Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a X-a
25 august 1996

 

Mare lucru este omul şi de mare cinste este bărbatul cel milostiv (Pildele lui Solomon 20, 6). Prin aceste cuvinte îl caracterizează înţeleptul Solomon, prin înţelepciunea sa dumnezeiască, pe om, iar tatăl său, împăratul David, în frumoşii săi psalmi, am văzut cum îl arată pe om: Micşoratu-l-ai pe el puţin oarece decât îngerii, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat pe el (Psalmi 8, 6).

Iată-ne ajunşi la nobleţea făpturilor lui Dumnezeu care este omul şi fiindcă, prin darul lui Dumnezeu şi milostivirea lui Dumnezeu, nouă ni s-a dat această nobleţe, să ne oprim puţin aici şi să vedem ce descoperim de fapt în noi. Deci, iată că printre lucrurile dumnezeirii pe care le-am văzut cât sunt de frumoase, înţelepte şi una de o nobleţe mai mare ca alta, în vârful acestei ierarhii se cotează omul a fi vârful nobleţei. Acest om, care este un bulgăre de pământ însufleţit modelat de mâna lui Dumnezeu, a zguduit din temelii atât pământul, cât şi îngeria, cât şi dumnezeirea. Şi de ce spun că a zguduit ? Prin faptele sale iată că zguduie cerul, că-L determină pe Dumnezeu să Se întrupeze din Fecioara Maria în chip de om. Şi nu numai atât, ci omul, această mogâldeaţă însufleţită, Îl trimite pe Dumnezeu la moarte. Dar în reversul medaliei, îl vedem tot pe acest om, din lut luat, din mâna lui Dumnezeu modelat şi din suflare de viaţă a lui Dumnezeu, cum străbate cerul şi cucereşte cele mai înalte palate dumnezeieşti, curţile lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, noi suntem singura fiinţă din univers care pendulăm între cele două extreme: a fi atât de urât, aproape cât un diavol în fapte, sau a întrece chiar un înger în frumuseţea faptelor tale, omule.

Omul în general, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, schimbând adevărul în minciună, iată că s-a înnebunit şi L-a pierdut pe Dumnezeu (potrivit Romani 1, 21 şi urm.). Şi pierzându-L pe Dumnezeu îşi caută întotdeauna o odihnă uitându-se în urmă în el şi înaintea lui de unde vine, de ce a venit şi unde se duce. Şi pentru aceasta căutând prin politeism o odihnă, în această origine a omului, iată că omul nu se odihneşte în păgânism. Şi ajungând în era ştiinţifică vedem cum oamenii veacului acestuia, lipsiţi de Dumnezeu şi înnebunindu-se la minte, caută din aproape în aproape să-l coboare pe om ca venind din animale. Îi vine uşor omului de astăzi lipsit de Dumnezeu ca să-l aducă din patruped încet-încet să-l ridice, să-l facă biped, să-l vopsească în faţa lui, să-i micşoreze botul, să-l tundă să nu mai fie ca maimuţa cu păr pe el, apoi să-i pună grai, că în timp de milioane de ani a luat această formă ca în ziua de astăzi. O adevărată inepţie, o batjocură asupra nobleţelor lui Dumnezeu. Şi aceşti oameni îşi vor lua plata la timpul său, căci cu adevărat şi-a schimbat cinstea, adevărul, mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios în chipul omului celui stricăcios, al dobitoacelor, al păsărilor şi al celor ce se târăsc.

Deci, lepădând atât idolatria antică care îşi căuta o origine a omului prin hăurile universului ca venind de la nişte zei nedefiniţi şi plimbându-se în haos, şi iată că lepădând şi ideile ştiinţifice de astăzi care sunt atât de putregăioase, să ne odihnim la concretul cuvânt al Sfintei Scripturi care arată cât de frumos l-a făcut Dumnezeu pe om în toată splendoarea lui. Spune istoria omenirii, preluată de la Sfânta Scriptură, că Dumnezeu înainte de a-l cădea pe om îi ia mintea. Aşa cum o casă, înainte de a cădea, este din ce în ce jefuită de splendoarea ei ca atunci când era nouă, aşa omul înainte de a cădea în acest abis îi ia Dumnezeu mintea care este de cea mai înaltă factură, de nobleţe, de cinste, de înţelepciune şi tot ce vrem la superlativ în zidirile lui Dumnezeu. Şi ca să fiu mai concret în această idee, vedeţi ce înseamnă un om a cărui minte nu mai funcţionează măcar în nişte limite minime. Devine o greutate pentru semenii săi, iar semenii săi pendulează între milă şi ură. Că este mai rău şi mai dizgraţios în fapte decât un animal, un dobitoc, coborându-se în cele necuvântătoare, iar dincoace având în vedere că este semenul tău îţi este milă de el. Şi practic ce este ? Mintea o are fizic acolo unde i-a pus-o Dumnezeu, dar i-a luat discernământul, puterea de lucru a ei.

Iubiţi credincioşi, Îl vedem pe Dumnezeu cât de frumos explicitează, simplu, concret, după puterea înţelegerii noastre şi nici nu avem mai mult nevoie, în dicţia Sa divină, cum timp de cinci zile a făcut lumea mai jos de noi. În a şasea zi spune Sfânta Scriptură că se face sfat. Dumnezeirea, cele trei Feţe ale Sfintei Treimi face sfat, zicând: Să facem om după chipul nostru şi asemănare (Facerea 1, 26). Am explicitat ce înseamnă chipul nostru şi asemănare. Chipul nostru este slava care ne-a lăsat-o Dumnezeu de a stăpâni tot ce ne înconjoară pe noi, iar asemănarea nu mai este ca a noastră, deci a lui Dumnezeu, ci rămâne în propria noastră conştiinţă, prin mintea care ne-a lăsat-o Dumnezeu să ne ridicăm, să avem şi noi plată la cinstea dumnezeirii. Să ne facem asemenea cu Dumnezeu în atributele Lui: bun, blând, îndelung răbdător, milostiv, nu ca o fiară impulsivă gata spre jefuire, sau ca un cal spre patimi, sau ca un câine spre a sfâşia în mânia vieţii sale.

Şi spune Sfânta Scriptură la acest cuvânt, când îl face pe om: A luat Dumnezeu ţărână din pământ şi a suflat şi i-a dat duh de viaţă şi a făcut om cu suflet viu (Facerea 2, 7). Deci, dacă a luat această ţărână, spune şi din pământ, evident că găsim şi ţărână şi pământ. De ce explicitează acest lucru ? că ţărâna este tot pământ. Adică să ne arate Dumnezeu că a luat din ce este mai neputincios în pământ: ţărâna. Şi o ia Dumnezeu, după cum am spus, din cele patru colţuri, o frământă în mână, înmuind acest pământ uscat cu scuipatul Său dumnezeiesc şi dându-i formă de om şi suflând duh de viaţă, îl însufleţeşte pe acest chip. Dar de unde găsim noi acest lucru, că a înmuiat Dumnezeu în acest fel pământul ? că în Sfânta Scriptură nu spune. Ci dacă ne ducem la Sfânta Evanghelie, vedem când apare orbul în faţa lui Dumnezeu şi cere izbăvire de prihana sa, de patima sa, de orbire, Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Hristos ia ţărână, scuipă în ea, face o tină şi o pune pe orbita acelui om, a ochiului omului unde lipsea globul ocular. De ce acest lucru ? Fiindcă acelui om îi lipsea acea bucată de carne, acel mădular. Şi iată că ne arată Hristos, ca Făcător al cerului şi al pământului, cum l-a făcut pe om. Că, bineînţeles, dacă globul ocular l-a făcut din pământ prin darul Său dumnezeiesc, spălându-se la apa Siloamului, şi acel pământ tinos se face ceea ce lipsea din mădularul său, evident că în acelaşi chip ne-a făcut şi pe noi.

Şi ne-a dat atâta nobleţe încât că a suflat Însuşi Dumnezeu duh de viaţă în noi şi a însufleţit acest pământ. Iată cu cine ne înrudim. Direct cu Dumnezeu, că purtăm duhul lui Dumnezeu, suflarea de viaţă a lui Dumnezeu. Şi spune Sfânta Scriptură că l-a făcut Dumnezeu, bărbat şi femeie i-au făcut pe ei (Facerea 1, 27). Sfinţii prooroci în general vorbeau în graiul Sfintelor Scripturi despre viitor la prezent. Adică, atunci când Proorocul David prooroceşte despre răstignirea lui Hristos mărturiseşte în felul acesta: Săpat-au mâinile mele şi picioarele mele. Împărţit-au hainele mele loruşi şi pentru cămaşa mea au aruncat sorţi (Psalmi 21, 18 şi 20). Fapte care le concretizează ca fiind atunci prezente, dar ele aveau să se desfăşoare de fapt peste sute de ani. Aici spune în Sfânta Scriptură că i-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie, dar nu menţionează concret că a făcut-o pe femeie atunci, ci mai târziu, şi stăm şi ne gândim de ce spune în Sfânta Scriptură aşa ? Iată cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: femeia era deja în trupul lui Adam şi ea trebuia adusă prin darul lui Dumnezeu şi prin înţelepciunea lui Dumnezeu în lumina vieţii. Aşa cum în Avraam exista seminţia mesianică, dar ei nefiind născuţi fiii, aşa în Adam era Eva în acea coastă, care de fapt trebuia scoasă din Adam şi apoi plinită cu pământ şi dat chip de femeie.

Şi apoi Dumnezeu spune: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi peştii mării, păsările cerului, dobitoacele pământului, pământul şi toate vietăţile cu suflet viu (Facerea 1, 28). Am văzut cum stăpâneşte omul tot ce-l înconjoară. Ne punem întrebarea: de ce spune stăpâniţi şi pământul ? Pământul, adică să fie al omului, să-l folosească omul prin înţelepciunea care i-a dat-o Dumnezeu, că vedem cu toţii că atunci când omul este înţelepţit de Dumnezeu îşi înjugă înţelepciunea sa şi din adâncul pământului scoate la lumină ceea ce ne cutremurăm. Scoatem aur, argint, cărbune, tot ce ne trebuie pentru viaţa noastră cotidiană. Deci, vedeţi câtă înţelepciune a pus Dumnezeu în noi. Că doar n-avea să coboare din ceruri ceea ce ne desfătăm noi astăzi. A fost suficient să-ţi pună mintea şi înjugând mintea la aceste lucruri, iată că le faci. Le faci şi ai atâta plată, ai atâta bogăţie în tine şi atâta bucurie că ai făcut tu ceva. Dar bineînţeles cu mijlocirea dumnezeirii.

Şi spune Sfânta Scriptură: Creşteţi şi vă înmulţiţi. Oare aici se referă la acea înmulţire ca a dobitoacelor ? În prima fază, am putea să credem acest lucru, dar această înmulţire, perpetuarea speciei, cade sub incidenţa dobitocului din noi, adică a trupului material, iar creşteţi şi vă înmulţiţi se referă la a creşte din credinţă în credinţă, adică a spori în cele duhovniceşti şi a vă înmulţi, adică să se înmulţească cuvântul lui Dumnezeu prin Sfânta Biserică. Iată, iubiţi credincioşi, cred că eram prea declasaţi să ne spună Dumnezeu chiar toate ca la cele necuvântătoare. Este logic de îndată ce ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă în fiinţă în acest trup material, atât de bine şi înţelept croit de Dumnezeu şi prin legile lui Dumnezeu, având viaţă în el. Deci se înmulţea biologic, dar aceasta – creşteţi şi vă înmulţiţi – aşa să o înţelegem: să creştem în fapte bune şi în credinţă şi să ne înmulţim, nu să ne coborâm în număr, să ne pierdem pe drumul faptelor din cele bune în cele rele şi în loc să ne înmulţim în Sfânta Biserică, să ne pierdem.

Şi spune Dumnezeu că a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pe ea (Facerea 2, 3) şi a numit-o zi de odihnă, dar nu înainte de a spune Sfânta Scriptură: A văzut Dumnezeu că toate sunt frumoase şi bune (Facerea 1, 31). Şi a sfinţit această zi ca zi de odihnă, dar nu că Dumnezeu ar fi fost obosit, ci pentru că a împlinit ultimul lucru al Său de cea mai mare nobleţe posibilă, pe om, omul care purta chipul lui Dumnezeu şi asemănarea lui Dumnezeu. Vedeţi că noi întotdeauna când terminăm un lucru aşa cum l-am vrut, l-am gândit şi ne place, eşti obosit şi te odihneşti. Deci, această odihnă a lui Dumnezeu simbolizează într-o înţelegere mai înaltă nobleţea care nu mai are echivalent în univers, care a pus-o Dumnezeu în noi, că după noi nu a mai făcut Dumnezeu nimic, nici o creatură. Dacă Dumnezeu, care este absolut în toate atributele Sale şi lucrurile Sale, gândiţi-vă că s-a oprit aici la noi. Şi mai mult decât atât, Hristos nu S-a întrupat în alt chip de altă zidire, de altă factură din lume: nici o floare, nici un peşte, nici o pasăre din cea mai frumoasă, ci a ales chip de om.

Iată, dragi credincioşi, ce însemnăm noi pentru cer. Suntem croiţi şi aşezaţi unde poate toată zidirea de sub noi ar căuta şi tânjeşte să guste din această cinste, dar nu poate, fiindcă este numai a noastră. Fiindcă a croit Împărăţia lui Dumnezeu pentru noi, şi pe noi pentru ea. Spun aceste cuvinte apăsătoare ca să punem preţ pe noi, nu să ne pierdem chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, care este învistierit în noi. Vedeţi în viaţa civică, când creşti un copil şi nopţi întregi stai la căpătâiul lui, în nădejdea că va ajunge o cinste şi o slavă pentru tine, sau ca meşter care croieşti oameni stai şi veghezi şi te storci pe acest eşafod să scoţi din semenul tău ceva frumos, ca să-ţi fie ţie spre o cinste între semenii tăi. Şi ce înseamnă când, la un moment dat, totul se terfeleşte şi se aruncă cu atâta indolenţă şi impertinenţă şi neruşinare toată osteneala ta la gunoi ? Gândiţi-vă Dumnezeu cât a înjugat în noi, în acest chip şi asemănare a lui Dumnezeu, şi noi care avem puterea de stăpânire în noi, tribunalul judecăţii, mintea, cât nepreţ punem pe noi.

Nu mai departe, nu vreau să fiu ridicol, aţi văzut evenimentul de zilele trecute cât s-a mediatizat în lume şi parcă cine era ? Un chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi ca noi. Dar dacă stăm şi ne gândim într-o gândire înaltă, gândiţi-vă dacă în lume s-a dus vestea, gândiţi-vă ce înseamnă un om care se mântuieşte în ceruri, câtă îngerie vine în jurul aceluia. Mărturiseşte viaţa sfinţilor că atunci când un sfânt se ridica de pe pământ era o trenă nemuritoare de cântări îngereşti, pentru că un om, chip şi asemănare a lui Dumnezeu de pe pământ, un lut însufleţit, prin mintea care şi-a înjugat-o ca să se mântuiască, iată, a spart această colivie a diavolului şi se duce în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi vedeţi nobleţea care o pune Dumnezeu în noi, să nu credeţi că Dumnezeu nu şi-o ia. O ia înapoi atunci când găseşte de cuviinţă, trecându-ne prin cuţitul morţii, iar noi mergem în dosarul judecăţii cu tot ce ne-a dat, a învistierit Dumnezeu în noi. Dacă am merge într-o înţelegere mai înaltă, am putea considera lumea zidită de Dumnezeu aşezată pe doi stâlpi: înţelepciunea şi frumuseţea. Iată că Dumnezeu a făcut o parte dreaptă între cei doi. Nu vreau să fiu înţeles greşit, ci vreau ca să fiu în chintesenţa cuvântului, a ideii şi a lucrării lui Dumnezeu, înţeles în adevărul Său.

Dumnezeu a pus în bărbat înţelepciunea şi în femeie a pus frumuseţea, una pe alta căutându-se, completându-se din ceea ce-i lipseşte unul altuia. Că spune Sfânta Scriptură că după ce l-a făcut pe Adam l-a aşezat şi în rai, şi toată lumea a croit-o Dumnezeu până la Adam. Şi i-a croit şi raiul că nu l-a lăsat Dumnezeu pe Adam pe pământ, i-a făcut o ţară sfântă a lui, raiul, cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, în Edem. Şi acolo era frumuseţea desăvârşită, care cădea numai sub incidenţa judecăţii Lui înţelepte. Atâta înţelepciune a pus Dumnezeu în Adam, în bărbat, în primul bărbat, încât că Dumnezeu a adus toate animalele care le-a făcut până la Adam şi Adam văzându-le, prin înţelepciunea care o avea, i-a dat nume fiecărei jivine din lume. Înainte, când oamenii aveau robi, când se cumpăra un rob, noul stăpân îi schimba numele. Dumnezeu atât de mărinimos a fost în lucrurile Sale, deşi El le-a adus pe toate din nefiinţă în fiinţă, nu le-a pus nume. Nu i-a spus corbului corb, leului leu, peştelui toate denumirile lor care le au în pântecele mării, ci pe toate le-a trecut sub ochii şi mintea lui Adam şi el le-a dat nume. De ce ? Se schimbă de la Stăpânul şi Ziditorul lor Dumnezeu sub stăpânirea lui Adam. Iată câtă înţelepciune toarnă Dumnezeu în Adam.

 

PC. Predici 46 1

Şi au sădit Dumnezeu Rai în Edem către răsărit; şi au pus acolo pe omul pe care l-au făcut (Facerea 2, 8)

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Şi apoi mărturiseşte Sfânta Scriptură că după ce l-a aşezat pe Adam în rai spune Dumnezeu: Nu este bine ca omul să fie singur, să-i facem lui ajutor (Facerea 2, 18). După ce totul a făcut Dumnezeu, iată că nu-l lasă pe Adam singur. Şi dacă mergem iarăşi pe o înţelepciune înaltă, pornind de la noi, netrebuindu-ne multă minte ca ceilalţi să fie frustraţi cumva din cuvânt, iată că vedem că noi nu suntem odihniţi decât prin firul minţii. Poţi să ai aur în jurul tău, poţi să ai averi incomensurabile, nu eşti odihnit dacă eşti singur, ci-ţi trebuie semenul tău lângă tine. Iar Adam fiind singur în Edem, deşi era împărat peste tot, iată că dumnezeirea, după cum le-a făcut pe toate bune şi frumoase, şi-a dat seama şi la această sensibilitate: Să-i facem ajutor după asemănarea lui (Facerea 2, 18). Şi acum spune Sfânta Scriptură că-l adoarme pe Adam şi-i ia o coastă din coastele sale şi locul acela îl plineşte cu carne, în Adam. Iar acea coastă o plineşte Dumnezeu cu lut şi-i dă duh de viaţă. Şi apoi Adam este trezit şi i se aduce chipul nou făcut, iar el rosteşte primele cuvinte: Iată os din oasele mele şi trup din trupul meu şi ea se va chema femeie (Facerea 2, 23). Iar Dumnezeu spune: Şi va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi amândoi vor fi un trup (Facerea 2, 24). Şi aceşti doi, asemănându-se, cu mici deosebiri, amândoi înnobilaţi cu câte ceva de la Dumnezeu, au fost lăsaţi spre stăpânirea raiului, dar goi. Şi vom vedea de ce goi, şi vom vedea de ce toate acestea.

Iar în Edem spune Sfânta Scriptură că a pus Dumnezeu pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi a răului şi le spune marele Dumnezeu celor doi care proaspăt au primit în stăpânire Edemul şi tot pământul: Din toţi pomii raiului să mâncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi a răului să nu mâncaţi, că în ziua în care veţi mânca, veţi muri (potrivit Facerea 2, 16-17). În alt context mărturiseşte Sfânta Scriptură la acest capitol: Iată v-am dat vouă iarbă din care iese sămânţă şi pom roditor în al cărui rod este sămânţa sa, şi vi le-am dat spre mâncare şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor pământului şi a celor ce se târăsc (Facerea 1, 29-30). Aici găsim explicitarea pentru cei ce întreabă de ce a făcut Dumnezeu toate acestea. Şi am văzut cum le-a făcut din aproape în aproape. Iată că le găsim rostul. Le-a dat Dumnezeu tuturor acestora să se hrănească din ce este verde, adică din regnul vegetal.

Până la potop, Dumnezeu a lăsat pe oameni să se hrănească numai din fructele pământului, nicidecum din cărnurile animalelor. Şi abia după potopul lui Noe, Dumnezeu prin lege a lăsat ca omul să mănânce şi cărnuri. Şi prin legea mozaică spune Dumnezeu că a împărţit animalele în curate şi necurate, şi de ce ? Că omul, în mintea lui slabă, întinată şi tăvălită în poftele carnale, Îl uită pe Dumnezeu şi va ajunge să se închine animalelor, ceea ce s-a şi întâmplat, de care nu am scăpat de fapt. Şi Dumnezeu împarte animalele în două categorii: necurate şi curate, zicând în înţelepciunea Sa dumnezeiască: celor necurate nu se va închina că-i va cădea scârbă de ele, iar celor curate nu se va închina fiindcă le va mânca. Şi totuşi omul iată ce cotitură a făcut în cursul vieţii lui. Pentru aceasta s-au coborât pe pământ atâtea patimi, atâta tulburare şi atâta neodihnă între oameni. Dragi credincioşi, iată de ce Proorocul David mărturiseşte despre slava omului: Micşoratu-l-ai puţin oarece decât îngerii (Psalmi 8, 6) (lipsesc un minut, două).

Apelez la Sfânta Scriptură, iată-l pe evreu. Că evreul bătând război cu Dumnezeu şi pierzându-l, şi-a luat dictoane din Scriptură şi şi le pune ca antet, zicându-şi: păi noi credem în Dumnezeu. Dar iată că atunci când spune creşteţi şi vă înmulţiţi nu s-a referit la porcăriile lumii de astăzi în care lumea colcăie, ci se referă la creşterea în viaţa sufletească. Şi Dumnezeu a pus bărbat şi femeie nu spre aceste lucruri murdare, fără capăt şi fără nici o înfrânare. Le-a pus Dumnezeu în legile lor biologice, lăsând mădularele cu atâta stricteţe în noi, cu atâta frumuseţe, cu atâta înţelepciune, nu cumva împotrivindu-se un mădular contra altuia. Nu se răscoală în noi ochiul asupra urechii, inima asupra plămânului şi celelalte, toate îşi au funcţionalitatea sa, ascultând de legile lui Dumnezeu. Şi ne uităm cum a pus Dumnezeu în noi nu numai un fel de carne, ci dintr-un fel de carne este ochiul, din alt fel este talpa, din alt fel este faţa obrazului, iată câtă înţelepciune înjugată în noi. Vedem cât de frumos se adună bucăţică cu bucăţică şi creşte părul în noi şi este colorat cum l-a vopsit Dumnezeu. Ne-a pus Dumnezeu ochii coloraţi, după cum a vrut măria Sa. Şi toate celelalte continuă şi merg după o înţelepciune şi lege absolut dumnezeiască.

 

PC. Predici 46 2

Şi au pus Dumnezeu somn în Adam şi a adormit; şi au luat o coastă dintru ale lui şi au plinit cu carne locul ei. Şi au făcut Dumnezeu coasta, care o au luat din Adam, muiere, şi o au adus pe ea la Adam (Facerea 2, 21-22)

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Pentru aceasta îl adoarme Dumnezeu pe Adam când o face pe Eva, că dacă-l lăsa treaz, mărturisesc teologii lumii, el nu ştia ce-i trebuie. Că vedem în lumea de astăzi, omului dacă i-a lăsat Dumnezeu minte mai mult decât dobitoacelor şi mădulare cu strictă funcţionalitate în trupul nostru, iată ce face omul din ele. Aici apelez la experienţa dvs., la mintea dvs., la înţelepciunea dvs., că mie îmi este şi ruşine a le grăi. Vedeţi omul ce face ? Uită-te la animale şi le vei vedea închegate în legile lor, iar pe tine, omule, înnobilându-te Dumnezeu cu minte ceea ce nu a dat animalelor la nivelul la care ţi-a dat ţie, iată ce faci ! Poate mulţi în întrebările vieţii lor îşi pun întrebări cârtind la Dumnezeu: de ce, Doamne, nu mi-ai dat o înălţime mai mare, nu mi-ai vopsit părul în alt fel cum aş vrea eu, sau de ce nu mi-ai dat frumuseţe ca persoanei cutare sau înţelepciune ca celuilalt ? Eu aceste întrebări le-aş considera nule, chiar pe drept cuvânt copilăreşti, că acestea sunt trecătoare. Că tu, omule, atât de schimbător eşti, tu nu te uiţi că te-a înnobilat Dumnezeu cu cinstea ta de om ! Pentru ce dacă eşti brunet vrei să fii blond, sau invers ? Pentru ce dacă ai o culoare a ochiului, vrei să fii ca celălalt ? Ce-ar însemna ? O babilonie ! ca să putem să ne schimbăm ca un cameleon culorile noastre, noi sau mărimile noastre. Unii ar vrea să fie ca munţii, alţii pitici ca furnicile, cine ştie ? minte proastă în om, fără Dumnezeu bineînţeles. Că vedem oamenii în ce se coboară şi unde ajung când încep să câştige câte ceva din înţelepciunea lumii.

Încă o dată, iubiţi credincioşi, trebuie să ştim ce a înnobilat Dumnezeu în noi, pentru ce ne-a pus şi ne-a croit pe fiecare aşa, în noi. Că este mai de cinste ca să fii, indiferent de ce frumuseţe sau înţelepciune, mântuit în Împărăţia lui Dumnezeu, decât aici pe pământ un top model sau cine ştie ce geniu. Uită-te cât de nule sunt acestea că ele încet-încet sunt jefuite din tine, că nu rămâi în ele. Ţi le dă Dumnezeu mai degrabă cu o momeală. Că dacă te-a făcut prea frumoasă, evident că nu mai poţi să ai o viaţă creştinească curată. Şi uitaţi-vă la lumea înconjurătoare nouă. Ajungi femeia străzii, nici măcar să-ţi întemeiezi un cămin. Ţi-a pus Dumnezeu o nobleţe mai mare în înţelepciune, ţi-o foloseşti în cele carnale şi în titluri efemere. Dai din coate călcând chiar peste cadavre ca să ajungi cineva în viaţă. Şi ai văzut când cobori pe scara valorilor ? Ajungi mai rău decât un copil. Te jefuieşte Dumnezeu de ceea ce a pus în tine, dar ţi-a pus prin aceste daruri şi lege, ţi-a pus legea judecăţii, tribunalului judecăţii, a minţii.

Concretizez de acum nu prin cuvinte scripturistice, nu dogmatice, nu filozofice. Cred că sunt destul de înţeles, să ne uităm în noi şi să ne amintim cine am fost înainte, ce suntem şi uită-te la cel sau cea de lângă tine, care-şi ia ajutor un baston şi vezi ce vei ajunge. Oare nu este o nulitate să ne lăudăm în aceste lucruri ? Ci toate acestea ţi le spânzură Dumnezeu în chipul tău, în acest lut însufleţit, ca având legea lui Dumnezeu cum spunea Apostolul Pavel turnată în vas de lut, care este mintea şi inima noastră, să ne dovedim că, Doamne, nu mă uit nici la frumuseţea cu care m-ai înnobilat, nici la înţelepciunea mai mare decât semenii mei, şi-Ţi slujesc Ţie. Şi aici la acest capitol, la această interferenţă de drumuri, intersecţie, îi găsim pe cei mai mari sfinţi ai lui Dumnezeu. Sfinte înnobilate cu o frumuseţe de nepreţuit şi tineri înnobilaţi cu înţelepciune care nu s-au uitat la acestea, şi atunci când a fost nevoie au jertfit lui Dumnezeu nu numai averile, nu numai tinereţea, ci chiar viaţa.

Prin aceasta, prin ceea ce am spus astăzi, cum ne-a înnobilat Dumnezeu, aş vrea ca fiecare să ne uităm în noi şi să nu cumva să încercăm să răspundem imediat la chemările lumii acesteia. Mulţi se erijează, disculpându-se în nişte circumstanţe perverse faţă de legea lui Dumnezeu: doar Dumnezeu mi-a dat pofta beţiei, Dumnezeu mi-a dat pofta curviei, Dumnezeu mi-a dat poftele celelalte. Bine, păi Dumnezeu ne-a închegat pe noi în pofte. Animalelor le-a dat o singură poftă după cum o vedem: pofta saţiului, a mâncării din care subzistă existenţa sa, că el nu are discernământul frumosului şi al celorlalte, ci el atâta ştie, să mănânce. Iar când şi când, prin legea lui Dumnezeu, celelalte – cum spunea Eminescu – o dată pe an. Iată ţie, omului, cum ţi-a dat Dumnezeu cinstea şi te-a înnobilat în aceste pofte, dar suprem peste ele ţi-a pus mintea, că nu este oprită nici o poftă, ci ea trebuie să treacă prin filtrul minţii şi atunci când trece pe la acest judecător, dacă este sănătos şi bine închegat în legile lui Dumnezeu, atunci avem o măsură în noi. Altfel pierdem cârma şi unde ne trezim ? Ne trezim în femeia bordelurilor, ne trezim în omul de sub gard, care ştim cât de declasat este, de decăzut din nobleţea de chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Dacă toate ni le-a dat Dumnezeu pentru noi şi ne-a arătat că suntem stăpânul lor, nu cumva Dumnezeu să ni le ia pe acestea din noi şi să rămânem de mare necinste şi cu culpă în dosarul vieţii noastre.

Iubiţi credincioşi, cred că este bine să reflectăm asupra chipului nostru şi să lepădăm judecăţile acelea păgâne, aproape aş putea să spun prosteşti: mănâncă, bea şi fă celelalte necuviinţe, că aici este totul. Pentru aceasta coboară Dumnezeu atâtea boli, atâta neodihnă, pentru aceasta Dumnezeu îşi ia pacea din noi, pentru aceasta suntem atât de tulburaţi. Singurii, să ştiţi, care vor fi odihniţi în cugetele, în sufletele lor, sunt cei care Îl înţeleg cu adevărat pe Dumnezeu în legile Sale, înţeleg ce-a înnobilat Dumnezeu în el. Vedeţi dvs. când se pune o cinste pe un om în viaţa civică, nu mai ţii cont, că nu te uiţi în culoarea părului său, în formele feţei sau a trupului. Rămâne în cinste datorită titrării sale sociale. Iar în momentul când se leapădă hlamida aceea de stăpânire de pe el, cine devine ? Un nimic ca şi tine.

Iată că ajungând în Împărăţia lui Dumnezeu, din propria noastră minte, muncindu-ne mântuirea noastră, nu se mai ţine cont că eşti frumos sau urât, înţelept sau simplu, aici pe pământ. Este de mare nobleţe, incomensurabilă în mărimea sa, cinstea că te-ai mântuit, că eşti chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi îngerii ţi se vor cuceri ţie, omule. Aşa să-l înţelegem pe Adam şi pe Eva în frumuseţea lor aşezată acolo în Edem. Şi aţi văzut că Dumnezeu i-a lăsat în cea mai pură inocenţă posibilă, goi în Edem. Goi, dar maturi. Şi vedem această golătate din Edem când ne naştem, că nu avem ruşine. Iar pe măsură ce înaintezi în timp, vedem cum trupul se schimbă şi apare ruşinea. Iar aici găsesc de cuviinţă că este un subiect destul de frumos, în care iarăşi cred că ne-am putea găsi cu toţii în aceste lucrări dumnezeieşti asupra chipului nostru. Vom vedea, dacă ne ajută Dumnezeu, ce este pomul cunoştinţei binelui şi a răului, pomul vieţii şi de ce Adam şi Eva au fost goi şi apoi şi-au cunoscut ruşinea. Şi ce s-a întâmplat cu ei mai apoi.

Să-I dăm slavă lui Dumnezeu în veci. Amin.