Predica PS Flavian Ilfoveanul în Duminica Samarinencei 2011, Bucureşti

 

Deci au venit în Cetatea Samariei, care se cheamă Sihar, aproape de locul care a dat Iacov lui Iosif fiului său. Şi era acolo puţul lui Iacov. Iar Iisus, ostenit fiind de călătorie, şedea aşa la puţ; şi era ca la al şaselea ceas. A venit o muiere din Samaria să ia apă; zis-au ei Iisus: dă-mi să beau. Că ucenicii lui se duseseră în cetate să cumpere hrană. Deci a zis lui muierea samarineancă: cum tu, iudeu fiind, ceri de la mine să bei, muiere samarineancă fiind eu ? Că nu se amestecă iudeii cu samarinenii. Răspuns-au Iisus şi i-au zis ei: de ai fi ştiut darul lui Dumnezeu, şi cine este cel ce zice ţie: dă-mi să beau; tu ai fi cerut de la dânsul, şi ţi-ar fi dat ţie apă vie. Zis-a lui muierea: Doamne, nici ciutură ai, şi puţul este adânc; de unde dar ai apa cea vie ? Au doar tu mai mare eşti decât Iacov părintele nostru, care ne-a dat nouă puţul acesta, şi el însuşi dintr-însul a băut, şi fiii lui şi dobitoacele lui ? Răspuns-au Iisus şi i-au zis ei: tot cel ce va bea din apa aceasta, va înseta iarăşi; iar cel ce va bea din apa, care eu voiu da lui, nu va înseta în veac; ci apa, care eu voiu da lui, se va face întru dânsul izvor de apă săltătoare întru viaţă veşnică. Zis-a către dânsul muierea: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Zis-au ei Iisus: mergi şi cheamă pre bărbatul tău, şi vino aici. Răspuns-a muierea şi i-a zis lui: nu am bărbat. Zis-au ei Iisus: bine ai zis că nu ai bărbat; că cinci bărbaţi ai avut, şi acum pre care ai, nu-ţi este ţie bărbat; aceasta adevărat ai grăit.

Zis-a lui muierea: Doamne, văz că prooroc eşti tu. Părinţii noştri în muntele acesta s-au închinat; şi voi ziceţi, că în Ierusalim este locul unde se cade a se închina. Zis-au ei Iisus: muiere, crede mie, va veni vremea, când nici în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm căruia ştim; că mântuirea din iudei este. Ci va veni vremea, şi acum este, când închinătorii cei adevăraţi se vor închina Tatălui cu duhul şi cu adevărul; că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină lui. Duh este Dumnezeu; şi cei ce se închină lui, cu duhul şi adevărul se cade să se închine. Zis-a lui muierea: ştim că va veni Mesia, care se cheamă Hristos; când va veni acela, va spune nouă toate. Zis-au ei Iisus: eu sunt, cel ce grăiesc cu tine. Şi atunci au venit ucenicii lui, şi se mirau căci cu muierea grăia; însă nimeni nu i-a zis: ce cauţi ? Sau: ce grăieşti cu dânsa ? Iar muierea a lăsat ciutura sa, şi a mers în cetate, şi a zis oamenilor: veniţi de vedeţi om, care mi-a spus mie toate câte am făcut; nu cumva acesta este Hristos ? Deci au ieşit din cetate, şi veneau către dânsul.

Iar întru acestea îl rugau pre dânsul ucenicii, grăind: Ravvi, mănâncă. Iar el au zis lor: eu mâncare am a mânca, care voi nu ştiţi. Iar ucenicii grăiau întru dânşii: nu cumva i-a adus lui cineva să mănânce ? Zis-au lor Iisus: mâncarea mea este să fac voia celui ce m-au trimis pre mine, şi să săvârşesc lucrul lui. Au nu voi ziceţi: că încă patru luni sunt, şi secerişul va veni ? Iată zic vouă: ridicaţi ochii voştri, şi vedeţi holdele, că sunt albe spre seceriş acum. Şi cel ce seceră, plată ia, şi adună roadă în viaţă veşnică; ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă, şi cel ce seceră. Că întru aceasta este cuvântul adevărat, că altul este cel ce seamănă şi altul cel ce seceră. Eu v-am trimis pre voi să seceraţi, unde voi nu v-aţi ostenit; alţii s-au ostenit, şi voi aţi intrat întru osteneala lor.

Iar din cetatea aceea mulţi din samarineni au crezut într-însul pentru cuvântul muierii, care mărturisea: că mi-au spus mie toate câte am făcut. Deci după ce au venit la dânsul samarinenii, îl rugau pre el ca să rămână la dânşii; şi au rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul lui; şi muierii ziceau: că nu mai credem pentru vorba ta; că înşine am auzit, şi ştim, că acesta este cu adevărat Hristos, mântuitorul lumii (Ioan 4, 5-42).

 

Ce este mai greu ca tine nu cerca, şi ce este mai tare ca tine nu cerceta, spune Isus Sirah în înţelepciunea lui.

Iubiţi credincioşi, cine-L contestă pe Dumnezeu în lucrurile Sale şi în judecăţile Sale, şi cum este şi în zilele noastre Îl contestă până la a-L nega, nebun este. Acest lucru nu-l spun eu, ci îl spune înţeleptul şi proorocul David, înţelepţitul de Dumnezeu, care ne arată împărat fiind, ne arată cine a zidit lumea, cum a zidit-o, şi mai ales cât preţ a pus pe chipul şi asemănarea Sa, omul. Dacă unii oameni se îndoiesc de judecăţile lui Dumnezeu, că unul a murit, altul trăieşte, că peste unul a plouat, peste altul nu, şi atâtea nenumărate lucruri care se întâmplă în lume, acela greşeşte care intră peste lucrurile lui Dumnezeu. Vedem de nenumărate ori cum oamenii se contestă unul pe altul, se clevetesc, se bârfesc în anumite împrejurări şi lucruri ale lor. Dar dacă te-ai substitui puţin locului şi acţiunii aceluia, cred că ai fi lucrat mult mai rău decât cel ce l-ai văzut că a lucrat cum a lucrat.

Îl vedem pe Hristos cum închide gurile tuturora cât va ţine pământul. Oamenii acuma sunt foarte desfundaţi la minte, crezându-şi în sinea lor că sunt super-deştepţi. Şi cum au proorocit Sfinţii Părinţi că ştiinţa va ignora credinţa, dacă în veacurile trecute sau deceniile trecute era un cuvânt utopic, iată-l acum într-adevăr împlinindu-se. Poate mulţi îşi pun întrebarea de ce-i lasă Dumnezeu pe atâţia oameni care se pierd. Bine ştim că cei ce nu cred în Hristos, mântuire nu au, din cauză – cum a spus corifeul apostolilor, Pavel – că nu mai suntem ai legii, ci suntem ai Celuia ce a murit pentru noi, care cu sângele Său viaţa Sa trupească ne-a scos din litera legii, omorând moartea. Aceşti oameni care nu cred în Hristos nu au cum să vadă lumina Lui, fiindcă după cum a spus Domnul: Eu sunt uşa (Ioan 10, 9), degeaba cauţi altă uşă, tu orb fiind. Degeaba cauţi altă lumină, nevăzând, neconştientizând. Dacă Domnul l-a vindecat pe orb, l-a vindecat pe slăbănog, a înviat pe morţi în viaţa Lui pământească, oamenii pot să conteste acest lucru zicându-şi în mintea lor: i-a făcut un bine slăbănogului şi pe undeva acela putea să-i fie tributar o parte din restul vieţii, sau toată viaţa, lui Hristos. Vedem la acea minune că au fost prezenţi atâţia oameni, inclusiv slujitorii Bisericii. Aceia s-au slăbănogit care cunoşteau cine este Hristos Mesia, iar celălalt care nu L-a cunoscut iată că a devenit sănătos. Precum şi cu orbul din duminica viitoare, a cărei evanghelie va fi, el a văzut şi ceilalţi care vedeau au orbit.

Ne arată în evanghelia de astăzi Mântuitorul că nu caută în faţa omului, nici în firea lui, nici în bogăţia lui, a omului. El vine pentru toată lumea, fără părtinire; Se arată nu şantajând, nu precum oamenii, îţi dă câte ceva atunci când îţi trebuie şi îţi plesneşte măseaua în gură de durere şi atunci să-i fii tributar lui, ci Domnul vine nimic cerând în schimb. Dacă pe aceia i-am văzut că s-au întors datorită minunilor care le făcea Mântuitorul în faţa lor şi cu ei înşişi, acum vedem un caz care este zguduitor atât pentru iudeii care n-au crezut, cât şi pentru lumea care părut creştină fiind nu crede. O simplă femeie din Samaria, o vedem cum se ducea în vremea ei cotidiană la izvor ca să ia apă, tocmai acolo se întâlneşte cu un necunoscut. După port şi după vorbă şi-a dat seama că este iudeu. Acel necunoscut îi cere apă, ea imediat îi replică: Cum îmi ceri tu mie apă, eu fiind samarineancă, că voi vă scârbiţi de noi, tu iudeu fiind ? Şi din acest dialog scurt, dar plin de înţelepciune, schimb de replici frumoase, dumnezeieşti între Mântuitorul şi acea femeie din Samaria vedem şi credinţa ei, înţelepciunea ei, viaţa ei, precum şi blândeţea lui Hristos.

Din faptul că-i spune: De-ai şti cine îţi cere ţie apă, ţi-ar da apă vie, din care bând nu mai însetezi niciodată, ea înţelegea după firea ei şi după judecata simplă, înţelegea lucrurile la propriu. Voia apă ca să nu mai vină acolo, dar Domnul vorbea de apa cealaltă, apa cunoştinţei lui Dumnezeu. Din momentul acela începe să judece altfel, nu că ar fi hipnotizat-o Domnul, ci era pentru prima dată când ea auzea nişte cuvinte deosebite. Ea ştia că vine Mesia şi din acel dialog cu Domnul Îi şi spune: Cine este Mesia ? Iar Domnul îi spune: Eu sunt. Nu se îndoieşte în acest cuvânt. Crede în Mine ! În momentul acela a şi PC. Predici 51crezut, şi mai ales că înainte Domnul i-a spus: Vino cu bărbatul tău. Du-te în Samaria şi vino cu el aici. Nu am bărbat. Iar Domnul îi spune: Cu adevărat, nu ai bărbat, că 5 ai avut şi cu acesta cu care eşti nu este bărbatul tău. I-a spus nişte lucruri adevărate, nu cum spun ghicitoarele, ţigăncile, fustăresele naivilor. Ci Domnul i-a spus că era Ziditorul ei, Ziditorul cerului şi al pământului.

 

Hristos şi samarineanca la puţul lui Iacov. Icoană din Mânăstirea Pantocrator, Muntele Athos

 

Prin blândeţea în care-i spune, o cucereşte cumva, vede că Domnul nu Se scârbeşte, ea şi păcătoasă fiind şi de neam samarinean, iar El iudeu. Şi atunci, într-adevăr, exista ca şi în zilele de astăzi, exista această respingere între iudei şi restul lumii. Că iudeilor, după cum avea să spună Apostolul Pavel, li s-a dat tainele lui Dumnezeu şi pentru aceasta ei avându-L pe Dumnezeul cel adevărat, sau cum Îl numeau Dumnezeul părinţilor lor, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, se scârbeau de restul popoarelor care credeau în fel de fel de dumnezei. Se păzeau cu mare sfinţenie să nu ia nimic de la ei ca nu cumva să se spurce. Şi această respingere, iubiţi credincioşi, este până în zilele noastre şi cu atât mai mult de acum încolo. Iudeii care sunt păstrători, sau chiar şi parveniţi, troglodiţi, se scârbesc de popoare şi-i numeşte pe toţi goimi, adică un fel de nimic. Îţi zâmbeşte, îţi grăieşte frumos, până te mulge de tot ce ai de pe tine, şi se foloseşte şi apoi devii un goim cu adevărat. Se păzeşte ca de ceva spurcat, cum s-au şi anunţat de nenumărate ori, şi mai ales de creştini. Creştinii sunt foc pentru ei, şi din acest motiv se luptă până în pânzele albe cu Biserica mântuitoare.

Iată-L pe Domnul cum Se arată că nu Se scârbeşte de popoare, dar îi spune Domnul samarinencei: Crede în Mine, iar ea crede cu adevărat. I s-a umplut toată fiinţa ei de bucurie că L-a văzut pe Mesia, de care auzise cândva. Viaţa a luat-o ca pe un tumult şi a dus-o şi a tăvălit-o în mocirla păcatelor, dar totuşi şi-a păstrat demnitatea ei de doamnă în Samaria, după cum vedem din contextul evangheliei. Cu toate că o fi avut un nume rău, dar a ştiut să se poarte în prestanţa ei de doamnă, că mergând – după ce a vorbit cu Mântuitorul şi şi-a dat seama că El este cel mult aşteptat – mergând în Samaria, a spus tuturor samarinenilor, iar ei şi-au lăsat treburile lor cotidiene şi au mers după această femeie în Sihar, la puţul lui Iacov, ca să-L vadă pe Mesia. Atâta dragoste ce-au arătat samarinenii faţă de acest necunoscut şi descris de acea femeie, că şi-au şi materializat-o în faţa Domnului, L-au rugat în genunchi să mai rămână la ei. Şi a dat curs acelei frumoase rugăminţi, nu ca în Gadar, când L-au scos din ţinut. A rămas Domnul încă două zile şi după aceea a mers în drumul Lui pământesc, în Galileea, făcând alte minuni.

Iubiţi credincioşi, această discuţie i-a fost suficientă acelei femei păcătoase, care nu-L cunoştea pe Hristos, să se întoarcă la Domnul. Dar nu înainte de a lepăda credinţa care era amestecată, un iudaism cu păgânism. Prin samarineanca ruşinează Hristos pe toţi oamenii lumii şi mai ales pe cei care astăzi cred în ecumenism. Îi cheamă pe toţi, că pentru toţi oamenii a venit Hristos, dar numai cei care intră prin această singură uşă, care se îndreaptă cu ochii minţii spre această singură lumină care este Domnul, care se altoieşte în această rădăcină a Domnului. Iată-L pe Domnul cum nu face părtinire şi El este cumpăna istoriei. Ia darul de la iudei care se scârbeau de restul oamenilor şi-l dă oamenilor; sau cum era proorocit: Cea cu mulţi fii a stârpit, iar cea fără de fii a rodit şapte (I Împăraţi 2, 5), cele şapte cete de sfinţi.

Sfântul Apostol Petru, când era în Iopi, i s-a făcut foame, şi o foame anormală, şi tocmai când îi gătea gazda de mâncare, a avut o vedenie cum din văzduh se cobora o faţă de masă albă ca zăpada, întinsă, şi în ea erau multe orătănii ale pământului. Şi când s-a coborât în faţa lui, a auzit glas: Petre, junghie şi mănâncă. Iar el spune: Doamne, cum să mănânc, că acestea sunt spurcate şi Tu ştii că eu nu am mâncat nimic spurcat în toată viaţa, el fiind un bun păstrător al legii iudaice. Îi zice glasul a doua oară: ceea ce Dumnezeu a sfinţit, tu nu te păzi. Şi de 3 ori i-a zis acest lucru şi apoi s-a ridicat acea faţă de masă, cu toate vieţuitoarele acelea de unde au venit. Imediat după ce s-a trezit din această vedenie, strigau la poartă nişte necunoscuţi, îl invitau la casa unuia dintre sutaşi într-o altă cetate. Şi îi spune îngerul: nu te sfii de aceşti străini, mergi cu ei, că Domnul îţi îndreaptă paşii acolo, te cheamă cineva acolo, care are nevoie de tine (potrivit Faptele Sfinţilor Apostoli 10, 9 şi următoarele).

Acelaşi înger s-a arătat sutaşului când se ruga lui Dumnezeu, dar necunoscându-L pe Dumnezeul iudeilor. Era împodobit în rugăciune şi în fapte bune şi în milostenii. Şi după 3 zile de post vine îngerul şi luminându-i casa îi spune: rugăciunile şi milosteniile tale stau în faţa dumnezeirii. Trimite în cetatea vecină şi cheamă pe oarecarele Simon Petru, care stă găzduit în casa lui Simon curelarul. Şi acela îţi va spune ţie cuvânt de folos şi de mântuire. Şi aşa a făcut (potrivit Faptele Sfinţilor Apostoli 10, 1 şi următoarele). Când a ajuns în casa lui, a sutaşului, toţi au căzut la pământ în genunchi şi îi cereau binecuvântare în numele Dumnezeului celui adevărat al iudeilor, aceia păgâni fiind. Le-a spus despre Hristos şi despre cuvântul mântuirii şi în acelaşi moment s-a cutremurat şi locul şi casa şi a văzut cum Duhul Sfânt S-a pogorât peste toţi oamenii aceia care l-au chemat pe Petru ca să le spună cuvânt de învăţătură în numele lui Hristos. Lepădând idolii în care credeau şi mergând după cuvântul de învăţătură spre Hristos, toţi au luat Duhul Sfânt şi s-au făcut ca nişte apostoli. Atunci şi-a dat seama tâlcuirea acelei vedenii, când a coborât faţa de masă cu toate orătăniile pământului.

Cu alte cuvinte, oamenii în mofturile lor şi în lucrările lor se aseamănă cu acele animale, că numai cel care crede în Hristos are chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este moştenitor împărăţiei lui Dumnezeu. Ceilalţi nu au cum, cheia este în mâna numai a Unuia, nu este şi în mâna lui Buddha, a lui Mahomed sau a lui Iehova sau a lui Mesia care-l aşteaptă iudeii, sau un Hristos deformat al sectelor. Că Însuşi Mântuitorul ne-a spus, ne-a pus în protecţie: Vedeţi că la timpurile acelea vor veni hristoşi mincinoşi, care vor face şi minuni şi vor învia morţii, să nu credeţi (potrivit Matei 24, 23-26). De ce spune Mântuitorul că vor veni hristoşi mincinoşi ? Aceştia sunt hristoşii, adică aceste credinţe care sunt pe scheletul lui Hristos întemeiate, dar ce schelet au ? Un Hristos – mă repet – deformat, care nu coincide cu Hristosul cel adevărat.

Să mergem în Egiptul din timpul ieşirii din Egipt a iudeilor. Poate mulţi se întreabă de ce a fost Dumnezeu atâta de crud cu Faraon, şi de ce pe iudei i-a scos din robie cu aşa semne şi minuni, iar pe Faraon l-a înecat în mare cu toată oastea ? În aparenţă, într-adevăr, ca şi în alte cazuri, şi în Sodoma şi Gomora, găseşti parcă o nedreptate din punct de vedere cum a gândit şi a şi lucrat Dumnezeu. Dar vedem minunile care s-au făcut de către Moisi şi Aaron la curtea lui Faraon în numele Dumnezeului părinţilor lor, a acestui Dumnezeu care Şi-a trimis Fiul pe pământ şi a fost răstignit pe crucea Golgotei. A crezut pentru moment şi, când şi-a adus înţelepţii săi, imediat i-a schimbat mintea şi a crezut tot în idolatrie. Avem atâtea şi atâtea cazuri, care au umplut paginile istoriei, de oameni care au crezut cu adevărat în Dumnezeu, au făcut unii şi minuni, dar pentru mofturi trupeşti L-au schimbat în târg, ca într-un talcioc, pe Dumnezeu pentru efemerul care i s-a pus în faţă în acest chip. Deci Faraon şi-a meritat soarta, nu poate să spună vreodată că n-a avut cunoştinţă de Dumnezeu. N-a vrut. Şi de-a lungul timpului vedem cum oamenii se succed în mofturile lor, ajungând până în zilele noastre.

Acum se marşează puternic împotriva lui Dumnezeu ştiinţa. Iubiţi credincioşi, Ortodoxia a ajuns denigrată, oamenii nu mai cred cu aşa aplomb, cu aşa dăruire în Dumnezeu, nici nu se despart de Dumnezeu, Îl au undeva acolo într-un colţişor al inimii lor, cum aţi avea un obiect pierdut sau ştii că este pe undeva într-un ungher al casei şi numai când ai nevoie îl scoţi ca să te foloseşti de el, rămânând iarăşi în ignoranţă. Aşa au făcut şi catolicii, departe de mine de a cleveti, n-am nimic cu ei, ci vă spun poziţia lor. De ceva vreme încoace, l-au scos pe Dumnezeu de pe pământ: ‘Tu stai, Doamne, acolo undeva în univers, aicea noi ne descurcăm, e treaba noastră ce facem aici. Te chemăm în ajutor când avem nevoie’. Tocmai Dumnezeu care umple cerul şi pământul nu poţi să-L manipulezi în felul în care vrei tu. De vreme ce este în noi, de vreme ce de la El curge viaţa, fără numai că este pretutindeni şi fără de El nu putem.

Ştiinţa acum începe să-L scoată pe Dumnezeu din minţile oamenilor. Ortodoxia care este văzută de secte şi mai ales de catolici este o ultimă credinţă. Şi-mi aduc aminte de un popă catolic, că m-a luat la ocazie odată şi-mi spune: părinte, băgaţi modernismul în biserică că altfel pierdeţi oamenii. Părinte, dar dumneata aşa ai făcut ? Aşa am făcut. Şi ? Ai câştig de cauză. Ce aberaţie ! Şi găseşti fel de fel de nebuni care şi-au adus şi ecrane să vadă meciuri de fotbal în biserică, sau au schimbat slujba că trebuia să meargă la ora cutare la campionat. Sunt lucruri ilare, dar totuşi adevărate. Sunt doar nişte crâmpeie de începuturi care încetul cu încetul se vor universaliza, vor fuziona şi vor face parte din oameni aceste lucruri.

Este în vogă o idee a unuia din spuma ştiinţei, un oarecarele care e şi handicapat, mare fizician. De peste 40 ani este ţintuit la pat acest om. Şi i-a luat un ziarist un interviu dacă el crede în Dumnezeu sau nu, şi dacă mai e nevoie de Dumnezeu. Atât de senin a spus: ‘n-are ce căuta Dumnezeu. Noi ştim ce este universul şi nu este nevoie de Dumnezeu ca să explicăm ce este universul’. Stăteam şi mă gândeam la acel om. Este cu sabia morţii pe capul lui şi totuşi în ce mentalitate a putut să ajungă să-L excludă pe Dumnezeu din viaţa oamenilor, dar din univers. Dă Dumnezeu minte omului şi iată ce face omul. De aici putem deduce că omul îmbracă cele două extreme: poate să fie frumos ca un înger, vorbesc în fapte, sau urât ca un diavol, tot faptic, că faptele ori te face frumos, ori te face urât. S-a mediatizat pe mapamond această ştire, el fiind o spumă a ştiinţei, şi oamenii care sunt aproape descreştinaţi o iau ca atare, nu mai spun tineretul care este ca un balon de atâta ştiinţă şi nu mai încape un mic Dumnezeu în el.

Dragi credincioşi şi scumpi tineri, a crede în Dumnezeu nu înseamnă a dezlocui ştiinţa, ci cantitativul din toate. Biserica s-a rezumat întotdeauna la ce este om, nu la ceea ce îl ajută pe om, că toate lucrurile care s-au făcut de către om prin ştiinţă nu sunt tot de colo sus aduse ? Nu sunt din mintea omenească care este înţelepţită de Dumnezeu ? Şi atunci, dacă El ne-a dat aceste lucruri spre bineţea noastră, spre uşurarea noastră, noi de acum ne punem aripi, ne punem galoane zicând că noi suntem totul ? Nu stai pe foc ? Nu stai, omule, într-un total necunoscut ? Uită-te în tine, câtă ştiinţă de-a lungul miilor de ani s-a adunat ca să-l studieze numai pe om, o mogâldeaţă de carne vie şi tot n-a ajuns ca să priceapă ce este. Câtă mişcare este numai într-un om, şi omul ce zice ? Că a evoluat – acea idee atât de mult spusă, darwinismul, în care a căzut şi Biserica Catolică. Ştiţi că a acceptat Vaticanul ideea darwinistă. Câtă inepţie, sau chiar prostie am putea să spunem pe şleau, să crezi în aşa idee tâmpită, că omul evoluează din maimuţă. Dar e problema lor; probabil că într-o bună zi îşi vor pune un cimpanzeu sau un urangutan să-l facă sfânt, că e strămoşul lor. Aduceţi-vă aminte din timpul comunismului în ce idei părăginite credeau oamenii şi erau unii care credeau de-a binelea. Acum a căzut şi comunismul, va cădea şi capitalismul, şi vine măria-sa ştiinţa în care, prin poftele trupeşti, îl prinde pe om ca într-o gheară.

Apogeul inepţiilor oamenilor cu tentă de lovire în Dumnezeul omului, în Biserică va fi sinuciderea. Că omul care este rupt de Dumnezeu este golit, ca într-un vas, luându-i-se conţinutul devine gol, aşa este şi omul, se pune ultima culpă şi neiertabilă a omului: sinuciderea, sau cum este la modă acum eutanasia. Şi vă pun în vedere, dragi credincioşi, dacă acest lucru era doar aşa vestit cumva superficial cu ani în urmă, acum deja ajunge în vogă în trăirea oamenilor. Mi se pare că o ţară occidentală, nu ştiu Belgia sau Olanda, prin lege de stat, a aprobat sinuciderea.

Ce înseamnă eutanasia, care va face parte integrantă în rubricile de carte de identitate a omului, unde tu cu mânuţa ta, tânăr fiind, în puterea vieţii, vei semna eutanasia ? Atunci când eşti într-o pasă neagră a vieţii, nu mai suporţi durerile sau cine ştie ce ţi se întâmplă, un accident, şi eşti în comă, se va uita domnul doctor dacă eşti înscris la eutanasie şi atunci te omoară, e legal, şi nu mai dă nici un raport cuiva pentru moartea ta. Sau cum sunt cei muribunzi, datorită faptului că nu mai pot suporta durerile, îl omoară, ori cu o pastilă, ori cu o injecţie, sau îl strânge de gât, eu ştiu, cum s-or nimeri. Pentru doctor sau cel care este făptaş, legal nu are nici o culpă fiindcă tu eşti deja semnat în această cursă a morţii. Dar pentru tine, ca individ, eşti socotit la Dumnezeu sinucis, şi aici trebuia să ajungă necredinţa. Nu-ţi dai seama când faci acest lucru, dar la Dumnezeu deja eşti sinucis. Dacă să zicem că ai avut un accident, eşti în puterea vieţii şi eşti în comă, tu nu mai ştii nimic, dar după actele care ţi le-ai întocmit cândva, deja te-a sinucis, te-a omorât de fapt, tu te-ai sinucis, când aveai mintea întreagă tu ai semnat să fii omorât. Şi această lucrare drăcească cred că este apogeul în care este izbită lumea.

Ţin să vă pun în temă că sinuciderea este cel mai groaznic păcat din care omul nu se mai întoarce, Biserica nu poate să-l mai salveze. Oricâte slujbe s-ar face, nu se mai poate sinucisul întoarce, şi nici nu se pune vreodată în pomelnic. Şi mulţi oameni au accese de sinucidere datorită tratamentelor care se fac etapizat în viaţa oamenilor. Iată, dragi credincioşi, ce fac oamenii din Dumnezeu. Nu în zadar ne-a pus în temă Isus Sirah în înţelepciunea sa, că ce este mai greu ca tine nu cerca, că te îndoi, te rupi sub povara acelui greu. Iar ce este mai tare ca tine, ca pentru mintea ta, nu cerceta. Sau cum spune: Crede şi nu cerceta. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu are discontinuităţi, este vulnerabil undeva şi acolo să nu umbli. Nu poţi înţelege lucrurile ! Ce om pe lumea aceasta poate să înţeleagă tot ? De-ar grăi în toate limbile pământului, de i-ar crăpa capul de ştiinţă, undeva tot nu e complet şi nu s-a născut vreodată om pe pământ, în afară de Mântuitorul, care este şi Ziditorul, să le cuprindă pe toate. Şi atunci nu se îndrituieşte ceea ce ne-a pus în protecţie, crede şi nu cerceta ?

Dar lumea de astăzi te sfidează. L-ai văzut tu pe Dumnezeu ? Eşti cu adevărat o nulitate, tu cel ce crezi în aşa ceva. L-aş contra, zicându-i: ţi-ai văzut tu vreodată pe preşedinte ? Şi asta înseamnă că nu există ? Sau ai fost undeva, pe pământul ăsta, într-o localitate care n-ai văzut-o, asta înseamnă că nu există ? Te-ai dus în fundul pământului sau în înaltul cerului, asta înseamnă că nu există ? Fără numai – cum i-a replicat un rabin acestui handicapat de care am vorbit – ideea care o spune că nu e nevoie de Dumnezeu este iraţională, chiar ilară, copilărească. Frumos i-a dat răspunsul. Dar, dragi credincioşi, ar trebui să fim cu picioarele pe pământ, ar trebui să ne uităm în noi înşine, că sunt toate locurile şi lucrurile pline de taine, nu să gândim superficial şi doar să ne hrănim cu ceea ce este pe ecran sau în mass-media. Astea sunt toate făcute, etapizat şi cu cap, cu înţelepciune, ca să-ţi distrugă timpul tău, să-ţi distragă atenţia şi te îndreaptă precum un câine, dacă vrei să-i furi casa, îi distragi atenţia şi atunci te duci legal şi îi furi totul.

Aceasta este modalitatea de a-ţi fura pe Dumnezeu din inima ta, şi odată cu Dumnezeu îţi pleacă şi omul din tine şi devii un monstru în timp. Îl rog pe Dumnezeu să ne ajute şi nu-I cer altceva decât să ne dea minte întreagă şi înţeleaptă, că acesta socot că este tot darul cu care ne înnobilează Iisus Hristos, căruia I se cuvine slava în veci. Amin.