Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a XVII-a
13 octombrie 1996

 

Iar Dumnezeu, împăratul nostru, mai înainte de veci a făcut mântuire în mijlocul pământului (Psalmi 73, 13). Veste mare pentru omenirea timpului aceluia până a se împlini aceste lucruri. Prin ceea ce am trecut cu firul cuvântului am văzut lumea cum a început să decadă datorită poftelor carnale. Iată că lumea şi-a pregătit moartea prin fapte antagonice legii lui Dumnezeu spurcându-se, precum cele necuvântătoare în necurăţiile lor. Şi precum omul, când părăseşte legea lui Dumnezeu devine ca o corabie în derivă părăsit, eşuând cândva în stânci, iată-l aici părăsindu-L pe Dumnezeu ajunge o pradă, o victimă în gheara celui mai spurcat şi feroce duşman, diavolul. Aşa ne explicăm cum lumea din toate timpurile se coboară, în loc să se ridice, părăsindu-L pe Dumnezeu, în cele ale animalelor, spurcându-şi toată sensibilitatea, toate simţurile, târâindu-şi gura, ochii şi toate cele frumoase în el peste necurăţii.

Iată, iubiţilor credincioşi, am văzut cum Dumnezeu S-a supărat pe omenire şi nu a mai găsit nimic curat în timpurile acelea decât 8 suflete. Şi aceste 8 suflete – Noe şi cu descendenţii săi cu soţiile sale – iată au fost salvaţi din diluviu, din acea moarte, prin acea corabie care a fost croită la îndemnul îngerului lui Dumnezeu, din porunca lui Dumnezeu, pentru perpetuarea speciei umane, a chipului şi asemănării lui Dumnezeu. Mărturiseşte Sfânta Scriptură că după ce a încetat potopul Dumnezeu a pus ca un legământ între om şi Sfinţia Sa acea eşarfă pe cer frumos colorată pe care noi o numim curcubeu. Că întotdeauna când plouă cu soare apare curcubeul în partea soarelui, unde străluceşte ca un fel de amintire a lui Dumnezeu, că niciodată Dumnezeu nu Se va mai supăra pe om, să-l ucidă cu apă. Vorbesc la scară mondială, că sunt oameni care se îneacă, primesc moarte prin înecare, ca o răzbunare a apei asupra lor, dar ca potop niciodată nu va mai fi. Iată, iubiţilor credincioşi, că încă din timpul lui Noe, de atunci, după potop, Dumnezeu a lăsat acest legământ cu oamenii.

De acum, lumea o vedem cum se duce din nou în prăpastie. Noe, proaspăt salvat din gheara morţii prin corabia care a construit-o la îndemnul îngerului, învaţă pe fiii săi, pe cei trei: Sim, Ham şi Iafet, cum să jertfească lui Dumnezeu şi să-L iubească pe Dumnezeu din toată fiinţa lor. Aşa cum un tată şi o mamă, care a trecut cândva o primejdie de moarte şi Dumnezeu l-a salvat, îşi îndeamnă pe tot ce este în jurul lui fiinţă iubită, începând de la copii şi cu prieteni, să-L iubească pe Dumnezeu, că iată ce mi-a făcut mie Dumnezeu, aşa Noe învaţă pe descendenţii săi cum să-L iubească pe Dumnezeu, nu cumva să treacă şi ei prin acea moarte. Dar lumea atâta ţine minte cât îi spui cuvântul şi apoi uită ducându-se, cum a spus şi Evanghelia de astăzi, cu sămânţa căzută în cărare sau pe piatră sau în buruieni, şi abia una cade în pământ bun şi rodeşte făcând rod însutit.

Iubiţilor credincioşi, iată că Noe, după ce iese din corabie, aduce jertfă lui Dumnezeu şi totodată binecuvântează Dumnezeu pe fiii săi. Îi binecuvântează să se înmulţească pe pământ şi să stăpânească pământul. Dar găsim un lucru foarte sensibil. Atunci când Noe, după ce sădeşte viţa de vie, îl vedem că se îmbată şi-şi dezgoleşte trupul, iar Ham, fiul său, îi vede goliciunea tatălui său şi râde şi merge şi spune celorlalţi doi fii, lui Sim şi lui Iafet, să vină şi ei să râdă, să se distreze. Dar aceia înţelept şi oameni cu frică de Dumnezeu şi cu respect de tată, iau o haină pe umerii săi şi mergând cu spatele acoperă trupul tatălui său. Iar când Noe se trezeşte, să vedem ce rosteşte atunci. Un cuvânt dumnezeiesc din care desprindem o tâlcuire de înaltă factură dogmatică; şi-i spune aşa lui Sim: Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Sim, iar Hanaan să fie slugă ţie (Facerea 9, 25). Lui Iafet îi spune: Să înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să locuiască în locaşurile lui Sim, iar Hanaan fiul să fie slugă lui (Facerea 9, 26). Iar lui Ham îi spune: Blestemat să fie Hanaan copilul şi să fie slugă fraţilor săi (Facerea 9, 25). Un cuvânt care în aparenţă pare două binecuvântări şi un blestem. Două binecuvântări pentru Sim şi Iafet şi blestem pentru cel ce a râs.

 

PC. Predici 59 1

Sim şi Iafet acoperindu-l pe Noe

 

Oare de ce ar lăsa Dumnezeu acest lucru ? Că nu tot omul care este beat, se ameţeşte de vin, se dezgoleşte ? Ci Dumnezeu aici a lăsat o mare taină, o mare înţelepciune, ca să scoată din interiorul, din fiinţa celor trei fii, ceea ce exista şi-i stăpânea. Că aţi văzut că dacă Ham, care avea copil pe Hanaan, l-a văzut pe tatăl său, era destul de gingaş şi înţelept să nu râdă, ci datorită patimii din el care-l stăpânea a mijlocit ca să râdă, să intre diavolul în el şi să facă bătaie de joc de tatăl său. Pe când Sim şi Iafet nu puteau să facă acelaşi lucru ? Dar plini de înţelepciune fiindcă au vrut să se facă înţelepţi, nu că i-a pus Dumnezeu mai multă înţelepciune ca lui Ham, iată că acoperă pe tatăl său. Şi pentru aceasta primesc binecuvântare, iar celălalt blestem. Acest lucru arată că tot ce s-a născut din seminţia lui Ham au fost oameni pătimaşi şi dedaţi la cele carnale şi pentru aceasta Dumnezeu le-a şi schimbat culoarea pielii, că sunt cei care stăpânesc Africa.

De ce-i dă lui Sim: Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Sim şi Hanaan să fie slugă ţie ? Este o mare taină aici. Aici se arată pentru prima dată din gura lui Noe naşterea lui Hristos şi mântuirea omenirii. Că Sim se tâlcuieşte ‘slăvit’ şi din seminţia lui Sim trebuia să Se nască Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu să Se întrupeze. Din el trebuia să iasă poporul mesianic. Deci, binecuvântat este Dumnezeul lui Sim, a proorocit Noe că lumea va cădea în politeism din nou, în idolatrie, ceea ce nu se cunoştea până atunci. Dintre toţi dumnezeii pământului, atunci când va răzbate în urechile oamenilor glasul lui Noe, să se ştie în toată lumea că binecuvântat este Dumnezeul lui Sim. Din toţi dumnezeii, Acela este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul lui Sim. Iar lui Iafet îi spune: Înmulţească-te Dumnezeu pe tine, Iafet, şi vei locui în locaşurile lui Sim. Să nu înţelegem în partea de suprafaţă a cuvântului, că Iafet care stăpânea Europa va locui şi va stăpâni pe Sim, Asia. Ci aici iar are un înţeles dogmatic foarte adânc. Că va veni vremea când toate neamurile, care preînchipuie lărgimea lui Iafet, vor veni şi vor locui în locaşurile lui Sim, iar locaşurile lui Sim nu erau altele decât bisericile lui Dumnezeu. Şi cum ?

În timpul Mântuitorului era o singură biserică în Ierusalim. Iată că aceea a născut bisericile printre care şi aceasta a noastră este una din fiica aceleia. Dar nu a sinagogii actuale, ci a sinagogii născute din coasta lui Hristos din care a curs sânge şi apă şi în care evreul nu a crezut; şi sinagoga în care au crezut a murit, iar cea în care n-au crezut este aceasta în care noi, din Iafet, adică neamuri păgâne, credem în ea şi locuim în ea. Deci aceea ce spune: Iar tu, Iafet, vei locui în locaşurile lui Sim, adică ne adunăm în bisericile Dumnezeului lui Sim. Iar când îi spune lui Hanaan, fiul lui Ham, blestemat să fie şi să fie slugă lui Iafet şi lui Sim, se referă la patima oamenilor care domnesc în mocirla păcatului lui Ham. Că Ham nu se cheamă numai acela care este din seminţia lui, ci Ham se numeşte de acum, venind Hristos, cel dogmatic, care este o târâtură a lumii. Că dacă e ţigan, nu înseamnă că e ţigan numai din culoare şi din genealogia lui. Spurcat în fapte te numeşti ţigan. Şi nu eşti slăvit că eşti român sau de altă naţie, ci după fapte te vei numi în ceea ce este constituit un popor. Sau cum spunea Apostolul Pavel: Nu tot cel ce este Israil este Israil şi nu care sunt sămânţa lui Avraam sunt fiii lui Dumnezeu (potrivit Romani 9, 6-8). Că Avraam a avut mai mulţi fii, dar nu toţi erau din Israil, ci Israil era acela care făcea legea lui Dumnezeu. Sau mai concret, toţi se dau creştini la ora actuală, se bat cu pumnul în piept că ,,cred şi eu în Dumnezeu şi sunt creştin”. Să vedem în fapte dacă te numeşti creştin, nu în etimologia cuvântului. Toţi vă daţi soţi şi soţii, faptic, sau părinţi. Să vedem dacă îndrituiţi acest cuvânt.

Deci, aşa să înţelegem acea robie a lui Hanaan. Era robia păcatului. Şi cum omul, care este zăcut în păcat este de necinste faţă de cel care este drept şi domneşte într-o morală frumoasă, civică şi dumnezeiască, aşa Hanaan era rob lui Iafet şi lui Sim. Sau cum era în timpurile vechi, cei care erau căzuţi în păcate grele stăteau în spatele bisericii, nu erau primiţi în faţă. Iată, iubiţilor credincioşi, cum se înţelege Sfânta Scriptură şi cât de frumos. Această binecuvântare care-o dă Noe fiilor săi este o preînchipuire a salvării omenirii din moartea veşnică şi venirea lui Hristos. Venirea lui Hristos din seminţia lui Sim.

Am spus în începutul cuvântului că David Proorocul a proorocit că înainte de veci ai pus mântuire în mijlocul pământului. Şi fiindcă am trecut malul dincoace din potopul lui Noe, să vedem istoric fugitiv ce s-a întâmplat cu omenirea şi apoi să căutăm mijlocul pământului şi să vedem unde este. Şi Sim acesta, care are un Dumnezeu, cine este ? Şi aş vrea cu toată fiinţa mea ca să înţeleagă fiecare ceea ce crede, Dumnezeul în care crede, cum trebuie crezut şi sunt sigur că el, înţelegând aceste lucruri, nu va fi niciodată zdruncinat de furtunile care se arată peste România timpului acestuia sau peste toată lumea la veacul acesta apocaliptic. Lui Sim i-a dat stăpânire Asia, lui Iafet i-a dat stăpânire Europa, iar lui Ham i-a dat Africa. De acum încep să se înmulţească oamenii şi să plece în stăpânirile lor. Vedem că din seminţia lui Sim se naşte Arfaxad, primul om, primul copil. Nu vreau ca să vă împuiez mintea cu multe nume ca să nu ţineţi minte nimic, ci aş vrea să tragem nişte concluzii generale din tot cuvântul acesta.

Acest Arfaxad şi-a luat peste sute de ani toată genealogia lui şi din partea Araratului – Araratul geografic ar fi cam prin părţile Irakului, a Iranului – a trecut fluviul Tigru. Şi când a trecut Tigrul, Sala, femeia lui i-a născut fiu, tocmai când a trecut Tigrul. Şi acelui fiu i-a pus numele de Ever, care în limba ebraică se tâlcuieşte ‘trecere’. Iar evreii de aici îşi trag numele de evrei, de la Ever, strămoşul lor descendent din Sim, iar el la rândul lui din Noe, Noe din Sit şi din Adam. Acest Ever, care s-a născut în descendenţa lui genealogică din Sala şi din Arfaxad şi din Sim, m-am oprit la el, fiindcă purta o frumuseţe morală şi dumnezeiască totodată cu el. Şi pentru aceasta şi Sfânta Scriptură îl poziţionează în timp şi faptic faţă de ceilalţi fraţi ai lui. Că atunci când Nevrod a vrut să facă turnul ca să se lupte cu Dumnezeu şi să se urce deasupra norilor, Ever, care era de mare cinste în pământul locurilor acelora, nu s-a învoit la această cugetare şi lucrare cu Nevrod. Numai acest lucru, care l-a făcut pentru dragostea de Dumnezeu şi să stopeze nebunia oamenilor, Dumnezeu l-a luat şi l-a pregătit ca o verigă în lanţul descendent al lui Hristos, al poporului mesianic. Iar Sala, care a fost din genealogia lui, a întemeiat oraşul Salim, care se tâlcuieşte în ebraică ‘pace’. Iar acel Salim nu era altceva decât ceea ce noi astăzi numim Ierusalim. Iar Ierusalim se numeşte ‘pacea sfântă’, de la iero – sfânt şi salim – pace. Iată cum se pregăteşte încet-încet mântuirea omului.

 

PC. Predici 59 2

Construirea turnului Vavilonului

 

Se face turnul Babel în timpul lui Nevrod, primul împărat al pământului. Acest împărat a dus pentru prima dată în istoria omenirii pe supuşii săi în cea mai grea robie. Ca să construieşti un turn să te ridici deasupra norilor era nevoie de atâta amar de om şi de robie. Iar Dumnezeu văzându-i nebunia acestui împărat spurcat în viaţa lui, şi faptic vorbind, i-a omorât prin acea furtună care a adus-o asupra turnului pe cei care lucrau la turn şi erau de o cugetare cu el. I-au sluţit Dumnezeu şi i-au împânzit în toată lumea, iar pe alţii i-a omorât. Şi tot atunci, ca să înceteze această lucrare nebună, Dumnezeu a amestecat limbile acelor lucrători în 72 de limbi: 71 plus limba maternă, limba ebraică, limba lui Adam şi un dialect care a mai rămas de-l vorbesc evreii în ziua de astăzi. Deci, limba evreilor este limba lui Avraam; bineînţeles, nu mai este întru totul aceea, dar în descendenţa ei de la original, aceea este.

Apoi, oamenii s-au întins în tot pământul. Acest Arfaxad, care se trăgea din seminţia lui Sim, a ocupat pământul Hanaanului, cum îl numeşte Sfânta Scriptură, adică Palestina de astăzi. Dincoace, între Tigru şi Eufrat, Nevrod, fiind om spurcat în fapte, l-a scos pe un descendent al lui Sim, pe Asur, şi acesta a plecat în susul Eufratului şi a întemeiat cetatea Asiriei şi cetatea Ninivei de mai târziu, cum s-a numit. Şi de aici, din acesta, de-a lungul sutelor de ani, se naşte acea împărăţie a asirienilor, care este menţionată în cărţile de istorie. Acum, după potop, se pornesc 4 împărăţii: una la răsărit care era a sciţilor, una la apus, una la miazăzi care era a egiptenilor şi condusă de Menevta, care cred că mulţi ştiţi de ei, faraonii care au făcut piramidele în Egipt, şi la miazănoapte a perşilor. Aceste 4 împărăţii de-a lungul istoriei se bat între ele, fuzionează, apoi apare împărăţia lui Alexandru Macedon, mai târziu a romanilor, o frământare totală de lupte între oameni, dezbinări, dar totodată pierderea lui Dumnezeu, a cunoştinţei de Dumnezeu. Şi acum apare în culturile dogmatice ale tuturor acestor popoare acea idolatrie spurcată din care s-au născut cei mai fioroşi zei posibili, care cereau ca ofrandă oameni. Era zeul Baal sau Velfegor, care l-au născut oamenii de-a lungul timpurilor şi atunci când era ziua de jertfă se aduceau copii şi preoţii îi înjunghiau pe un jertfelnic în faţa acelui zeu şi le dădeau foc.

Cum a apărut închinarea de idoli ? La asirieni, în împărăţia asirienilor, primul împărat al lor, Ni, a fost ucis de împărăteasă, soţia lui. Această împărăteasă era cu numele de Semiramida, şi ea fiind mai tânără, mai frumoasă, el bătrân, i-a cerut împărăţia pentru o zi. El iubind-o i-a făcut această poftă. Iar ea, văzându-se împărăteasă pentru o zi, primul lucru care l-a făcut l-a legat şi l-a omorât pe împărat, iar ea a rămas împărăteasă şi a stăpânit în imperiul acela zeci de ani. Şi atât de spurcată, de murdară, de imorală era în fapte, că se culca cu fiul său, Ninos. Ea, în grandomania ei, a făcut acele grădini suspendate, care sunt una din cele şapte minuni ale lumii, în partea Vavilonului. Era de o fastuozitate această cetate cum nu s-a mai pomenit în istoria omenirii. Aceste grădini suspendate erau foarte înalte şi cetatea aceasta avea 100 de porţi de aramă, ziduri groase de câte 10-20 de metri, erau străzi poleite cu aur, aduşi copaci şi flori din toată lumea, fiare sălbatice domneau prin parcurile acestor grădini suspendate, toate făcute spre plăcerea împărătesei Semiramida. Şi cum timpul nu iartă nimic, a trecut moartea şi peste ea şi a dus-o într-un mormânt. Dar şi acolo şi-a lăsat un oarecare antet. Mărturiseşte istoria că pe mormântul ei a lăsat scris aşa: ,,Cine doreşte aur, să vină să caute aici, în acest mormânt”. Nimeni n-a îndrăznit să caute aur acolo, până când a venit Darius, împăratul perşilor, şi a ajuns la mormântul Semiramidei şi, citind acolo, a deschis mormântul. Iar când a deschis mormântul, a găsit o scândură scrisă în felul acesta: ,,Om rău şi nesăţios de aur, pentru ce tulburi şi morţii ?” Iată pofta de aur, de mărire şi de iubire de argint ! La grandomania lui, la mândria lui, mai bine se scula din morţi şi-l bătea peste obraz, decât să găsească această deşertăciune într-un mormânt gol.

Anii se scurg. Împărăţiile iau fiinţă fiecare în locurile lor, dar un singur lucru să-l urmărim: Dumnezeu unde Se pierde ? Unde rămâne Dumnezeul lui Noe, al lui Sim, Dumnezeul celor de dincolo de potop, unde mai este ? Iată că seminţia lui Sim se află pe undeva prin părţile Mesopotamiei antice, iar astăzi geografic prin partea Libanului, prin partea Ierusalimului, dar în nord de tot. Şi iată că pe la anii 3400-3500, ne ducem în ţara supranumită Ur. În acea ţară, ur se tâlcuieşte ‘foc’. Fiindcă erau meşteri mulţi de fierărie care lucrau idoli. Şi aici trăiau ultimii descendenţi ai lui Sim: Nahor, care l-a născut pe Tara, iar Tara l-a născut pe Avraam, iar aceştia la rândul lor erau închinători de idoli. Închinarea de idoli cum a ajuns în lume ? Fiul lui Ni şi al Semiramidei, după ce-a fost ucis tatăl său, în durerea aceea a ridicat un bust într-o piaţă al tatălui său şi se ducea în fiecare zi şi se închina lui. Şi fiind şi împărat, a spus că tot cel ce este greşit faţă de legile imperiale, dacă aleargă mai repede decât să fie prins şi să se închine acelui bust, va fi scăpat. Şi omului (lipsesc un minut, două) … Doar atât i-a trebuit, că lingăii, linguşitorii, imediat ca să aibă ceva în mână şi în pântecele lor, se duceau şi se închinau acelui bust.

Dincoace, în Egipt, mărturiseşte istoria că s-a născut închinarea de idoli datorită unui mare bogătaş Siforis, căruia i-a murit copilul la care ţinea foarte mult, şi parcă îndemnat de diavol, în aceeaşi conglăsuire, a făcut şi el un bust neştiind de acela de la mii de kilometri ce-a făcut. Şi a făcut un bust şi l-a pus în piaţă, zicând că tot cel ce va veni şi se va închina în cinstea copilului lui va fi răsplătit cu daruri. Şi în felul acesta s-a dat drumul la închinarea de idoli. Diavolul văzându-l pe om în ce cade, imediat l-a prins ca pe o victimă şi l-a adus de-a lungul sutelor de ani decât că şi-au făcut busturi din cerbi, boi, cai, păsări, tot ce-a găsit în cale şi l-a turnat în bronz şi în aur şi în argint şi se închina lui. Peste milenii avea să spună acest lucru Sfântul Apostol Pavel: A schimbat adevărul în minciună, a schimbat mărirea Dumnezeului celui nestricăcios în chipul omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al dobitoacelor şi al celor ce se târăsc (potrivit Romani 1, 23-25).

La ora actuală, îmi cer iertare că întrepătrund cuvântul peste milenii, dar fiindcă trăim în contemporaneitatea noastră, trebuie să facem o oarecare asemănare, la ora actuală este o ruşine să te mai închini unei păsări sau unei vite, sau unui bou, cum se închinau aceia de atunci. Dar te închini patimilor în care domneau şi visau acei idoli, că dacă antichitatea îşi avea frumuseţea femeii şi patimile trupeşti în Afrodita sau în Venera, nu mai e nevoie să te mai duci la acel chip cioplit, ci le ai destul în tine. Dacă aveau zeu pe Bacchus, îşi face destul Bacchus că este crâşmă destulă. Deci, de acum au trecut oamenii în altă închinare de idoli: o închinare de idoli la nivel de minte.

Iubiţilor credincioşi, iată cum lumea încet-încet decade. Şi seminţia lui Sim începe să decadă în închinare de idoli. Ajunge din nou omenirea în pragul unei prăpăstii de omorâre, că nu mai găsea Dumnezeu nimic curat în oameni. Şi ajungem în timpul unuia din fiii lui Sim, Tara, care avea 3 feciori: Avraam, Aran şi Nahor. Acest Avraam, având vârsta de 24 de ani, uitându-se odată noaptea pe bolta înstelată, şi-a dat seama în toată fiinţa lui, în conştiinţa lui, că nu se poate ca Dumnezeul tatălui său să fi făcut atâta frumuseţe pe pământ. Nu se poate ca atâţia dumnezei să fi lucrat aşa ceva, ci trebuie să fie un Dumnezeu aparte, Unul singur, tot ce s-a făcut este numai lucrarea Unuia din dumnezei pe care el nu-L cunoştea. I-a fost suficientă această cugetare a lui Avraam, a acelui tânăr, ca Dumnezeu să lucreze în inima lui, şi din momentul acela, de aşa natură s-a lucrat în simţământul lui, în conştiinţa lui, încât că au început să i se facă revelaţiile. Atunci a venit pentru prima dată la Avraam Dumnezeu şi i s-a descoperit că, cu adevărat, Acesta este Dumnezeul cel adevărat care a făcut cerul şi pământul, şi nu că dumnezeii tatălui său au făcut ceea ce era înconjurător lui.

La vârsta de 65 de ani, Avraam nu mai putea sta cu idolii tatălui său şi le-a dat foc într-o noapte la capiştea idolească unde se ducea tatăl său şi toţi descendenţii săi, ai tatălui, şi toate neamurile şi se închinau idolilor. Le-a dat foc şi la idoli şi la capiştea idolească. În vâlvătaia acelui foc s-a aruncat să scoată idolii de aur şi de argint fratele său, Aran, dar l-a prins focul şi a ars şi a murit. Până atunci nu murise nici unul din descendenţii lui Noe, nici un fiu înaintea părintelui său. Acest Aran a fost primul care a murit înaintea tatălui său Tara. O istorie evreiască mărturiseşte că ar fi fost aruncat din mânie în focul acela şi Avraam. Dar Dumnezeu, în care Avraam a crezut că El a făcut cerul şi pământul, l-a scos cu mare minune din foc, cum i-a ţinut nearşi pe Daniil şi ceilalţi tineri în cuptorul Vavilonului. Aşa se înţelege cum tatăl său, închinător de idoli, a mers împreună cu fiul său în pământul Hanaanului, cum mărturiseşte istoria sfântă, Sfânta Scriptură.

De acum îl vedem pe Avraam cum primeşte binecuvântarea în felul acesta. Îi spune Dumnezeu: Avraame, ieşi din pământul tău şi-ţi voi arăta pământul care ţi-l voi da ţie şi seminţiei tale (Facerea 12, 1). Avraam, căsătorit fiind cu Sara, îl ia şi pe fiul lui Aran, Lot, şi pleacă din pământul său spre Pământul Făgăduinţei, pământul care i-a spus Dumnezeu că i-l va da lui şi seminţiei sale, pământul Hanaanului, iar acel pământ este Israelul de astăzi. Şi iată cum se duc cu toţii, dar Dumnezeu îi opreşte până a ajunge în pământul Hanaanului, în Haran. Şi aici stă mulţi ani de zile până când moare tatăl său, Tara, şi apoi pleacă în pământul Hanaanului, unde curgea miere şi lapte, şi acolo se stabileşte, punându-şi tabără, cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, la stejarul mare, iar acel stejar nu este altul decât stejarul Mamvri de astăzi. Acolo iarăşi primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu, zicându-i aşa Dumnezeu: Te voi face neam mare şi te voi binecuvânta şi voi mări numele tău şi vei fi binecuvântat şi se vor binecuvânta toate seminţiile pământului întru tine (potrivit Facerea 12, 2-3). Iar de aici, după o foamete mare, împreună cu Sara şi cu Lot pleacă în Egipt unde curgea bogăţia. Acolo stă câţiva ani de zile şi vine înapoi în pământul Hanaanului. Acestea le vom discuta pe larg ca să le înţelegem de ce toate acestea le-a făcut Dumnezeu cu strămoşul, cu începătorul poporului mesianic.

 

PC. Predici 59 3

Eva, Adam şi Avraam

 

Sara era soră cu Lot, fiica lui Aran, care a murit în focul acela. Ea se chema Isca şi se tâlcuieşte ‘doamnă’ în ebraică. Dar găsim în Sfânta Scriptură că Avraam îşi numea pe soţia sa ‘doamnă’. Aşa o numea, iar ea la rândul ei îi spunea soţului ei ‘domnul meu’. Cred că mi-ar fi de prisos cuvintele cum vă adresaţi de multe ori între soţ şi soţie. Frumos şi sensibil şi omeneşte şi creştineşte este să vă numiţi în casele dvs. cu ‘domnul meu’ şi ‘doamna mea’, sau măcar pe nume să-i spui, nu prin celelalte cuvinte obscene, murdare sau cine ştie cum. Iată cum este frumos să te porţi în casă. Această doamnă a fost cu adevărat o doamnă, fiindcă ea îşi păstra căsnicia şi el la fel era un domn cu soţia sa. Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a ales pe Avraam, pentru credinţa lui în Dumnezeul cel adevărat, să fie începătorul tuturor neamurilor, adică a poporului mesianic şi a creştinătăţii, şi căsătoria lui cu Sara să rămână în istorie ca părinţii noului popor al creştinătăţii.

Iubiţilor credincioşi, acest Avraam iată-l în timp localizat ca om care a crezut în mijlocul idolatriei în Dumnezeu. Poate unii, care mai sunt cârtitori sau iscodesc pe toate faţetele cuvintele Sfintei Scripturi, vor zice: numai pentru atât l-a făcut Dumnezeu pe Avraam ca începător al poporului mesianic ? Sau Sala, numai pentru atât rămâne slăvit că a făcut Ierusalimul ? Sau Ever, doar numai că nu s-a învoit la facerea turnului cu împăratul Nevrod, pentru atâta rămâne în istorie ca un om drept ? Aş veni cu o pildă din vieţile sfinţilor ca să vedeţi răsplata dumnezeirii pentru un lucru mic, dar făcut din toată fiinţa ta, nu doar nişte buze purtate şi o mână schimonosind o cruce în faţă.

Găsim în vieţile sfinţilor despre o fecioară care, trăind într-o viaţă creştinească, a venit ispita diavolească peste ea şi peste puţin timp a ajuns într-o casă de toleranţă desfrânându-se. Marele ascet, care-i purta de grijă duhovniceşte, a auzit peste ani de ea cum a ajuns o mare desfrânată. Şi-a adunat bătrâneţele şi cu multă rugăciune la Dumnezeu se duce în casa de toleranţă şi o scoate de acolo. Îi spune mustrând-o şi învăţând-o, unde se va duce în drumul ei murdar, unde se va împotmoli ? Gândeşte-te înainte de a fi prea târziu. Şi atunci ea zice: ce să fac ? Vino cu mine. Şi a luat-o cu rugăciunea în inimă şi s-a dus într-o peşteră unde trebuia să sălăşluiască acolo. Dar pe drum, ea oboseşte şi adoarme, sub cap punându-şi nişte nisip. Iar pustnicul, făcând continuu rugăciune, când a vrut să se ducă să o trezească să continue calea spre viaţă înaltă, spre a-şi ispăşi păcatele, vede cum sufletul i se urcă la cer dus de îngeri. Oare este nedrept Dumnezeu, că alţii robesc o viaţă în viaţă curată şi nu se mântuiesc făcându-se sfinţi, nici măcar nu se mântuiesc; iar altul, că venind din casa de desfrânare, nu numai că s-a mântuit, s-a făcut şi sfântă ?

Unde este dreptatea lui Dumnezeu ? Iată unde era. Într-o clipă, la sfatul acelui mare ascet, a părăsit plăcerile lumii şi bogăţiile care le avea, iar când s-a uitat la picioarele ei erau sângerânde. A mers până i s-au rupt papucii şi nu a ostenit, nu a cârtit şi nu a dat înapoi. Mergea în talpă având carne vie spre a-şi ispăşi păcatele. Este destul de logic, iată, a crezut cu adevărat în cuvântul lui Dumnezeu şi a vrut să facă cuvântul lui Dumnezeu şi cât i-a durat cărarea vieţii ei ? Dar iată ce înseamnă credinţa. Pentru aceasta, credinţa este de cea mai înaltă trăire sufletească în om, pentru aceasta creştinul este inegalabil şi de nepreţuit sub soare. Nici cele mai mari genii ale lumii şi toţi bogătaşii lumii în aur şi în argint sau în frumuseţe nu poate echivala ultimul creştin, dacă este un creştin bun în fapte. Atâta strălucire are un creştin care ştie să-şi preţuiască acea castitate a lui, frumuseţea lui morală, dragostea de Dumnezeu. Pentru aceasta şi aceştia sunt luaţi de Dumnezeu şi ocrotiţi, hotărâţi cum spune Sfântul Apostol Pavel, îndreptaţi şi apoi proslăviţi. Au crezut cu adevărat că ceea ce a spus Dumnezeu este adevărat şi prin aceasta pui preţ pe Dumnezeu. Că aţi văzut dvs. în viaţa noastră cotidiană, când cineva aude cuvântul tău şi ţine la cuvântul tău înseamnă că ţine la tine. Că acel cuvânt este smuls din fiinţa ta şi auzindu-l, ţinând la tine, va face cuvântul, dar dacă nu, imediat l-a uitat.

Oare lui Noe, când i-a spus îngerul trimis de la Dumnezeu: Fă corabie şi du-te şi o fă în munte, putea să considere o nebunie: cum să mă duc în munte să fac corabie ? Dar iată, a crezut cu adevărat că ceea ce i-a spus i-a spus Dumnezeu şi aceasta a fost credinţa. Deci, vedeţi ce frumos încă de la Noe se întruchipează credinţa, jertfa de laudă în Dumnezeu şi nu jertfa de sânge, cum se jertfea în legea veche. Deci, noi subzistăm creştini, chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu, în a crede. Crede cu adevărat în Dumnezeu, dar nu dumnezeii politeişti care îţi împânzesc lumea la ora actuală. Crede în Dumnezeul cel adevărat, care a murit pentru tine, sau cum spunea apostolul: Nu mai sunteţi ai voştri, sunteţi cumpăraţi cu preţ, preţ de sânge (I Corinteni 6, 19-20). Noi suntem ai lui Hristos, ai Celui ce a murit pentru noi, nu suntem ai lui papa, nu suntem ai adventiştilor, ai anglicanilor, ai budiştilor, ai hinduşilor, ai yoghinilor, sau ai altora. Suntem ai Hristosului celui adevărat, nu ai hristoşilor care au apărut, mutilaţi, schimonosiţi, văzuţi prin oglinzi murdare. Ai Celui ce a murit pe cruce, ai Celui ce ne-a izbăvit din moarte, din moartea veşnică.

Aşa să-l înţelegem pe Avraam, în mijlocul politeismului L-a renăscut pe Dumnezeu – un ‘renăscut’ în sens figurativ să-l înţelegem, renăscut în mintea noastră, regăsit, că Dumnezeu Se pierduse atunci. Spunem cuvântul de ani de zile, dar iată că mulţi dintre dvs. nici măcar să lăsaţi tutunul nu puteţi, care este al credinţei şi acest lucru, sau să laşi beţia, sau să te laşi de o murdărie a desfrânării sau de alte prostii ale lumii. Vedeţi cât de mult face ca să pui un hotar al patimii şi în numele lui Dumnezeu şi pentru dragostea lui Dumnezeu să încetezi o murdărie. Copilul dvs. sau consoarta dvs., când zace într-o mocirlă, de multe ori promite şi, ca un copil sau ca orbul aşteptând lumina soarelui, aştepţi îndeplinirea acelei promisiuni. Şi parcă atunci când îţi vine treaz acasă, îţi răsare soarele. Iar când îl vezi intrându-ţi pe poartă beat, iar te apucă întunericul şi stresul. Iată ce înseamnă a pune un hotar şi a crede cu adevărat.

Am apăsat aceste cuvinte ca să punem preţ cu adevărat pe ceea ce credem şi să intre credinţa în toată fiinţa noastră, adică să fim şi la subiect acea sămânţă, care este cuvântul lui Dumnezeu, să fie pusă prin conştiinţa noastră în pământ bun. Să nu credeţi că sunt oameni care au cărare, piatră sau spini şi pălămidă în suflet. Toţi avem pământ bun. Dar cum spunea Proorocul Isaia: Credinţa este prin auz şi auzul este cuvântul lui Dumnezeu. Auzim sfatul. Degeaba, dacă la uşă îl lepezi ca pe o murdărie. Adu sfatul în inima ta şi atunci vei fi de cinste şi de nobleţe pentru Cel al căruia este sfatul şi pentru care faci fapta. Că n-o faci pentru om, o faci pentru Dumnezeu, Căruia este slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin.