Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XIV-a
22 septembrie 1996

 

Începătura răutăţii, mama morţii, uşa păcatului şi rădăcina a tot răul – aşa o clasifica a fi zavistia Sfântul şi marele Grigorie de Nyssa. Iată ce înseamnă această otravă care este vărsată de urâtorul binelui, diavolul, cel care niciodată nu oboseşte şi nu adoarme, pururea pizmuindu-l pe om, chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Dar până vom vedea ce face zavistia din oameni şi rădăcinile acesteia în lucrul oamenilor, să dăm răspunsul unora care poate că se întreabă în mintea lor în ce anotimp a făcut marele Dumnezeu lumea. Deci, Dumnezeu ca să-şi întregească tot binele şi toată frumuseţea asupra lumii, a pus-o în cea mai frumoasă splendoare a ei, în primăvară, în luna martie, tocmai în faza de germinaţie, de procreere, când totul porneşte spre viaţă.

Iată, în acest anotimp, unul dintre cele mai frumoase anotimpuri ale anului, pune Dumnezeu lumea în zidirea Sa. Pe om am văzut cum l-a făcut vinerea întru nobleţe aşezându-l ultima zidire a Sa, deci în a şasea zi. Apoi sâmbătă, Dumnezeu spune că Se odihneşte, dar această odihnă să nu o înţelegem în etimologia cuvântului nostru, de odihnă după oboseală. Ci aici, într-o înţelegere mai înaltă, se înţelege adormirea lui Iisus Hristos, moartea Sa pe cruce, reridicarea omului de unde a căzut. Şi apoi duminică, în cea de-a opta zi, prima zi din săptămâna viitoare, dar o vedem că nu este încheiată, ci ea rămâne atunci în zidirile lui Dumnezeu a opta zi, face raiul şi apoi pe Eva. Dumnezeu şi-a împlinit în toată lucrarea Sa de zidire a lumii şi văzute şi nevăzute toată bineţea Sa, toată bunătatea Sa, ca un Dumnezeu absolut în tot ce este frumos. Aşa că omul niciodată nu poate să cârtească cu ceva la Dumnezeu, indiferent cât s-ar gândi în viaţa lui: Doamne, din cauza aceasta nu Te-am ascultat, fiindcă m-ai frustrat de aşa bineţe. Dar omul, în mintea lui bolnavă, atunci când îşi aduce mândria în minte, ajunge ca la acea cugetare a acelui filozof care a spus: ,,Dacă eram când Dumnezeu a făcut lumea, trebuia să mă întrebe pe mine şi-I spuneam eu cum să o facă”. Iată cum începe omul, ca zidire materială a lui Dumnezeu, să se înjuge, să facă alianţă cu partea cea duhovnicească de duh, diavolul, şi în felul acesta coalizându-se, să facă luptă, război cu Dumnezeu. 

Zavistia este mama tuturor răutăţilor, inclusiv a morţii. Aşa se face că acest Cain, primul fiu al lui Adam şi a Evei atât de mult dorit, se face parcă o curăţare a păcatului celor doi, şi din pântecele acestora, din sângiurile lor de fapt se curăţă acest păcat, parcă întregindu-se în Cain. Şi-l vedem pe acest Cain – nu că aşa a fost el croit de Dumnezeu – ci fiind înnobilat cu stăpânirea de sine a minţii, îl vedem cum cade în cel mai greu păcat şi în cea mai mare pedeapsă posibilă. Poate mulţi oameni isteţi la minte, cărora le place ca să iscodească orice cuvinţel al lui Dumnezeu, vor spune aşa: Dumnezeu l-a turnat pe Cain în forma aceasta de l-a omorât pe Avel. Dar aş vrea ca să elucidez acest cuvinţel, care este o piatră de poticnire pentru aceste minţi şi să vedem că nu este chiar aşa cum gândesc ei. Dacă urmărim din fir în fir cuvântul Sfintei Scripturi la momentul acela, îl vedem cum fumul de la jertfa lui Cain se împrăştia pe pământ şi cel al lui Avel se ridica în sus. Aceasta a fost pricina crimei lui Cain către Avel. Şi de ce aici a stat această piatră de poticnire pentru Cain ? Iată că această jertfă care o aducea Cain, o aducea nedreaptă lui Dumnezeu, o aducea oarecum silită, pe când Avel aducea tot ce era mai frumos, ce era mai gras din turmele sale.

Aici m-aş opri un pic, că noi cei care aducem jertfă de laudă la timpurile acestea în Biserica lui Dumnezeu, lui Dumnezeu, trebuie să aducem tot ce-i mai sfânt în noi. Cum îi spunea Dumnezeu lui Israil: Au carne de taur voi mânca sau sânge de ţap voi bea ? De voi flămânzi, îţi voi spune ţie ? Nu toate sunt ale mele ? (potrivit Psalmi 49, 13-14) Dar prin această jertfă ce rămânea ? Rămânea acel gest, rămânea acel sentiment de iubire, de dragoste. De multe ori m-am coborât în familiile dvs. sau în relaţiile dintre noi, oamenii, că aţi văzut când cuiva drag îi dai ceva în semn de preţuire, indiferent ce valoare are acel dar, odată cu acel preţ merge sentimentul care-l porţi din tine către el. Un cuvânt bun, cald, blând, un gest frumos, valorează de nepreţuit în faţa aceluia căruia i-l adresezi. Deci prin această jertfă, aşa să înţelegem, nu era decât gestul care-l făcea către Dumnezeu. Că aţi văzut dvs., cei care vă îngrijiţi de cele ale Domnului cum spune Apostolul Pavel, îngrijiţi ca să plăceţi Domnului, iar cele care vreţi să vă placă bărbaţii, vă îngrijiţi de ale lumii. Staţi în faţa oglinzilor şi vă machiaţi, vă aranjaţi, pierzând timpul aiurea. Pentru ce ? Nu pentru Tine, Doamne, ci pentru lume. Precum şi bărbatul, cum spune apostolul, care se îngrijeşte de ale Domnului, tot ce face în cursul vieţii lui face pentru Domnul, să placă Domnului, iar cel care vrea să placă femeii se îngrijeşte de ale lumii.

Deci în această jertfă să înţelegem că Avel atât de drept şi iubitor de Dumnezeu era şi de cinstit în conştiinţa lui, încât că aducea tot ce avea mai scump din turmele sale, pe când Cain în scârbă aducea doar ce rămânea în fundul traistei şi ardea pentru Dumnezeu, că el era lucrător de pământ. Deci vedeţi, aici îl găsim poticnindu-se Cain şi ridicându-se Avel. Ce-ar fi însemnat Hristos, dacă a venit din înaltul cerului, să nu-Şi aducă în absolutul sentimentului de preţuire pentru om jertfa Sa ? Putea să meargă numai până la Golgota şi acolo când vedea că ostaşii vin asupra Lui să-L ucidă făcea o minune dumnezeiască. Dar a îndrăgit sentimentul, l-a parfumat cu absolutul, frumuseţea, bineţea, dragostea că a primit moartea. Aşa cum mamă, în momentul când fiul tău îţi stă poate în primejdie de moarte şi iubindu-l eşti în stare ca o leoaică să-ţi dai viaţa pentru el, şi în felul acesta te arăţi că eşti mamă sau tată cu adevărat, aşa aici se vede sentimentul acesta.

Dar dacă diavolul nu L-a iubit pe Dumnezeu, ci şi-a înălţat mintea, iată că avându-l în cursă prins pe Adam şi pe Eva, imediat i-a luat în colimatorul său, ca să spunem aşa, şi i-a lucrat ca pe o pradă uşoară. Cain nu avea nici un drept ca să-l ucidă pe fratele său şi să vedeţi cum cade din prăpastie în prăpastie. Şi totodată vom găsi aici iarăşi un lucru mântuitor pentru noi, oamenii: taina sfintei mărturisiri. Oare era ceva ascuns lui Dumnezeu din faptele ce le făceau oamenii la timpul acela ? Nu ! Ci Cain, omorându-l pe Avel, se depărtează de la acel trup neînsufleţit. Venind Dumnezeu, Se face că nu ştie şi ca şi tatălui său Adam îl întreabă: Unde este fratele tău ? Iar el, sfidător, ce-I spune ? Nu ştiu. Oare nu putea să recunoască păcatul ? Dar se scuză oarecum pervers: Nu ştiu, şi apoi, parcă să-şi întregească răutatea, Îl sfidează pe Dumnezeu în continuarea cuvântului, zicându-I: Au doar sunt păzitor fratelui meu ? (Facerea 4, 9) Şi atunci Dumnezeu îi spune: Glasul sângelui fratelui tău strigă către cer. Şi să ştiţi că orice sânge de om vărsat pe pământ strigă către cer şi sângele omului niciodată nu rămâne nerăzbunat în viaţa omului, a criminalului. Pentru aceasta Dumnezeu întinzându-i mâna acestui criminal, primul criminal, care după cum spun istoricii lumii a făcut păcat înşeptit, iată întoarcere nu mai este pentru el şi atunci Dumnezeu îl blestemă, dar îi mai rămâne o portiţă, zicându-i: Gemând şi tremurând în tot restul vieţii tale, să mergi pe pământ, blestemat să fie pământul sub picioarele tale, care a înghiţit sângele fratelui tău, Avel. Iar tot ce te va ucide, va izbăvi de şapte ori acest păcat, că te va ucide (potrivit Facerea 4, 11-12 şi 15).

Şi cum mărturiseşte istoria creştină, pentru Cain au fost nişte semne cutremurătoare că oriunde mergea, în orice ţinut, el se cunoştea că este cel blestemat de Dumnezeu. Şi abia la al şaptelea neam, la generaţie, Lameh se găseşte să-l ucidă pe Cain. Mărturiseşte apoi Sfânta Scriptură şi istoriile scrise de istoricii lumii că acest Cain ucigător de oameni şi-a luat pe femeia sa, Calmana, şi s-a dus imediat în împrejurimile raiului, într-un ţinut numit Naid, care în ebraică se tâlcuieşte ‘încruntat’, iar Avel a fost înmormântat în pământul Damascului, în ţinutul Hebronului de astăzi. Să nu înţelegem Damasc, capitala Siriei de astăzi, ci aşa se numea acea provincie unde a fost alungat şi Adam cu Eva, şi Cain, şi şi-a sălăşluit acolo familia. Şi acolo mărturiseşte istoria că şi-ar fi întemeiat o primă cetate numită cu numele de Enohia. Aici Cain începe să nască fii şi fete. Dincoace, dacă Adam şi Eva l-a pierdut pe Avel, Dumnezeu le-a dat mângâiere pe alt fiu, pe Sit. Şi ce găsim în cuvântul Evei, când se mângâie cu naşterea lui Sit ? Spune aşa la naştere: Mi-a ridicat mie Dumnezeu altă sămânţă în locul lui Avel, pe care l-a ucis Cain (Facerea 4, 25). Practic, în etimologia acestui cuvânt, acestui nume de Sit se încape această frază, în care se pune ca un antet pentru toată istoria omenirii cel care a fost întâi ucigător de oameni, pe Cain.

Acest păcat al lui Cain iată cum rămâne ca un tunet în urechile tuturora şi pentru aceasta crima este atât de greu pedepsită, iar crimă să înţelegem, iubiţi credincioşi, că înseamnă din momentul când femeia zămisleşte în pântece la trei zile, concepe, şi până când ucide pe om întreg la minte, om desăvârşit. Nu există circumstanţă atenuantă că ai omorât om în pântece, prin avort, sau că l-ai omorât mare fiind. Dar pentru mulţimea acestor păcate pe care le fac femeile, criminale fiind, îndemnate sau nu de situaţie, de conjunctura situaţiei, Dumnezeu, prin Sfinţii Părinţi, a ridicat această pedeapsă şi sunt pedepsite doar cu un canon puţin mai uşor. Deci să înţelegem, crima înseamnă tot ce se ucide om, şi acela se împărtăşeşte de păcatul lui Cain. Iată că acest Cain este blestemat ca tot cel ce îl va ucide, să izbăvească de şapte ori păcatul lui; deci păcatul lui Cain era înşeptit şi cel care îl va ucide, se va împărtăşi de şapte ori pedeapsa lui. Iar peste şapte generaţii, iată din seminţia lui Cain se naşte Lameh. Mărturisesc istoricii lumii că acest Lameh avea vederea scurtă şi mergea la vânătoare. Şi el avea un tânăr care-i încorda arcul şi, punându-i săgeata în arc, îi îndrepta arcul spre vânat, iar el numai cât dădea drumul la săgeată. Şi Lameh, mergând la vânătoare, a văzut un tufiş tremurând. Iar acel tânăr a crezut, împreună cu Lameh, că este o fiară sălbatică şi, punându-i săgeata, când a tras l-a omorât pe Cain.

În momentul acela, s-a căit Lameh, dar s-a dus la femeile lui, că avea două femei care le ţinea în casa lui, şi a spus: Auziţi în urechile voastre că am omorât bărbat spre rană mie şi tânăr spre vătămare mie (Facerea 4, 23). De ce spune acest lucru ? Îl omoară Lameh pe Cain, care era blestemat să nu moară pe pământ, şi îl omoară şi pe acest tânăr care datorită lui l-a omorât pe Cain. Iată păcat îndoit. Era vinovat Lameh că l-a ucis pe Cain ? El şi-a pregătit acest păcat anticipat. Cum ? A fost primul care a ţinut două femei. Atât de poftitor era spre curvie, încât că nu se sătura cu una şi şi-a mai luat alta, în felul acesta călcând porunca lui Dumnezeu. Să ştiţi dvs. că Dumnezeu mijloceşte prin oameni spurcaţi în faptele lor ca altul să iasă din viaţă în crimă sau cine ştie cum. Deci a mijlocit Dumnezeu pentru Lameh acest lucru, să-l omoare, dar nu că Dumnezeu l-a dirijat să-l ucidă pe Cain, ci el şi-a pregătit, prin faptele lui murdare şi-a pregătit această cursă, acest păcat, în care el recunoaşte şi spune: De şaptezeci de ori câte şapte mi s-a făcut mie acest păcat (potrivit Facerea 4, 24).

Iată, dragi credincioşi, cum se înmulţeşte păcatul în lume. De acum se împarte lumea în două: fiii luminii şi fiii lumii. Sit, care a fost dat de Dumnezeu ca o mângâiere lui Adam şi Evei, era foarte credincios şi bun la suflet. Şi el a fost ca un prim preot, simbolizând şi Biserica, că aduna în fiecare dimineaţă pe fiii săi şi aducea jertfă şi rugăciune lui Dumnezeu. Aşa cum face biserica în zile de sărbătoare, îşi adună cum adună cloşca puii săi cu aripile şi îi povăţuieşte în biserică, îi hrăneşte duhovniceşte, aşa îl vedem pe Sit învăţat de către părinţii săi ca fiii lui să aducă jertfă lui Dumnezeu. Pentru aceasta s-au numit şi toate generaţiile lui Sit fiii luminii, adică fiii lui Dumnezeu, cum îi mai numeau istoriile. Iar ceilalţi erau fiii lumii, că aceia se opreau aici pe pământ, adică se mulţumeau în cele carnale, cum la ora actuală lumea crede că aici e iadul, aici e raiul, să mănânce şi să bea şi să se desfrâneze. În felul acesta, îşi trage genealogia peste veacuri, peste milenii, din seminţia lui Cain. Şi pentru aceasta, fiindcă ei, aceşti fii ai lumii, L-au părăsit pe Dumnezeu şi nu mai aveau nici o lege, şi Dumnezeu i-a lăsat în toate iscusinţele minţii lor, ajutaţi de diavol, să facă cele mai mari fărădelegi posibile. Au ajuns până la atâta cruzime, încât că mâncau şi oameni. Atunci s-au descoperit vrăjitoriile, farmecele, toate nebuniile acestea, cântece, dansuri, jocuri, băuturi beţive şi toate nebuniile lumii de aici curg, care sunt aducătoare de prihană omului sufletesc şi lui Dumnezeu. Deşi fiii lui Cain s-au sălăşluit în altă parte faţă de fiii lui Sit, iată că după moartea lui Sit, fiii luminii, cum spune Scriptura, au văzut pe fetele lumii că sunt frumoase şi au intrat la ele.

Există un stih cutremurător în Sfânta Psaltire zicând aşa: A vrut blestemul şi-i va veni lui, n-a vrut binecuvântarea şi se va depărta de la dânsul (Psalmi 108, 16). Aţi observat dvs. când vrei să faci ceva pentru Dumnezeu şi tăgăduieşti în mintea ta să faci, să nu faci, atunci imediat îţi vine satana sau trupul cu uneltirile lui şi îţi dă moleşeală sau altă grijă, cine ştie cum, timpul tace şi trece şi nu faci. Deci dacă din început nu vrei ca să faci şi cârteşti, atunci se depărtează binecuvântarea de la tine. Dacă vrei un păcat să-l faci, ori o curvie, ori o crimă, ori un furtişag, atunci îţi va veni că încetăţenindu-l în minte imediat tot trupul se porneşte spre a face acest lucru. Şi pentru aceasta s-a luat darul de la fiii luminii, că văzând fetele lumii că sunt frumoase au lepădat legea lui Dumnezeu, împreunându-se cu ele.

Îmi este ruşine să mă cobor mai în adâncimea acestui cuvânt, dar toate cele frumoase ale lui Dumnezeu, cinstite, slăvite, le-au vândut, pe ce ? Vă las în iscusinţa minţii dvs. ceea ce căutau la fetele lumii. Cred că este un tâlc murdar de tot, să dai ce este scump şi frumos şi veşnic pe ceva puturos şi efemer. Şi de aceasta, Dumnezeu a făcut încă din pântecele mamei lor pe fetele lumii să fie frumoase, să fie tentante, să tenteze pe fiii luminii, că şi aşa dacă nu vrei să păzeşti legea şi vrei blestemul, să-ţi vină dar. Şi iată peste milenii putem să facem o comparaţie destul de clară. Pentru aceasta, fetele dvs. astăzi îşi dezgolesc trupul, ca să tenteze pe cei care mai au un pic de isteţime duhovnicească în mintea lor de bărbat. Şi aţi văzut în ce dezastru a ajuns lumea ? Că un bărbat când este cumpărat de o femeie, dacă este isteaţă la minte, îl duce unde vrea. Şi pentru aceasta şi Dumnezeu a pus lege: Să nu preacurveşti (Ieşirea 20, 14), deci să fii închegat în mintea ta, iar cum spunea Apostolul Pavel: Pentru curvie, fiecare bărbat să aibă femeia lui, şi fiecare femeie să aibă bărbatul său, dar să-l aibă întru Domnul. Iar celor necăsătoriţi şi văduvelor, de vor putea să facă ca mine, adică să trăiască în feciorie (potrivit I Corinteni 7, 2 şi 8). Iată cât de frumoasă este legea lui Dumnezeu. Dacă vrei, urci pe treptele desăvârşirii în feciorie, iar dacă nu, Dumnezeu ţi-a pregătit o retragere frumoasă, dar să te odihneşti în cea legiuită şi în cel legiuit.

Vedeţi dvs. cum se distrug la ora actuală familii şi rămân copii pe drumuri, familii distruse, tot ce-ai agonisit o viaţă se distruge într-o clipă. Pentru ce ? Toată osteneala, toată tandreţea de cândva care vă mângâia sufletele, totul se duce, cum spune un proverb popular, pe apa sâmbetei. Pentru ce ? Pentru un târg atât de murdar şi atât de efemer. Iată lumea, părăsindu-L pe Dumnezeu, unde începe să cadă. Din cauza aceasta, şi Dumnezeu nici nu le-a mai dat lege până la potopul lui Noe. Lumea a lăsat-o aşa Dumnezeu, ci numai pentru cei care-L căutau pe Dumnezeu li se dădeau revelaţii, şi care stăteau bine în fapta bună îi întărea îngerul lui Dumnezeu, iar ceilalţi, care nici nu voiau să audă de Dumnezeu şi de legea lui Dumnezeu, îi lăsa să se ducă în toate fărădelegile posibile.

Spune Sfânta Scriptură că Sit în tinereţile lui ar fi fost răpit în ceruri. Acolo Dumnezeu a poruncit îngerului să-l înveţe multe taine de pe pământ: acolo l-a învăţat să scrie, acolo l-a învăţat mersul aştrilor cereşti, acolo l-a învăţat taine mari ale întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a celor ce vor să vină peste veacuri peste omenire. Iar Adam şi Sit au ştiut de cele două potopuri. Că la anul 600 din zilele vieţii sale, lui Adam i-a venit îngerul Uriil şi i-a spus despre întruparea lui Hristos că Se va naşte dintr-o fecioară. I-a făcut revelaţia pogorârii în iad, i-a făcut revelaţia Judecăţii de apoi, precum şi cele două potopuri: unul de apă şi unul de foc. Dar nu i s-au specificat când vor fi în timp acestea şi nici care va fi primul. Şi mărturiseşte istoria că, să rămână o mărturie pentru posteritate, Adam şi cu Sit au făcut doi stâlpi: un stâlp de cărămidă şi unul de piatră gândind aşa: că dacă vine potopul de apă primul, va mânca din cărămidă şi va rămâne piatra, iar dacă vine cel de foc, va mânca piatra şi va rămâne cărămida. Evident că venind potopul lui Noe a mâncat stâlpul de cărămidă şi a rămas stâlpul de piatră, fiind o mărturie şi în zilele noastre, prin părţile Irakului de astăzi.

 

PC. Predici 53 1

Adam. Mozaic aflat în muzeul din Ravenna

 

Cât despre pocăinţa lui Adam, nu cred că mai este nevoie să mai spunem, că ne uităm în noi când greşim faţă de cer sau faţă de semenii noştri, suntem un adevărat Adam. Când pierzi ceva, începi să te răscoleşti cu totul, în toată fiinţa ta, te dai peste cap de atâta durere, totul se deranjează că ai pierdut ceva drag. Amintiţi-vă de Petru, după ce a căzut prin lepădare din darul lui Dumnezeu, toată viaţa când auzea cocoşul cântând i se umpleau ochii de lacrimi. Şi mărturisea ucenicul său că, până la sfârşitul vieţii sale, ochii s-au putrezit de atâta durere şi de atâta căinţă. Pentru ce ? Că s-a lepădat în acel moment de Dumnezeu. Îmi amintesc de o pildă, de un tâlhar care în crimele lui a ucis şi un copil şi, Dumnezeu strălucindu-i scânteia mântuirii, i-a îndreptat paşii spre mânăstire şi acolo s-a călugărit. Dar când s-a dus prima dată ca să se împărtăşească, i-a apărut acel copil în faţa lui în văzduh, plângând şi implorându-l: Nu mă ucide  ! Atâta l-a torturat conştiinţa lui că a făcut această faptă, încât că a cerut blagoslovenie de la stareţ să meargă să moară pentru Hristos, plătind cu sângele său sângele vărsat nevinovat. Iată, de aici, putem să deducem căinţa care cred că nimeni în lume nu a mai avut-o cum a avut-o Adam şi Eva.

Alţi istorici mai îndrăzneţi mărturisesc că după uciderea lui Avel atât a plâns Adam şi Eva, încât că ar fi vrut să trăiască în feciorie, dar îngerul lui Dumnezeu i-a obligat fiindcă lumea nu avea să se mai înmulţească. Şi vedeţi, dragilor credincioşi, lucruri tainice săvârşite în timpurile acelea de demult. Iată şi partea de bine a fiilor luminii şi a fiilor lumii. Iată cum cele două drumuri, al binelui şi al răului, merg în timp curgând concomitent în paralelismul lor. Dar până când ? Până când Dumnezeu frânge viaţa oamenilor. De ce o frânge ? Fiindcă omul este sădit ca un pom să aducă jertfă lui Dumnezeu. Şi această jertfă este să-ţi aduci din inima ta acel sentiment de iubire, de dragoste. Bine, poate unii îmi veţi spune: ce-i trebuie lui Dumnezeu aceasta ? Dar cei care aveţi copii, dacă aţi trudit la căpătâiul lor şi i-aţi iubit din toată fiinţa dvs., în momentul când îţi întoarce vorba sau spatele, cât te doare ! Parcă ce aştepţi de la el ? Aştepţi osanale, sărutări de mâini, să-ţi spele picioarele ? Aştepţi acel sentiment de a te recunoaşte că tu eşti tatăl, tu eşti mama lui. Nu vrei decât acel gram de cinste de la copilul tău.

Îmi amintesc de o femeie care a înfiat un copil şi a crescut acea fată în porfiră şi vison, iar când a ajuns în facultate şi s-a văzut că are aripioare, nici măcar un ‘bună ziua’ nu-i mai dădea. De atâta scârbă, acea femeie a murit. Deci, iată caz poate minor, dar sunt sute din acestea şi poate chiar dvs. sunteţi păţiţi aşa în viaţa dvs., dar acest lucru extrapolat între om şi Dumnezeu ? Deci vedeţi dvs. acest sentiment de dragoste, de preţuire, cât de mult face şi câtă distrugere aduce dacă el nu este sădit aşa cum trebuie.

Iubiţilor credincioşi, să înţelegem destul de bine această jertfă adusă de către Cain şi adusă de Avel. Diavolul l-a prins pe picior greşit, cu alte cuvinte, pe Cain, că în momentul când a văzut jertfa fratelui său că se înalţă spre cer şi-a deschis inima larg. A deschis-o în faţa acestui pizmaş al omului, acestui zavistnic şi a picurat răutatea. Aţi văzut dvs. în litigiile noastre, în momentul când te cerţi cu cineva, nu mai ai odihnă nici zi, nici noapte şi te cerţi cu el imaginar. Când ai să te întâlneşti cu el, ai să-i spui, o să-i faci, o să-i dregi, toate relele pământului. Te uiţi cu ce să-l înjunghii, unde să-l pândeşti, ce să faci. Iată, din momentul acela, când mintea nu o ai bine stăpânită acasă, în casa sufletului tău, ea este alimentată de această zavistie, până când în momentul când Dumnezeu îţi ia puterea de stăpânire şi săvârşeşti toate relele pe semenii tăi.

Când fiii luminii au intrat la fetele lumii, aşa S-a supărat Dumnezeu, încât că din aceste împreunări Dumnezeu i-a sluţit pe oameni. I-au făcut schimonosiţi pe cei care ieşeau din burţile mamei lor. Şi găsim în Sfânta Scriptură o perioadă, până la potopul lui Noe, datorită acestor fărădelegi, oamenii creşteau cât copacii. Era perioada uriaşilor. I-au sluţit Dumnezeu aproape ca pe animale pentru păcate. Oare sunt doar nişte cuvinte să ne aflăm în treabă ? Uitaţi-vă dvs. la semenii noştri care zac, colcăie ca viermele în murdărie în duhoarea păcatului şi vedeţi cum îi pune Dumnezeu în faţa lui semnul păcatului. Uită-te la un beţiv notoriu cum începe să-şi umfle orbitele ochilor, i se învineţesc buzele. Uită-te la un fumător, uită-te la un curvar, la o desfrânată, la un hoţ, la un criminal. Îl vezi cum se metamorfozează, din gingăşia lui de om trece în cele ale fiarei sălbatice. Aşa că nu este de mirare că datorită acestor păcate, Dumnezeu i-a lăsat pe oameni să crească cât copacii, să se facă uriaşi.

Să înţelegem că păcatul în om aduce moartea, dar până la moarte aduce boală. Nu Dumnezeu este vinovat că ne îmbolnăvim, ci păcatele noastre. Oare un fumător care stăruie în această patimă şi moare pe acest altar de plămâni, oare Dumnezeu l-a îmbolnăvit ? Tu singur te îmbolnăveşti, om nebun, ce uiţi de legea lui Dumnezeu. Atâtea cancere care le-a dat Dumnezeu în lume şi mai nou vedem boala secolului, SIDA, care-i prinde numai pe homosexuali. Mai degrabă cred că este un înger al lui Dumnezeu, care curăţă pământul de acest păcat înaintea venirii lui Iisus Hristos.

De la Adam şi până la Noe nu găsim absolut nimic bun. Pe măsură ce înaintăm în timp, vedem că se stinge Sit şi toată seminţia lui începe să se ducă la fetele lumii, iar fetele lumii prin trupurile lor stăpâneau toate viciile şi le vărsau ca nişte otrăvuri asupra fiilor luminii. Amintiţi-vă de Solomon că cu fiecare femeie cu care se însoţea – şi a avut la 900 de femei – lua şi idolul căruia se închina acea femeie. Şi uitaţi-vă la dvs. în familiile dvs. când scăpaţi câte un copil cu câte o însoţire din aceasta nelegiuită cum împărtăşeşti imediat viciul de acolo. Nu este de mirare că se face această coaliţie, această fuziune între fiii luminii, care nici măcar carne nu mâncau, cu fiii lumii şi toată lumea se face într-o stricăciune, încât că L-a determinat pe Dumnezeu să spună: Îmi pare rău că l-am făcut pe om şi nu va sălăşlui Duhul Meu în aceşti oameni (potrivit Facerea 6, 3 şi 6).

Aici, în acest cuvinţel care-l găsim consemnat în Sfânta Scriptură, poate unii imediat Îl vor condamna pe Dumnezeu că nu este desăvârşit în lucrarea Sa, că de ce zice că I-a părut rău ? Că atunci când îţi pare rău, înseamnă că mai ai încă o variantă pe care poate n-ai ales-o atunci şi-ţi pare rău că nu ai mers pe drumul celălalt. Oare Dumnezeu, în înţelepciunea Sa absolută, mai avea o altă variantă să-l facă pe om ? Nu ! Aici se coboară ca într-un om, părându-I rău pentru oameni în ce cad. Le-a dat cel mai înalt dar posibil – mintea, stăpânirea de sine – şi iată ce face omul cu mintea. Că aţi văzut dvs., cel mai mare dar care ni l-a dat Dumnezeu este mintea, că în momentul când ţi-a luat Dumnezeu mintea în puterea ei de judecată devii deja o greutate, o povară pentru ceilalţi, chiar şi un pericol. Şi să ştiţi că înainte de a-l cădea Dumnezeu pe om, Dumnezeu îi ia mintea, nu mai judecă aşa cum trebuie să judece. Omul, cu alte cuvinte, şi-a terfelit tot ce-a fost sfânt, mintea sa, care purta din nobleţea dumnezeirii, o terfelea în cele carnale. Ne uităm noi la oameni, la semenii noştri, de multe ori şi vedem cum chiar că-şi pierd minţile. Cândva erau închegaţi bine în gândirea lor şi la un moment dat pierd totul, gândesc haotic, devin ca nebunii, pentru o plăcere sunt în stare să dea orice.

Deci, în felul acesta, lumea se pregăteşte spre un apocalips. Dar atâta de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât că totuşi se gândeşte să nu o piardă de tot şi iată că a zecea generaţie de la Adam se ridică din alt Lameh, nu cel care l-a ucis pe Cain, ci cel care descindea în genealogia sa din Sit, se ridică Noe. Acest Noe a trăit 500 de ani în feciorie în mijlocul tuturor fărădelegilor lumii. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a ales ca să fie un nou începător al lumii, din sămânţa căruia ne tragem noi şi restul lumii. Limba care o vorbea Adam era ebraica, dar nu aceasta de astăzi că aceasta este modificată, ci aramaica, cum o numesc filologii lumii. Acea limbă a fost la originea limbii ebraice de astăzi. Că evreii poartă prin genealogia sa de la Adam, din seminţia lui Sit, a lui Noe şi apoi Se trage Hristos. Pe când celelalte popoare descind din alţi fii ai lui Avraam. Din Isav popoare păgâne, care ca şi popoarele lui Cain se murdăreau şi colcăiau în toate păcatele posibile. Astfel lumea zace în aceste păcate până la anul 2240 de la Adam, după cel mai mare istoric grec, Gheorghe Chedrinul, care a înaintat prin revelaţiile sale şi prin iscodirea Sfintelor Scripturi până la Adam şi în zilele noastre în a descoperi aceste taine. Lumea şade în acest păcat până a devenit ca un adevărat cadavru. Puţea către cer faptele oamenilor. Şi pentru aceasta, Dumnezeu timp de 500 de ani îl păzeşte pe Noe în minte întreagă şi-l ajută îngerul lui Dumnezeu, fiindcă şi el voia să se păstreze în feciorie. La 500 de ani se căsătoreşte şi apoi timp de 100 de ani, cum mărturiseşte istoria, învăţat de înger croieşte acea corabie care trebuia să salveze omenirea de la moarte.

 

PC. Predici 53 2

Noe. Frescă din Mânăstirea Sopocani

 

Iată că 100 de ani Noe propovăduieşte lumii că va veni mânia lui Dumnezeu, să se întoarcă oamenii din cărările păcatelor, iar oamenii rămâneau aceiaşi surzi şi muţi. Sau cum spune Hristos în Evanghelie: Ca în zilele lui Noe mâncau, beau, se însurau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi s-a produs potopul (potrivit Matei 24, 37-38), aşa va fi lumea în zilele Apocalipsului. Va mânca, va bea, va curvi, va striga, va uita tot ce este sfânt, până în ziua când, după cum spune şi Sfânta Scriptură, ca fulgerul pe cer va veni mânia lui Dumnezeu (potrivit Luca 17, 24). Fiindcă păcatele oamenilor murdare de cele carnale, murdare de înşelăciune, murdare de crimă, murdare de tot ce este urât, lucru satanic, strigă către cer. Toată zidirea a fost dusă în robie. Că în momentul căderii lui Adam, unii dogmatici mai isteţi ar fi spus că toată zidirea înconjurătoare s-a răzbunat pe Adam, i s-a făcut potrivnică lui, că zidirea cealaltă nu era vinovată cu nimic, ea n-a greşit, ci numai Adam a greşit ca un împărat. Când împăratul cade în robie, evident că toată stăpânirea lui se duce în robie. Căzând Adam din cinstea lui de împărat şi stăpân al lumii înconjurătoare, iată că toată zidirea merge în această robie, în robia stricăciunii. Şi foarte frumos Apostolul Pavel spune aşa: Întreaga zidire suspină şi oftează, aşteptând descoperirea slavei fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 21-22). Zidirea nu moare datorită păcatelor ei, ci moare aşteptându-ne pe noi că poate ne-am înţelepţi vreodată şi mânia lui Dumnezeu o să se ridice de pe pământ, deschizându-se veşnicia pentru cele frumoase, pentru cele ale absolutului material în frumuseţe şi în bineţe.

Iubiţilor credincioşi, să ştiţi că pentru păcatul omului totul suferă, totul rabdă, totul strigă la cer pe înţelesul fiecărei zidiri întoarcerea omului din păcat. Singurul care rămâne ca o stâncă nesimţitoare, insensibilă şi rece este omul. Omul care poartă chip şi asemănare a lui Dumnezeu, dar căruia nu-i mai stă nimic în faţă şi nu a mai înnobilat nici o zidire Dumnezeu cu acest dar. Să înţelegem pentru a nu ştiu câta oară ce-a pus Dumnezeu în noi. Şi dacă nu vreţi să-mi daţi crezare nu mie, că eu sunt purtător neputincios de cuvânt prin darul lui Dumnezeu, nu daţi crezare Sfintei Scripturi.

Uitaţi-vă fiecare în dvs. în ceea ce vă lăudaţi. Când erai tânără şi te mândreai cu ce-a pus Dumnezeu în faţa ta şi în trupul tău, uită-te acum cine eşti. Şi cred că mulţi dintre dvs., uitându-vă în spatele dvs., vă e greaţă să vă mai întoarceţi pe unde aţi trecut. De ce ? Venind din păcat, mintea s-a sensibilizat, s-a deşteptat şi-ţi dai seama ce-ai pierdut. Pentru aceasta a venit Dumnezeu în toată slava Sa dumnezeiască şi ne-a dat un chip să ne ridicăm din nou de unde am căzut: pocăinţa. Şi această pocăinţă se face prin mărturisirea păcatelor, să nu ne facem ca un Cain în pământul dimprejurul raiului, să nu ne facem ca un Adam în Edem. Să ne recunoaştem păcatele, iar prin darul Duhului Sfânt ele se şterg şi în felul acesta diavolul pierde tot ce-a zidit într-un om o viaţă. De nimic nu-i este frică diavolului decât de întoarcerea omului. El nu pune bază niciodată în om, chiar dacă îl târăşte în cele mai grele păcate. El nu este odihnit că nu ştie dacă omul nu cumva până în ultima clipă se poate întoarce, iar Hristos stă cu braţele deschise pe cruce. Pentru aceasta stă încă răstignit, aşteptându-ne cum îţi aştepţi fiinţa iubită cu braţele deschise, gata s-o îmbrăţişezi şi sărutând-o. Iată, Hristos ne aşteaptă ca pe fiii risipitori şi diavolul în momentul când ne scapă din mână, plânge amarnic că a pierdut războiul.

Să înţelegem şi, doresc de la Dumnezeu să pună cuvânt îmbrăcat în ce ştie Dumnezeu mai bine, ca să înţelegem din scoarţă în scoarţă, pe cât posibil şi cei mai mici, ce însemnăm noi, ce înseamnă Dumnezeu, ce înseamnă Biserica. Nu am alt scop decât acesta nobil de a propovădui în nimicnicia mea cuvântul lui Dumnezeu în toate urechile dvs. şi să scoatem din rădăcină păcatul şi să înţelegem ce înseamnă fapta bună, ce înseamnă cugetare la Dumnezeu, ce înseamnă jertfă de laudă. Că vedeţi dvs. cum sectanţii se substituie ideii ortodoxe, cuvântului ortodox: ,,Fă bine şi atâta îţi trebuie”. Dar acest bine nu este doar în etimologia lui, ci trebuie să-l înţelegem cum trebuieşte făcut, când şi ce poartă acest bine, făcut către cer. Bunului Dumnezeu slavă şi cinste, în vecii vecilor. Amin.