se şi umplută de poftă, îl cooptează şi în felul acesta aţi ajuns chiar dvs., mulţi dintre dvs., cu un haos în casele dvs..

Vedem lumea în ce haos, în ce degringoladă a ajuns în ziua de astăzi, în ce război a ajuns în ziua de astăzi la nivel de familie. Rămân copii care cândva îi iubeai ca ochii din cap, rămân lepădaţi pentru ce ? Pentru un alt trup. Iar ceilalţi rămân dezgoliţi de ajutor şi de acea nobleţe a sentimentului cu care v-aţi închegat familia şi în jurul căruia se nasc copii. Iată din aproape în aproape ce înseamnă călcarea poruncii, ce înseamnă să asculţi cuvântul satanei. Oare este Dumnezeu vinovat cu ceva că a închegat lumea din bărbat şi femeie şi i-a pus spre apropierea unuia asupra altuia ? Nu, omule. Ţi-a pus Dumnezeu mintea stăpânire. Şi vreau să reactualizez în conştiinţele dvs. ca să vedeţi ce înseamnă conştiinţa să ţi-o pui la lucru atunci, în momentul ispitei. Acel tânăr, care în antichitate mărturisindu-L pe Hristos, ighemonii ştiind că dacă-l vor face să cadă în curvie i se va lua darul, este luat şi legat pe o masă într-un parc împodobit şi acolo i se dă drumul la o curvă goală. Evident că era în prilejul păcatului. Legat fiind nu ştia ce să facă, dar mintea era trează la Dumnezeu. ‘Voi călca porunca lui Dumnezeu’ şi ştia că făcând acest lucru, deşi era imobilizat, se lipseşte de toată slava dumnezeirii. Şi în momentul acela, în subconştientul lui Îl cheamă pe Dumnezeu în ajutor, că a văzut lucrarea drăcească. Şi atât a putut să facă, să-şi muşte limba.

Într-adevăr, minte bărbătească şi coaptă în acel tânăr: îşi muşcă limba până o taie între dinţi şi plină de sânge o scuipă în faţa curvei. Datorită acelei dureri, diavolul atât de aprins moare, iar curva se întoarce şi amândoi se întorc şi primesc sfârşit mucenicesc, mântuindu-se. Iată o prezenţă a raţiunii în momentul ispitei. Iar tu, omule, te erijezi în circumstanţe atenuante, ‘doar Dumnezeu a lăsat bărbat şi femeie’. Leapădă-ţi cea legitimă, leapădă-ţi toată familia şi du-te după altă frumuseţe. Dacă vei asculta sfatul vei ajunge bine, dacă nu vei ajunge cândva un eşuat, cum a fost şi Adam şi Eva. În felul acesta, este tot mersul diavol, om şi Dumnezeu. Că diavolul niciodată nu-ţi vine în persoană ca să te tragă spre păcat, ci-ţi dă la nivel de minte poftă, iar mintea este tribunalul suprem al tău care-l porţi tot timpul, şi dacă ai legea lui Dumnezeu în tine sau ruşinea în tine, în trupul tău, în conştiinţa ta, vei păzi legea lui Dumnezeu. Dacă nu, vei cădea. Şi nu uitaţi că legea lui Dumnezeu se găseşte numai în biserică prin darul Său.

Deci, iată-i pe amândoi jefuiţi de uneltirea satanei de cea mai frumoasă slavă posibilă, de locuitori ai raiului. Şi aceşti doi, călcând această poruncă a lui Dumnezeu, au început să guste din rău şi bine. Se spune că era pomul cunoştinţei binelui şi a răului, fiindcă el era îndoit în fructe: avea şi cunoştinţa binelui şi cunoştinţa răului. Nu era voie să se mănânce din acel fruct, din cauză că în bine era Adam şi Eva şi implicit, călcând porunca lui Dumnezeu, cunoştea răul. Ne punem întrebarea: Adică, ce rău a cunoscut dintr-un singur fruct ? Să nu înţelegem de acum un măr ca toate merele şi gata l-ai mâncat şi de acolo ţi-a căzut totul. Închipuiţi-vă că prin acea călcare de poruncă a intrat moartea în lume. De atunci tot universul s-a dat peste cap, cum spune Apostolul Pavel: Toată zidirea suspină şi oftează, aşteptând punerea de fii, adică, reîntoarcerea omului în slava sa dumnezeiască şi pământească (potrivit Romani 8, 21-23). Că toată zidirea s-a dus în robie, asemenea împăratului care este cucerit, legat, împreună cu el merge tot ce este sub stăpânirea lui, în robia aceluia care a biruit. Aşa să înţelegem căderea lui Adam. Oare este vinovată Eva şi Adam pentru această cădere ? Nu. Fiindcă noi înşine, la nivel de existenţă, de pofte şi lumea înconjurătoare, noi înşine suntem puşi în diferite posturi a fi Evă sau Adam şi şarpe. Calci porunca lui Dumnezeu, că avem tribunalul suprem în conştiinţa noastră: a încălca porunca lui Dumnezeu, sau a nu o încălca.

Vom vedea, dacă ne ajută Dumnezeu, în continuare epopeea omului prin această cădere. Pe parcurs, voi mai suplimenta acest dogmatism atât de frumos, poate în minţile altora pare plictisitor, dar cred că este destul de frumos când în el subzistă la nivel de minte şi înţelepciune a noastră căderea şi ridicarea noastră spre cele dumnezeieşti. Duminica viitoare este Naşterea Maicii Domnului, sărbătoare frumoasă, deci chiar dacă veniţi duminică să venim să o serbăm pe Maica lui Dumnezeu. Şi fiindcă copiii dvs. încep şcoala, cum este obiceiul în biserică, să le citim pentru ei acele rugăciuni de înţelepciune şi spre ajutor. Bunului Dumnezeu slavă în veci. Amin.