Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XIII-a
15 septembrie 1996

 

Omul în cinste fiind, nu a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor (Psalmi 48, 12). Într-un cuvânt de mustrare a Sfântului Prooroc David aşa îl caracterizează Cuvântul lui Dumnezeu pe omul neascultător. Şi cum şi noi de multe ori ne coborâm în cele necuvântătoare datorită neascultării de Dumnezeu, cred că avem momente în viaţa noastră când ne îmbracă haina acestui cuvânt. Spun aceste lucruri, iubiţilor credincioşi, fiindcă nimic nu este mai complicat şi totodată mai nobil ca omul sub soare în tot universul. Pentru aceasta, înainte de a începe epopeea omului, prin scoaterea din Edem, aş vrea ca să mai poposim şi astăzi acolo, să vedem ce s-a mai întâmplat în timpul acela de restrişte, când omul datorită călcării poruncii lui Dumnezeu este scos din acea fericire, din acea beatitudine edemică şi aruncat în acest Ierihon, unde este numai plângere, numai lacrimă, numai spini şi pălămidă, după cum bine vedem şi noi de multe ori în zilele vieţii noastre.

Ne punem întrebarea poate unii de ce ne-a făcut Dumnezeu din această materie, atât de neputincioasă, lutul. Acest lut care-l călcăm pretutindeni în picioarele noastre şi este de atâta necinste şi totuşi din el ne tragem noi. Dumnezeu, ştiindu-l pe diavol cât de ispititor este şi cât de zavistnic este, Dumnezeu i-a întins această cursă, cum nimeni nu putea să i-o mai întindă. Aici a vrut să-l tragă Dumnezeu, să scoată din diavol toată urâţenia lui la nivel de minte, de gândire. Să-i scoată zavistia în care s-a turnat el prin neascultarea lui Dumnezeu şi prin mândria care-l caracteriza. Că văzând diavolul acest lut însufleţit care suntem noi, că dacă păstrăm porunca lui Dumnezeu cucerim slava lui din care a căzut, moare de ciudă, crapă, plesneşte de zavistie pe noi. Când l-a văzut pe Adam în Edem în aşa strălucire, nu mai avea niciodată, nici într-o clipă a vieţii lui nu avea odihnă. Atâta îl zavistuia pentru slava acestui bulgăre de pământ însufleţit din mâna lui Dumnezeu, încât că toată înţelepciunea lui şi-a înjugat-o ca să-l despoaie pe om de această haină de lumină.

Şi ca să ne dăm seama mai bine cum era Adam îmbrăcat în lumină acolo în Edem, să vă închipuiţi ca un fier înroşit în foc, cum este strălucitor şi nu te poţi apropia de el că te arde, în felul acesta era Adam, nu ca un foc, dar în acea strălucire. O strălucire ca soarele pe care diavolul nu putea să o privească şi să-i distingă bine conturul lui Adam. Aşa îl zavistuia de moarte şi această zavistie era tacită. Şi o vedem de multe ori în noi înnăscută această zavistie prin mintea noastră, printr-o gândire bolnavă care se poate întinde uneori până la crimă. După cum vom vedea în cuvântul de astăzi unde ajunge zavistia din om, care ea îşi are sorgintea din lucrare drăcească şi cu bunăvoinţa omului.

Deci Dumnezeu ne-a croit din lut, din această materie atât de neputincioasă şi de necinstită că o călcăm în picioare, pentru a scoate din diavol toată răutatea lui şi să-l zavistuiască pe om. Şi al doilea motiv este ca noi să nu păţim ca diavolul, ci să ne uităm în noi înşine şi să ne vedem cât de neputincioşi suntem fără darul lui Dumnezeu. Că vedeţi că omul atunci când nu se uită la el însuşi, nu vrea să-şi dea seama de unde vine, cine l-a croit, pierde drumul, pierde cărarea. Îşi atribuie la nivelul minţii lui nişte puteri nelimitate, ca în veacul de astăzi, omul tinde, printr-o minte bolnavă, ca să se substituie lui Dumnezeu. Deci, la ceea ce se lucrează, omul contemporan, zi şi noapte, este ca acest lut însufleţit şi atât de neputincios să se substituie lui Dumnezeu prin lucrul mâinilor lui. Şi de ce ? El crede că dacă a cucerit nişte lucruri de tehnică, de înţelepciune, crede că sunt ale lui. Şi aici e piatra de poticnire a omului, că aţi văzut cum ne-a închegat Dumnezeu. Îţi este suficient ca Dumnezeu să-ţi încrucişeze ochii puţin femeie, sau să-ţi strâmbe gura şi toată slava şi cinstea ta ţi-a căzut. Sau bărbatului să-i mişte Dumnezeu mintea de la calea dreaptă şi începe să devină un nimic.

Vedeţi câtă sensibilitate a pus Dumnezeu în noi. Şi ca să fim mai concişi, când vedem numai că suntem bolnavi şi începem să ne aplecăm spre pământ, cerem ajutorul imediat semenilor noştri. Iată neputinţa. Şi dacă vrem şi mai mult, să ne uităm la cei care mor, inclusiv la noi. Când mori, cum te cobori în stricăciunea aceea, în acea duhoare de cadavru, care este greţoasă. Iată, aceasta eşti, omule ! Pentru aceasta şi Proorocul David mărturiseşte că omul în cinste fiind, adică având cinstea aceasta de înnobilare în haină de lumină, s-a asemănat dobitoacelor celor fără de minte.

Ştiinţa de astăzi, pierzându-L pe Dumnezeu, lăsându-L pe drum, sau cum au făcut catolicii – crezând în Dumnezeu, dar L-au aruncat în hăurile universului şi vor să-l pună pe om în locul dumnezeirii ca stăpân al pământului – încearcă să momească minţile oamenilor, inclusiv ale creştinilor cu toate bazaconiile lor, cu toate matrapazlâcurile lor. Pentru aceasta împuiază mintea prin mass-media cu acei extratereştri, că o minciună spusă şi repetată în toate zilele ea devine cândva adevăr. Pentru aceasta şi lumea a ajuns la ora actuală într-un haos de credinţă, nu mai ştie ce să creadă, de unde vii tu, omule ? Când ştiinţa nu era atât de dezvoltată, în antichitate, omul nu se putea odihni. El căuta sorgintea lui şi atunci se arunca în zeităţi, zicând că zeii l-au făcut pe om. Cum Dumnezeu a dat un pic de minte omului, tinzând spre Evul Mediu, apoi spre secolele noastre, smulgând nişte taine ale materiei, iată ce face omul: Îl scoate pe Dumnezeu ca ziditor, ca întreţinător al vieţii, ca tot mecanismul universului şi I se substituie el, omul.

Iubiţilor credincioşi, să nu facem ca oamenii veacurilor acestora, ci să fim bine închegaţi în dogmatismul Bisericii. N-o spun că sunt om al bisericii, o spun la nivel de minte al fiecăruia dintre noi, când ne uităm în noi şi ne gândim de unde venim, cine ne guvernează viaţa, cine ne mişcă toate mădularele noastre, cine înfloreşte floarea, cine dă hrană tuturor celor care sunt pe pământ şi populează pământul ? Nu este altul decât Dumnezeu. Iar omul la veacul acesta, care vrea să se piardă în ţesătura aceasta malefică a ştiinţei şi a celor oculte, nu au decât să-şi aleagă, au discernământul, au voinţa ca să-şi aleagă ce vor. Noi, lepădând aceste lucruri ale milioanelor de ani în care ştiinţa presupune că s-a făcut omul, să ne întoarcem în Edem şi acolo să-l găsim pe om, lucrul mâinilor lui Dumnezeu de cea mai înaltă nobleţe.

Întristător lucru şi strigător la cer este că prin anii ‘1980 un profesor doctor docent la teologia de aici din ţara noastră a făcut o carte a istoriei religiilor şi sub binecuvântarea patriarhului Iustin se coboară în istoria omenirii până a-l duce pe om la maimuţă. Atât de subtil îl scoate pe om ca trăgându-se din maimuţă şi bineînţeles că începe să înfiripe din cuvânt în cuvânt, din simplitate la complex, religia. Bineînţeles că acum acest scris a rămas, oamenii trăitori ai veacului acestuia care trebuie să dea răspuns în faţa omenirii pentru ce-au scris aceste lucruri se vor disculpa prin faptul că a fost impus de către regimul comunist să spună aceste lucruri. Dar tu, omule, cum aperi adevărul ? Sfinţii pentru ce-au murit ? Pentru adevăr. Nu mai mult decât anul acesta, papa, marele prelat al Bisericii Catolice, a recunoscut în faţa mass-media o ştire că omul se trage din maimuţă. Sunt sigur că aceste lucruri le-au făcut evreii ca să discrediteze Biserica printr-un cap sec, că nu poţi să-i spui altfel. În ce crezi tu, omule, dacă tu, capul Bisericii, spui că omul se trage din maimuţă ? Atunci unde îţi mai este Scriptura ta ? Unde îţi este genealogia ta ? Deci vedeţi cum se pierde omul, vedeţi cât de subtil îl pierde diavolul şi evreul pe om.

Deci, iubiţilor credincioşi, să lepădăm aceste lucruri şi să luăm pe Adam, protopărintele nostru, ca făptură a lui Dumnezeu, zidire nobilă a lui Dumnezeu, chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Pentru aceasta ne-a croit Dumnezeu din lut, ca să ne vedem cât de neputincioşi suntem noi singuri fără darul lui Dumnezeu, şi totodată pentru a scoate toată răutatea diavolului asupra noastră să ne pizmuiască de moarte. Alte lucruri tare frumoase, pe care datorită mulţimii cuvântului le-am mai pierdut, vedem că Dumnezeu îi spune lui Adam aşa: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul, peştii mărilor, păsările cerului şi celelalte (Facerea 1, 28). Dar îi spune Dumnezeu lui Adam acest cuvânt când Eva nu era făcută. Cum vorbeşte Dumnezeu către Adam la plural şi nu la singular ? Aici se înţelege că Eva era deja concepută în coasta lui Adam, pentru aceasta grăieşte la plural. Ea deja era într-o fază de sămânţă în Adam, sau cum spune Sfântul Apostol Pavel: Femeia din bărbat, iar bărbatul prin femeie (I Corinteni 11, 12). Nu-i totuna. Femeia e din bărbat ca Evă trasă din trupul bărbatului, apoi bărbatul în genealogia lui prin femeie. Iată pentru aceasta vorbeşte la plural Dumnezeu lui Adam.

Dar vedem că în a opta zi Dumnezeu face raiul, că vineri îl face pe Adam şi-i dă actul de naştere lui Adam odată cu dobitoacele, că tot vineri a făcut şi dobitoacele. Ne-a necinstit pe noi Dumnezeu, făcând odată cu noi şi pe dobitoace ? Şi culmea, întâi face Dumnezeu dobitoacele şi apoi pe noi. Nu ne necinsteşte Dumnezeu prin acest lucru, ci dobitoacele au partea lor senzuală ca şi noi, şi noi ca şi ele. Noi avem în noi o parte din dobitoc. Nu să înţelegem dobitoc în etimologia cuvântului, adică partea de trup, senzualitatea, că nu ne deposedăm cu nimic, nu ne departajăm de cele necuvântătoare noi ca trup. Ci ceea ce ne poziţionează pe piedestalul de chip şi asemănare a lui Dumnezeu este mintea. Noi, ca oameni, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, subzistăm cu ce avem în cap, mintea. Şi pentru aceasta, Proorocul David spune că omul se coboară în cele ale animalelor. Că omul vedeţi când îşi pierde mintea devine un animal, dar devine un animal raţional şi nu-i totuna cu un animal necuvântător. Că ştii să te păzeşti de un leu, ştii să te păzeşti de un şarpe, ştii să te păzeşti de o fiară marină, dar de un om nu ştii să te păzeşti, că într-un grai blând îţi vorbeşte şi te înjunghie mişeleşte. Iată dobitocul din om. Bineînţeles că lumea nu a dus niciodată lipsă de aşa ceva.

Apoi mărturiseşte Sfânta Scriptură încă un lucru foarte gingaş, că Dumnezeu a sădit raiul (potrivit Facerea 2, 8), nu a zis şi s-a făcut ca în celelalte zidiri. Pe om, când îl face, face sfat dumnezeirea şi apoi îl croieşte cu mâinile Sale, iar dincoace sădeşte raiul. Şi raiul îl sădeşte după ce Dumnezeu Se odihneşte. După sâmbătă. Şi apoi îl aşează Dumnezeu pe Adam în rai. Şi acolo în rai vine Dumnezeu şi-i spune: Nu este bine omului să fie singur, să-i facem lui ajutor (Facerea 2, 18). Iat-o pe Eva croită în rai. Adam este făcut în afara raiului, iar Eva este croită, făcută din coasta lui Adam în rai. Evei i-a pus Dumnezeu o cinste mai mare şi iată, fiind înnobilată prin această zidire a ei în rai, iată că ea a fost prima care a căzut.

Aceste lucruri, dragilor credincioşi, sunt cu mare înţelepciune săvârşite de dumnezeire. Aceste lucruri le-a pus Dumnezeu nu în zadar. Că dacă numărăm zilele, ele se numără de duminică – prima zi şi până sâmbătă – a şaptea zi, iar raiul vedem că-l croieşte duminica următoare şi aceea este de fapt a opta zi, nu este prima zi din următoarea duminică. Raiul acela simbolizează viaţa veşnică, al optulea veac. Că raiul, după cum vedem noi, după ce a călcat porunca din Edem Adam, îl păzeşte Dumnezeu şi nu-l blestemă. Că Dumnezeu îl scoate pe Adam şi pe Eva din rai, iar raiului îi pune paznic un heruvim cu sabie învârtitoare, cum spune Scriptura. Deci nu blestemă şi raiul, ci este scos afară din rai, lângă rai, în acest Ierihon şi Adam de atunci trudeşte pământul sub blestemul dumnezeirii. Că mărturiseşte Sfânta Scriptură că Dumnezeu au blestemat şi pământul, zicându-i: Blestemat să fie pământul pe care-l vei munci, spini şi pălămidă să-ţi răsară în paşii vieţii tale. În sudoarea frunţii tale să-ţi câştigi existenţa, iar tu, femeie, în dureri de moarte să naşti fii (potrivit Facerea 3, 16-18). Apoi între Eva şi şarpe spune cuvântul lui Dumnezeu că zavistie, vrăjmăşie va fi între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; acela îţi va zdrobi ţie capul, iar tu îi vei păzi călcâiul (Facerea 3, 15).

Încă din momentul acela, Dumnezeu Se arată totuşi blând. Sub povara acestui blestem arată pentru prima dată izbăvirea din această călcare a poruncii lui Dumnezeu. Că prin aceste lucruri, care le mărturiseşte cuvântul lui Dumnezeu la scoaterea lui Adam şi a Evei din Edem, se prooroceşte pentru prima dată venirea lui Mesia. Şi aş vrea ca să mergem din cuvânt în cuvânt să înţelegem aceste cuvinţele, de ce le-a spus Dumnezeu aşa ? Spune aşa: Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie. Această vrăjmăşie între diavol şi femeie, de unde vine ? Iată de unde. Diavolul, care este duşmanul de moarte al omului, caută pe toate cărările omul să nu se mai nască. Că întotdeauna când se naşte un om pentru el este o grijă în plus şi ţinând cont că femeia are darul de la Dumnezeu să procreeze o urăşte de moarte. Că fără femeie nu se poate aduce viaţă nouă pe pământ, şi nici fără bărbat. Deci, ea fiind viaţa, cea care concepe, din sângiurile ei se croieşte timp de nouă luni de zile omul, evident că duşmanul de moarte al femeii va fi diavolul. Şi pentru aceasta diavolul de-a lungul istoriei omenirii a căutat să pună gheara pe femeie şi prin femeie să facă o distrugere totală a omenirii.

Deci această vrăjmăşie aici o găsim, în procreere. Iar la veacul acesta, acest duşman de moarte al omenirii, fiindcă nu poate opri această plăcere după care oamenii aleargă nebuni, calcă peste cadavre, înfruntă şi moartea numai să-şi săvârşească această plăcere, diavolul ca să nu se nască om a croit toate nebuniile lumii acesteia, pe care mi-este şi ruşine să le grăiesc şi vă las pe dvs., că sunteţi destul de pregătiţi în acest domeniu. Vrăjmăşie între sămânţa ta şi sămânţa ei. Sămânţa diavolului, cine era ? Erau diavolii toţi la un loc, iar sămânţa femeii era fiecare om care se naşte. Şi diavolul nu ştia pentru cel care se va naşte, chiar dintr-o curvă dacă se va naşte, nu avea nici o speranţă, nici o certitudine că acesta va ajunge tot un om stricat. Ca drept dovadă că vedem în istoria creştinismului fii şi fiice din cele mai mari curve ale lumii, din cei mai mari criminali ai lumii, s-au făcut cei mai mari sfinţi. Iată născându-se om nou, cu suflet nou prin voia lui Dumnezeu, este o grijă în plus diavolului. După cum vedem şi în viaţa noastră cotidiană, din părinţi buni se nasc copii răi şi din părinţi răi, stricaţi, imorali, se nasc nişte crini, adică nişte copii cu atâta sensibilitate şi atâta de frumoşi pentru Dumnezeu, frumoşi în sensibilitatea lor morală.

Acela îţi va zdrobi ţie capul, iar tu îi vei înţepa lui călcâiul. Acest cuvânt este de mare înţelepciune dogmatică. Acela îţi va zdrobi capul, adică va veni cândva fiul femeii care-ţi va zdrobi ţie capul, diavole ! Şi Acela nu era decât împlinirea a ceea ce a spus cu sute de ani înainte Proorocul David: Tu ai sfărâmat capul balaurului în apă, Dumnezeule. Datu-l-ai mâncare noroadelor arapilor (Psalmi 73, 15). Acela care trebuia să sfărâme capul balaurului, adică vicleşugul diavolului prin care l-a înşelat pe om, trebuia să vină din sămânţa femeii. Şi evident că el urmărea toate femeile să vadă cine este aceea care-L va naşte pe Acela ce-i va zdrobi lui capul. Dar ne punem întrebarea ce înseamnă: Tu îi vei înţepa lui călcâiul. Vedeţi că noi când mergem ultima parte a trupului nostru este călcâiul. Aceluia care îţi va zdrobi ţie capul, tu îi vei înţepa călcâiul, adică tu îl vei ucide. În ultima parte a vieţii, prin răutatea ta, vei muşca din momeală şi-l vei ucide. Că ‘a înţepa’, adică balaurul va inocula otrava de moarte, ceea ce s-a întâmplat pe crucea Golgotei. Că diavolul s-a înşelat atunci când L-a ucis pe Hristos împreună cu iudeii, s-au înşelat şi iudeii, dar ei au fost încuiaţi în împietrire, iar apoi ei au regretat pentru că murind Hristos s-au trezit cu El în pântecele iadului.

Şi iată că prin acest blestem, atât Adam, cât şi Eva, despuiaţi fiind de darul lui Dumnezeu, ies din Edem, din rai, şi muncesc pământul acesta arid, atâta de neprielnic pentru ei de atunci. Spun unii istorici că Adam ar fi plâns 100 de ani pentru ceea ce a făcut în Edem. A regretat enorm de mult. Lacrimile-i curgeau pretutindeni pe ochii lui, datorită regretului că a pierdut faţa dumnezeirii. L-a pierdut pe Dumnezeu pentru totdeauna. Dar iată că la 130 de ani după ieşirea din Edem, după alungarea din rai, Adam împreună cu Eva au primul copil şi acela primeşte numele de Cain. Când s-a născut primul om în lume din cei doi părinţi, Eva nu a uitat să spună: Iată om dăruit mie de la Dumnezeu (Facerea 4, 1). Primul lucru care l-a făcut i-a mulţumit lui Dumnezeu că i-a dat om, a dat viaţă din ea, din sângiurile ei, i-a dat copil.

Era pentru prima dată când se săvârşea acest lucru sub soare. Evident că acest copil era un fel de spălare a păcatului lor. Dar mai înainte de a se naşte acest copil, ce s-a întâmplat după unii istorici între Adam şi diavol ? Diavolul, după ce a reuşit această biruinţă capitală pentru el, să-l despoaie pe Adam şi pe Eva de toată cinstea lor, evident că i-a prins dezgoliţi de acest dar şi a avut acces la ei. Ceea ce a cucerit diavolul la om a fost mintea, precum şi în ziua de astăzi, el nu-ţi cucereşte nimic în tine, omule, în trupul tău decât mintea. El fiind duh, are acces la minte, indiferent de cine eşti, că eşti împărat, că eşti patriarh, că eşti gropar, că eşti sărac, că eşti mut sau cum ai fi. El vine la nivel de minte şi aici lucrează el, şi lucrează atât de discret, având suport de lucru poftele tale. Prin minte îţi porneşte trupul la pofte, iar dincoace ai legea lui Dumnezeu. Şi evident, dacă nu ai mintea bine închegată ca un paznic sănătos trupului şi sufletului, calci legea lui Dumnezeu şi devii un nou Adam în Edem călcând porunca lui Dumnezeu.

Diavolul, văzându-l pe om scos din această cinste imediat era o victimă pentru el şi vicleanul îi dă a doua lovitură lui Adam. Prinzându-l întristat, plângând după ceea ce a pierdut, se înfăţişează în faţa lui şi-i spune: Tot ce vezi la orizont este al meu. Vrei să facem un legământ ? Eu îţi dau ţie tot ce vezi pe pământ şi tu să-mi dai ce merge sub pământ. Se zice că Adam nu ştia atunci ce va merge sub pământ, dar vicleanul ştia, că nu degeaba i-a întins această cursă. Că a spus Dumnezeu: În ziua în care te vei atinge şi vei mânca din pomul oprit veţi muri (Facerea 2, 17). Deci el aştepta moartea. Nu să înţelegem că el imediat trebuia să moară, în clipa aceea. Nu. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru un oarecarele făptaş tâlhar, în momentul când i s-a dat sentinţa de către judecată că va muri, el din momentul acela este mort, ori că este executat mâine sau chiar acum, sau peste un an, el este mort, a primit sentinţa de moarte. Aşa să înţelegem această sentinţă de moarte a lui Adam şi a Evei, că nu vor mai rămâne nemuritori, ci vor primi moarte trupească şi se vor duce în pământ putrezind. Că din pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Iar Adam, necunoscând acest vicleşug fiindcă mintea lui era înceţoşată deja, semnează cu sânge acest legământ (lipsesc un minut, două).

Cain, iar mai târziu îi dă al doilea fiu, pe Avel. Mulţi isteţi la minte care se îndoctrinează cu fel de fel de idei dogmatice ale cărţilor apărute astăzi pe piaţă, îşi pun întrebarea: cum s-a mai perpetuat lumea ? Că Sfânta Scriptură mărturiseşte că l-a născut pe Cain, l-a născut pe Avel, l-a născut pe Sit, l-a născut pe Enoh, şi tot aşa până a murit Adam, dar nu mărturiseşte de nici o femeie. Deci lumea cum s-a perpetuat ? Iată care este înţelesul. În general, Sfânta Scriptură nu pomeneşte de femeie, vorbeşte numai cu bărbatul, că el este cruce întreagă, el este mintea care a croit-o Dumnezeu, femeia este spre ajutor. Şi pentru aceasta nu pomeneşte de femeie, dar la fiecare naştere a Evei se năşteau gemeni, băiat şi fată. Şi aşa s-a născut cu Cain sora lui geamănă Calmana, iar cu Avel, Asvana. Şi prin aceşti doi pe urmă se perpetua lumea.

Bineînţeles, alţii care nu mai pot sta ca nişte cai de poftă imediat se vor erija în aceste cuvinte şi vor spune: iată, doar Scriptura spune că s-au culcat fraţii. Om nebun ce eşti ! Atunci era slobozit fiindcă era darul lui Dumnezeu prezent şi pentru perpetuarea omului, dar acest lucru s-a ridicat apoi. Dar omul în mintea lui evident caută întotdeauna o portiţă ca să iasă din încurcătură şi tot el să pice în picioare.

Mărturiseşte Sfânta Scriptură că Adam, datorită regretului că L-a pierdut pe Dumnezeu în Edem, a adus în semn de pietate, cu rugăciune bineînţeles, jertfă lui Dumnezeu. Şi el aducea jertfă din ceea ce-i creştea în ţarina lui, grâu, aducea pe un jertfelnic, şi din turmele sale. La rândul său, Cain, care era mai mare decât Avel şi era agricultor, a adus şi el, învăţat de tatăl său şi din dăruirea lui către Dumnezeu, jertfă din grânele sale. Iar Avel, care părea a fi mult mai iubitor de Dumnezeu şi mai ascultător şi era păstor, aducea din turmele sale întâi născut, adică tauri şi miei. Ce se întâmplă în timpurile acelea când aceşti doi aduceau jertfă ? Mărturiseşte Sfânta Scriptură că atât Cain, cât şi Avel aducând jertfă lui Dumnezeu se vedea cum fumul de la jertfa arsă pe altar de către Cain se întindea pe pământ, iar fumul de la jertfa lui Avel se ducea direct în sus, parcă spărgând cerul. În momentul acela, Cain s-a umplut de pizmă, s-a umplut de o ură, de o zavistie care clocotea în el. Dumnezeu l-a priceput, că nu are nimic Dumnezeu care să nu descopere în om, oricât de ascunşi am fi noi. El ştie ascunsurile inimii noastre, ştie tot ce gândim. Şi Dumnezeu vrea să-l îndrepte, dar el nu vrea. Şi atunci iată că urzeşte în mintea lui moartea fratelui său, şi în una din zile îi spune: Hai să mergem în câmp să jertfim lui Dumnezeu. Iar el plecând cu Avel şi cu ura şi cu diavolul lângă el, îl înjunghie pe Avel.

 

PC. Predici 52 1

Cain şi Avel aducând jertfă lui Dumnezeu
Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul XII

 

Iată că apare prima faptă a omului atât de urâtă la Dumnezeu şi atât de strigătoare la cer, crima, şi crimă a fratelui său. Atâta durere a putut să pricinuiască în inimile celor doi părinţi, Adam şi Eva, încât că nu mai aveau odihnă. Lacrimile lor acum curgeau iarăşi ca nişte izvoare, că au pierdut pe cel mai iubit fiu al lor, pe Avel. Pentru prima dată când văd mort pe pământ. Iată că sângele acela a fost înghiţit de pământ. Şi acum avea să se împlinească ceea ce s-a spus de Dumnezeu în blestemul Său: Pământ eşti şi în pământ vei merge (Facerea 3, 19). Deci Adam care a fost croit de Dumnezeu în Hebronul de astăzi, acolo a fost locul de unde s-a luat pământul, unde este stejarul Mamvri, acolo a fost şi înmormântat, şi acolo a fost ucis şi înmormântat primul om pe pământ, Avel. Ce mărturisesc dogmaticii lumii ? În această faptă atât de urâtă, de fapt avea să se întrezărească, să se prefigureze jertfa de pe Golgota. Că aşa cum Cain era de o mamă cu Avel, erau fraţi, aşa poporul iudeu era frate cu Hristos. Avel aduce jertfă şi se şi aduce jertfă, deci el prefigura pe Hristos, Îl preînchipuia pe Hristos ca preot şi jertfă. Că preoţii până la Hristos aduceau jertfă, dar nu se aduceau pe ei înşişi, ci aduceau jertfă din animale. Dar iată că aici Avel este ucis din pizmă, din răutate, din zavistie, care este mama tuturor relelor, de către propriul lui frate. Deci iată pe Cain cum preînchipuia poporul iudeu cel contemporan lui Hristos care avea să-L junghie pe Hristos pe cruce, pe fratele lor.

Avel este preînchipuirea lui Hristos, că aduce jertfă şi se şi aduce jertfă şi primeşte moartea cu demnitate, iar Cain se împărtăşeşte prin crima lui de blestemul lui Dumnezeu. Că Dumnezeu, ca şi la Adam şi la Eva, îi întinde mână de izbăvire şi-l cheamă spre mărturisire. Oare era ascunsă crima de ochii lui Dumnezeu ? Nu era. Dar vine Dumnezeu şi prin glasul Său mângâietor îi spune: Cain, unde este fratele tău ? Iar el foarte repulsiv: Au eu sunt păzitor fratelui meu ? (Facerea 4, 9) Evident că în momentul acela, ca şi părinţii săi în Edem, a refuzat mâna caldă care i-o întinde Dumnezeu să-şi mărturisească păcatul. Că dacă îşi mărturisea păcatul, Dumnezeu îl ierta. Dar fiindcă nu l-a mărturisit, Dumnezeu i-a dat un blestem groaznic. I-a blestemat pământul de sub picioarele lui, ca semn de blestem a spus: Să-ţi tremure capul tău în toate zilele vieţii tale. Iar cel ce te va ucide, de 7 ori să fie pedepsit. Ca semn pentru posteritate că eşti blestemat pentru crima care ai făcut-o, toate jivinele pământului când mergea pe cărarea vieţii lui îi ieşeau în cale. Alţii spun că avea un câine care mereu urla în faţa lui. Pământul unde călca se cutremura, îl vedea cum se despică parcă tot să-l înghită. Apoi îl vedea pe Avel în văzduh mereu mustrându-l: De ce m-ai ucis ? Pentru ce m-ai ucis ?, care era o palmă necruţătoare. Mereu vedea pe bolta cerului oaste care se năpustea asupra lui să-l ucidă, să-l pedepsească. Deci i-a fost un greu blestem, o grea pedeapsă dată pentru fapta care a făcut-o. Era crimă pe pământ.

 

PC. Predici 52 2

Cain omorându-l pe Avel
Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul XII

 

Iată cu ce îşi începe omul epopeea sa în această vale a Ierihonului, Valea lui Iosafat, care este viaţa aceasta atâta de efemeră. Iată de unde cade omul, pierde înţelepciunea cu care l-a înnobilat Dumnezeu şi pierzându-L pe Dumnezeu, lăsându-L pe cale, iată în ce cade. Cred că sunt de acum de prisos cuvintele mele referitor la aceste crime odioase. Că diavolul aici a vrut ca să ajungă: oamenii să se ucidă între ei, oamenii să fie plini de pizmă, de zavistie, indiferent de ce rang de rudenie sunt. Pe cât posibil să se ucidă tată cu mamă, frate cu frate, nu se mai ţinea cont de nimic. Şi mai mult decât atât, ţinta lor a fost ca să se aducă oameni ca jertfă în cinstea zeilor şi în cinstea diavolului bineînţeles.

Aţi observat dvs. un lucru foarte sensibil la veacul acesta: cum s-a întins şi se întinde ca spinul, ca iedera, satanismul. Acesta este vârful de credinţă satanică a omenirii, că toate celelalte culte vin ca într-o piramidă alimentând satanismul prin dogme bolnave. Iar satanismul este aşezat în vârful acestei piramide, dacă putem numi aşa dogmatice. Că diavolul aicea se odihneşte: ca să se jertfească omul, chip şi asemănare a lui Dumnezeu, în cinstea lui ! Şi aţi văzut cazuri care s-au întâmplat în ţara noastră, că lumea este plină de aşa ceva, de jertfire în cinstea diavolului. Unii foarte îndrăzneţi au reuşit să tragă pe casetă video un ritual satanic. Este oribil, e groaznic. Se spune că într-un fel de tavernă, într-un decor întunecat, o lumină obscură, cu lumânări de smoală, goi şi de ambele sexe, în nişte cântări luciferice dansează. Dar acolo Îl au pe Hristos răstignit cu capul în jos, Lucifer este pictat la loc de cinste. Se ridică osanale în cinstea acestui zeu, care-l numesc dumnezeu, Lucifer. Şi la un moment dat, cel care va fi jertfă s-a desprins din mijlocul acelora care dansau, iar cel care aducea jertfă îmbrăcat în nişte odăjdii inverse decât ale preoţilor lui Dumnezeu cu o bâtă i-a dat în cap şi l-a ameţit. Acela zbătându-se în baltă de sânge în spasmele morţii, primeşte lovitura de graţie: cu mâinile îi sfâşie pieptul şi îi scoate inima şi începe să muşte din inima care încă mai zvâcneşte …