Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a IX-a
18 august 1996

Ce este omul, că-l pomeneşti pre el ? Sau fiul omului, că-l cercetezi pre el ? Micşoratu-l-ai pre dânsul puţin oarece decât îngerii, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pre dânsul (Psalmi 8, 5-6). Aşa ne arată Sfânta Scriptură pe noi, oamenii, ca zidire a mâinilor şi a înţelepciunii lui Dumnezeu şi totodată piedestalul pe care ne-a aşezat bunul Dumnezeu între zidirile Sale. Mulţi dintre atei, oameni care nu au crezut şi nici nu vor să creadă în Dumnezeu sau poate unii care sunt prinşi în ghearele unor patimi îşi pun întrebări de genul acesta: pentru ce a făcut Dumnezeu toate acestea ? Această întrebare necuviincioasă poate primi un răspuns de genul: pornind de la noi spre Dumnezeu, vedem că atunci când avem o vocaţie în noi, un talent, o înclinare spre a săvârşi ceva frumos pentru semenii noştri, acel ceva nu ne dă pace, şi parcă dinlăuntrul nostru ne determină ca să lucrăm, şi ceea ce lucrăm să lucrăm cu multă atenţie, cu multă înţelepciune, să fie cât mai frumos şi cât mai plăcut celor care vor privi acel lucru.

Iată, iubiţi credincioşi, că Nilul – unul dintre cele mai mari fluvii ale lumii – a purtat dintotdeauna la egipteni şi darul fertilităţii. Dar dacă el avea să curgă milenii fără a-şi arăta fertilitatea sa, nu rămânea în istorie că este fertil prin apele sale. Dar bunul Dumnezeu, care toate le rânduieşte, mijloceşte ca primăvara acel fluviu să se reverse din albiile sale şi în felul acesta, făcând acele inundaţii, umple pământul cu acea bogăţie care zace în apele lui. Şi datorită acestui lucru, că apoi semănând în pământul acela creşte cultură frumoasă, el este clasificat de mare fertilitate. Deci, ca orice meşter, ca orice lucru, ca un pom, ca o floare, care se vede din rodul său că este frumos, plăcut, îmbietor pentru ochiul sau fiinţa care îl vede, îl gustă, îl miroase, căruia îi cade sub sensibilitatea sa, iată că acel lucru rămâne pentru el ceva deosebit. Aşa rămân lucrurile lui Dumnezeu, făpturile, zidirile lui Dumnezeu deosebite, prin care Îl arată în postura de mare înţelept, bun, Atotţiitor şi Atoatefăcător pe marele Dumnezeu în ochii – după cum am văzut în cele cinci zile – doar ai celor necuvântătoare. Şi vedem de acum cum apar ochii şi mintea care privindu-le pe acestea Îl aşează pe piedestalul care I se cuvine pe Marele Dumnezeu.

Pentru aceasta, Dumnezeu face cerul şi pământul în toată slava şi cinstea Sa, deoarece ca un Dumnezeu Atotputernic se arată în bunătatea Sa, că aşa cum Nilul şi-a revărsat apele din an în an şi-şi arată bogăţia sa, aşa Dumnezeu din marea Sa plinătate de bogăţie absolută şi bunătate Îşi revarsă asupra lumii bunătatea Sa. Şi această bunătate o revarsă ca dintr-un pahar plin, aducând din nefiinţă în fiinţă tot ceea ce vedem în jurul nostru. Cred că este destul de clar pentru minţile care spun: pentru ce ne-a făcut Dumnezeu ? Aşa, omule, poţi să te duci şi să-ţi acuzi părinţii: de ce m-ai făcut, mamă şi tată ? Iată că nu putem niciodată cârti fiindcă suntem aduşi pe lume, sau cum spune Apostolul Pavel: Au va zice făptura Făcătorului: ce m-ai făcut aşa ? (Romani 9, 20) Au va zice piatra vreodată – în sensibilitatea ei cât este de necuvântătoare şi insensibilă, dar faţă de Dumnezeu simte – de ce nu m-ai făcut o floare ? Va zice floarea: de ce nu m-ai făcut o pasăre ? Va zice pasărea: de ce nu m-ai făcut un dobitoc cu patru picioare ? Va zice dobitocul: de ce nu m-ai făcut om ? Cu atât mai mult noi nu putem să coborâm în scara valorilor, să zicem: de ce nu m-ai făcut, Doamne, un animal, de ce nu m-ai făcut o pasăre, o floare, un peşte sau un nor pe înaltul cerului ? Iată că în scara valorilor zidirilor lui Dumnezeu, se pare că noi, şi nu se pare ci cu certitudine, îndrituim ca mai sus de noi în nobleţe să nu mai fie nimeni.

Şi dacă am văzut că în cele cinci zile, inclusiv în prima parte a celei de-a şasea zi, Dumnezeu zice în felul acesta: A zis şi s-a făcut: a zis şi s-a făcut cerul şi pământul; în prima zi: a zis şi s-a făcut lumina; în a doua zi: a zis să se despartă apă de apă şi a făcut tăria; în a treia zi: a zis şi s-a făcut iarbă verde şi pomi roditori, îmbrăcând în haină frumoasă pământul; în a patra zi, tot cu acelaşi cuvânt zice Domnul Dumnezeu şi se fac luminători pe bolta cerului, menţionându-i destul de clar: doi luminători mari, soarele spre stăpânirea zilei, luna şi stelele spre stăpânirea nopţii. Evident că ştiinţa de astăzi vă va contrazice zicând că sunt mai mari luminători în univers decât soarele şi luna şi sunt foarte neputincioşi faţă de cele care le-a mai construit Dumnezeu în hăurile universului. Dar noi pe acelea nu le vedem decât ca nişte luminiţe noaptea şi nu ne interesează; le vedem pe cele care le-a pus Dumnezeu în lege şi cu poruncă dumnezeiască să ne slujească nouă, că acestea toate ne sunt slujitoare nouă.

Şi iată că în ziua a cincea, la acelaşi cuvânt divin, apele scot vietăţi cu suflete vii care să stăpânească mările, toate apele pământului. La acelaşi cuvânt scot pământul şi apele păsări zburătoare sub tăria cerului, care să se înmulţească pe pământ. Apoi, la acelaşi cuvânt, scoate pământul toate dobitoacele cu patru picioare, cu două picioare, care stau în pământ, se târâie pe pântecele lor, dar care toate trăiesc pe pământ şi toate se întorc în pământ după încetarea vieţii lor. Deci, la toate aceste zidiri, care sunt aduse din nefiinţă în fiinţă, vedem acelaşi cuvânt: A zis şi s-a făcut. Şi iată că ajungem în ziua a şasea. Am descris în nimicnicia cuvintelor noastre, cât ne-am priceput, că restul vă las pe dvs. cu înţelepciunea şi experienţa şi sensibilitatea dvs. să discerneţi lumea exterioară nouă.

Deci ajungem în ziua a şasea să vedem ce face Dumnezeu. De acum se schimbă totul. Menţionează Sfânta Scriptură aşa: Să facem om după chipul nostru şi asemănare (Facerea 1, 26). Dacă până atunci am văzut cum s-au făcut – a zis şi s-a făcut totul – în toată splendoarea lor şi în toată înţelepciunea lor, prinse toate în chingile legilor lor, din care nu poate scăpa nici o fiinţă vie sau neînsufleţită, aici vedem că găsim o altă zicere: Să facem om. Numai acest verb să facem presupune cel puţin două persoane şi, mai mult decât atât, presupune un sfat, să facem, deci hai cu mine ca să facem împreună. Ce se înjugă aici ? În primul rând, sfatul şi apoi acea conglăsuire de bineţe, de bunătate, ca ceea ce iese din mâinile acelor persoane care fac sfat să pară şi cu certitudine să fie mai mare decât ceea ce s-a croit până la această fiinţă, care vedem cine este. Deci, numai prin acest cuvânt, să facem, iată cum se arată din începutul Sfintei Scripturi Sfânta Treime, oglindită în cele trei feţe. Că aţi văzut când spune Sfânta Scriptură: Şi Duhul se plimba deasupra apelor (potrivit Facerea 1, 2). Duhul Sfânt este menţionat din început ca bunătate, iar dincoace, să facem, implicit Îl vedem pe Dumnezeu Atotţiitorul şi Faţa a doua a Sfintei Treimi, care este Fiul lui Dumnezeu. Că nu ne trebuie ca să ne arate ca la cei mai puturoşi, leneşi elevi de şcoală, cărora le trebuie să le spui totul fără a mai pricepe cu mintea lor. Ne este suficient să ne înjugăm puţină înţelepciune şi nu multă cultură şi să discernem numai din acest să facem iată Sfânta Treime, iată sfatul.

Şi dacă mergem mai în chintesenţa acestui cuvânt, dacă tot ce vedem în jurul nostru ne cutremurăm cât sunt de frumoase şi câtă înţelepciune zace în fiinţa lor, iată că acum această înţelepciune se dublează, cel puţin. Înseamnă că şi chipul pe care-l scoate este de mare cinste şi slavă. Şi să vedem cine este acesta care este atât de mult sfătuit şi zidit în ultima zi, că după a şasea zi spune Sfânta Scriptură: Şi a văzut Dumnezeu ce a zidit şi cât sunt de frumoase şi s-a odihnit (potrivit Facerea 1, 31). Oare iarăşi dacă ne ducem de la noi spre cer, vedem că întotdeauna când săvârşim lucrul şi lucrul pe care-l terminăm este de mare cinste ieşi obosit din lucrul tău. Aici să nu înţelegem prin acea odihnă de ziua a şaptea că Dumnezeu iese obosit. Vom vedea la timpul cuvenit de ce în ziua a şaptea şi după zidirea omului Dumnezeu spune că Se odihneşte.

Deci, deodată vedem din începutul acestei ziceri Sfânta Treime. Şi în conglăsuire, în acelaşi cuget, în aceeaşi fineţe, în aceeaşi bunătate şi dragoste cade de acord să facem. Şi ce să facem ? Om ! Şi care om ? Şi cum arată ? După chipul nostru. Şi în continuare: şi după asemănare. Cuvânt de o filozofie cutremurător de mare. În început spune: După chipul nostru, dar nu mai zice şi asemănarea noastră. De ce oare aşa spune ? A scăpat cel care a tâlcuit Scriptura, sau nu o înţelegem noi, sau Dumnezeu nu este prea explicit în aceste lucruri când ne spune ce a făcut ? Nu, iubiţilor credincioşi. Aş vrea iarăşi, cu firul înţelepciunii şi cu dragoste de Dumnezeu, să mergem din cuvânt în cuvânt şi să vedeţi cât de frumos este Dumnezeu, câtă cinste şi nobleţe a turnat Dumnezeu în chipul nostru şi de fapt cine suntem.

Când spune chip, chipul nostru, aici se referă nu după forma lui Dumnezeu ne-a turnat pe noi, că Dumnezeu nu are formă, că dacă Dumnezeu ar fi – cum spune dogmatismul – scris împrejur, adică să aibă o limită în spaţiu, înseamnă că El nu ar mai putea să fie în tot spaţiul. El umple tot universul, Dumnezeu nu se mişcă de ici-colo, El rămâne umplând tot universul şi ne face pe noi conturaţi, adică în limitele noastre. Deci, ce spune, chipul nostru, nu se referă după forma lui Dumnezeu. Să nu-L înţelegem, dragi credincioşi, pe Dumnezeu că are mâini, picioare, urechi, ochi şi este ca noi, ci Dumnezeu ne-a turnat pe noi în conturul acesta pe care-l avem, limitaţi în spaţiu, înzestraţi cu cele cinci simţuri care nu sunt altceva decât nobleţile dumnezeirii: văz, auz, gust, pipăit şi miros, suficiente pentru a percepe lumea înconjurătoare. Iar peste toate acestea ne-a pus Dumnezeu de o cinste şi o slavă incomensurabilă, de nepreţuit, mintea ca o patroană.

Deci chipul nu se referă, după cum am spus, la formă, ci se referă la altceva, la puterea de stăpânire. Că dacă Dumnezeu a făcut tot cerul şi pământul, evident că este şi stăpânul său. Este stăpân nu stăpânind ca un stăpân peste robi, făcând slugi, ci este stăpân fiindcă datorită vegherii Sale ca Ziditor, totul se mişcă în univers. El veghează toată legea care a pus-o în toate fiinţele vii şi în cele nesimţitoare. Că aşa cum mama şi tata aduc pe lume fiinţă vie şi veghează ca lumina ochiului zi şi noapte ceea ce iubesc, că au dat viaţă din sângiurile lor, cu o infinitate mai mare decât omul Dumnezeu veghează la tot ceea ce noi suntem indolenţi, inclusiv chiar cu noi, cât de indolenţi suntem, nu le trece Dumnezeu cu vederea. Deci chipul se referă la stăpânire, că în continuarea cuvântului spune: Să facem om după chipul nostru şi asemănare şi să stăpânească peştii mării, să stăpânească păsările cerului şi dobitoacele pământului, şi pământul şi toate vietăţile cu suflet viu (Facerea 1, 26). Câtă nobleţe pune Dumnezeu în acest chip ! Aşa cum Dumnezeu stăpâneşte la scară divină, incomensurabilă şi imperceptibilă de mintea noastră limitată tot universul, nouă ne-a dat în stăpânire – şi pentru aceasta ne-a făcut în a şasea zi – tot pământul. Că nu este fiinţă pe pământ mai mare decât noi ca să stăpânească tot pământul, inclusiv ceea ce este în pământ nesimţitor, vorbesc de bogăţiile pământului.

Chipul nostru – când spune Dumnezeu – este nobleţea de a stăpâni, precum şi Dumnezeu stăpâneşte tot universul, îi dă stăpânire omului să stăpânească pământul. Iar asemănarea – nu mai spune a noastră – înseamnă că este de altă natură, şi să vedem sub ce incidenţă a ceea ce este zidit în noi cade asemănarea. Că de ce n-o spune tot a noastră ? Asemănarea nu este altceva decât atributele în care Se arată Dumnezeu: bun, mângâietor, blând, îndelung răbdător, milostiv, într-un cuvânt a tot ce este bun şi îmbietor între noi, oamenii. Că într-un fel se arată un om cu ochii injectaţi de mânie şi cu pumnul pornit să lovească sau cu mintea pornită să jefuiască, şi în alt fel arată o mamă mângâietoare sau un prieten care este în stare să sară în foc pentru tine. Iată, această asemănare nu este altceva decât – la scara noastră de contur, de creionare, de limitaţi în univers ca zidire a lui Dumnezeu – se referă la a fi bun, blând, milostiv, îndelung răbdător, iubitor şi toate celelalte atribute care nouă ne plac. Că atunci când semenul nostru îndrituieşte şi ţine prin firul minţii sale aceste lucruri faţă de semenii săi este mai frumos decât un crin, miroase mai frumos decât orice floare din lume, pare mai colorat decât orice culoare a lumii, pare mai sublim decât tot ce a zidit Dumnezeu pe pământ până în ziua a şasea.

 

PC. Predici 45

Şi au zis Dumnezeu: să facem om după chipul nostru şi după asemănare; şi să stăpânească peştii mării şi păsările cerului şi dobitoacele şi tot pământul şi toate vietăţile cele ce se târăsc pe pământ (Facerea 1, 26)

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Dacă are cineva să mă contrazică în aceste cuvinte, cred că nu înţelege ce înseamnă omul, bunătatea în om, frumosul în om. Şi dacă vreţi mai mult, să ne cufundăm în cele necuvântătoare şi vezi cum te simţi pe tine, omule, şi cum se cuceresc în jurul tău când tu te arăţi blând şi bun că-l mângâi pe acela ce nu este cuvântător, iar el te recunoaşte de stăpân. În felul acesta, pe această scară a înţelepciunii se coboară Sfântul Prooroc Isaia la poporul iudeu căzut în păcate şi urâtor de Dumnezeu: Cunoscut-au boul pe stăpânul său şi asinul ieslea Domnului său, iar tu Israile nu M-ai cunoscut (Isaia 1, 3).

Iată, dragi credincioşi, cât de frumos se conturează chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi de ce nu spune a noastră ? Iată de ce nu spune: că aceste atribute cad sub mintea noastră. Ele nu mai se aşează în om, se pun în om ca nişte daruri, ci se aşează sub incidenţa judecăţii care are stăpânirea de sine. Deci dacă vreau acum să lovesc sau vreau să murdăresc cu cuvântul să jignesc pe cineva, iată că trece întâi prin filtrul minţii, iar dacă vreau să par altcineva şi să-mi omor fiara din mine, nu ripostez atunci când m-a jignit şi iată că sub firul minţii cad în asemănarea lui Dumnezeu. Şi acest lucru îl desprindem foarte bine conturat de cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos: Fiţi blânzi ca Tatăl vostru cel din ceruri. Iar chipul nostru, adică puterea de stăpânire, cum o vedem că este după a noastră, adică după a lui Dumnezeu cum spune Scriptura ? Că soarele Său îl răsare şi peste drepţi şi peste nedrepţi; deci când îţi vine peste tine, omule, şi soarele şi norul, cu aceeaşi binecuvântare îţi vine, că tu eşti stăpân chiar dacă eşti nedrept. Sper să mă înţelegeţi în aceste puţine cuvinte, chipul nostru este puterea de a stăpâni lumea înconjurătoare chiar dacă nu eşti drept şi nu faci rodul dreptăţii. Iar asemănarea cade sub incidenţa minţii şi, în felul acesta, dacă faci roada bunătăţii, te lipeşti de Dumnezeu şi încet-încet devii cu adevărat fiu al lui Dumnezeu, cum ne poziţionează Proorocul David: Iar voi ca nişte dumnezei sunteţi şi ca nişte oameni muriţi şi ca nişte boieri cădeţi (Psalmi 81, 6-7). Ce frumos se întregeşte Sfânta Scriptură şi Dumnezeu în zidirile Sale !

Să mergem la momentul acela când de la sfat se trece la a face pe om. Şi spune Sfânta Scriptură că după ce s-a făcut sfat, iată că Dumnezeu ia pământ din patru colţuri ale lumii, îl amestecă în mâna Sa şi îi dă forma care o avem noi, şi apoi suflă duh de viaţă şi îl numeşte Adam. Ne punem întrebarea: cum l-a făcut Dumnezeu pe Adam ? În ce vârstă l-a pus, în ce mărime l-a pus, în ce frumuseţe l-a îmbrăcat, l-a înnobilat ? În ce haină imperială i-a dat slava ? L-a făcut Dumnezeu în vârsta maturităţii, spune Sfânta Scriptură, la 33 ani când mintea bărbatului este coaptă. În toată cinstea minţii sale şi a puterii discernământului său l-a pus pe Adam. I-a dat forma care o avem noi astăzi şi nu altă formă, că noi prin genealogia naşterilor purtăm chipul cinstit şi atât de mult râvnit poate de alte fiinţe, al lui Adam şi al Evei. Ne-a înnobilat Dumnezeu cu cele cinci simţuri, punându-le de o sensibilitate în noi încât că să nu se contrazică unele cu altele. Ni le-a pus Dumnezeu toate acestea, întregindu-ne în senzualitatea noastră, îndoite. De ce ? Ca nu cumva pierzând un simţ să rămâi deşert. Le-a pus Dumnezeu îndoite, că dacă ai pierdut un ochi îţi rămâne altul, dacă ai pierdut o ureche îţi rămâne alta, şi din aproape în aproape găsim cât de frumos ne-a închegat Dumnezeu. Oare trebuia să ne pună Dumnezeu întreite simţurile ? De acum intrăm în speculaţii şi cred că sunt nule.

Aş vrea să vorbim cuvânt frumos, cuvânt dumnezeiesc, şi să înţelegem cât de frumos ne-a zidit Dumnezeu şi în ce slavă ne-a aşezat şi cine suntem noi. Şi ne spune Dumnezeu prin Sfânta Scriptură: Şi i-a dat stăpânire ca să stăpânească peştii mărilor (Facerea 1, 26). Oare cum, că noi dacă ne ducem la mare ne speriem de adâncul mării, sau mai ales când o auzim mugind şi chemând spre moarte fugim. Şi atunci cum sunt stăpânul peştelui din mare ? Mi-a pus Dumnezeu minte şi mă uit la peşte şi văd în ce este el slab şi-i întind cursa şi-l prind, cât se ascunde el în pântecele mării. Mă duc cu nobleţea care mi-a pus-o Dumnezeu, dacă eu nu pot să înot, mă urc în altceva care mă ajută şi cu vicleşug, prin isteţimea minţii, prind şi cel mai fugător peşte de acolo, depinde cum eşti înţelepţit de Dumnezeu. Şi ţi-a spus Dumnezeu, omule, că eşti stăpânul păsărilor zburătoare. Te uiţi cu oarecare orgoliu când vezi că pasărea zboară de lângă tine şi ai vrea să o prinzi. Eşti prea greu, ca plumbul, să mai dai în sus din aripi să zbori după ea. În schimb, eşti stăpânul ei. Cum ? Că spune Scriptura: iar acestea să se înmulţească pe pământ. Şi atunci, omului i-a dat Dumnezeu aceeaşi minte care înţelepţită de marele Ziditor întinde laţul păsării, şi atunci o prinde indiferent cât de iute este pasărea sau de şireată, o prinzi că eşti stăpânul ei. Iar ea nu poate să se cucerească şi să întreacă mintea omului.

Şi l-a pus Dumnezeu stăpân pe om peste toate dobitoacele pământului, chiar şi cele mai puternice decât el. Cum ? I-a dat aceeaşi isteţime şi văzându-le pe toate, studiindu-le, îşi dă seama unde este slabă acea jivină. Şi eu îi arunc laţul, ea cade în laţ datorită poftei pântecelui şi atunci o aduc în curtea mea şi fac ce vreau din ea, că sunt stăpânul ei. Iată din aproape în aproape, nemaispunând de cele înţepenite în pământ, pomi roditori, iarbă verde, toate ne cad sub stăpânirea noastră. Nu găsim peşte în mare ca să întindă vicleşug omului şi să-l prindă. Nu găsim fiară sălbatică să-şi croiască din înţelepciunea sa un vicleşug şi să-l prindă pe om în laţ (lipsesc un minut, două).

Iar această stăpânire peste toate cele zidite de Dumnezeu o înţelegem îndoită. Cum ? Într-un fel eşti stăpân şi peste peştele mării şi peste viermele din pământ şi peste animalul din pădurile virgine şi peste şoimii care urcă până în înaltul cerului. Dar sub aceste fiare, care sunt la propriu, găsim şi la figurat alte fiare. Acele fiare de care vorbesc sunt fiarele care răcnesc în noi. Că aţi observat dvs. în momentul când îţi ieşi din limitele tale omeneşti, decente, simţuale, în care eşti închegat în chip şi asemănare a lui Dumnezeu, devii o fiară. Dar devii o fiară care nu mai ai asemănare în lume. Devii o fiară raţională, devii mai periculos şi decât diavolul care are atât acces la om. Deci, această stăpânire peste toate vietăţile pământului se referă, prin Sfânta Scriptură, că se dă omului şi peste fiarele care răcnesc în tine. Şi iată ce frumos poziţionează Sfânta Scriptură pe om în fiara din el. Sfântul Prooroc Ieremia îi spune omului: Cai nebuni spre femei s-au făcut, fiecare asupra femeii vecinului său nechează (Ieremia 5, 8). Cât de plastică şi dureroasă afirmaţie asupra omului ! Aşa cum calul este pofticios spre cele murdare, aşa omul care nu mai are o raţiune în cele de sub pântece, devine mai rău decât un cal. Şi vedem, într-adevăr, desfrânările care duc în cele mai grele chingi ale căderilor, în cele mai odioase mocirle în care zace omul.

Şi te poziţionează Sfânta Scriptură, că deşi eşti înţelept devii nebun, spunând aşa: Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu (Psalmi 13, 1). Iată că cel ce nu crede în Dumnezeu – şi nu de mult am ieşit din aceste chingi ale nebunilor, ateii –, deci acela ce zice că nu este Dumnezeu este mai rău ca un nebun, leapădă-l ca un vameş, ca un fariseu. El se clasează mai jos decât animalele, că animalul în senzualitatea lui, în mintea lui puţină, Îl discerne pe Dumnezeu. Şi cum ? Du-te la fiecare vietate şi vezi cum cântă şi slăveşte pe Dumnezeu şi când are nevoie strigă la Dumnezeu. Uită-te la oaie cum dă cu picioruşul în pământ, parcă închinându-se înainte de a se aşeza. Şi fiecare dintre vietăţile pământului Îl discerne pe Dumnezeu la nivelul bulgăraşului său de minte şi de judecată. Iar tu, omule, că ţi-a lăsat Dumnezeu o minte cât un univers, şi noi ne-o facem mică, nu vrei să-L cunoşti pe Dumnezeu.

Sau în altă parte a Sfintei Scripturi: Mincinos este calul spre mântuirea sa (Psalmi 32, 17). Cei care îşi găsesc o odihnă zăcând în mocirla curviei că se vor mântui neîndreptându-şi păcatul rămân deşerţi în ceasul judecăţii. Că aţi observat dvs. o gingăşie în judecata lor ? Nu gingăşie de floare, o subtilitate, un artificiu de judecată: doar Dumnezeu a lăsat bărbatul şi femeia. Păi uită-te, omule, la cele necuvântătoare şi câtă lege simţuală, frumoasă, înţeleaptă a pus Dumnezeu în ele şi nu ies din ea. O respectă, iar tu o calci cu adevărat ca un nebun. Sau în alt context: Izbăveşte din mâna câinelui pe cea una născută a mea şi din coarnele inorogilor smerenia mea. Înconjuratu-m-au câini mulţi şi cei vicleni m-au cuprins (potrivit Psalmi 21, 22-23 şi 17). Aici Se referă Mântuitorul când L-au înconjurat nu câini, ci oamenii precum sunt câinii. Că aţi văzut că omul când este turbat de mânie este mai rău decât un câine. Sau în alt context: Înconjuratu-m-au viţei mulţi şi tauri graşi m-au cuprins (Psalmi 21, 12). Oare în Ierusalim înainte de a-L răstigni pe Hristos au venit tauri şi viţei ? Nu. Îi arată Sfânta Scriptură pe preoţii care erau ca viţeii şi arhiereii care erau ca nişte tauri de graşi în pofte carnale, în cele senzuale şi în cele pecuniare, L-au înconjurat pe Hristos ca pe un vinovat răstignindu-L.

Deci, iată de ce Dumnezeu ne-a înnobilat chip şi asemănare a Sa şi asemănarea nu o spune a noastră, ci-ţi rămâne ţie, omule, prin firul minţii şi al judecăţii să ţi-o faci, să ţi-o ridici la nivelul dumnezeirii. Dacă ar fi fost nişte cuvinte irealizabile între noi, oamenii, nu ar fi spus Sfânta Scriptură. Dar vedem în semenii noştri cum într-adevăr se împodobesc ca îngeri în trup oameni care au primit viaţă ca noi şi au trăit ca noi, şi care au fost într-adevăr slăviţi ca nişte îngeri supunând materia, şi cele mai odioase şi înfiorătoare fiare ale pământului au fost supuse sub porunca omului. Spunem că pe om l-a înnobilat Dumnezeu puţin oarece decât îngerii, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat Tu, Doamne (Psalmi 8, 6). Şi aici vin cu un mic amănunt. Animalele pământului au fost aşezate şi ele în treptele lor de putere şi de slavă, iar peste toate acestea le-a aşezat un împărat. Acel împărat este leul. La răcnetul leului, toate fiarele înconjurătoare se ascund în cele mai ascunse tufişuri, păsările cerului tac, nu mai ciripesc, broaştele se bagă în pământ, totul fuge că aude glasul împăratului. Şi iată că leului ca unui împărat i-a pus Dumnezeu coroana aceea de păr în jurul capului, care este coroană imperială. Pentru aceasta, bărbatului i-a pus Dumnezeu coroană în jurul capului, înnobilându-l ca împărat al universului, mai întâi al pământului şi după mântuirea sa al universului. Iar femeii nu i-a pus Dumnezeu, de ce ? Că ea este făcută spre ajutor. Şi vom vedea la timpul cuvenit cum a fost făcută şi femeia.

Iată, dragi credincioşi, lucruri frumoase care le găsesc eu destul de cinstite şi slăvite, prin care cugetându-le cu nobleţe, cu cinste şi cu demnitate şi cu înţelepciune iarăşi Îl discernem pe Dumnezeu în toată slava şi cinstea Sa imperială. Oare ne trebuia nouă o carte să o coboare Dumnezeu, de măsuri incomensurabile, în care citind să-L vedem pe Dumnezeu cine este ? Spun dogmaticii lumii tare înţelept că întregul univers este o carte a făpturilor lui Dumnezeu în care arătat se vede şi cerul şi pământul în toată slava sa. Sfântul Antonie cel Mare, când a fost întrebat de un înţelept: cum ştii atât de multe şi Îl vezi pe Dumnezeu tu neştiind carte ? Şi dacă era om înţelept în cugetarea sa, a luat o floare şi i-a arătat-o: mă uit în ea şi-L văd pe Dumnezeu, că este Ziditorul ei, şi îmi este suficient atât. Ascultă o pasăre cât de frumos cântă în glasul ei şi la timpul ei. Uită-te la o floare, dar uită-te în tine, omule, şi vezi ce puteri ţi-a dat Dumnezeu şi vezi-L pe Ziditorul tău.

Deci, pe Adam îl pune Dumnezeu în această nobleţe bărbat fiind şi dându-i nume de Adam în vârsta desăvârşirii bărbăteşti. Iar ne punem întrebarea: de ce pe noi ne croieşte Dumnezeu din nimic şi ne aduce în a fi ? I-a dat Dumnezeu putere lui Adam şi de a procrea, că aşa cum tuturor vietăţilor pământului le-a binecuvântat şi le-a spus: înmulţiţi-vă şi stăpâniţi pământul, aşa îi spune şi lui Adam: Înmulţiţi-vă şi stăpâniţi tot pământul (Facerea 1, 28). Pentru aceasta, Dumnezeu ne aduce pe noi din nefiinţă, din aproape în aproape, din bucăţică în bucăţică, ne încheagă în acel Edem, care este pântecele mamei timp de 9 luni de zile. Ca să înţelegi, omule, că nu erai nimic şi iată că ai venit şi ai deschis ochii în lume şi vezi tot ce este înconjurător. Şi din om în om predăm această ştire, că nu s-au făcut toate odată cu tine, ele au fost. Şi cum am spus în începutul acestor cuvinte, cerul şi pământul au fost făcute înainte şi puse în legile lor, înainte de a fi făcuţi luminătorii cerului. Că prin ştiinţa de astăzi punem pe seama soarelui viaţa pe pământ – şi aşa este – dar vedeţi şi lumina inclusiv. Dar vedeţi că acestea au fost făcute înainte de a face Dumnezeu luminătorii. Şi după ce i-a făcut, Şi-a retras Dumnezeu legile Sale şi le-a pus în custodia acestora. Deci, Dumnezeu, după ce l-a făcut pe Adam, nu avea să ne croiască pe toţi în vârsta aceea. Ar fi fost o babilonie. Se dezicea Dumnezeu în atotputernicia Sa. I-a dat Dumnezeu stăpânire şi putere lui Adam de a procrea, ca şi celorlalte vietăţi ale pământului.

Nu vreau să devin obositor prin prea multe cuvinte, dar cred că este suficient şi în rest apelez la înţelepciunea frăţiilor voastre să-L discerneţi în continuare pe marele şi atotputernicul Dumnezeu. Cum poţi tu, omule, nebun fiind cu adevărat cum te clasează Scriptura, să spui că nu este Dumnezeu ? Dacă spui că haosul a făcut totul, atunci legile în care sunt închegate aceste fiinţe şi stau şi ascultă de ele, cine le-a făcut ? Dar nu numai că le-a făcut, cine le guvernează ? Că ne uităm în casa noastră, dacă nu porţi grijă de o vietate care ţi-ai luat-o ţie în grija ta, îţi moare. Iar uită-te peste toate vietăţile pământului, că nu ai grijă de ele şi nici altă mână nu vedem decât mâna nevăzută că are grijă de ele toate. Nu sunt toate, presupunându-L pe Dumnezeu, ca zidiri ale Lui ? Iată, iubiţi credincioşi, din aproape în aproape încă o dată dedus că Dumnezeu este Făcătorul cerului şi al pământului şi să nu credeţi în alţi dumnezei mincinoşi care se conturează la orizont. Data viitoare, dacă ne ajută Dumnezeu, vom merge mai în chintesenţa omului să vedem cum a făcut-o pe Eva, de ce a făcut-o şi de ce toate acestea şi unde i-a aşezat pe ei. Dar până atunci, aş vrea ca aceste cuvinte să fie o sămânţă în inimile dvs. şi încă o dată să-L iubim pe marele şi bunul Dumnezeu într-o conglăsuire, ca într-un buchet de flori. Iar nouă tuturora pace şi Lui slavă în veci. Amin.