Predica PS Flavian Ilfoveanul de Intrarea Domnului în Ierusalim 2011, Bucureşti


Nu te teme, fiica Sionului, că iată împăratul tău vine pe mânz de asină (Zaharia 9, 9; Ioan 12, 15). Cuvânt proorocit de Sfântul Prooroc Zaharia pentru această minunată şi dumnezeiască zi, care este şi praznic împărătesc, Intrarea Domnului în Ierusalim. Cutremur mare s-a făcut atunci în Ierusalim pentru vestea învierii lui Lazăr şi venirea Domnului în Ierusalim. Cred că niciodată în istoria omenirii nici o cetate nu a trăit aşa eveniment în cea mai înaltă intensitate posibilă, pe care o poate suporta un om în fiinţa lui. Multe minuni a făcut vreme de 3 ani şi jumătate Domnul printre iudei. Aceste minuni se răspândeau ca fulgerul, ca tunetul în urechile şi în fiinţele tuturor iudeilor – şi credincioşi, şi necredincioşi –, iar de la iudei printre neamuri. Aceste lucruri cutremurătoare care se făcea de aşa-numitul Fiul Omului, fiul Mariei, Proorocul, Iisus din Nazaret, şi cum Îl numeau atunci oamenii, nu era altceva decât o apologie, o veste puternică despre Persoana acelui nou venit care Se numea, din dipticele iudaice, Mesia. Aşteptau atât popoarele, cât şi cei ce erau obidiţi din neamul iudeilor pe Acest prooroc, cum Îl numesc iudeii. Lumea, cât de simplă ar fi fost, Îl simţea cu duhul că trebuie să vină. Aşa cum acum, la veacul acesta, cuvântul lui Hristos ajungând în tot pământul, lumea parcă e vestită şi cu înfrigurare ştie că va veni antihrist, aşa şi atunci, în vremurile acelea, nu cu înfrigurare, cu aşteptare şi cu lacrimi de căldură Îl aştepta pe Mesia.

Iubiţi credincioşi, acest eveniment a fost proorocit de sfinţii prooroci vreme de mii de ani. Proorocul David a întrezărit acest eveniment, zicând în frumoşii săi psalmi: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului (Psalmi 117, 24). Sau în alt stih: Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă (Psalmi 117, 25). Toate aceste proorocii, care erau în chip umbros lăsate de oameni înduhovniciţi prin viaţa lor sfântă, care erau numiţi ca nişte trâmbiţe ale lui Dumnezeu, trebuia să se împlinească cândva. Convergeau toate ca într-o clepsidră, se simţea apropierea împlinirii lor. Faptele arătau că trebuie să vină Cel mult aşteptat. Singurii oameni din tot pământul şi din toată istoria care ştiau de împlinirea vremurilor erau cei ce stăpâneau buchea cărţii, a Sfintelor Scripturi: arhiereii, cărturarii şi saducheii, stăpânii sinagogii, dar mai ales arhiereii, slujitorii sinagogii. Erau oameni plini de carte, deştepţi în felul lor, dar deşteptăciunea era umbrită, acoperită ca un capac de răutăţile care le purtau în fiinţele lor datorită păcatelor ascunse şi a mofturilor trupeşti care le purtau la umbra slavei ce o aveau în popor.

Iată-L pe Domnul care cunoscând inimile, ascunsurile şi gândurile oamenilor, cum Îşi pregăteşte calea spre patima Sa cea de bunăvoie. Îl vedem pe Domnul Hristos cum face atâtea minuni, nu cred că era clipă în care Domnul să nu facă minuni, ceea ce a şi narat Sfântul Ioan Evanghelistul, zicând: Că de s-ar fi scris în carte tot ce-a făcut Mântuitorul, nu ar fi încăput în lume cărţile ce s-ar fi scris (potrivit Ioan 21, 25). Minunile erau din ce în ce mai cutremurătoare şi toate Îl arătau pe Acesta care făcea minuni om desăvârşit, dar Dumnezeu desăvârşit. Nimeni nu putea să conteste vreodată prin lucrarea Domnului în rândul poporului că Acesta nu este de la Dumnezeu. Când a văzut cum Domnul din lut înmuiat a făcut ochi, globul ocular care lipsea din naştere orbului, i-a redat vederea aceluia nu ca un medic care lucrează acolo unde este bolnav, ci ca un Dumnezeu a completat acest mădular din lut, a arătat că El l-a făcut pe om atunci la vremea lui din lut însufleţit cu duh de viaţă de la Dumnezeu. Vedem cum alungă diavolii din cei îndrăciţi arătând totodată răutatea cutremurătoare, zguduitoare care o are satana asupra omului. Îl vedem pe Domnul cum învie pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain, iar cu puţină vreme înainte de intrarea Domnului în Ierusalim unde avea să şi fie omorât de evrei, avea să facă cutremurătoarea minune să-l învie pe Lazăr, fratele celor două surori, Marta şi Maria.

Acesta sălăşluia într-o căsuţă în Vitfaghi, în Vitania, într-un loc îndepărtat puţin de Ierusalim, dar prin credinţa care o dovedea faţă de Dumnezeu, prin cinstea care o trăia în mijlocul oamenilor s-a făcut prietenul Domnului, împreună cu surorile lui. Lazăr s-a îmbolnăvit grabnic şi l-a dus în moarte, iar când Domnul a venit la casa celor trei, el era mort de 4 zile. Plângea Marta şi Maria pentru moartea fratelui său, şi ziceau în mintea lor: Doamne, dacă Tu ai fi fost aici, fratele nostru nu ar fi murit (Ioan 11, 21). Anume Domnul Şi-a întârziat paşii spre casa celor trei drepţi, ca Lazăr să moară şi să se arate slava lui Dumnezeu prin învierea din morţi. A patra zi vine Domnul în casa celor trei, casa era înconjurată de iudei. Oamenii care au venit prietenoşi vroiau să le mângâie pe cele două surori care aveau o mare faimă de demnitate printre iudei pentru viaţa lor curată. Au venit în faţa Domnului şi cutremurându-se din toată fiinţa lor pentru jalea care o aveau pentru mortul din casă zic: Doamne, de ce n-ai fost aicea, că noi credem că nu murea dacă erai aicea (potrivit Ioan 11, 32), atâta nădejde avea în Domnul. Iar Domnul în glasul Lui blând le alungă din suflet tristeţea care le-a cuprins ca o gheară de vultur inima, fiinţa, şi le spune: Lazăr nu a murit, ci doarme.

Vrea să meargă la mormânt, şi au ajuns acolo şi porunceşte să se ia placa de piatră de pe uşa mormântului. A început să miroasă deja când placa s-a dat la o parte de pe mormânt. I-a spus Marta şi Maria: Doamne, pute mortul (Ioan 11, 39). Iar Domnul în acelaşi glas blând Se roagă către Tatăl ceresc ca un om, nu ca Dumnezeu: Mulţumescu-Ţi Ţie, Părinte, că m-ai ascultat (Ioan 11, 41). Şi atunci îi spune: Lazăre, vino afară (Ioan 11, 43). În văzul întregii mulţimi, Lazăr se ridică, trupul care deja puţea a început să ia viaţă. Porunceşte să fie dezlegat de la mâini şi de la picioare şi să i se ia mahrama de pe faţă. Lazăr învie. Această minune a cutremurat din temelii Ierusalimul şi este vie şi în ziua de astăzi minunea prin rândurile evreilor, că în rândul lor s-a făcut această minune şi nu poate fi ignorată. În faţa prostimii lumii, care este descreştinată şi umplută mintea cu fel de fel de nebunii, au priză lucrurile distrugătoare la identitatea Mântuitorului, dar în faţa lor nu au, că ei sunt direct în legătură cu Dumnezeu şi au trecut în răutatea diavolului. Şi voi completa acest cuvânt ca să vedeţi că adevăr se grăieşte.

Lazăr a ieşit din mormânt în văzul întregii audienţe, vestea s-a dus ca fulgerul în tot Ierusalimul şi în lume. Era acum Hristos pus în toată faţeta Sa de Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Dacă deştepţii de astăzi care se luptă cu Hristos ar fi zis că fiica lui Iair sau fiul văduvei din Nain ar fi fost într-o moarte clinică şi prin bioenergie – la care mulţi alergaţi, care sunt nişte escrocherii – l-ar fi înviat şi pe unul şi pe altul, de data aceasta pe Lazăr mort de 4 zile, având semnele morţii că puţea trupul lui, nu mai putem să spunem că a fost în moarte clinică. A făcut Mântuitorul această minune cu bătaie lungă până în zilele apocaliptice de astăzi, ca să surpe mândria oamenilor ce caută să ignore pe Hristos în toată personalitatea Sa dumnezeiască şi omenească. Lazăr înviat şi-a reluat viaţa, cu darul lui Dumnezeu, al lui Hristos. Minunea a ajuns în urechile arhiereilor. Acela a fost punctul culminant când s-au adunat imediat şi au spus: Acest om trebuie omorât (potrivit Ioan 11, 53). Motivul care era ? În toată lumea ducându-se vestea că Acesta este proorocul deja se ducea să-L vadă, să-I asculte învăţătura, lucru care nu plăcea slujitorilor sinagogii. Şi din acest motiv, din răutate drăcească care o purtau în inimile lor datorită mârşăviilor carnale ce le purtau pe dedesubt, nu puteau să-L suporte pe Hristos şi I-au croit dosarul de moarte.

Oare era Domnul lipsit de această cugetare a acelor oameni, ei nu erau tot zidirea Lui ? Viaţa din acei blestemaţi nu curgea tot de la Dumnezeu, de la Hristos ? Cu certitudine, da, dar tăcea, lăsa răutatea să se coacă ca să fie omorâtă la ea acasă. Şi aţi văzut că de multe ori, cunoscându-l pe om de fărădelegile care le face, dacă-l laşi, şi până când l-ai dovedit faptic, el nu se ruşinează din cauză că păcatul îi dă obrăznicie, înălţarea minţii şi nu-şi recunoaşte păcatul până când este prins asupra faptului.

De acum, Domnul avea să intre în Ierusalim. Nu intra ca un împărat, că împăraţii poartă mai multe haine. Atunci când se duce într-o vizită de lucru, se duce înveşmântat cu coroană, se duce pe cel mai frumos cal al imperiului, nu-i cazul de astăzi. M-aş bucura să se mai ducă pe o mârţoagă marii demnitari, că merită. Aşa cum împăratul se duce la un bolnav sau se duce la un câmp de bătălie, îşi schimbă vestimentaţia, iată-L pe Domnul cum, din smerenia Lui, devine mai smerit. Nu încalecă un cal, un ducipal, nu Se înveşmântează în aur, în porfiră si argint. În hainele smerite care L-au caracterizat, în aceleaşi sandale cu care Se folosea în paşii Săi omeneşti, încalecă mânzul unei asine, un măgăruş, care şi acela nu era al Domnului, era al cuiva într-un câmp. Spun evangheliile de asină şi mânzul asinei care erau legaţi amândoi, şi sunt trimişi doi apostoli ca să le dezlege şi să le aducă la Domnul. Precaut, Domnul îi  pune în temă pe cei doi: Dacă vă vor întreba cineva de ce le dezlegaţi, acele două animale, atât e suficient să spuneţi, că Domnului îi trebuieşte (potrivit Matei 21, 3).

Făcea o nedreptate Domnul, Se ducea ca un despot în curtea unui stăpân şi făcea ce voia ? Fără numai că vestea minunilor  Domnului s-a ajuns în urechile tuturora şi după firea lucrurilor trebuia omul să se cucerească. Că acum, ca într-o conglăsuire, tot Ierusalimul spunea PC. Predici 49că Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Acesta este Mesia, niciodată nu s-au văzut minuni atât de cutremurătoare ca aceasta, să-l învie pe Lazăr. Sub incidenţa acestei frumoase cugetări de acceptare, că Acest necunoscut pentru mulţi este cu adevărat Proorocul, trebuia să cadă şi gândirea stăpânului asinei şi a mânzului ei.

Intră Domnul în Ierusalim smerit, pe poarta dinspre răsărit, pe mânzul asinei. Apostolii şi oamenii care L-au înconjurat, cinstindu-L, preţuindu-L, i-au aşternut hainele lor, nu covoare, ci hainele şi le lepădau, nu să rămână ca la mare goi. Hainele de preţ care le avea şi le punea ca de cinste, înaintea măgăruşului, a acelei trene care-l înconjura pe Domnul. Popoarele erau şi înaintea Domnului şi în urma Domnului cu stâlpări de finic şi de măslin, şi toţi strigau, cu acea frumoasă strigare proorocească, zicându-I: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului (Psalmi 117, 24). Cu alte cuvinte, cu un singur glas mărturisea că Acesta este Cel ce împlineşte proorociile care au fost spuse şi îndrituite mai ales de Proorocul David: Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă (Psalmi 117, 25). Adică, Dumnezeul iudeilor care era atât de lăudat în sinagogă, Acesta este, Domnul acesta care-L numim noi şi a venit pe pământ din pururea Fecioara Maria, şi El S-a arătat nouă.

Într-o înţelegere mai mare, încălecarea şi a asinei şi a mânzului ei simbolizează stăpânirea lui Hristos peste poporul iudeilor şi peste popoarele lumii, că lumea era împărţită confesional la timpul acela în două părţi, cele două laturi ale unghiului, cum spune Proorocul David. O latură era poporul iudeu, căruia i s-au descoperit tainele lui Dumnezeu, monoteiştii, adică cei care cred într-un Dumnezeu, şi restul lumii credea în politeism, în zei, se închinau diavolilor. Mânzul asinei simbolizează restul popoarelor, iar Domnul supunându-le şi pe mânz şi pe mama lui simbolizează că este Stăpânul întregii lumi. Şi vor fi adunate şi poporul iudeu, şi popoarele lumii într-un Domn, o credinţă şi un păstor, împlinindu-se ceea ce s-a spus: Eu sunt uşa (Ioan 10, 9), Eu sunt lumina (Ioan 8, 12), Eu sunt rădăcina (potrivit Isaia 11, 1; Romani 15, 12), Unul singur. Hainele simbolizează preţuirea Domnului Hristos şi a învăţăturii Lui, că aşa cum haina acoperă trupul şi îi dă o faţetă după gustul omului, şi-l caracterizează totodată în gusturile lui, aşa trupul este haina sufletului şi dacă haina este de preţ şi se dă spre călcare, adică acesta era cel mai de preţ lucru pe care-l putea oferi omul în momentul acela când a venit Domnul, aşa după Domnul, după înălţarea la ceruri, aveau să vină pleiade de noroade supunându-şi trupul învăţăturii lui Hristos. Nu înainte de a-l curăţa, oprind păcatul, mărturisindu-se şi apoi să se spele cu darul Duhului Sfânt de tot ce este mizerabil, gătindu-se ca o haină curată, într-adevăr dată spre cinstea, spre întâmpinarea Domnului.

Cei care erau înaintea Domnului simbolizează pleiada de prooroci care au vestit aceste lucruri dumnezeieşti, iar cei de după Domnul simbolizau apostolii şi după ei, până în zilele noastre, cei ce-L acceptă pe Cel ce intră astăzi în Ierusalim spre moarte. A spus Proorocul Zaharia: Veseleşte-te fiica Sionului (Zaharia 9, 9), fiica Sionului era legea care s-a dat în Sion. Veseleşte-te şi vechea sinagogă, dar şi noua sinagogă care este Biserica Creştinească. Vine mirele la tine blând pe mânz de asină (Zaharia 9, 9). Vine pe acest smerit animal, simbolizând popoarele în ce decadenţă zăceau. Aţi observat frăţiile voastre că păcatul când muşcă din om, atinge conştiinţa ? Întâi îţi dă târcoale păcatul cu acea mincinoasă dulceaţă de roşcovă, porneşte parcă într-o căldură trupul şi din ce în ce, dacă mintea nu este luminată de poruncile lui Hristos, dacă nu ai acea tărie a minţii, deja începi să guşti din păcat, şi apoi întunecându-ţi mintea devii un rob al păcatului. După ce s-a consumat păcatul, îţi vii în firea minţii, dacă-ţi mai vii, şi apoi începi să conştientizezi mârşăvia care ai executat-o prin păcat, mustrarea de conştiinţă, după greutatea păcatului care ai executat-o.

Iubiţi credincioşi, iată că omul în starea aceasta de decadenţă era când a venit Mântuitorul. Iertată să-mi fie comparaţia, un om care este cu mintea încă aşezată bine, când te uiţi la o târfă, în primul rând o compătimeşti şi apoi îţi dai seama cine este. Sau uită-te la un boschetar care domneşte într-o promiscuitate, dar face parcă pact comun cu acea mârşăvie a vieţii lui, parcă-i dizgraţios, din firea lucrurilor ţi-e milă, dar când vezi că el aşa vrea, deja începe să te scârbească. E silos. Aşa să vă închipuiţi omul care zace în mocirlă, nu vă uitaţi în faţa omului că este plin de aur, de argint şi cele mai stilate case de mode poartă pe hoitul lui, pe măgarul lui, uită-te în interiorul lui şi vezi-l ce face cu semenii lui. Dacă ai avea acces noaptea, sau în ungherele nopţii, să-l vezi în ce mârşăvie zace, aşa se simbolizează cel mai smerit animal, aşa a ajuns omul în decadenţa aceasta promiscuă, mârşavă de care le e ruşine şi animalelor, dacă ar avea grai să grăiască.

Din acest motiv, Domnul Hristos încalecă acel mânz, arătându-Se că nu Se ruşinează de popoarele care orbecăiau în întuneric şi vine la ele. Dar pe unde ? Pe slăvita poartă a răsăritului din fastuoasa cetate a Ierusalimului. Nu vine râzând, nu Se cucereşte de osanalele acestui popor; ca Dumnezeu ştia că peste câteva zile aceste urale se vor întoarce în reversul lor: Ia-L, ia-L, răstigneşte-L (Ioan 19, 15). Din acest motiv, Domnul merge smerit, merge îngândurat, merge trist, nu zâmbea băsescic sau obamic sau mai ştiu eu cum, care umblă după galoane. Glasul Lui, exprimarea Lui era de tristeţe, că ştie ce-L va aştepta: moartea, cum nimeni din lume nu a mai putut-o suferi decât Domnul Hristos. Această poartă ţin să menţionez că a rămas încuiată până în zilele când va veni Domnul spre judecată. Au încercat mulţi isteţi ai istoriei s-o deschidă; unul dintre ei, Iulian Paravatul, care creştin fiind când a luat sceptrul imperial, s-a lepădat de credinţă şi a căutat să ajute pe evrei să-şi reconstruiască Ierusalimul şi templul. Dar au fost minuni dumnezeieşti, că a ieşit foc din locurile acelea şi au ars pe ostaşii care lucrau să rezidească templul. Poarta a rămas închisă, sigilată de Dumnezeu şi nimeni nu a putut s-o descuie. Numai Cel ce a intrat pe ea, Aceluia Îi rămâne să o deschidă. Dacă a venit prima dată astăzi, la intrarea în Ierusalim, spre moarte, şi a venit blând şi îngândurat, tot pe aceeaşi poartă va intra în Valea lui Iosafat, de acum ca un Judecător spre judecarea fiecărui om dându-i, cum spune Apostolul Pavel, fiecăruia după cum a lucrat, ori bine, ori rău.

Iubiţi credincioşi, închipuiţi-vă şi frăţiile voastre până unde poate să ajungă mintea unui om în diabolicul său. Au văzut minunea cu ochii lor, pe Lazăr înviat, căutau să-l omoare deja. Ca drept dovadă, Lazăr, simţind primejdia morţii, a fugit la sfatul Domnului din Ierusalim. Apoi, mai târziu, el a ajuns în Cipru episcop şi L-a propovăduit pe Domnul până la sfârşitul său mucenicesc, tot din mâna acelora murind. Oare să vezi un om înviat pe care tu l-ai gustat, cu alte cuvinte, mintal că este mort, că puţea, şi apoi să cauţi să-l omori, fără numai că împărtăşeşti răutatea satanei.

Iubiţi credincioşi, acest praznic împărătesc îl serbăm astăzi. Nu vă lăsaţi seduşi de ceea ce vedeţi mai ales în săptămâna aceasta pozat pe ecrane sau în altă mass-media. Absolut toate curg precum un izvor, îşi are originea lui şi de acolo dezvoltându-se ajunge poate şi fluviu. Aşa şi aici toate au un singur izvor. Se lansează fel de fel de filme, filmuleţe, dezbateri cu tentă la persoana lui Hristos. Oameni care-l îndrituiesc pe Proorocul David – nebuni care se luptă cu Hristos. Aceia pierd numai, care nu mai au nimic comun cu Dumnezeu. Zac în promiscuitatea vieţii de astăzi care este special făcută să dezvolte animalul din om şi să-i distragă atenţia de la cele frumoase, mântuitoare. Probabil că vor să facă din cei care mai anii trecuţi strigau: Osana, să-i întoarcă pe oameni ca într-o gloată şi să strige: Ia-L, ia-L, răstigneşte-L. Să nu faceţi acest lucru, să nu vă asociaţi acestor oameni labili, care într-un fel îţi grăieşte şi alt fel gândeşte, sau cum spunea Proorocul David, cu limba binecuvântau şi cu inima blestemau (Psalmi 61, 4). Fiţi oameni cuminţi şi oameni categorici în ceea ce gândiţi. Dacă aţi umplut biserica astăzi, aş vrea ca să plecaţi bogaţi în minţile şi în fiinţele frăţiilor voastre de ceea ce aţi cugetat când aţi venit la biserică. Câteva ceasuri care le închinaţi dintr-o întreagă săptămână lui Dumnezeu. Fiţi demni, că vorbiţi cu Împăratul slavei. Vorbiţi cu Acesta ce are puterea de a mântui, cu Acesta care a venit atâta de blând, cu Acesta care preţuindu-ne, iubindu-ne, a murit pentru noi. Şi cât de laşi suntem noi, nu putem să ne lăsăm pentru cinstea Acestuia, pe care-L povestim astăzi, să lăsăm cărnurile, distracţiile, măcar pentru săptămâna Sfintelor Patimi.

Rogu-vă, în numele lui Dumnezeu, gândiţi măcar un pic, într-o mică haltă a vieţii, că vedem cât de scurtă e viaţa, şi cele duhovniceşti un pic. Gândiţi-vă, iubiţi credincioşi, dacă aţi trăit lipsiţi de Dumnezeu, să vedem cum vreţi să-mi spuneţi mie, nu mă interesează, dar măcar să staţi un pic şi să vă gândiţi cât adevăr este, că oameni trecători suntem. Mergem într-un necunoscut de care s-au cutremurat împăraţii. Când a murit Mitterrand parcă, marele mason al Franţei – a fost un despot, a fost un mare bărbat al istoriei, a lăsat dâră de sânge, e problema lui. Nu credea în Dumnezeu. Dar când era în ultimele clipe ale vieţii, a venit o asistentă la căpătâi şi l-a întrebat: Maestre – că aşa îşi zic – nu ţi-e frică de moarte ? Mă cam cutremur de ceea ce este după. Era târziu. De ce să ajungem în acel zbucium atunci ? Vedeţi cât de blând intră Domnul ! Haideţi şi noi un pic să ne împăcăm puţin, puţin cu Cel ce a murit pentru noi. Măcar din curiozitate, şi veţi vedea că se împlineşte în fiinţa fiecăruia ceea ce a spus Domnul: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Psalmi 33, 8). Căruia I se cuvine slava şi cinstea în veci. Amin.