Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XII-a
8 septembrie 1996

 

Precum Adam fără de femeie a născut femeie, aşa şi Fecioara fără de bărbat naşte bărbat. Adam, din coasta lui născând-o pe femeie, rămâne neschimbat, nestricat, fără lipsă, Fecioara, născând bărbat, rămâne fecioară, deci nestricată. Fiindcă s-a nimerit, prin darul lui Dumnezeu, ca astăzi să serbăm şi praznicul împărătesc al naşterii Maicii lui Dumnezeu, şi în drumul nostru spre cunoaşterea omului, a epopeii omului, vom căuta să le unim pe amândouă şi să vedem de ce Dumnezeu a mijlocit în felul acesta aceste taine dumnezeieşti.

Am văzut cum Dumnezeu în bunătatea Sa l-a aşezat pe Adam în Edem. Acolo i-a dat Edemul, şi cu raiul totodată, i l-a dat cu lege: Te desfătezi din toţi pomii raiului, numai din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mănânci (potrivit Facerea 2, 16-17). Deci în mijlocul raiului, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, Dumnezeu a sădit doi pomi: pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Pomul vieţii simboliza nemurirea, eternitatea, iar pomul cunoştinţei binelui şi a răului simboliza închiderea, ca într-o cutie, adunarea a tot ce putea să creeze din mintea sa iscusită diavolul, care cândva a fost înger şi prin voinţa lui a căzut din strălucirea îngerească. Aşa să ne închipuim, într-o înţelegere după înţelegerea noastră, ce însemna pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Să ne închipuim ca într-o casetă închise toate relele pământului. Şi foarte frumos a gândit lumea păgână, independentă de Sfânta Scriptură, acest lucru – pomul cunoştinţei binelui şi a răului –, că în mitologia greacă s-a numit Cutia Pandorei, în care erau închise toate relele pământului. Şi iată că aici Dumnezeu a închis moartea, trecătorul, putreziciunea, diavolul în lucrarea sa murdară faţă de om, pizmuindu-l pentru cinstea şi slava lui.

Diavolul, care este stăpânul întunericului, nu poate privi niciodată la strălucirea soarelui, precum un ochi bolnav nu poate să vadă lumina soarelui, că-l doboară pricinuindu-i durere, aşa satana nu putea privi la haina de lumină în care erau îmbrăcaţi Adam şi Eva. Diavolul pizmuindu-l atât pe Adam, cât şi pe Eva, nu ştia cum să-i despoaie de această cinste, de această haină de lumină. Şi pentru aceasta, mult timp s-a gândit în şiretlicurile lui cum să pătrundă până acolo, până la această slavă, că era ca un foc pentru el, nu se putea apropia de Adam. Pentru aceasta, el intră în şarpe şi prin gura şarpelui grăieşte Evei, care o simţea că este slabă în gândirea ei. Aproape am putea să spunem, cu ochii închişi îi grăieşte să mănânce din fructul oprit, adică el bineştiind că făcând acest lucru Îl supără pe Dumnezeu, călcând porunca lui Dumnezeu. Şi să fiu mai pe înţeles, atunci când o fecioară nu ascultă de părinţii săi şi-şi strică fecioria, şi-a pierdut pentru totdeauna acea cinste şi în zadar mai plânge fapta comisă. Închipuiţi-vă acest lucru întins, extrapolat la limitele dumnezeieşti în care l-a pus Dumnezeu pe om, cât regret şi câtă pierdere avea să fie în inimile celor doi care au căzut !

 

PC. Predici 50 1

Şarpele ispitind-o pe Eva
Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Iar pentru acei care caută să se erijeze, să se disculpe în faptele lor murdare prin a-i prihăni pe Adam şi pe Eva, că datorită lor noi am ajuns în această robie a Ierihonului în care trăim, am putea să le grăim că la fiecare din noi ne găsim în mintea noastră un Adam şi o Evă. Fiecăruia dintre noi, în mintea noastră, ni s-a pus lege şi această lege îngrădeşte ceea ce avem înnobilat în noi, chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Că nu este om să se nască pe lume nepecetluit de dumnezeire, nepecetluit prin acea feciorie, pe care nepăzind-o vedem cum avem atâta schimbare în sufletul şi în trupul nostru. Sau cum spunea Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la acest lucru atât de sensibil în care subzistăm noi, oamenii: Cei ce vor, să facă ca mine, iar cei ce nu pot, căsătorească-se, dar unii ca aceştia necaz în trupul lor vor avea (potrivit I Corinteni 7, 8-9 şi 28). Şi dacă aş apela la mintea fiecăruia dintre dvs., la conştiinţa fiecăruia dintre dvs. care aţi parcurs viaţa aceasta a lumii, nu ştiu câţi dintre dvs. v-aţi mai întoarce, dacă acele ceasului vieţii s-ar mai întoarce o dată, să fiţi în mintea care o aveţi după ce aţi parcurs drumul acesta murdar, nu ştiu câţi nu aţi întoarce cursul vieţii.

Iată pomul cunoştinţei binelui şi a răului, că la Adam şi la Eva primul lucru care s-a cunoscut, ca semn al călcării poruncii lui Dumnezeu, a fost că s-au văzut goi şi a apărut ruşinea. Diavolul în felul acesta biruieşte pe cei doi îmbrăcaţi în cea mai frumoasă slavă posibilă, haină ruptă din dumnezeire, cu alte cuvinte, haină de lumină. Şi iată gustarea din fructul oprit. Acest lucru – pe care-l face atât Adam, cât şi Eva, îndemnaţi unii de alţii, Eva de către şarpe, iar şarpele fiind de fapt diavolul travestit în şarpe – nu a făcut decât să deschidă această cutie a Pandorei din mitologia greacă, păgână. Că făcând acest lucru, toate relele lumii au curs peste oameni. Mărturiseşte un proverb bătrânesc că necazul l-a făcut Dumnezeu, de fapt, a curs din faptele omului şi din lucrarea diavolească şi l-a aruncat pe un copac şi copacul s-a uscat. L-a aruncat pe un dobitoc şi dobitocul a murit. Şi l-a aruncat pe un om şi omul s-a încovoiat sub povara necazului, dar i-a rămas un singur lucru: speranţa – ceea ce mărturiseşte şi idolatria, că din acea cutie a Pandorei, un singur lucru a rămas: speranţa omului. Şi aţi văzut dvs. că în toate necazurile care curg ca nişte valuri peste pietre, peste sufletele noastre, ne rămâne un singur lucru din zdrobirea acelui necaz: speranţa că dacă nu azi, mâine vei ieşi din el şi te vei renaşte ca o pasăre Phoenix.

Dragilor credincioşi, în acest necaz cade atât Adam, cât şi Eva. Că ce mărturiseşte Sfânta Scriptură ? În acelaşi sfat, vorbind dumnezeirea: Iată-l pe Adam că a mâncat din pomul oprit şi s-a făcut ca unul din noi (Facerea 3, 22), adică precum un dumnezeu. Foarte frumos Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte acest cuvânt, că s-a făcut ca unul din noi. Oare minte Scriptura că Adam mâncând din pomul oprit s-a făcut ca un dumnezeu, de îndată ce el a fost despuiat de haina de lumină ? Oare haina în care se îmbrăcase, acele frunze de smochin, mai era a dumnezeirii ? Ci nu ! Aici, dumnezeirea vorbeşte ironic despre Adam şi Eva, adică referindu-se la sfatul care l-a ascultat dat de către şarpe. L-a schimbat pe Dumnezeu – din sfatul dumnezeiesc, ca să nu mănânce din pomul oprit – în chipul şarpelui, adică a schimbat slava dumnezeirii în slava şarpelui. Că evident călcând o poruncă a cuiva şi ascultând-o pe a altuia, contradictorie faţă de cea a primului, îl declasezi pe acela – primul, indiferent de ce cinste este el.

Aşa s-a întâmplat şi cu cei doi protopărinţi din care descinde toată lumea. L-au schimbat pe Dumnezeu din sfatul Său dumnezeiesc cu chipul animalului, adică al şarpelui, ascultând sfatul şarpelui, poftind după sfatul diavolului ca să fie ca un dumnezeu. Şi vedem de multe ori în viaţa noastră că atunci când nu asculţi de un sfat, atunci când greşeşti şi culegi roadele, acea aguridă de care spune Sfânta Scriptură, atunci îţi dai seama şi te deştepţi de greşeala care ai făcut-o. Dar este tardivă uneori căinţa. Că sunt greşeli care se pot îndrepta în viaţă, sunt greşeli unde unde ai tăiat, nu mai poţi ca să mai îndrepţi niciodată, şi în special la cei care intră în cursul vieţii de mariaj, unindu-se unul cu altul. Fiindcă a curs cuvântul şi peste acest lucru, aş atenţiona pe fiecare dintre tineri care vor să-şi croiască o viaţă în doi, să cântărească bine, cum spune un proverb, de zece ori să măsori şi să tai o dată, că acest lucru nu este un măr din care muşti şi-l arunci, ci pentru toată viaţa ţi se marchează viitorul tău şi aici poate să subziste, ca într-un cap de pod, de la acestea efemere veşnicia. Fiţi foarte atenţi, şi fetelor şi băieţilor, cum vă comportaţi, în ce sămânţă vă purtaţi sufletele voastre, ca nu cumva greşind să te căieşti toată viaţa, fiindcă nu ai ascultat ca Adam şi ca Eva în Edem de porunca părintelui tău, care este substituitorul lui Dumnezeu pe pământ.

Deci, iată aceştia doi greşind, evident că imediat au fost despuiaţi de lumină şi, după cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, au fost îmbrăcaţi în haină de piele. Această haină de piele se tâlcuieşte – nu să ne gândim că erau fără pielea pe care o avem noi, în trupul nostru – ci se tâlcuieşte murirea. Că mâncând din fructul oprit în care era strânsă putreziciunea şi toate relele care le putea naşte diavolul prin iscodirile minţii sale, a intrat în om putreziciunea, murirea, efemerul. Şi pentru aceasta Dumnezeu imediat îl scoate pe Adam şi pe Eva din Edem, zicând nu cumva să mănânce din pomul vieţii şi în felul acesta răutatea rămânea nemuritoare (potrivit Facerea 3, 22). Şi ca să înţelegem mai bine pomul vieţii, să plecăm de aici acolo. Şi vedeţi că noi sub povara necazului, în virtutea trecerii timpului, a certitudinii că mâine vom scăpa de necaz, ne ridicăm din nou cu aceeaşi frunte senină pentru ziua de mâine şi trece necazul. Dar ce-ar însemna ca acest necaz care ne vine în paşii vieţii noastre să nu mai moară ? Ce-ar fi însemnat ca moartea să nu mai moară ? Ce-ar fi însemnat ca un om cu chip de fiară în interiorul lui să nu mai moară ? Şi istoria este semănată cu nişte blestemaţi de oameni de genul acesta care călcau peste cadavre. Ce-ar fi însemnat ca pentru aceştia timpul să nu curgă şi să rămână veşnic ?

Iată pentru ce Dumnezeu imediat îl scoate pe Adam şi pe Eva, ca nu cumva să mănânce din fructul pomului vieţii şi moartea să nu mai moară, adică necazul să nu mai treacă. Şi spune Sfânta Scriptură că la poarta raiului a pus Dumnezeu paznic un heruvim cu sabie învârtitoare. Nişte cuvinte care în faza de suprafaţă nu au nici un sens parcă, o sabie învârtitoare. Dar ce simbolizează acest lucru ? Că adică Edemul a fost închis, într-o continuă mişcare şi trezvie era atât sabia, cât şi heruvimii. Nu se putea ca Adam să se furişeze nicicum înapoi de unde a fost izgonit. Aruncat în acest Ierihon, că amintiţi-vă când spune Mântuitorul evreilor: Un om se cobora din Ierusalim în Ierihon (Luca 10, 30). Iată-l, acest om nu este altul decât Adam cu Eva şi prin el toată genealogia sa, scoşi din Ierusalim, adică din pacea sfântă, din rai, în Ierihon, în viaţa aceasta pământească, culegând spini şi pălămidă, născând femeia în dureri de moarte. Şi dacă am face un total din viaţa noastră, cât timp este în bine, râzi, te bucuri, şi cât timp te întristezi şi plângi în sufletul tău, sfâşiat fiind de povara necazului.

 

PC. Predici 50 2

Izgonirea din Rai
Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Dragilor credincioşi, iată cum se îndrituieşte cuvântul Sfintei Scripturi. Avem toată certitudinea că suntem în viaţa aceasta efemeră într-un adevărat Ierihon, şi mai ales în veacul acesta, şi mai clar în graniţele ţării noastre care a căzut într-o robie, o adevărată robie, multe lacrimi curg cum nu a mai curs niciodată pe feţele românilor. Ce să mai zicem în continuare, unde curge pretutindeni în acest veac murdar al curviei, numai lacrimă şi durere şi suspin, indiferent de vârstă sau de sex. Iată mâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Adam şi Eva mâncând din acest fruct s-au împărtăşit de putreziciune. Şi Dumnezeu care este atât de bun, ca un tată şi ca o mamă binevoitoare pentru fiii săi, care chiar dacă au greşit faţă de ei sau faţă de cer tot plânge după ei, iată Dumnezeu le croieşte şi mântuirea. Prima dată le-a întins mâna spre a-şi mărturisi păcatul: Adame, nu cumva ai mâncat din pomul oprit ? Nu eu, Doamne, ci femeia care mi-ai dat-o (potrivit Facerea 3, 11-12). Şi-a semnat cu propriul său cuvânt sentinţa de moarte. La Eva: De ce ai mâncat din pomul oprit ? Nu eu, şarpele m-a îndemnat (potrivit Facerea 3, 13).

Iată că nemărturisindu-şi păcatul, Dumnezeu îi blestemă în felul acesta: Pentru faptul că tu ai mâncat din pomul oprit, în sudoarea frunţii tale îţi vei câştiga existenţa ta, blestemat să fie pământul pe care-l vei lucra. Spini şi ciulini vor răsări în calea vieţii tale (potrivit Facerea 3, 17-19). Pentru Eva, blestemul curge în felul acesta: Fiindcă nu ai ascultat de porunca lui Dumnezeu, în dureri de moarte vei naşte fii, iar întoarcerea ta va fi la bărbatul tău (Facerea 3, 16). Iar şarpelui nu-l mai chestionează, zicându-i de ce i-ai îndemnat ? ci-l blestemă direct: În tot restul vieţii tale, pe pântecele tău te vei târâi şi pământ vei mânca (Facerea 3, 14). Un blestem care-l vedem concretizat în viaţa noastră. Că aţi văzut durerile facerii, durerile naşterii sunt dureri limitrofe durerilor morţii. Mărturiseşte ştiinţa de astăzi că atunci când femeia se pregăteşte să nască, Dumnezeu i-a dat totuşi o uşurare, că într-un oarecare chip dumnezeiesc, aproape negăsit de ştiinţa de astăzi, organismul emană înainte de naştere un fel de morfină, un fel de anestezic care local anesteziază trupul, că altfel blestemul rămâne blestem. Iar femeia care moare în timpul naşterii, aceea dacă este creştină şi împărtăşită, se poate considera ca un mucenic, că se împărtăşeşte direct de blestemul lui Dumnezeu, şi dacă rabdă cu demnitate atunci mucenic rămâne. Iar pentru Adam vedem – noi înşine fiind ca nişte Adami – că într-adevăr în sudoarea frunţii îţi câştigi existenţa vieţii tale.

Iată că blestemul acesta nu este căzut aiurea, ci acesta este dat de Dumnezeu cu o mare tâlcuire. Că dacă fiind în slavă şi în cinste ai pierdut şi ai ales Ierihonul, de acum recâştigă-ţi tu, Adame şi Eva, raiul pe care l-ai pierdut. Dumnezeu, după cum mărturisesc dogmatiştii lumii, i-a făcut o mare revelaţie lui Adam atunci când a fost adormit şi în acel somn adânc i-a luat coasta şi a făcut-o pe Eva. I-a făcut revelaţia Sfintei Treimi, i-a făcut revelaţia întrupării lui Iisus Hristos, dar nu i-a făcut revelaţia căderii sale, ci l-a lăsat pe Adam în voinţa sa liberă să discearnă păcatul, că dacă nu cădea la sfatul şarpelui în această călcare de poruncă, Adam avea să se urce în cea mai înaltă slavă cu propriile sale puteri. Şi iarăşi repet, să fiu mai pe înţeles. Într-un fel, dragilor credincioşi, îţi este copilul care este înfiat şi în alt fel îţi este copilul care-i din sângiurile tale şi pentru el i-ai suportat toate mofturile lui şi l-ai crescut cu greutate. Într-un fel îţi este palatul care ţi l-ai construit cu mânuţele tale şi în alt fel este să intri în porfiră şi vizon. În chipul acesta să ne închipuim de ce Dumnezeu l-a lăsat pe Adam, precum şi pe înger, ca să-şi aducă şi el aportul la slava sa.

Dragilor credincioşi, aşa să înţelegem pe Adam şi pe Eva acolo în Edem, şi apoi în Ierihon. Că nu datorită lor suntem noi în această robie, ci Dumnezeu ne-a făcut cea mai mare cinste. Că născuţi fiind în robie prin chipul în care ne naştem fiecare din noi, dacă ascultăm de porunca lui Dumnezeu, care este aceeaşi poruncă ca în Edem – nu mânca din fructul oprit – te ridici la marea slavă a dumnezeirii, te îmbraci din nou într-o haină de slavă mai ceva strălucitoare decât a avut-o Adam în Edem. Şi vedeţi dvs. cum îi croieşte Dumnezeu omului mântuirea. Am spus că i-a făcut lui Adam revelaţia întrupării lui Iisus Hristos. Această întrupare a lui Iisus Hristos nu era altceva decât un fel de logodire, de unire pentru eternitate, pentru veşnicie a omului cu Dumnezeu, a celei mai strălucite şi frumoase lucrări – chipul şi asemănarea lui Dumnezeu care era în om, materia adusă din ‘a nu fi’ în ‘a fi’, adică această carne însufleţită, acest lut însufleţit să se logodească cu dumnezeirea pentru nemurire. Că Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu din veac şi Dumnezeu, nu S-a întrupat în alt chip al zidirilor lui Dumnezeu: într-o floare, într-un soare, într-o stea, sau în altceva, într-o pasăre, în ce este gingaş. Ci S-a întrupat, a ales chipul cel mai slăvit, al omului, şi Şi-a luat chip de om. Şi acest lucru îl face Dumnezeu pentru a-l ajuta pe omul căzut din Edem, să-l scoată din aceste chingi ale morţii, din această cuşcă, din această temniţă.

Iată cât de frumos înţeleptul Solomon mărturiseşte de venirea Maicii lui Dumnezeu, cea care avea să unească cerul cu pământul: Cine este aceasta care este ca zorile, vestind soarele ? Cine este aceasta care are luna sub picioare, e îmbrăcată în haină de lumină şi are coroană din douăsprezece stele ? (Cântarea Cântărilor lui Solomon 6, 9) Deci, cu sute de ani de zile o prevesteşte pe cea care avea să-L nască pe Hristos. Că Eva, în momentul mâncării din fructul oprit, a căzut din cinstea sa. Toată cinstea şi-a terfelit-o, iar ea trebuia repusă în acea cinste. Pentru Adam trebuia să se nască un nou Adam, iar pentru Eva să fie o nouă Evă. Dar atât Adam, cât şi Eva cei noi trebuiau să îndrituiască nişte condiţii. Dacă Adam a fost făcut de mâna lui Dumnezeu, trebuia ca să fie un alt om, dar un om îndumnezeit, iar acesta trebuia să vină pe pământ îmbrăcând trupul său din carne. Şi pentru aceasta, aşa cum Eva a fost croită din Adam, aşa noua Evă trebuia să-l croiască pe noul Adam.

Deci, dacă din coasta lui Adam fără femeie se naşte femeie prin darul lui Dumnezeu, aşa din femeie trebuie fără de bărbat să se nască bărbat, şi în felul acesta se aduceau la aceeaşi cinste şi bărbatul şi femeia. Maica lui Dumnezeu care trebuia să vină trebuia să o ridice pe Eva în cinstea din care a căzut, prin naşterea ei fără de bărbat, iar noul Adam, Iisus Hristos, prin moartea Sa pe cruce, trebuia să ia trupul păcatului şi prin moarte ştergea păcatul strămoşesc. Pentru aceasta şi Sfântul Apostol Pavel spune că a venit Dumnezeu din cer şi S-a făcut păcat ca să cadă sub blestem şi în felul acesta a măturat tot blestemul sub care căzuse Adam. Nici un chip sub soare din tot universul nu putea să-l scoată pe Adam şi pe Eva din această cădere. Şi aţi observat cei ce bineînţeles sunteţi interesaţi şi vă place cuvântul lui Dumnezeu, în care subzistă şi frumuseţea noastră şi mântuirea noastră, aţi văzut că la Buna Vestire, când Maica lui Dumnezeu zice îngerului: Să-mi fie mie după cuvântul Tău, Stăpâne (Luca 1, 38), se curăţă de păcatul strămoşesc şi în momentul acela vine sămânţa dumnezeirii pe o rază de lumină şi Se sălăşluieşte în pântecele Maicii lui Dumnezeu.

Aici vă atenţionez, cei care poate nu puteţi urca la această înţelepciune dogmatică, să nu vă coborâţi să vă murdăriţi mintea în cele sexuale, în cele trupeşti. Sămânţa dumnezeirii vine în chip necugetat şi neperceptibil de către diavol, care ştia că trebuie să Se întrupeze Hristos. Vine şi Se aşează în pântecele Maicii Domnului, aşa cum sămânţa bărbătească se fixează în pântecele femeii. Şi iată că acum această sămânţă dumnezeiască, încetul cu încetul, timp de 9 luni de zile în chip firesc, trebuia să Se acopere cu carne. Trebuia ca sămânţa dumnezeirii să ia haina omului, a noului Adam şi dumnezeirea să fie ascunsă sub acest chip limitat, adică scris împrejur – omul care are nişte limite în spaţiu şi în timp, ca diavolul, care părea stăpân al pământului inclusiv bineînţeles peste om, să muşte din această momeală. Că aşa cum diavolul am văzut că l-a înşelat pe om, nu cu adevărat, ci l-a înşelat – aşa l-a căzut, Dumnezeu ţinând atât de mult la noi şi iubindu-ne atât de mult pe noi ne spală greşeala noastră numai cu preţ de sânge.

Închipuiţi-vă dvs. cât de abisală era greşeala acestor doi protopărinţi ai noştri. Nu se putea spăla oricum, decât cu jertfă pe cruce, jertfă de sânge, moarte. Dar ca să poată să se săvârşească aceste lucruri, să se nască noul Adam, trebuia acea femeie care să-l nască, trebuia acel pântece curat, dar acel pântece curat să-l înţelegem prin fapte, că un om este curat în interiorul lui faptic, prin cuvântul care-l vorbeşte, prin starea lui cu semenii săi. Nu este frumos ca un chip, că vedem oameni care au o faţă angelică, sunt frumoşi ca un înger, dar în interiorul lor sunt ca nişte diavoli de murdari şi de urâţi în fapte. Deci, acea femeie trebuia căutată în lume, din a cărei sângiuri să Se îmbrace sămânţa dumnezeirii. Şi pentru aceasta, cu mii de ani înainte, Dumnezeu pregăteşte poporul mesianic, căruia i s-au făcut toate revelaţiile. Era la timpul acela poporul mesianic îngrădit de legea lui Dumnezeu şi restul lumii care călătorea în păgânism, în diavol, în faptele diavoleşti. Şi din acest popor mesianic trebuia să se nască această femeie din care să Se nască Hristos.

Şi iată, de acum să intrăm în mijlocul poporului iudeu şi să ajungem acum două mii şi ceva de ani, când din doi părinţi ajunşi la bătrâneţe, Ioachim şi Ana, avea să se nască cea mult aşteptată, sau cum au proorocit-o sfinţii prooroci fiecare în chipul său. Cine este aceasta ca zorile ? Aşa cum zorile dimineaţa vestesc răsăritul soarelui, că aţi văzut pe cer senin cum se roşeşte cerul şi din ce în ce este mai alburiu, până când răsare în strălucirea şi în frumuseţea şi în bineţea sa soarele. Aşa Maica Domnului era ca o auroră la orizont care-L vestea pe Cel care trebuia să Se nască, pe Soarele Dreptăţii. Mult a gemut omenirea sub povara necazului şi a morţii. Păgânismul, care era excentric creştinismului şi se închina la zeităţi, au întrezărit fiecare dintre păgâni că va veni Cineva care să scoată omenirea din acest necaz, din acest Ierihon. Până şi preoţii idolatri simţeau că trebuie să vină timpul să se împlinească ceea ce a promis Dumnezeul cel atotputernic. Să vină Izbăvitorul, să vină noul Adam, să vină mâna caldă părintească, să se întoarcă cu milostivire să ne întindă mâna nouă să ne scoată din mocirla păcatului şi a morţii.

Şi aşa se face că în timpurile acelea, doi bătrâni, cu trupul lor mort – cred că înţelegeţi ceea ce vreau să spun, că nu mai puteau să procreeze – morţi în a procrea la bătrâneţe, dar încărunţiţi în fapte bune, tânjeau zi şi noapte pentru faptul că nu aveau copii. Iar în poporul iudeu, cel ce nu avea copii era un om de necinste. Închipuiţi-vă câtă tristeţe era pe aceşti doi bătrâni, Ioachim şi Ana. Şi atât s-au rugat la Dumnezeu până când, în ceasul bătrâneţii lor şi a cărunteţii lor, în tristeţe că nu au copii, au promis lui Dumnezeu: Doamne, dacă trupurile noastre sunt moarte pentru a procrea, dacă totuşi ne vei da un suflet, un copil, Ţi-l vom afierosi Ţie. Şi aşa se face că iată îngerul lui Dumnezeu le vesteşte că vor naşte fiu. Trupurile lor învie pentru un moment şi iat-o pe Ana îngrecată fiind cu cea care avea să se nască. Şi când s-a născut, ei nu ştiau că sunt tocmai promotorii a ceea ce avea să se împlinească, a proorociilor. Ei, în mintea lor şi în credinţa lor şi în dragostea de Dumnezeu, atâta cereau: să li se dea un copil, să-l iubească că este sămânţă din ei şi în al doilea rând să li se ia ocara. Lucru care se şi împlineşte.

Că iată peste 9 luni se naşte ceea ce avea să fie Maica lui Dumnezeu şi Maica oamenilor, Împărăteasa cerului şi a pământului, cea caldă, blândă, al cărui cuvânt blajin şterge toate lacrimile obrajilor, care pune ca un plasture, ca o alifie mângâietoare pe orice rană acea blândeţe, acea dulceaţă, ştergându-ne când o chemăm bineînţeles în ajutor orice necaz, de care tot iadul, toţi diavolii se cutremură că le-a dat planul peste cap. Ei ştiau spurcaţii că va veni o fecioară din care avea să Se nască Hristos. Şi pentru aceasta târâise lumea în toate relele pământului – cele trupeşti vorbesc. Pe cât posibil, toate fecioarele să fie stricate, că ştia că în momentul când şi-a stricat fecioria aceea nu mai poate să-L întrupeze pe Hristos. Iată această fecioară născută în casa a doi iudei, Ioachim şi Ana, cerută de aceşti doi bătrâni zdrobiţi la suflet că n-au copii şi Dumnezeu văzându-le credinţa şi faptele lor bune, văzând geamătul lumii sub povara necazului, Se milostiveşte şi în felul acesta îi este începutul mântuirii omului. Prin naşterea Maicii lui Dumnezeu, iată că apare la orizont acea auroră care vestea răsăritul soarelui, al Soarelui Hristos. Şi această auroră, cu alte cuvinte, a stat timp de 14 ani de zile până când Maica lui Dumnezeu L-a întrupat pe Hristos. Din sângiurile ei omeneşti a dat dumnezeirii trup şi S-a născut în felul acesta Acel care avea să facă logodirea cerului cu pământul.

Şi cum ? Era Dumnezeu din veac, din Tată fără mamă, şi aici om pus sub vreme, din mamă fără de tată. Veşnicia Lui, a dumnezeirii, şi strălucirea Lui, prin patima de pe cruce avea să o împrumute omului care era despuiat şi avea frunzele acelea de smochin. Acea veşnicie i-o împrumută omului, dar nu tuturor oamenilor cum este în ecumenismul de astăzi. Numai celor care cred cu adevărat în Iisus Hristos că este Fiul lui Dumnezeu. Că mântuirea este a Celuia ce a murit pe cruce, nu a hristoşilor mutilaţi prin patimile oamenilor: nu a lui Buddha, nu a lui Confucius, nu a lui Mahomed, nu a altor zei în care crede omenirea la ora actuală. Nici în Iehova al iudeilor, că iudeii au rămas crezând în Iehova, adică în Dumnezeu doar, dar în Iisus Hristos nu cred. Ştiu că trebuia să vină Mesia şi, dacă l-au omorât pe adevăratul Mesia, îl aşteaptă pe al doilea Mesia care de fapt trebuie să le facă mofturile lor. Că l-au căutat pe Mesia în bani, în titluri şi în a stăpâni toate popoarele lumii să le fie robi, ceea ce vedem la ora actuală.

Iată omul în ce-a căzut şi iată cât de greu se răscumpără. O simplă mâncare din pomul oprit. Să nu o înţelegem într-o minte simplă doar o mâncare dintr-un fruct, ci închipuiţi-vă câte modificări se fac în trupul unui om când îşi strică fecioria. Închipuiţi-vă că cine ştie, aprinzi un chibrit şi în aceea poate subzista moartea ta şi moartea pentru o eternitate. Oare ce-ar fi însemnat ca Dumnezeu în Edem să pună din loc în loc: Atenţie, nu pune mâna sau nu mânca ! Vedeţi cât de bun a fost Dumnezeu cu omul, toate relele unde putea să-l atingă diavolul pe om, pizmuindu-l pentru slava sa, le-a strâns într-o cutiuţă mică, numind aceea fructul oprit. Şi aţi văzut dvs. că noi, la rândul nostru, aşa cum suntem închegaţi de Dumnezeu din nimic, din aproape în aproape, bucăţică cu bucăţică, în acel Edem, în pântecele mamei timp de 9 luni, şi apoi luăm viaţă. Iată suntem puşi sub lege şi iată că în momentul când ai mâncat din fructul oprit, câte rele îţi curg pe capul tău, câţi spini şi pălămidă îţi înţeapă paşii vieţii tale şi cât de grea îţi este răscumpărarea !

Apelez de multe ori la conştiinţa dvs., aţi văzut când cineva drag îţi cade într-o pacoste, cât de greu îl răscumperi, eşti în stare să te şi jertfeşti ca să-ţi răscumperi fiinţa iubită. Dar lui Dumnezeu cât de greu I-a fost, cât de greu I-a fost ca singurul Său Fiu să-L întrupeze din sângiurile Fecioarei. Şi gândiţi-vă că au curs mii de ani până când s-a găsit acea fecioară demnă de a-L întrupa pe Fiul lui Dumnezeu, dar demnă nu pentru că a fost croită spre aşa ceva, ci ea singură prin voinţa sa s-a făcut demnă. Aşa cum Adam şi Eva prin propria lor voinţă au greşit şi au căzut în acest Ierihon, aşa şi omul prin propria sa voinţă se ridică din nou la cinstea din care a căzut. Că aţi văzut, repet în cuvântul meu, toate care le facem, şi bune şi rele, trec prin filtrul minţii şi întotdeauna avem o muncă în conştiinţa noastră: să fac sau să nu fac ? Şi gândesc anticipat repercusiunile, dacă este faptă rea sau bună, care sunt, dacă săvârşesc acest lucru. Gândul nici nu doarme, nici nu se materializează ca efect decât atunci când noi săvârşim, pogorând tot arsenalul cu care suntem înzestraţi spre a materializa gândul. Deci rămâne aceea, cum spunea Sfântul Apostol Pavel, ‘a voi’. În noi rămâne doar dacă vreau să fac, fac; dacă nu vreau să fac, cu preţ de moarte, nu fac ceea ce tu îmi spui să fac sau te îndeamnă diavolul.

Aşa s-a sfinţit Maica lui Dumnezeu. Şi această croire a mântuirii oamenilor numai aşa se putea face. Acesta este singurul drum pe care omul putea să călătorească înapoi din cinstea din care a căzut. Şi ne vom pune întrebarea iarăşi: care au fost relele imediate ale faptei lui Adam ? Că scos din Edem şi pusă sabie învârtitoare la poarta Edemului, Adam în sudoarea frunţii începe să-şi câştige existenţa. Şi primul lucru care l-a simţit este foamea care-l dobora, dar cel mai mult îl dobora regretul a ceea ce a pierdut. Că aţi văzut dvs. când noi în viaţa noastră pierdem ceva de care te legi cu inima, cei care sunt iubitori de argint dacă au pierdut o sumă, sau cei care sunt spirituali au pierdut o fiinţă iubită, poate să te ducă până la a cădea în deznădăjduire. Iată că Adam a căzut în acest necaz groaznic. Că mărturisesc unii dogmatişti că timp de 100 de ani ar fi plâns atât Adam, cât şi Eva, pentru ceea ce au pierdut. Că era grea sentinţa lor, pierzând faţa lui Dumnezeu, cuvântul lui Dumnezeu şi desfătarea raiului. Iată regretul – cred că nu era mai mare Ierihon decât acesta – că a pierdut ceea ce, printr-o gustare din fructul oprit, a călcat porunca lui Dumnezeu.

Iată iubiţi credincioşi ce înseamnă a călca o lege a lui Dumnezeu. Şi evident că dacă în momentul mâncării fructului oprit şi-au văzut goliciunea şi a apărut ruşinea, iată că încep să li se nască fii. Şi primul fiu, cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, este Cain, iar după Cain li s-a dat de către Dumnezeu Avel. Ce rosteşte în momentul naşterii Eva ? Când îşi ia pruncul în braţe, primul prunc născut din protopărinţii noştri pe pământ, rosteşte acest cuvânt: Iată om dat mie de la Dumnezeu (Facerea 4, 1), prin darul lui Dumnezeu. Deci L-a pus pe Dumnezeu înainte, că prin voinţa dumnezeirii s-a închegat în pântecele ei, al Evei, viaţă, om, şi nu a omului. Că omul croieşte acest drum al noului om, care se va naşte din sângiurile lui, din plăcere.

Să mărturisim lucrurile de adevărat. Mai mulţi copii sunt nedoriţi veniţi pe lume. Primul sau al doilea îţi este dorit. Restul, ceilalţi sunt accidentali. Ce-ar însemna ca Dumnezeu să se preteze la mintea slabă şi pătimaşă a omului ? Iar acolo pruncul, închegându-se în pântecele mamei, creşte, iar mama, poate din regret că dacă ar face vreo prostie să ucidă din frică de Dumnezeu sau cine ştie ce motive, suportă 9 luni de zile şi dă viaţă. Iată cât dar v-a dat Dumnezeu frăţiilor voastre, că de asta se cheamă şi Eva viaţă: să procreezi, să naşti, să dai viaţă unui nou om. Şi tu ce faci, omule, cu darul care ţi l-a dat Dumnezeu ? Uită-te la cei care n-au copii câtă tristeţe au în sufletul lor că Dumnezeu nu le dă copii, şi ţie ţi-a dat Dumnezeu dar şi-i arunci.

Iat-o pe Eva, primul lucru care-l rosteşte cu mare demnitate şi căinţă, cu cinste de Dumnezeu. Căinţă pentru faptul că a călcat porunca lui Dumnezeu în Edem şi cinste pentru faptul că Dumnezeu i-a dat dar să nască, să procreeze: Iată om dat prin darul lui Dumnezeu mie. Şi i-a dat Dumnezeu pe Cain şi pe Avel. Şi vom vedea cine au fost aceştia doi şi totodată descoperirea în lume a tuturor necazurilor lumii. Că vedem că imediat apare moartea în lume şi nu moarte firească, ci moarte ucigaşă, omorându-se om pe om prin voinţa omului şi lucrarea diavolească.

Iubiţilor credincioşi, fiindcă Maica lui Dumnezeu, Împărăteasa cerului şi a pământului, astăzi se naşte, astăzi iată că se pune începutul mântuirii omului, vă solicit în conştiinţele dvs. să o iubiţi din tot sufletul şi din toată fiinţa dvs.. Aşa cum copiii întotdeauna în ceasul necazurilor lor se furişează imediat sub veşmintele mamei, se ţin de veşmintele mamei şi ţipă să nu se despartă de pieptul lor, aşa noi ca nişte copii trebuie să ne ţinem de Împărăteasa cerului şi a pământului, că este imposibil s-o chemi cu frică de Dumnezeu şi cu cinste şi să nu te ajute. Şi vedem lucruri materializate, frăţiile voastre, cei care aţi fost frustraţi prin tirania celor ce au pierit ca nişte câini de darul lui Dumnezeu, a Bisericii lui Dumnezeu, când a fost dărâmată. V-a auzit Maica lui Dumnezeu lacrimile şi iată că din acea sămânţă a răsărit această fiică a ei. Ce credeţi ? Că toate lacrimile şi suspinele nu au curs până la Maica lui Dumnezeu ? Dar iată cât de frumos ne-a mângâiat ! Şi nu numai că ne-a dat biserică, ne-a dat şi mânăstire, ne-a dat şi o biserică frumoasă, şi iată ce buchet frumos, se înmulţeşte de la o zi la alta.

Şi dacă suntem numerici, mulţi, aş vrea să fim şi frumoşi. Aş vrea ca să fim frumoşi ca îngerii în fapte. Şi spun şi sunt îndrituit în acest cuvânt, şi sunt bucuros că mare lucrare am avut în fiinţele dvs., câtă curăţire s-a adus în sufletele multora dintre dvs.. Prin darul Bisericii, majoritatea aţi luat cunoştinţă de mocirla vieţii în care aţi zăcut cândva, şi puneţi-vă conştiinţele dvs. în filmul de ieri al vieţii care aţi trecut şi în filmul de astăzi. Şi vedeţi cât de neechivalat este în taler, în balanţă chipul care l-ai avut ieri prin necunoştinţă de Dumnezeu şi zăcerea în păcat, şi care-l ai astăzi îndreptându-ţi viaţa prin a-L iubi pe Dumnezeu, prin a iubi pe Maica lui Dumnezeu, prin a fi un om sensibil duhovniceşte. Aici putem să găsim, numai în Dumnezeu şi în cugetare de Dumnezeu, tot ce este frumos în om. Aici suntem închegaţi noi să fim, în parfumul acesta şi în paleta aceasta de culori dumnezeieşti, în care ne găsim întotdeauna în sensibilitatea noastră. Să nu căutăm fructul oprit că este frumos şi gustos la mâncare, să căutăm cele sensibile în care ne găsim, iubiţilor credincioşi, că acelea sunt trecătoare, acestea sunt veşnice. Bunului Dumnezeu slavă şi cinste în veci. Amin.