Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XV-a
29 septembrie 1996

 

Am venit şi nu era om, am chemat şi nimeni nu a venit (Isaia 50, 2), mustra Sfântul Prooroc Isaia pe poporul iudeu atunci când Îl părăseau pe Dumnezeu.

Iubiţilor credincioşi, aceste cuvinte nu s-au potrivit numai pentru aceia din antichitate, nici pentru cei de ieri, ci în haina aceea ne îmbrăcăm şi noi şi cred că mai mult decât aceia ne încape pe noi astăzi, aceşti oameni. Sfântul Apostol Pavel mărturisea în cuvânt foarte drastic asupra poporului lui Israil şi a restului lumii creştine: Pentru că au schimbat adevărul în minciună, i-au lăsat Dumnezeu în patimi de ocară, că femeile şi-au schimbat rânduiala firii, aşijderea şi bărbaţii, părăsind rânduiala părţii femeieşti, s-au aprins unul spre altul spre poftă (potrivit Romani 1, 25-27). Am spus aceste cuvinte în începutul cuvântului de astăzi ca să ne ducem, imaginar bineînţeles, pe slova istoriei până în timpurile antice, când Dumnezeu a adus acea moarte peste tot pământul. Să ne transpunem peste timp, peste milenii şi să vedem ce găsim acolo, şi apoi venind în viaţa noastră aici, să vedem dacă suntem diferiţi de aceia sau chiar suntem urmaşii lor.

Când Proorocul Isaia spune că am venit şi n-am găsit om, mărturiseşte când Dumnezeu venea pe pământ prin sfinţii Săi îngeri ca să ia roadă de la oameni şi nu găsea oameni. Iar omul era viţa nobilă sădită de mâna lui Dumnezeu şi împrejmuită cu gard ca nimeni să nu se atingă de ea. Şi acest gard era legea lui Dumnezeu. Şi cum spune Sfânta Evanghelie: a sădit teasc ca să stoarcă strugurul (potrivit Isaia 5, 2 şi următoarele). Adică ce era ? Era jertfelnicul lui Dumnezeu. A pus în mijlocul viei turn de pază – Biserica, şi iată că viţa de vie în loc să dea rod strugure a dat aguridă.

Lumea păgână întrezăreşte cuvintele spuse de Sfântul Prooroc Isaia prin Diogene al antichităţii, înţeleptul lumii aceleia, când în ziua amiezii mari iată cu lumânarea aprinsă căuta un om într-o piaţă. Şi lumea îl vedea: ,,Ce faci, înţeleptule ?” ,,Caut un om”. ,,Dar nu eşti împrejmuit de oameni ?” ,,Ăştia nu sunt oameni. Caut un om”. Deci dacă noi, în comuniunea noastră socială cu semenii noştri, nu găsim omul potrivit în conjunctura prin care trecem, gândiţi-vă, Dumnezeu când vine clipă de clipă să ia jertfa de la noi – şi jertfă de laudă îţi cere Dumnezeu, nu-ţi mai cere ceea ce se cerea în legea veche – şi nu găseşte ? Deci nu ne mai găseşte oameni atunci când vine Dumnezeu, ne găseşte precum dobitoacele scăldându-ne în cele carnale uitându-L pe Dumnezeu. Iată cum lumea ştiind de Dumnezeu L-a părăsit pe Dumnezeu. E vinovat Dumnezeu că omul este croit în felul acesta şi-L părăseşte aşa de repede pe Dumnezeu ? Nu. În felul în care ne-a croit Dumnezeu, ne-a croit în absolutul zidirii Sale. Ca drept dovadă că nimeni nu ne întrece în construcţia noastră trupească fizică şi sufletească din toate vieţuitoarele pământului. Şi spre o îndrituire mai mare că suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu, suntem ultima zidire a mâinilor lui Dumnezeu. Şi ţinând cont că Dumnezeu este Stăpânul universului, care a făcut totul din nefiinţă şi ne-a adus în ultima lucrare, că pe urmă spune că S-a odihnit, iată un argument în plus, câtă nobleţe purtăm noi în noi.

Şi atunci cine suntem noi ? Şi de ce cădem atât de uşor ? Mulţi care colcăie în patimi, sunt prinşi cum este victima în gheara vulturului şi nu mai scapă decât prin moarte, se erijează de la culpă spunând: ,,Dumnezeu m-a lăsat aşa”. Dar mintea ta ţi-a lăsat-o stăpână peste tot trupul, că din cauza aceasta ţi-a pus-o Dumnezeu partea superioară. Oare nu putea Dumnezeu s-o pună jos, nu putea Dumnezeu să ţi-o pună sub tălpi, mintea ? N-a făcut aşa Dumnezeu, că vedeţi că noi întotdeauna instinctiv prin ce-a zidit Dumnezeu în noi ridicăm ochii în sus. Or că eşti ateu, când îţi stă sabia pe gât, atunci instinctiv ridici ochii către Dumnezeu. Iar noi Îl discernem pe Dumnezeu nu prin pântece şi prin cele de sub pântece, ci prin minte. O floare, un cântec al unei păsări, ceva frumos, îl discerni nu cu ceea ce este sub minte, ci prin minte. Cu atât mai mult Dumnezeu, absolutul a tot ceea ce este frumos şi bine, Îl discernem prin minte şi ca atare ne-a pus această poziţie bipedă, ca mintea să stea partea superioară a trupului nostru, gândind cele de slavă, cele de cinste, cele de nobleţe.

Iată că cei care se erijează de la culpă, şezând în păcat că ,,aşa m-a croit Dumnezeu”, nu vor avea circumstanţe atenuante în ziua Judecăţii lui Hristos. Ţi-a pus Dumnezeu pofte, că ne-a croit Dumnezeu prin cele cinci simţuri, prin pofte. Aceste pofte ce sunt ? Sunt simţurile cu care percepem lumea senzuală, lumea materială. Şi avem pofte între pofte, iar cea mai mare, care domină, este pofta curviei. Este pofta în care a pus Dumnezeu şi conceperea. A greşit Dumnezeu că a făcut aşa ceva ? Nu. A pus Dumnezeu conceperea, adică înmulţirea oamenilor, în această poftă atât de mare că oamenii nu aveau să se mai înmulţească. Ca drept dovadă, am mai menţionat o dată într-un cuvânt şi aici mă cobor în conştiinţa fiecăruia, mai mulţi copii au apărut accidental decât prin voinţă. Deci, iată cât de frumos a judecat Dumnezeu şi le-a pus toate în noi, ca prin pofte să discernem lumea şi, dacă ele sunt trecute prin filtrul minţii, ai măsura cu care te îndulceşti din acea poftă. Sau cum spunea Sfântul Apostol Pavel: Zic celor necăsătoriţi şi văduvelor, bine este să facă ca mine, iar dacă nu căsătorească-se, că mai bine să se căsătorească decât să ardă (I Corinteni 7, 8-9), dar să se căsătorească întru Domnul. Vinul este pus de Dumnezeu şi dat ca ceva îmbietor, să ne stăpânească pofta din noi. Dar cum ţi-a pus mintea ca pe vin să-l treci prin măsură, că dacă mintea este subjugată celor carnale, iată prin poftă luând mai mult, se ridică vinul, îţi ia mintea şi apoi devii mai hidos decât un animal. Şi aici cred că sunt de prisos cuvintele mele, cât de caraghios este un om beat.

Şi din aproape în aproape, dacă ne plimbăm prin toate scenele vieţii noastre, găsim ce înseamnă mintea să nu judece. Deci iată că omul L-a cunoscut pe Dumnezeu încă de la zidirea sa şi vedem cum Adam a căzut din poftă. Îl vedem pe Cain cum deschizându-şi poarta sufletului primeşte otrava satanei şi din pizmă îl omoară pe fratele său. Ce-a folosit ? Nimic. Iată răutatea, care este mama tuturor răutăţilor, a fărădelegilor, a morţii şi a morţii noastre veşnice. Şi din aproape în aproape vedem cum omul se depărtează de Dumnezeu. Diavolul am spus că a cucerit în om tot ce-a putut el să cucerească. L-a deposedat de slava sa, de cinstea sa cu care era îmbrăcat, înnobilat de către Dumnezeu. Deci, ca şi cum închipuiţi-vă cum soarele în toată slava lui nu poţi să-l vezi, şi ce-ar însemna soarele să fie despuiat de strălucirea lui ? Că aţi văzut, el când este la orizont, atunci când răsare sau când apune, îl putem vedea, că-şi diminuează strălucirea. Aşa era diavolul, el avea nevoie ca să-l despoaie pe om de toată cinstea, de toată slava şi atunci intra imediat în el şi-l subjuga, îl făcea o marionetă. Iar el fiind duh, să înţelegem că el nu-ţi posedă o mână, un picior sau un mădular din tine, îţi posedă tot ce ai mai scump, mintea. Şi punându-se ca un suport pofta, prin minte te dirijează cum vrea el.

Am spus aceste cuvinte ca să vedeţi cât de subtil l-a dus satana pe om în cele mai grele păcate posibile. Pentru aceasta, Dumnezeu a închis toate aceste rele în acel măr al cunoştinţei şi nu le-a pus Dumnezeu ca nişte avertismente în tot raiul. Le-a strâns parcă spre o bineţe absolută, o frumuseţe, o bunătate absolută, într-un singur fruct. N-a pus mai mulţi pomi în rai, într-un singur loc şi atât i-a spus: ,,Nu umbla acolo”. A ştiut Dumnezeu de ce. Sau cum dvs., în casele dvs., vă sfătuiţi fetele sau băieţii: ,,Ai grijă, copile, să nu treci pe acolo, că nu este voie”; nu poţi să-i spui în plinătatea cuvântului de ce, ştiţi la ce mă refer, când începe să ştie viaţa. Că tu, om bătrân fiind, ai trecut, te-ai murdărit şi atunci având minte înţeleaptă şi încărunţită în această experienţă nu vrei, din bineţea ta şi din dragostea ta, să mai treacă altul să se murdărească. Dar aşa este omul, până nu se loveşte şi nu se murdăreşte el în tot trupul său şi în toată conştiinţa sa, nu este odihnit. L-a făcut Dumnezeu aşa ? Nu. Ne-a dat Dumnezeu discernământul, puterea de stăpânire.

Şi iată că dacă diavolul l-a deposedat pe om de această strălucire, Adam nu L-a mai putut vedea pe Dumnezeu în aceeaşi strălucire şi a fost scos din Edem. Îl aduce în această robie, şi noi suntem născuţi în această robie. E vinovat Adam că ne-a adus pe noi aşa, aici, în această robie ? Nu. Că noi înşine ne vedem fiecare din noi că suntem Adami şi Eve. Că atunci când ni se pune pomul cunoştinţei în faţă şi legea în minte: ,,Nu umbla acolo”, eşti şi sfătuit, nu vrei ca să asculţi. Şi până nu te murdăreşti, nu te înţelepţeşti. Deci omul căzut, iată-l cum încet-încet cade din ce în ce mai mult în prăpastie. La aşa decadenţă a ajuns lumea, în aşa prăpastie de imoralitate de nu mai am cuvinte şi-mi este groază şi greu, oricât aş scotoci mintea şi dicţionarul ca să înţelegem mintea omului în ce s-a putut coborî, în câte mârşăvii. Şi ţineţi cont, toate aveau un final, un cap de pod: sexualitatea. Ca drept dovadă că au căzut în toate păcatele posibile şi care n-aş vrea ca să vi le menţionez să vă spurc minţile, ale copiilor care sunt curate, ale bătrânilor care poate nici n-au auzit şi nici să audă vreodată, sau ale celorlalţi care n-au cunoştinţă de ele. Mai bine să nu le ştiţi decât să le ştiţi şi apoi trupul să lucreze în dvs..

Au ajuns când crima nu mai era o reţinere. Diavolul l-a căzut pe om şi mai mult: ,,După ce l-ai omorât, mănâncă-l”. Mănâncă-i leşul şi dacă se poate să fie dat şi în putrefacţie. Ca drept dovadă că găsim prin copacii Africii şi ai Asiei nişte cocotieri de genul acesta, sălbatici, acei numiţi canibali care mănâncă pe om nu atunci când este mort, ci când deja a intrat în putrefacţie. Deci iată în ce decadenţă se duce lumea îndemnată de diavol şi părăsindu-L pe Dumnezeu din legile Sale. Şi din aproape în aproape iată cum acea viţă nobilă sădită de Dumnezeu se duce, nici măcar un bob ca să mai strălucească în frumuseţea sa şi să aducă vinul. Nu, era aguridă. Pentru aceasta şi Dumnezeu spune: Duhul Meu nu Se va odihni în aceşti oameni (Facerea 6, 3) şi încet-încet le croieşte moartea oamenilor.

Şi odată cu omul, cum am spus, s-a dus în această robie restul lumii, şi însufleţite şi neînsufleţite, căzând sub povara timpului şi a putreziciunii. Că aşa cum un împărat este dus în robie şi odată cu el merge tot ce-i sub stăpânirea lui, aşa omul fiind împărat peste toată lumea înconjurătoare merge în această robie a timpului, a efemerului, a stricăciunii, a suferinţei, a blestemului, merge toată lumea suspinând. Coboară din Ierusalim în Ierihon, cum a spus Mântuitorul în Evanghelia Sa. Şi iată încet-încet lumea se apropie de prăpastie. Aşa cum noi în casele noastre avem un vas care rugineşte, se strică, nu mai este de cinste, sau mai concret, cum omul începe să putrezească, îl iubeşti atunci când a murit, îl pupi tot, în respectul că ţi-a fost cumva drag şi acum în virtutea acestei inerţii îl pupi şi l-ai ţinea acolo cu tine, dar nu poţi, că el putrezeşte, începe să se descompună şi atunci îl duci în necinste. Aşa Dumnezeu ne-ar fi sărutat cu dragostea Sa dumnezeiască, părintească, dar ce să săruţi ? Un hoit ? Că păcatul, să ţineţi cont pentru totdeauna, pute pe om, îl împute.

Este mare diferenţă între un copil până a cunoaşte ce e rău şi ce e bine, şi unul care este terfelit în cărările vieţii din toate punctele de vedere. Această neprihănire a minţii şi a trupului aduce o mireasmă de crin care nu cade sub senzualitatea noastră, iar păcatul aduce o duhoare care respinge Duhul Sfânt. Că păcatul să ţinem cont că este duhovnicesc, săvârşit trupesc, dar cu repercusiuni duhovniceşti. Dumnezeu, din marea Sa bunătate, nu ne-a lăsat sub senzualitatea noastră ca să pută păcatul. Aţi văzut un om care colcăie în păcatul fumatului cum pute duhoarea din el, cum iese ca un hoit ? Să nu credeţi că mă declasez că n-aş şti să vorbesc altfel, dar mă cobor în această colcăială de păcat. Cum cea care se rujează tot timpul cât de mascată este, sau beţivul cum pute a hoit, a mormânt. Iată totuşi o exteriorizare a păcatului din tine.

Iubiţilor credincioşi, să înţelegem ce înseamnă păcatul în trup. Pentru aceasta se şi împute omul când moare. Că sfinţii nu miroseau urât, pentru asta Dumnezeu îi ţinea şi îi stafidea. Faptele lor bune alungau putreziciunea şi iată trup omenesc care sparge legile firii. Nu vrea să se supună stricăciunii, moartea aceea sadică nu are primire acolo. I s-a închis uşile şi stă pe dinafara acelui trup. Şi în ziua de astăzi avem sfinte moaşte de aproape 2.000 de ani. Oameni care nu s-au supus putreziciunii. Bineînţeles, unii care sunt mai docţi în lumea de astăzi îmi va contrazice cuvântul. Păi s-au descoperit faraonii. Nu-i totuna faraonul care este îmbălsămat şi o putoare, o duhoare în sensibilitatea sa duhovnicească şi cu un sfânt. Că acela a fost îmbălsămat, pus aşa să ţină peste veacuri, dar sufletul ce face, unde este ? Că judecata este a lui Dumnezeu, nu a zeilor în care s-a închinat el, el însuşi fiind declarat de supuşii săi un zeu.

Deci lumea încet-încet decade moral. Acest strugure începe să devină aguridă, acest vas nobil începe să se strice, să ruginească, gata de aruncat. Dumnezeu nu mai găsea nimic bun în om, arunca priviri spre pământ şi nu găsea nimic. Şi iată că pentru aceasta poziţionează momentul acela de deznădejde – pus în ghilimele, bineînţeles – al lui Dumnezeu faţă de om. Au intrat fiii luminii, adică purtătorii înţelepciunii – că fiul era bărbat şi bărbatul poartă înţelepciunea lui Dumnezeu, căci capul bărbatului este Hristos, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui este Hristos Dumnezeu – şi a intrat înţelepciunea din fiii luminii subjugată fetelor lumii. Iar fetele lumii în ce erau slăvite ? În jumătatea trupului, în formele trupului care chemau spre cele carnale, spre cele efemere, spre cele murdare. Şi pentru aceasta i-a pedepsit Dumnezeu pe oamenii timpului aceluia, că toate progeniturile lor ieşeau slute, urâte, le-a dat Dumnezeu ca o uitare măsura şi creşteau cât copacii. Se pregătea anticipat moartea oamenilor timpului aceluia. Iar Dumnezeu a închegat într-o singură frază acest lucru de dizgraţie asupra omenirii: Duhul Meu nu va sălăşlui în aceşti oameni.

 

PC. Predici 55 1

Noe primeşte poruncă de la Dumnezeu să construiască corabia
şi fiii lui Dumnezeu şi fetele oamenilor

 

Aţi văzut dvs., când iubeşti pe cineva începând de la a-ţi fi fiu şi până la a-ţi fi un prieten şi încet-încet se rup aceste legături sentimentale fiindcă greşeşte faţă de tine, până când la un moment dat se rupe definitiv şi l-ai scos de la inimă, chiar să ajungă să-ţi fie greaţă de el. Închipuiţi-vă Dumnezeu cât a răbdat, aşteptând pe om să se întoarcă din cărările păgânătăţii, a slujirii diavoleşti, iar omul rămânea surd şi mut. Dar totuşi Dumnezeu, care a zidit pe om în toată nobleţea sa, i-a croit totuşi încă o şansă: regenerarea lumii. Şi iată cum, cu vreo 600 de ani înainte de a veni moartea pe pământ, din dreptul Lameh, nu cel care l-a ucis pe Cain, ci acesta se trăgea din seminţia lui Sit, se naşte Noe. Iar când s-a născut Noe, tatăl său Lameh aşa a exclamat: Acesta va odihni pământul de fărădelegile sale şi de lucrul mâinilor sale (potrivit Facerea 5, 29). Cuvânt mare, cuvânt adânc, dar îi găsim explicitarea în dogmatismul său. Adică dacă va odihni, cum îl va odihni ? De munca păcatului, adică va ucide păcatul şi pământul se va odihni, va mai rămâne o scânteie de viaţă, restul totul sub pământ mort. Erau numai vase de necinste oamenii, Dumnezeu nu mai exista pentru ei. Şi Dumnezeu era atât de adevărat în conştiinţa Sa divină, că strălucea soarele, poruncea holdei să răsară, să se sature; le dădea mai mult decât atât Dumnezeu, că atunci când se îndulceau din pofte le dădea pofta: ,,Satură-te, omule !” Deci iată cât de adevărat a fost Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în bunătatea Sa divină, a dat cuţit în mâna înjunghietorului: ,,Înjunghie-mă, dacă vrei !”, că orice păcat să ştiţi că este rană în haina dumnezeirii, în sufletul dumnezeirii, în fiinţa dumnezeirii.

Deci, lumea se duce în prăpastie din ce în ce. Oare el a fost predestinat Noe ca să odihnească pământul, adică din sămânţa lui să se perpetueze lumea ? Sau datorită voinţei lui ? Haideţi să mergem încă din faşă la acest copil şi să vedem ce găsim. Închipuiţi-vă lumea în această colcăială de păcat, se naşte acest copil. Timp de 500 de ani, din momentul când a luat cunoştinţă ce înseamnă Dumnezeu, ce înseamnă feciorie, ce înseamnă curăţenie trupească prin care se curăţă sufletul, se păstrează imaculat. Iată-l timp de 500 de ani cum stă în cea mai pură curăţenie posibilă. În stânga, în dreapta, de jur-împrejurul său se făcea păcat, murdărie pretutindeni. Acesta stă ca o stâncă neclintită şi nu răspunde la chemările păcatelor timpului aceluia. Şi nu a fost o zi, nu au fost două, nu a fost ca pentru tine, fecioară de 16-17 ani ca să aştepţi până ţi se maturizează trupul, ci au fost 500 de ani, când n-a avut un trup insensibil, mort, ci a avut un trup ca noi, care din el ca fiară voia îndulcirea patimii. Dar mintea era atât de curată şi nu dădea voie, stătea înapoi acasă trupul în curăţenia lui. Că el nu a stat într-o minte de copil să nu aibă discernământul păcatului, nu a fost scos afară din lume într-o altă lume şi crescut acolo, ci de jur-împrejur colcăia păcatul. Şi ca să fiu mai concret, aurul întotdeauna să ştiţi că străluceşte în noroi. Aurul între aur nu are valoare, că cel din stânga, cel din dreapta îi ia din valoarea lui, din fiinţa lui, iar când este între pietre sau între fiare ruginite, acolo este în plinătatea frumuseţii lui. Fecioara nu străluceşte între fecioare, străluceşte între curve, iertaţi-mi cuvântul, dar mă cobor iarăşi la situaţie şi cred că sunteţi destul de înţelepţi. Un om calculat străluceşte între nebuni, un om cu minte înţeleaptă străluceşte între cei care nu mai au minte în fiinţa lor. O floare străluceşte între spini, un animal domestic între cele sălbatice. Aşa să-l închipuim pe Noe între aceşti sălbatici, între aceşti oameni care erau dedaţi cu totul patimilor şi pe Dumnezeu nu-L mai aveau, strălucea ca aurul. Şi pentru aceasta, Dumnezeu l-a ales ca din sămânţa lui să se perpetueze specia umană.

La vârsta de 500 de ani, Noe se căsătoreşte. Şi după ce se căsătoreşte, îi dă Dumnezeu 3 fii, punându-le nume: Sim, Ham şi Iafet. Sim în limba evreiască se tâlcuieşte ‘slăvit, cinstit’, Ham se tâlcuieşte ‘înfierbântat’, iar Iafet ‘lărgime, lăţime’. Şi fiindcă am ajuns aici să le explicităm. Sim ‘slăvit’, adică purta leagănul înţelepciunii şi lor li s-a dat stăpânirea Asiei Mici. Pentru aceasta, grecii au purtat înţelepciunea antichităţii şi tot din Sim se trage poporul lui Israil, poporul mesianic, care a purtat dintotdeauna mintea cea mai înţeleaptă şi o poartă şi acum, dar spre deosebire de atunci, mintea lor este îndreptată spre alt dumnezeu, spre antihrist pe care-l aşteaptă. Iafet se tâlcuieşte ‘lărgime’, din Iafet descindeau împăraţii care s-au lăţit în împărăţiile lor, au cucerit pământurile. Iar Ham ‘înfierbântare’, şi această înfierbântare se înţelege înfierbântare trupească, din seminţia lui Ham (lipsesc un minut, două).

Oamenii văzându-l cum construia corabia, nu puteau să-l înţeleagă, cuvântul înţelegea, dar nu putea să înţeleagă ceea ce va veni. În felul acesta, avea să se împlinească ceea ce mai târziu a spus Proorocul David: Ochi au şi nu văd, urechi au şi nu aud (Psalmi 113, 13). Li s-au întunecat ochii, vedeau dar nu vedeau, auzeau şi nu auzeau. Că vedeţi dvs., cuvântul Evangheliei, cuvântul Bisericii vorbeşte, spune, explicitează, dar dacă tu nu-l primeşti în inima ta prin urechile tale, prin senzualitatea ta duhovnicească, el nu rodeşte. Am îmbătrânit cu dvs. aici şi ne ştim destul de bine majoritatea şi trâmbiţăm cuvântul Evangheliei. În unii prind, în alţii nu. Că unii dintre dvs., cum spune şi Apostolul Pavel, ca unii din aceştia aţi fost, şi curvari, şi beţivi, şi Dumnezeu ştie viaţa fiecăruia. Dar iată venind şi auzind cuvântul, a căzut cu adevărat în pământul sufletului, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat, v-aţi spălat în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Şi apelez iarăşi la conştiinţa fiecăruia dintre dvs. care ne cunoaştem destul de bine, ce-aţi fost şi ce sunteţi. Uitaţi-vă cum aţi fost, uitaţi-vă ce miros aveţi acum, ce haină aveaţi atunci, ce haină duhovnicească aveţi acum. Cum treceaţi pe lângă biserică şi parcă vă mirosea a hoit, cum vă miroase a mireasmă îmbietoare. Cum refuzaţi biserica şi mergeaţi la alte chemări, acum sunt sigur că unii dintre dvs. n-aţi mai putea sta o slujbă, o duminică sau o sărbătoare fără Dumnezeu. Cu adevărat, cât de mare eşti, Doamne ! Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Psalmi 33, 8). Iată propovăduirea cuvântului Evangheliei. Una este să-ţi propovăduiască, să-ţi închizi ochii şi urechile şi să rămâi ca o stană de piatră, ca o statuie, şi alta să aduci din senzualitatea ta, prin simţămintele tale duhovniceşti, să-ţi aduci cuvântul lui Dumnezeu şi să-l pui să rodească.

 

PC. Predici 55 2

Noe construind corabia

 

Iubiţilor credincioşi, încet-încet iată cum se concretizează faptic moartea oamenilor timpului aceluia şi salvarea. Peste mii de ani de zile Îl vedem pe Dumnezeu mergând la stejarul Mamvrei la Avraam, iar Avraam spune aşa: Doamne, dacă va fi în cetate 50 de oameni, au pierde-vei cetatea ? Nu o voi pierde. De va fi 20 ? Nu o voi pierde. Cinci de vor fi, o vei pierde ? Nu voi pierde cetatea (potrivit Facerea 18, 24 şi următoarele). Deci când a venit Dumnezeu pe pământ, atunci în preajma potopului lui Noe, cât a găsit din tot numărul oamenilor de pe pământ ? Opt suflete. Încă nici toate din opt, că atunci câteva din ele mergeau sub cinstea lui Noe, că erau nurorile şi fiii lui Noe. Că în corabie a mers Noe, 3 fii cu 3 nurori şi un nepot, fiul lui Ham. Iată că de pe pământ numai opt suflete a găsit Dumnezeu. Şi Dumnezeu cu 120 de ani înainte îi spune lui Noe să facă corabie din lemne neputrezitoare şi să o căptuşească cu smoală şi să închidă în ea 3 perechi din animalele curate, parte bărbătească şi parte femeiască şi unul singur parte bărbătească. Iar din cele necurate, doar 2, parte bărbătească şi parte femeiască, deci o pereche.

Şi iată că aşa a făcut Noe 120 de ani ajutat de bunicul său, de Matusala, ajutat de Lameh tatăl său, care se presupune că ar fi murit cu puţin timp înainte de potop, ajutat de fiii săi, pe Muntele Ararat, construieşte această corabie. Dar odată cu mâinile în construcţia corabiei mergea şi limba lui, propovăduind ceea ce avea să fie pe pământ. Dar lumea venea, venea din curiozitate, ca şi în ziua de astăzi: vine, aude, vede, dar întoarce spatele şi se întoarce înapoi la păcatul care-l domină. Deci au luat cunoştinţă, unii îi dădeau dreptate, alţii nu-i dădeau dreptate considerându-l nebun. Pentru aceasta şi Dumnezeu a lăsat pe Noe, i-a spus să facă pe un vârf de munte corabia, ceea ce era inadmisibil pentru un meşter, ca văzând să nu înţeleagă şi auzind să nu se mântuiască. Că erau prea plini de păcate oamenii atunci; Dumnezeu ajunsese într-o blazare, nu mai găsea nimic nimic curat în ei. Şi când Dumnezeu, după 120 de ani de propovăduire, a văzut că nu se întoarce nici unul în afară de cei opt, care mai rămăseseră drepţi în faţa lui Dumnezeu, a decis moartea oamenilor. A dat poruncă prin îngerul Său ca Noe să pună în corabie tot ce i-a poruncit din animale, inclusiv ei, să-şi căptuşească corabia şi în ziua de 27 aprilie, iar după unii istorici în anul 2240-2242 de la Adam, s-au pornit jgheaburile cerului şi ale pământului. Până şi pământul clocotea şi scotea apa, iar cerul, nori grei, puturoşi, nori aducători de moarte plouau din jgheaburile sale apă pe pământ. Cum era lumea atunci ? Mânca, bea, curvea, râdea, vorbea, numai la Dumnezeu nu se gândea. Deci iată cum i-a prins moartea. Că vedem noi între noi când te prinde moartea, chiar te prinde cu o bucată de ceva în gură sau curvind sau rugându-te sau cine ştie cum, Dumnezeu decide.

Aşa a decis Dumnezeu ca în momentul când erau în cea mai mare bucurie s-au deschis jgheaburile timp de 40 de zile şi 40 de nopţi şi pământul într-o răzbunare şi văzduhul a vărsat apă. La început au crezut că-i glumă. Au început ca să dea crezare acelui nebun care 100 de ani a construit corabia, era tardivă căinţa. Alergau ca nebunii spre Muntele Ararat să se urce în corabie. Acum era concret cuvântul lui Noe, era tardiv, uşa s-a închis în al doisprezecelea ceas. Vedeţi dvs., când ne stă sabia pe gât, imediat alergăm la Dumnezeu: O, Doamne, unde eşti ? Cred că pe majoritatea dintre noi ce ne-a adus aici ? Cinstea şi slava trupului ? Mintea întreagă ? Nu. Rănile din noi, lacrimile de pe obraz, sfâşierea sufletului. Fiecare zdrobiţi la suflet am venit imediat că am văzut că tot ce este în jurul nostru nu ne poate da o mângâiere, un cuvânt de mângâiere, o mână caldă întinsă, ci totul era respingător. Şi atunci unde-ţi rămâne să alergi ? Îţi rămâne tot la Cel care te aşteaptă cu mâinile deschise larg, curgându-I sânge din ele, rănit: Hai, vino ! Ce părinte drag, ce Dumnezeu cu adevărat absolut în bunătatea Sa ! Şi iată că aceia au fost aşteptaţi timp de 120 de ani, dar au refuzat această mână caldă. Şi atunci când Dumnezeu a decis moartea lor, s-a declanşat în felul acesta. Mărturiseşte istoria că apele s-au înălţat, ucigând, acoperind totul, şi dobitoace, tot, tot ce era pe pământ. Singura viaţă de pe pământ care mai rămăsese şi plutea în corabia lui Noe erau cele opt suflete omeneşti şi animalele care le-a decis Dumnezeu să fie acolo.

Deci, 40 de zile şi 40 de nopţi, când a murit ultima suflare, pământul şi văzduhul şi-au vărsat apele aducătoare de moarte. Odată cu acest diluviu, închipuiţi-vă câtă furtună, cât fulger, cât tunet a fost, ce groază a morţii a fost pe pământ, că toţi au murit în cea mai mare groază, în spasmele acelea ale morţii. Nu vreau să îngrozesc, că poate alţii vor auzi aceste cuvinte, dar vedeţi într-un război, vedeţi în cutremurul care a fost câtă groază a împrăştiat în oamenii timpului aceluia. Gândiţi-vă când în tot pământul se întâmplă aşa ceva. Ne punem iarăşi o întrebare: oare Dumnezeu a adus această moarte pe pământ ? Doar ştim că Dumnezeu este Dumnezeul binelui, al bunătăţii. N-a adus-o Dumnezeu, ci Dumnezeu şi-a întors faţa dinspre pământ. Şi atunci stihiile naturii, care ca o fiinţă vie Îl înţeleg pe Dumnezeu, s-au răzbunat pe oameni. Ca drept dovadă că focul nu se atinge de tine, piatra nu te sfărâmă, fulgerul nu te atinge decât dacă Dumnezeu nu-Şi întoarce faţa de la tine. Că aţi văzut, tinerii în cuptorul Vavilonului nu au fost mistuiţi de foc, fiarele sălbatice din acea cuşcă unde a fost aruncat Daniil nu s-au atins, deşi erau flămânde de trupul, de sângiurile, de cărnurile lui Daniil. De ce ? Dumnezeu nu Şi-a întors faţa dinspre el. Deci aşa să înţelegem, că toate stihiile care sunt aduse în această robie a trecerii timpului şi a morţii şi suferă fiecare, ele sunt aduse cu nedreptate că n-au greşit ele. Noi am greşit şi datorită nouă toate greşesc.

Şi ca să fiu mai concret şi explicit, cu ce erau vinovate animalele şi ierburile şi toate din timpul lui Ilie, când s-a încuiat cerul 3 ani şi 6 luni ? Ci datorită păcatului omului. Copiii dvs. de ce credeţi că suferă, care ştiţi că-i aveţi suferinzi ? Datorită faptului că au greşit ? În pântece cum îţi putea greşi, omule ? Sau el, că nu avea discernământul binelui şi al răului, cu ce poate să fie greşit în faţa lui Dumnezeu ? Te pedepseşte Dumnezeu pe tine ca tată şi ca mamă prin copil. Că aţi văzut că nu-ţi trebuie pedeapsă mai mare decât să-ţi vezi copilul tău şi să-l iubeşti ca ochii din cap şi te lipeşti de el mai mult decât de cel sănătos şi zdravăn la minte, te lipeşti de el şi te sfâşie inima, preferi să-ţi rupă cărnurile din tine, dar să nu-ţi vezi copilul suferind. Iată bătaia lui Dumnezeu. E vinovat Dumnezeu ? Nu. Păcatul din tine, omule ! În felul acesta să înţelegem moartea care vine pe pământ.

 

PC. Predici 55 3

Noe trimiţând corbul

(Alte icoane foarte frumoase ce ilustrează potopul lui Noe, aici)

 

Timp de 40 de zile, apele au crescut. Şi apoi, după ce a murit tot pământul, apele au început să scadă. Se zice că prin decembrie, după atâtea luni de la pornirea diluviului, au început să se arate pământul, dar Noe nu a ieşit din corabie. Trimitea, dădea drumul mereu la un corb şi la o porumbiţă din corabie ca să-şi dea seama dacă apele au scăzut. Şi corbul se întorcea până la un timp, şi porumbiţa, iar când i-a dat drumul în primăvară, în martie, i-a dat drumul din nou la corb şi la porumbiţă, corbul nu a mai venit, iar porumbiţa a venit cu o stâlpare de măslin. Aceea a fost semnul că a încetat potopul, a încetat moartea. Viaţa se regenera pe pământ. Corabia a rămas ancorată pe Muntele Ararat, iar Noe în luna aprilie, anul următor, pe 27 aprilie iese din corabie. Şi primul lucru care-l face zideşte din câteva pietre un altar lui Dumnezeu şi acolo aduce jertfă a şaptea fiinţă vie parte bărbătească din cele curate, în semn de mulţumire că prin el viaţa se perpetuează şi i-a salvat viaţa de la acest diluviu.

Speriat, înţelepţit de ceea ce s-a întâmplat sub ochii lui, îşi instruieşte copiii împărţindu-le pământul totodată şi cum să jertfească lui Dumnezeu şi să aducă laudă lui Dumnezeu. Lui Sim i-a dat în stăpânire pământul Asiei, lui Iafet i-a dat pământul Europei, din care ne tragem şi noi, lui Ham i-a dat pământul Africii. Într-o înţelegere mai înaltă, dogmatică, acest potop să-l înţelegem că nu a fost altceva decât ca un botez. Aşa cum din potop cei care erau păcătoşi au murit întinaţi în păcate, simbolizându-l pe faraon în Marea Roşie peste milenii, şi s-a salvat viaţa, adică Noe, aşa în botez iese suflet curat spre viaţă nouă. Corabia simbolizează pe Maica Domnului, aşa cum în corabie s-a salvat viaţa, aşa Maica Domnului în pântecele ei a purtat viaţa veşnică, pe Hristos. Corbul simbolizează păgânii, ereticii, care pleacă de la Biserica lui Dumnezeu şi nu se mai întorc. Porumbiţa simbolizează pacea, şi de asta se întoarce cu ramură de măslin. Să nu credeţi că era singurul pom care creştea pe pământ atunci. Se întoarce cu ramură de măslin, simbolizând pacea şi milostivirea lui Dumnezeu. Şi porumbiţa simbolizează şi Duhul Sfânt, că pentru aceasta Duhul Sfânt Se arată în chip de porumb la Botezul Domnului. Adică, aşa cum porumbiţa a adus pentru prima dată de la declanşarea diluviului semnul împăcării lui Dumnezeu cu omul, acea ramură înverzită de măslin, din rodul căruia iese untdelemnul milostivirii, aşa Duhul Sfânt la Botezul Domnului Hristos apare în chip de porumb simbolizând că se face pace între om şi Dumnezeu.

Iată cum se leagă tainele lui Dumnezeu peste milenii, toate încorsetate în cuvântul Sfintei Scripturi, dar înţeles în adevărul său şi nu mutilat. Ne punem iarăşi întrebarea, că am menţionat în alt cuvânt că Adam ştia de cele două potopuri, de apă şi de foc, dar nu ştia care va fi: de ce le face Dumnezeu aceste potopuri ? Acela e văzut de ce l-a făcut: fiindcă nu a mai găsit curat în lume. Iar al doilea l-a lăsat Dumnezeu spre o amintire a ceea ce a fost şi nici ştiinţa de astăzi cât este de obraznică, de impertinentă şi de ingrată faţă de Biblie, faţă de Dumnezeu, că vor să-L scoată pe Dumnezeu ca ziditor al lumii, nu poate infirma potopul, diluviul. Acela a fost preludiul a ceea ce va veni. Acela a fost de apă care era spre regenerare, acesta va veni cu foc care nu mai regenerează, că tot ce trece prin foc moare. Nici o fiinţă vie nu-i rezistă focului şi dacă totul se arde înseamnă că se începe o viaţă de altă natură. Se va face Judecata lui Hristos şi de acolo se începe veacul al VIII-lea, veacul vieţii veşnice. Acela, dacă vă amintiţi, ca în ziua când Dumnezeu a făcut raiul, a făcut-o pe Eva care procreează şi a înviat Hristos, în ziua a opta, adică duminică.

Iubiţilor credincioşi, potopul lui Noe l-a arătat, l-a descris, l-a prevăzut, l-a proorocit pe cel care va veni. Mulţi dintre oameni mi-au pus întrebarea şi cred că mi-o vor mai pune: oare va muri atâta lume câtă este pe pământ ? Ne putem duce foarte uşor la timpul potopului lui Noe. N-a ţinut cont Dumnezeu de nimeni. Oare Dumnezeu nu este milos şi ucide fără milă ? Nu găseşte Dumnezeu roadă în om, că ceea ce caută Dumnezeu la om este ceea ce căutaţi dvs. la copiii dvs., că vedeţi că de multe ori fac o asemănare între familiile, raportul dintre tată, mamă şi copil, Dumnezeu şi om. Şi dacă nu găseşti ceva în copilul tău curat, frumos, măcar cât de cât, o unitate cât de infimă ar fi de dragoste, să te recunoască, atunci l-ai lepădat după îndelungi suspine că nu ţi se întoarce. Nu la fel Dumnezeu face cu tine, omule ? Că El ne vrea jertfă de laudă, ne vrea ca să ne păzim curaţi, ne vrea să fim nişte oameni cât mai buni, nişte oameni să-L recunoaştem că El ne dă viaţă, El ne răsare soarele şi luna, El ne înfloreşte florile, El ne supune tot ce este în jurul nostru. Iar tu nu vrei, omule, tu zici că totul este al tău.

Deci aşa să înţelegem, iar lumea de astăzi o vedem cum îşi pregăteşte moartea. Cred că cei ce vor auzi cuvintele acestea, mă vor considera un om poate nebun. Şi spun aşa: nu mi-e ruşine, nu mă declasez, că-l am înainte pe Apostolul Pavel, care spune aşa: De îndată ce lumea prin înţelepciune nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu în nebunia propovăduirii să mântuiască pe cei ce cred (I Corinteni 1, 21). Că apostolii când se duceau în lume erau consideraţi nebuni. Şi cum ? Nebuni pentru Hristos. Ne-am făcut gunoiul lumii, tuturor lepădătură. Ostenim din lucrurile noastre, pătimim, suntem flămânzi şi goi şi neaşezaţi (potrivit I Corinteni 4, 11-13). Erau cu adevărat ca nişte nebuni. Dar iată pe nebunia propovăduirii lor ce s-a zidit: o lume creştină. O lume la a cărei rădăcină sapă evreul în ziua de astăzi şi e văzută cum acest copac falnic al creştinismului începe să se ofilească, căzând, căzând datorită faptului că este frustrat de ce are mai nobil în el, mintea. Şi nu uitaţi că sunt foarte experţi în a-ţi înjuga mintea. Cred că iarăşi spun că sunt de prisos cuvintele.

Vedeţi cum vă sunt subjugaţi copiii, sunt subjugaţi prin mass-media, filmele acelea porcoase, murdare, fustiţele scurtate, trupurile cât mai mlădioase pe străzi plimbându-se aiurea. De ce sunt toate acestea lăsate ? N-ai vrut binecuvântarea şi se depărtează, ai vrut blestemul şi te împărtăşeşti de el. Iar repercusiunile la toate acestea le ştiţi bine, familii despărţite, lacrimi pe obraz, inimi sfâşiate, ţipete, urlete, dezbinări, totul distrus. Iată cum se poate distruge un om care nu-L are pe Dumnezeu. Apoi vine din urmă, ce ? Bumerangul, lovitura ca într-o bombă a confesiunilor heterodoxe care subjugă, culege tot ce este sfânt în oameni şi vă aduce încet-încet – pe cei care nu vor să înţeleagă cuvântul lui Dumnezeu – rob. Cred că fiecare vă daţi seama în ce robie a căzut ţara în ziua de astăzi. Sute de ani s-au muncit turcii să ne robească şi astăzi ne robesc. Şi tot străinul vine şi suge ca o lipitoare în ţara noastră tot. Vă subjugă fetele dvs. aceşti străini, şantajând tot. Şi cum a spus Proorocul Isaia poporului lui Israil: Israile, ţara ta în faţa ochilor tăi o mănâncă străinii (Isaia 1, 7). Cred că sunt destul de înţeles. Noi robim şi muncim din zi şi până în noapte să avem ceva, iar restul vine şi cară totul. De ce ? Fiindcă omul este plin de păcat şi Dumnezeu a slobozit această robie. Vedeţi cum se poate minţi omul şi duce în robie ? Tu singur cauţi robia. Toţi aţi bătut din palme şi ceilalţi, şi bateţi, occidentul, occidentul. Îţi vine occidentul, iată cu ce vine. Iată că vine că în curând se practică moda cea mai spurcată, ca mamelor şi taţilor să umblaţi dezbrăcaţi, despuiaţi, nici cea mai elementară cârpă pe dvs. în faţa copiilor. Şi nu vreau să vă mai spurc mintea în continuare.

Iarăşi o întrebare pe care putem să ne-o punem: de ce Dumnezeu a ucis animalele ? Şi animalele erau spurcate de om. Că zoofilia este la modă în ziua de astăzi, ale Sodomului şi ale Gomorului sunt la modă, lumea încet-încet cade, ajunge să-şi pregătească singură ghilotina pentru veşnicie. Încă o dată menţionez, nu vreau ca să pară cuvinte umflate, le vedem şi le trăim noi, le vedem în propria noastră fiinţă, iar salvarea noastră, să ştiţi, nu este decât prin izvorul lui Dumnezeu, prin dreapta credinţă. Nu vreau cuvântul meu să fie vecin cu cuvântul sectanţilor lumii care împuiază minţile bolnavilor, minţile cadavrelor, ci cuvântul meu este cuvânt îmbătrânit şi încărunţit şi zbârcit de vreme, este de 2.000 ani. Este cuvântul Ortodoxiei care nu mai poate fi întors, nu mai poate fi mutilat. Este nu al meu, ci este scos din Sfintele Scripturi, este cuvântul minţilor înalte care au fost ascuţite, cum spunea Proorocul David, la cărbuni pustniceşti, postind, mâncând doar cât să-şi întreţină zilele. Şi acest cuvânt a fost ascuţit atât de puternic, încât că a ucis uneltirile satanei şi a zidit oameni, născându-i spre viaţa veşnică. Cine are urechi de auzit, să auză, şi ochi de văzut, să vază.

Iubiţilor credincioşi, aş vrea ca fiecare din aceste cuvinţele să pice în pământul sufletelor dvs. şi să rodească, fiindcă cuvântul şi propovăduirea mea nu este decât spre credinţă şi spre dragoste de Dumnezeu. Bunului Dumnezeu, iarăşi slavă şi cinste şi să ne dea şi nouă putere să ne mai întâlnim. Marţi este acoperământul Maicii Domnului şi cum o iubim toţi pe Împărăteasă, să ne adunăm din nou.