Predica PS Flavian Ilfoveanul din 19 iulie 2010, Bucureşti

 

Şi venind ei la norod, s-a apropiat către dânsul un om, îngenunchind înaintea lui şi zicând: Doamne, miluieşte pre fiul meu, că este lunatic şi rău pătimeşte; că de multe ori cade în foc şi de multe ori în apă. Şi l-am adus pre dânsul la ucenicii tăi, şi nu au putut să-l vindece pre el. Iar Iisus răspunzând, au zis: o neam necredincios şi îndărătnic ! Până când voiu fi cu voi ? Până când voiu suferi pre voi ? Aduceţi-l pre el aici la mine. Şi l-au certat pre el Iisus, şi a ieşit dracul dintr-însul, şi s-a tămăduit copilul din ceasul acela. Atunci apropiindu-se ucenicii către Iisus deosebi, au zis: pentru ce noi nu am putut să-l scoatem pre el ? Iar Iisus au zis lor: pentru necredinţa voastră; că amin grăiesc vouă: de veţi avea credinţă cât grăunţul de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici acolo, şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Că acest neam nu iese, fără numai cu rugăciune şi cu post. Şi întorcându-se ei în Galileea, le-au zis lor Iisus: va să se dea Fiul Omului în mâinile oamenilor, şi-l vor omorî pre el, şi a treia zi va învia. Şi s-au întristat ei foarte (Matei 17, 14-23).

 

Duminica a X-a după Cincizecime. Vindecarea lunaticului

Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Iubiţi credincioşi, îmi pare rău că trebuie să încep cuvântul cu un lucru de învăţătură de care poate unii nu ştiu, dar majoritatea sunt sigur că ştiu, dar din neglijenţă nu vor să-l facă. La sfânta biserică când venim trebuie să socotim că suntem în faţa lui Dumnezeu, nu suntem într-un loc public. Mergem fiecare de la casele noastre împovăraţi, cu sufletul încărcat, rănit, zbuciumat, ca intrând în legătură cu Dumnezeu, să ne găsim acea alinare şi pace lăuntrică. Din acest motiv, vă rog foarte mult, insistent vă rog, să păstraţi liniştea celorlalţi. Deşi am scris pe uşă şi în alte locuri, închideţi telefoanele, aceste blestemate aparate care aş putea să spun au distrus lumea şi mai ales tineretul. Măcar aici, vă rog insistent, în numele lui Dumnezeu, închideţi-le. Este un zbucium cumplit pentru cei din jur. Mai sunt unii care nu ştiu cum să-l închidă, intră într-un stres; chemaţi pe altul, dar nu aici să vă sune. Apoi când veniţi, veniţi într-o haină curată, nu în parada modei. Deşi este cald, ţineţi-vă o conduită decentă, că venim spre Ierusalim.

Cum spunea şi în Evanghelie Domnul, doi oameni s-au suit în biserică să se roage (Luca 18, 10). Aceasta înseamnă că biserica este undeva sus, nu neapărat în etimologicul cuvântului, este sus mintal. Adică lăsăm Ierihonul de jos, lumea aceasta mizeră, care pute, nu miroase, pute a cadavru şi venim undeva parfumat, venim din acest război cotidian care ne zbuciumă fiinţele, să găsim o oază de linişte. Şi cum spunea Mântuitorul, ceea ce nu-ţi place altuia nu-i face, rogu-vă insistent căutaţi liniştea celor dimprejurul dvs. Care aveţi copii şi ştiţi că nu sunt cuminţei în biserică sau ţipă că sunt mici în legea lor, decent, frumos, înţelept, cucernitor este să staţi mai la uşă. Dacă plânge, ieşi imediat afară cu el; el e nevinovat. Vinovăţia cade asupra părinţilor. Apoi gesturile în biserică, tot ieşind şi intrând în biserică sau uitându-vă în stânga şi în dreapta ca nişte capre, ca nişte iezi zbânţuiţi, nu declasezi pe altul, ci pe tine însuţi te declasezi, te dezonorezi. Vă rog să nu o luaţi în nume de rău că nu este o mustrare, ci o învăţătură. Mulţi poate n-au ştiut, poate nu şi-au dat seama. Dar măcar de acuma să ne învăţăm să fim cu bun simţ, să păstrăm liniştea celor dimprejurul nostru, ca şi noi la rândul nostru să ne bucurăm de această oază de linişte care este din ce în ce mai rară.

Dragi credincioşi, pilda de astăzi atâta de frumoasă, îndurerată totodată pentru acel tată şi pentru acel copil, ar putea să ne aşeze pe undeva pe un piedestal al omului în neputinţele lui, dar şi în calităţile lui. Să avem mare grijă în viaţa noastră ce purtăm, să avem grijă ce să păstrăm din tot arsenalul cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, cu care ne-a înnobilat. Mult n-avem de păzit, doar bulgărele acesta care stă ca o regină deasupra întregului edificiu ce se numeşte om, mintea. Omul, cine o fi el sub soare, dacă şi-a pierdut mintea şi nu mai gândeşte după dipticele veşnice ale omului, deja omul este scos în extremis. Oricine ar fi şi prinţ, orice sorginte imperială ar avea, oricâtă cultură sau ce lanţuri de aur ar purta sau ce conturi, ce bulgări de aur poartă în casele lor, dacă mintea nu o are măcar cât de cât să pară un om decent în lume, a pierdut totul.

Prin această pildă de astăzi ne învaţă Mântuitorul cum să ne diriguim în viaţă clipele vieţii noastre. Viaţa este lungă sau scurtă după cum Dumnezeu o pune în sufletul nostru, în trupul nostru. Cât suntem mici, gândim cum spunea Apostolul Pavel ca un prunc, dar după ce te măreşti, devii în puterea ta de discernământ şi eşti răspunzător de tot ce faci, ori bine ori rău.

Îl vedem pe acest tată îndurerat, cumplit zbuciumat în sufletul său că acel prunc la care probabil că ţinea enorm de mult era lunatic. Această boală care încă mai este în popor, că nu este o boală vindecabilă, eradicată, cum sunt fel de fel de boli ce datorită medicinei, a ştiinţei … Această boală este o îndrăcire peste care nimeni din lume nu poate să intre. Nu are leac, fiindcă dacă o bubă o poţi omorî cu leacuri materiale, aici nu este un suport material îndrăcirea. Mintea nu mai este în om şi o captează diavolul şi prin acest lucru, prins ca într-o temniţă, face ce vrea diavolul din om. Acest copil când era lună plină, după cum mărturiseşte tatăl său, era aruncat în foc sau în apă cu scopul de a muri. Dar fiindcă diavolul nu are niciodată putere asupra vieţii omului, fără numai cu decizia lui Dumnezeu, nu putea nici să-l ardă, nici să-l înece, nici alt rău definitiv să i-l facă nu avea slobozenie de la Dumnezeu. Îndurerat, acel tată aleargă la apostoli; apostolii au făcut rugăciune dar n-au putut să-l vindece pe copil; şi atunci deznădăjduit, tatăl parcă cu o ultimă nădejde aleargă la Domnul, arătându-I durerea sufletului său.

Domnul, din bunătatea Sa, îi alină durerea, vindecându-l pe copil, dar nu înainte de a-l mustra pe tatăl şi totodată, prin această mustrare la singular a celuia ce pătimea, tuturor acelora necredincioşi, neam necredincios zicându-i acelui om şi prin el tuturora. De aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, ai zice muntelui acestuia mută-te şi se va muta (Matei 17, 20). Era şi necredinţa omului o motivaţie pentru nevindecarea copilului şi spre îndrituirea acestei motivaţii vin în sufletele multora dintre oameni păruţi creştini. Au impresia că având o durere în suflet, mergând la biserică aşteaptă imediat să-i vină Dumnezeu sau Maica Domnului să-i alunge norii tristeţii. Tu uiţi, omule, ce ai în urma ta, ce trenă de mizerie, până când sabia durerii ţi-a pătruns sufletul. Şi ai aroganţa să vii pentru prima dată la Dumnezeu, schimonoseşti o cruce sau nici nu mai ai poftă de mâncare până după-amiază şi te mai şi lauzi că ai postit. Şi vrei ca imediat să ţi se alunge necazul.

La Dumnezeu nu este ca la oameni. Deşi vedem multe întâmplându-se între oameni, oameni păgâni care ridicând mâinile spre cer imediat sunt ajutaţi sau oameni credincioşi care nu li se întâmplă la fel. Noi nu trebuie să cârtim ci, din contra, să ţinem mereu legătura cu Cel ce nu a fost niciodată mincinos cu noi. De ce sfinţii apostoli au fost atâta de puternici că numele lor şi faptele lor sunt până în ziua de astăzi atât de vii, şi sfinţii de după ei, şi proorocii dinaintea lor ? Au fost nişte oameni care nu s-au zdruncinat când le-a venit necazul pe sufletul lor. Făceau minuni, înviau morţi, dar erau batjocoriţi, erau umiliţi, erau izbiţi în cele mai puturoase închisori. Nu făceau cum fac oamenii de astăzi, atât de şubrezi în cele dumnezeieşti. Nu putea să-L blesteme pe Dumnezeu zicând: Doamne m-am uscat de post, Doamne niciodată nu Te-am zdruncinat din dragostea pe care Ţi-o port. De ce mă izbeşti în închisoare nedrept ? Nu făceau acest lucru, şi pentru faptul că nu făceau, ci răbdau în surdină acele rele pe care li le făceau semenii lor, iată că venea îngerul şi-l scotea din temniţă sau sabia morţii se depărta nevăzut de către ei şi erau salvaţi. Aşa să judecăm, iubiţi credincioşi, necazul care vine şi ne apasă. Să nu aşteptăm imediat ajutor. Această necredinţă de care dădea dovadă acest om, iată este mustrată prin el toată lumea care zace în acea necredinţă.

Vindecarea acelui copil lunatic s-a întâmplat tocmai când Dumnezeu Hristos cobora din munte, schimbându-Se la faţă. Înainte de această minune, Mântuitorul S-a urcat cu Petru şi cu Ioan în munte şi acolo într-un nor luminos S-a schimbat la faţă, iar hainele Lui erau albe ca lumina. De o parte şi de alta i-au văzut apostolii ca printr-o fereastră mică pe cei doi mari titani ai Vechiului Testament, Proorocul Ilie a cărui sărbătoare o vom avea mâine şi Sfântul Prooroc Moisi, discutând toţi trei. După ce au văzut slava lui Dumnezeu apostolii, S-a coborât din munte Domnul împreună cu ei şi a venit acest om îndurerat. Din acest scurt drum al Domnului, drum pământesc din munte coborând, ne arată extremele omului. Acolo în munte ce calităţi poate lua omul, fiindcă Domnul S-a schimbat la faţă arătând strălucirea celor ce se mântuiesc. Strălucea faţa Lui ca soarele, iar hainele erau atât de îmbietoare şi de frumoase, ca lumina de curate. Şi aceea nu era slava dumnezeirii numai, ci ne arăta Hristos pe cei ce-L ascultă şi se împărtăşesc de darul mântuirii. Coborând în acest Ierihon, la poalele muntelui omul acesta îndurerat Îl aştepta cu copilul îndrăcit. Alungă Domnul pe diavol din copil şi-l redă tatălui lui sănătos, spre bucuria neţărmurită a născătorului lui.

Ştim că Dumnezeu lucrând lucrurile, le lucrează înţelepţindu-ne în mai multe înţelegeri. Dacă această minune a fost la propriu, că acel copil era într-adevăr trup adevărat îndrăcit, într-o înţelegere mai mare ne arată o altfel de îndrăcire a omului la care vă invit să luaţi aminte fiecare şi să luăm de fapt aminte cu toţii. De ce la lună plină şi de ce în foc şi în apă îl arunca pe acel tânăr ? Acel tânăr simbolizează omul în puterea vieţii lui că haina, firea acelui tânăr o îmbracă oricine din noi. La lună plină făcea diavolul de intra în acel copil ca omul, tatăl copilului şi cei din jurul lui, să blesteme zidirea lui Dumnezeu, că doar luna nu era vinovată cu nimic că ea când era plină acesta se îndrăcea. Atât de pervers este diavolul ! El când aruncă năvodul la om caută să cucerească cât mai mult din om. Focul înseamnă mânia din om şi totodată focul patimilor, Vavilonul din el. Iar apa simbolizează marea vieţii acesteia, care o vedem arătată în Sfintele Scripturi şi la Sfinţii Părinţi şi o discernem şi noi. Că aşa cum apa este …, aşa lumea aceasta plină de viaţă în care noi ne mişcăm suntem predispuşi la nenumărate pericole. Pe acel copil îl arunca să-l înece. Aşa diavolul vine la om şi caută să-l arunce în focul patimilor sau al mâniei prin care îl aduce la prilejuri de a face şi crimă, după cum bine sunteţi încunoştinţaţi, puşi în temă de lucrurile care se întâmplă în ziua de astăzi. Oameni care îşi pierd minţile şi nu mai recunosc fapta de crimă. Iar valurile vieţii sau apa de care arată evanghelistul arată viaţa în valurile ei înecătoare în care este aruncat omul prin grijile lumii de astăzi.

Ce urmăreşte satana de la om ? Să-i ia mintea. Şi luându-i mintea, i-a luat aproape tot ce înseamnă chip şi asemănare a lui Dumnezeu, mai puţin viaţa. A-ţi lua mintea ce înseamnă ? Să te ducă undeva într-o cărare unde nu mai este mântuire, nu mai este Dumnezeu. Este doar o minciună. Să ne uităm la lumea de astăzi. Câte înşelăciuni planează deasupra lumii ! Încep să-şi dea seama şi sociologii şi psihologii de pericolele care zac deasupra capetelor oamenilor. Pericole nu venite din cer, ci croite de oameni, de semeni, de semenii noştri, oameni duşmani bisericii lăuntrice a omului. Mai ales tineretul, şi-mi cer scuzele de rigoare, care mai este într-o verticalitate morală, este în mare pericol. Aţi văzut dvs. la televizor câte nebunii se dau. Îţi este suficient să boldeşti ochii acolo şi apoi îţi rămâne întipărit în minte. Până când se aşterne uitarea, colbul uitării peste acele imagini durează. Ţin minte că prin anii ’1970 un nebun de doctor suedez a întocmit o carte în care spunea câte moduri de sinucidere ar putea fi în mintea unui om. A publicat-o şi au apărut statistici că au crescut aproape 100% sinuciderile în lume după ce s-a citit cartea. Şi-au dat seama sociologii şi au scos-o de pe piaţă, dar era tardiv.

Aceasta înseamnă furarea minţii omului. Sunt fătuce care pleacă din căminul lor părintesc, crezând că formele lor încântă lumea dar nu-şi dau seama cât de slabe şi naive sunt. Vin nişte jefuite, nişte cârpe bune de lepădat, unde ? Tot la bieţii lor părinţi cu ochii umeziţi de lacrimi, când i-a plecat de acasă precum fiul risipitor. O furare a minţii de către diavol o găsim şi în biserică, schimbând diavolul mintea celor care sunt iconomii tainelor lui Dumnezeu. Aşa s-au născut ereziile, nişte dogme străine celor mântuitoare croindu-i omului un Hristos mincinos după poftele lui.

Bine ştiţi că au început şi catolicii să hirotonească femei preoţi şi episcopi, lucru care se întâmplă la anglicani. Acest lucru care este de mare impietate şi blasfemie la adresa sfinţilor se întâmplă astăzi. Să nu vă mire lucrul că şi în România va apărea biserica homosexuală care există în lume, în Vavilonul de occident sau America. Iată ce înseamnă schimbarea minţii. Ştiţi că de câţiva ani, cu parafele celor aleşi de frăţiile voastre, măreţii guvernamentali, circulă parada gay prin Bucureşti să strice minţile oamenilor. Par oameni normali, par oameni deştepţi, îţi grăiesc atâta de retoric, atât de manieraţi sunt, de zici că sunt bărbaţi fiind nişte domnişoare. Dar ei de fapt sunt mizerabili în ceea ce lucrează nupţial. Ieşit din dipticele umane întrec şi pe animale. Animalele dacă ar avea glas şi ar fi prezente la faptele oamenilor i-ar scuipa, i-ar denigra, zicându-le: noi animale fiind, n-am făcut aşa ceva ce faceţi voi, fiinţe raţionale, chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Prin acest cuvânt poate apăsător atrag atenţia multora care din naivitate săvârşiţi aceste lucruri abominabile, prin care nu faceţi decât să chemaţi Sodoma şi Gomora pe pământ. Iată cum se fură mintea celor care păstoresc, celor care sunt iconomii tainelor lui Dumnezeu împărtăşind dogme străine celor mântuitoare.

Fiindcă astăzi este Sinodul al IV-lea Ecumenic, care a fost la anul 450 de la Hristos, să mergem un pic în timp să vedem ce s-a întâmplat. Se născuse o idee în timpul acela cum că Mântuitorul nu ar fi avut fire omenească. Firea Lui dumnezeiască ar fi absorbit ca un burete firea omenească a lui Hristos. Şi acea dogmă se cheamă astăzi monofizism, cum ar fi armenii. Armenii nu cred în firea omenească a lui Hristos. Cum am mai spus şi altădată, aş putea să o socot cea mai ineptă şi naivă sectă, erezie. Şi un copil i-ar putea contra zicându-le: dacă tu zici că Hristos nu a avut trup omenesc, te întreb pe tine, armeanule, cine S-a răstignit pe crucea de pe Golgota ? Pe cine au bătut evreii de I-au umplut cărnurile ? Cui I-au bătut piroane ? Pe cine L-au coborât de pe cruce şi L-au pus în mormânt ? Pe cine L-au uns cu aromate şi L-au îngropat ? Că duhul carne şi oase nu are.

Şi totuşi zac de la anul 400 şi până în zilele noastre în această erezie. Ei să rămână în legea lor, e problema lor şi vor da răspuns în faţa Hristosului Celuia care va judeca lumea după această dogmă nebună. Întristător este unirea cu aceşti oameni şi împărtăşirea cu ei. Şi cum sunt prelaţi din Biserica oficială şi poartă relaţii de amiciţie dogmatică cu aceşti oameni şi de a liturghisi împreună. Vedeţi cum se fură mintea de către diavol ? Acest eres a fost întărit tocmai de unul dintre cei mai mari trăitori în viaţa monahală a timpului aceluia, Eutihie, care era exarhul Constantinopolului. Mergea la împărat când voia el. Avea o mare faimă în tot Constantinopolul. Dar pentru nasul sus şi mintea bolnavă de mândrie, iată diavolul a avut poarta deschisă şi a intrat în mintea lui. Dincolo când a trecut, L-a văzut pe Hristos. Era târzie căinţa. Dioscor, care era patriarhul Alexandriei la timpul acela, un om vanitos şi plin de sine având trecere la împărăteasa Constantinopolului, la Eudoxia, soţia lui Teodosie al II-lea, a avut putere de decizie. Atunci a adunat în 449 în Efes aşa-zisul Sinod tâlhăresc, unde a venit cu soldaţi şi aveau pe mânecă bâte şi la sinod l-au bătut pe Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, că a treia zi a murit. Aceasta nu mai este o discuţie curată, frumoasă, împăciuitoare să umbli cu bâta, cum am avut noi, n-am dus lipsă de bâte, de scuipături, de temniţe, de cele mai obscene lucruri lingvistice din partea corifeilor.

Cum spune psalmistul: Aceştia în căruţe şi aceştia pe cai, iar noi în numele Domnului Dumnezeului nostru am biruit (Psalmi 19, 8). Sfântul Glicherie cât de umilit a fost de către aceştia ! A ştiut cum să tacă în surdină şi să meargă înainte pe drumul cel adevărat, tăcând şi necârtind. Deci iată, iubiţi credincioşi, întotdeauna când scoţi bâta în numele lui Dumnezeu greşeşti. Aşa a făcut că a scos sabia şi spânzurătoarea vestita Inchiziţie care a rămas o plagă urât mirositoare pe firmamentul creştinismului occidental. Cine nu zicea ca popa din Vatican era sortit morţii, ars pe rug. Nu se face aşa. Cu bâta sau cu şantajul nu-l poţi educa niciodată pe om. Cu cuvântul blând, frumos.

Iubiţi credincioşi, fiindcă Teodosie care era în exerciţiul funcţiunii în Constantinopol a murit în 449, a intrat la conducerea imperiului sora lui, Pulheria cu Marchian. Acela fiind un om bine gânditor spre cele dogmaticeşti a adunat Sinod în Halchidon, în partea asiatică a Constantinopolului, a Istanbulului de astăzi, la biserica imensă care era zidită în cinstea Sfintei Muceniţe Eufimia; 630 de vieţuitori în credinţa cea adevărată s-au adunat la acest sinod, când l-au excomunicat pe Dioscor, patriarhul Alexandriei şi întreţinătorul acestei erezii, inclusiv Eutihie. Şi spre cunoştinţa dvs., ne punem întrebarea de ce Armenia este monofizită astăzi. Mi se pare că avem şi un guvernamental armean. Din cauză că Dioscor a fost trimis în exil în Armenia, şi acolo otrava şi-a împânzit-o aşa de bine, încât că până în ziua de astăzi Armenia a rămas în acest eres.

Atunci s-au adunat la biserica Sfintei Muceniţe Eufimia aceşti Sfinţi Părinţi, au lăsat şi 20 de sfinte canoane şi au repus cele 2 firi ale Mântuitorului în adevărul său şi în dogma Bisericii, pe care o păstrăm până în ziua de astăzi. Iubiţi credincioşi, fiindcă au durat mult timp acele şedinţe ale lor, ale Sfinţilor Părinţi întruniţi, în final s-au gândit ca cele două părţi să-şi scrie dogma lor, crezul de credinţă, monofiziţii şi cei dreptcredincioşi. Patriarh era Sfântul Anatolie al Constantinopolului, şi au găsit de cuviinţă ca cele două cărţi de mărturisire să fie sigilate şi puse pe pieptul sfintei muceniţe în racla ei. Apoi pecetluit mormântul şi 3 zile şi 3 nopţi păzit de ostaşi de ambele părţi, prelaţii să se roage cu post şi rugăciune. Făcând acest lucru dumnezeiesc, au mers ambele părţi împreună cu Sfântul Patriarh Anatolie, deschizând racla, au găsit mărturisirea credincioşilor în mâna sfintei, iar a monofiziţilor la picioare. Şi ca să fie îndrituită minunea, Sfânta Muceniţă Eufimia, în chip nefiresc cu minune, moartă fiind, că erau sfintele moaşte, a întins mânuţa ei mucenicească cu scrisoarea de mărturisire cea adevărată şi a PC. Predici 54dat-o Sfântului Anatolie. Din acest motiv, şi Sfânta Eufimia se mai numeşte ‘hotarul Părinţilor’, adică prin această minune s-a hotărât dogma în Biserică a celor două firi ale Mântuitorului: Dumnezeu era din veac din Tată fără mamă şi om adevărat, desăvârşit, din mamă fără de tată, dar pus sub vreme, adică muritor. Deci pe cruce a murit numai omenirea din Hristos, nu dumnezeirea. Omenirea care a murit, s-a îngropat şi apoi a înviat.

 

Cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, de la Calcedon din anul 451. Frescă din Mânăstirea Terapontov, Rusia, sfârşitul secolului XV-începutul secolului XVI

 

Dragi credincioşi, ereticii au pierit în aceeaşi erezie, acei de demult, şi au lăsat sămânţă pruncilor lor până în ziua de astăzi. De ar fi singurii nu ar fi o problemă, dar vedem cum se înmulţesc ereziile şi sectele de la o zi la alta. Întristător lucru este că maşinării se fac din culise de către organizaţii malefice, obscure, întunecoase, care slujesc satanei şi nu au nici o părtăşie cu Hristos, intră în dogmele Bisericii şi punând pe scaune păzitori ai tainelor lui Dumnezeu oameni potriviţi pentru scopul potrivit, în timp schimbă minţile oamenilor. Nu este departe timpul când, venind un eretic, veţi aplauda de bucurie că slujeşte un prelat ortodox cu el. Nu e de mirare că mitropolitul Banatului s-a împărtăşit cu greco-catolicii. Nu e de mirare că au făcut alte slujbe, ceea ce este împotriva Sfinţilor Părinţi şi îi trimite în blestemele lor. Nu-i condamnăm, să le dea Dumnezeu luminarea minţii până a nu fi prea târziu. În schimb, ceea ce vă spun, aveţi grijă, păstraţi-vă curate minţile, că o minte curată înseamnă şi suflet şi trup curat.

Iată ce înseamnă o minte bolnavă, furată. Aveţi copii dependenţi de muzică, şi muzică satanistă. Nu durează mult şi deja nu mai ai cu cine vorbi. E bun de Spitalul 9. Şi sunt cazuri înmulţite, enorm de multe la timpul acesta. Rogu-vă insistent, păziţi-vă minţile aşa cum ni le-au predat Sfinţii Părinţi, să-L aveţi pe Dumnezeul cel adevărat în mintea frăţiilor voastre şi în trăirile frăţiilor voastre. Că oriunde te-ai duce, şi în iad de te-ai duce, dacă mintea-ţi este curată este imposibil să nu radiezi ceva frumos, un pic, o rază de soare.

Bunului Dumnezeu să-I dăm slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.

Mâine îl serbăm pe marele prooroc al Vechiului Testament, Proorocul Ilie care nu a murit şi urmează să vină înaintea Mesiei evreilor care-l aşteaptă cu nerăbdare şi pentru care se ostenesc şi tulbură lumea să-i zidească templul în Ierusalim.