Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a VII-a 
28 iulie 1996

Marea aceasta este mare şi largă, acolo sunt vietăţi cărora nu este număr, jivini mici cu mari (Psalmi 103, 26-27), spune psalmistul David referitor la viaţa de pe pământ. Dacă în drumul nostru de a discuta despre Marele Dumnezeu am discutat despre luminătorii cerului, acum să vedem cum a împodobit Dumnezeu cele de pe pământ. Am văzut cum a scos pământul, prin porunca lui Dumnezeu, iarbă verde care să semene sămânţă dintr-însa după fel şi să scoată pom roditor a cărui sămânţă să fie într-însul după fel şi asemănare pe pământ. Am văzut cum Dumnezeu l-a pus atât de bine şi l-a ţintuit în pământ, care este mama lor şi din care-şi trage hrana cu ajutorul apei. Apoi, Marele Dumnezeu se urcă pe bolta cerului şi acolo, prin poruncă, împodobeşte cerul întunecat cu acest lampadar al stelelor, de o frumuseţe de nedescris în întunericul nopţii. Am văzut cum a vopsit parcă din nimic, printr-un meşteşug destul de înţelept, în cea mai frumoasă şi sublimă culoare pământul, în albastru. Iată cum de acolo soarele îşi trimite, prin poruncă dumnezeiască, ca o binecuvântare, spre pământ fără de încetare lumina şi căldura sa, numai bună pentru a se îngriji de cele care trăiesc pe pământ, prin porunca lui Dumnezeu, şi iarba verde şi pomul roditor şi celelalte vieţuitoare, inclusiv oamenii.

Deci, dacă am spus că Dumnezeu a făcut materia din cele patru stihii: pământul, apa, aerul şi focul, vedem cum toate într-o armonie, prin poruncă dumnezeiască, se înjugă în acelaşi travaliu ca să scoată într-o conglăsuire şi să întreţină viaţa pe pământ. Dacă pământul a fost scos de sub povara apelor, şi atunci când a fost scos de acolo din întunericul acela părea ca un deşert greu la vedere, iată că l-a îmbrăcat Dumnezeu în haină nouă, de culoare verde, atât de mult plăcută omului. De acum vedem cum Dumnezeu merge la malul mării şi acolo, prin poruncă dumnezeiască, grăieşte în felul acesta, cum spune Sfânta Scriptură: Au zis Dumnezeu: să scoată apele vietăţi cu suflet viu şi păsări zburătoare pe pământ sub tăria cerului; şi s-a făcut aşa. Şi au făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi vietăţi cu suflet viu, şi păsări zburătoare pe pământ; şi au văzut Dumnezeu că este bine (Facerea 1, 20-21). Iar în continuarea acestei dicţii dumnezeieşti mărturiseşte Sfânta Scriptură: Şi a binecuvântat Dumnezeu aceste vietăţi şi le-a spus: înmulţiţi-vă şi creşteţi şi stăpâniţi apele şi văzduhul cerului, iar cele zburătoare pe pământ să se înmulţească. S-a făcut seară, s-a făcut dimineaţă, ziua a cincea (Facerea 1, 22-23).

Dacă iarba a făcut-o în felul ei, în culoarea ei şi i-a dat şi denumirea, din gura Făcătorului, a Ziditorului Său, iată că dincoace Dumnezeu, când dă poruncă apelor, la glasul acesta dumnezeiesc, toate apele lumii au început să scoată viaţă din ele, adică acel Duh de viaţă, care în începutul zidirii materiei din ,,a nu fi” în ,,a fi” se plimba deasupra apelor, iată că acum dă acest duh de viaţă. Şi în felul acesta, la porunca lui Dumnezeu, toate apele pământului îşi aduc aportul şi puterea sa de viaţă pentru fiecare vieţuitoare, în felul ei, cum a fost croită de Marele Înţelept - Dumnezeu. Ne cutremurăm dacă ne coborâm în adâncul mărilor, ne ducem în adâncurile oceanelor, ne ducem în mlaştini puturoase, ne ducem în lacuri, ne ducem într-un ochi de apă undeva semănat pe pământ şi, dacă ne uităm bine acolo, de la a vedea cu ochiul liber şi până la a pune microscopul sub ochiul tău ca ajutător, vezi viaţă. Şi în toate aceste locuri cresc şi se înmulţesc şi ca într-o casă îşi duc viaţa, prin porunca şi grija lui Dumnezeu, toate vieţuitoarele lumii care au primit, prin porunca lui Dumnezeu, să-şi tragă hrana şi viaţa lor din puterea apelor.

Dragi credincioşi, iată cum Dumnezeu, ca un înţelept meşter, le croieşte pe toate acestea cu o înţelepciune divină, de nepreţuit şi de neajuns de nici o minte omenească. Iar El le grăieşte într-un grai atât de simplu în Sfânta Scriptură, după mintea noastră. Că, încă o dată, mărturisesc asupra simplităţii cuvântului Sfintei Scripturi. Nu avea Dumnezeu să pună în Sfânta Scriptură o botanică întreagă, o zoologie întreagă şi despre fiecare vietate să spună cum a croit-o Dumnezeu. Nu era minte omenească dimensionată să înţeleagă aceste lucruri şi, pentru aceasta, Dumnezeu – ca omul să nu cadă într-o idolatrie numind alt făcător decât cel care este original – spune în acest grai simplu, că a zis Dumnezeu să scoată apele suflet, vietăţi cu suflet viu, care să se târască. Mergem din cuvânt în cuvânt şi să spintecăm cu mintea firul acesta în patru să vedem ce spune fiecare cuvinţel din Sfânta Scriptură şi totodată cum s-au rătăcit oamenii.

Mărturiseşte Sfânta Scriptură: vietate cu suflet viu. Or noi ştim că şi noi avem suflet. Este acelaşi sufletul celor mişcătoare cu al omului ? Sau este de altă natură ? Foarte frumos şi înţelept, Dumnezeu îl păzeşte pe om, în cartea Sa Leviticul spunând aşa: Şi a tot dobitocul sufletul îi este în sângele lui şi să nu mâncaţi sânge de animal (potrivit Leviticul 17, 11-12 şi 14). Iată cât de frumos Dumnezeu spune, mărturiseşte, păzindu-l pe om de o cădere într-o idolatrie sau o credinţă dogmatică străină celei adevărate. Sufletul fiecărei vietăţi de sub om este în sângele lui, iar sângele, care este purtătorul vieţii în aceste vieţuitoare, se face carne. Iar la porunca lui Dumnezeu, când moare, se face pământ. Se transformă deci în pământ, de acolo de unde se trage. Vine poate unul dintre dvs. sau alţii care vor auzi acest cuvânt şi îmi vor zice: ‘Şi noi la fel trăim. Din sânge se face carne şi carnea, când murim, se transformă în pământ’. Aşa este, dar aceasta este partea de dobitoc din noi, că vedeţi că noi suntem croiţi în aceleaşi legi biologice, în acelaşi metabolism ca celelalte vieţuitoare. Dar, în schimb, sufletul din noi este rupt din Dumnezeu. Că aici ne spune Dumnezeu în Sfânta Scriptură: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră (Facerea 1, 26). Chip, adică veşnicia sufletului şi imaterialul sufletului, iar asemănarea prin faptul că suntem demni de a moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Şi mărturiseşte Scriptura că aceste vieţuitoare care ies din apele lumii să se târască, numite târâtoare. În etimologia cuvântului, imediat ne ducem la ‘să se târască ca un şarpe sau ca un vierme’. Dacă mergem într-o înţelegere înaltă şi ne uităm la un peştişor sau la un peşte mare sau la orice vietate în pântecele mării, ea când înoată practic se târăşte pe pântecele ei, acea vieţuitoare din apă. Pentru aceasta Dumnezeu îi spune târâtoare, că ea când înoată numai cât se ajută de aripioarele acelea şi de codiţa sa, cârmuindu-se. Până şi broasca care are picioare, ea doar cât mişcă picioarele şi înaintează, dar ea tot pe pântecele ei se târăşte. Aşa cum viermele sau şarpele se târăşte pe pântecele lui pe uscat, tot aşa toate vieţuitoarele din apă se târăsc – cu excepţia unora care stau pe fundul apei, pe pământ, acolo ducându-şi viaţa – toate se târăsc.

Iată cuvântul Sfintei Scripturi explicitat în amănunţime, în chintesenţa lui, în partea sa dumnezeiască, de înţelepciune divină şi de trăire în Dumnezeu. Apoi, în continuare, mărturiseşte destul de clar Sfânta Scriptură: Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari, iar restul vieţuitoarelor aşa sunt menţionate: vietăţi cu suflete vii. Oare greşeşte Dumnezeu prin acest lucru sau ne umileşte spunându-ne acest lucru atât de simplu ? Nu ! Ci se opreşte cuvântul Sfintei Scripturi la marile vieţuitoare care trăiesc în mările şi oceanele lumii, care nu mai au echivalent ca mărime în fizicul lor şi în traiul lor. Şi acestea sunt marile balene sau care sunt şi întrecute de ele, sunt caşaloţii, care nu au echivalent în mărime. Dumnezeu menţionează prin gura Proorocului Moise că a făcut chiţii cei mari. Evident că făcând Dumnezeu, aducând din ,,a nu fi” prin poruncă dumnezeiască în ,,a fi”, o vieţuitoare de dimensiuni de zeci de metri lungime şi de zeci de tone în greutate, evident că celelalte mai mici erau mult mai uşor de făcut. Pentru aceasta mărturiseşte Sfânta Scriptură că a făcut Dumnezeu chiţii cei mari, deci le spune şi dimensiunea, adică nu mai au echivalent pe tot pământul aceste vieţuitoare marine, fiind cele mai mari, chiar întrecându-le şi pe cele de pe uscat.

Şi toate acestea sunt cu rânduiala lui Dumnezeu aşezate în hotarele lor, puse după firea lor şi după înţelepciunea lor, cum să se hrănească în fiecare clipă sau în fiecare zi cum să-şi desfăşoare viaţa lor cotidiană, numai şi numai prin grija marelui Dumnezeu. Dacă vedem că iarba verde a ţintuit-o Dumnezeu pe pământ şi ea acolo stă unde a căzut sămânţa, nemişcându-se, şi acolo şi moare, iată că de data aceasta, această fiinţă vie este mişcătoare. Dacă aceea este ţintuită acolo, inclusiv pomul roditor, acestora care umblă în adâncurile mărilor, ce hotar le-a pus ? Că nu vedem garduri sau ziduri: ‘tu stai până aici şi de acolo nu mai treci’. Şi aici găsim iarăşi o mare înţelepciune a dumnezeirii, prin prezenţa legii Lui aşa cum o vedem şi în aştrii cerului. Că nu găsim ceva material care să oprească vieţuitoarea, ci a pus Dumnezeu în firea ei şi în viaţa ei locul de trăire. Iar când îşi schimbă apa, deja nu mai poate trăi şi se retrage înapoi în apa unde a fost croită să fie aşa.

Şi de ce spun acest lucru ? Că apele pe pământ se schimbă după loc. Într-un fel este apa din vârful muntelui, în alt fel este apa din fluviu, în alt fel este apa din mări, în alt fel este apa din ocean şi în alt fel este apa de la polii pământului. Atunci când un peşte din fluviu sau din râu este dus de şuvoi în apa mării sau pus de mâna omului, el moare. Precum şi un peşte adus de acolo sau orice vieţuitoare din adâncul mării şi adus în apă dulce, iarăşi moare. De ce ? Fiindcă el nu este croit decât să trăiască acolo, în hotarele care i le-a pus Dumnezeu prin legea firii lui. Un argument în plus că, dacă ne înălţăm cu mintea, discernem în marea înţelepciune a lui Dumnezeu cât de frumos lucrează şi croieşte hotar.

Dacă aşa cum mării furioase şi muginde, parcă pofticioasă spre a aduce moarte, i-a pus Dumnezeu cea mai neputincioasă zidire – nisipul – şi o potoleşte imediat, o aduce la tăcere, tot aşa, printr-un hotar invizibil, dar prin lege, Dumnezeu croieşte aceste limite unde fiecare să-şi desfăşoare viaţa sa. Am spus că ne cutremurăm dacă ne coborâm în adâncul mării de ceea ce a croit Dumnezeu acolo. Şi nu numai acolo, şi într-un lac dacă ne coborâm şi dacă ne ducem şi la un pârâu cât este de mic şi neputincios, ne cutremurăm de viaţa care stă acolo, în fiinţa vie cu suflet viu şi primeşte hrană la timpul său, prin porunca lui Dumnezeu. Şi totodată, prin acea binecuvântare din începutul zidirii, acolo se înmulţeşte şi acolo îşi creşte copiii, şi apoi altul moare, altul învie, în felul acesta perpetuându-se specia.

Spun că ne cutremurăm de înţelepciunea lui Dumnezeu în ceea ce-a pus acolo, în mări. Şi să ne coborâm încet, încet, după cât ne ţine mintea şi putem să rostim în grai simplu şi pe înţeles, să vedem ce găsim în adâncul mărilor. Găsim peştii de o iuţeală foarte mare, care se mişcă de abia îi mai zăreşti. Aceştia au primit poruncă de la Dumnezeu şi croială în firea lor să se mişte în felul acesta, acolo, în apa unde este croit să stea. Şi mărturiseşte ştiinţa, cercetătorii că în marele fluviu al Amazonului sunt nişte peşti, în care dacă numai un picior ai pus în apă, imediat ţi l-a mâncat. Mănâncă cu o iuţeală atâta de mare, încât că aproape că nici nu simţi durerea şi te ridici de acolo cu oase goale. Mărturisesc cercetătorii că marii fermieri când au de trecut un afluent al fluviului Amazon cu o cireadă de vite se duc în amonte şi aruncă o vită mai slabă, care este spre jertfă, în apă, ca să polarizeze pe toţi aceşti peşti atât de iuţi şi pofticioşi de a mânca carne şi în felul acesta trec toate animalele. Aşa au fost croite ele de Dumnezeu, ca să fie în felul acesta.

Găsim peşti atât de leneşi, încât că nici nu se mişcă din locul lor, ci numai stau cu gura căscată şi alţi peştişori trecând pe acolo în curiozitatea lor, el numai cât închide gura şi înghite şi se hrăneşte. Şi pe acesta l-a croit Dumnezeu în felul acesta. Poate şi printre oameni le-ar plăcea să fie şi unii croiţi în felul acesta, doar cât să stea şi să le vină. Sunt alte vieţuitoare, caracatiţa care este hidoasă la chip, şi ea se agaţă de stâncile marine ca să nu o smulgă valurile mării, şi uneori îşi schimbă culoarea şi când vine vieţuitoarea pe acolo o înghite, o prinde cu tentaculele sale şi o înghite. Mărturisesc cei care străbat cărările mării că răfuielile cele mai mari în adâncul mărilor sunt dintre caşaloţi şi caracatiţe, care ajung la zeci de metri lungime în desfăşurarea braţelor lor. Este o luptă crâncenă că aceste vieţuitoare uriaşe care pot să ajungă şi peste o sută de tone – caşaloţii sunt prinşi cu braţele uriaşe de caracatiţă şi ştrangulaţi ca să nu mai poată înghiţi apă şi să trăiască; iar caşalotul îi rupe braţele şi în această încăierare îndeosebi câştigă caşalotul. Iată cum le-a pus Dumnezeu această duşmănie. Dar de când le-a pus-o ? De când a căzut Adam din Edem. De atunci, toată zidirea suferă şi rabdă în nădejdea slavei fiilor lui Dumnezeu (Romani 5, 2), cum spune Sfântul Apostol Pavel.

Este o vieţuitoare care atunci când este în primejdie de moarte, urmărind-o duşmanul său, aruncă un fel de lichid ca cerneala şi-i întunecă ochii şi în momentul acela dispare. Este o altă vieţuitoare care atunci când vede pericolul că se apropie, se duce pe fundul mării şi dă de două-trei ori din aripioare şi se acoperă cu nisip, rămânându-i doar doi ochişori care nu sunt depistabili şi rămâne acolo până trece primejdia. Ne cutremurăm de înţelepciunea, care în această vieţuitoare atât de simplă, a pus-o Dumnezeu ca să se apere la timp. Deci iată, iubiţi credincioşi, lucruri dumnezeieşti care dacă stăm şi ne adâncim în înţelepciunea lor nu mai putem să mergem mai în adâncime, că mintea noastră nu ne mai ţine, fiindcă ele sunt făcute cu rânduială dumnezeiască, iar noi dacă ne aventurăm şi căutăm să le desprindem pe toate acestea în firea lor, în lucrarea lor, în hrana lor, de rânduială a lui Dumnezeu, deja călătorim pe cărări străine şi înnebunim, iarăşi cum spune apostolul.

Sunt fiare marine cu numele de rechini, care sunt pofticioase spre sânge şi spre carne. Sunt atât de feroce că dacă îl prinde pe om imediat l-a înghiţit. Şi are nişte dinţi atât de puternici, încât că îl sfâşie şi îl mănâncă, nescăpând. Şi nu numai omul, orice ar fi. Iar ca o duşmănie a acestei vieţuitoare atât de feroce, i-a pus Dumnezeu un peştişor mic care-l ucide. Că în lăcomia lui de a mânca tot ce găseşte, înghite un peştişor micuţ care dus în pântecele lui dă o otravă prin care îl ucide imediat. Fiecare îşi are duşmanul lui, indiferent cât de mare ar fi. Corăbierii lumii, când aveau de străbătut cărările mărilor, se duceau la mare şi acolo găseau o vieţuitoare care, atunci când simţea furtuna cu un anumit timp înainte de a se dezlănţui, se ascundea sub o lespede, se prindea sub o piatră şi acolo stătea nu cumva să o smulgă valul mării şi să o ducă pe uscat şi în felul acesta să moară. Găsim fel de fel de vieţuitoare care sunt acoperite unele cu solzi, puse de Dumnezeu cu o înţelepciune desăvârşită, într-o paletă de culori, dându-i o slavă aşa cum îi dă florii slavă prin culoare şi prin miros. I-a colorat Dumnezeu aripioarele cu care se ajută să meargă în adâncul mării în diferite culori. I-a pus Dumnezeu mişcarea lui de aşa natură încât că să meargă repede, să meargă încet, să se ducă unde vrea, să se coboare în adânc, să înghită prada sau să se păzească de duşmani.

 

PC. Predici 42

Şi au zis Dumnezeu: să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări zburătoare pe pământ sub tăria cerului; şi s-a făcut aşa. Şi au făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor, ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor; şi toată pasărea zburătoare după fel; şi au văzut Dumnezeu că sunt bune. Şi le-au binecuvântat Dumnezeu, zicând: creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi apele mării, şi cele zburătoare să se înmulţească pe pământ. Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă; ziua a cincea (Facerea 1, 20-23)

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Oare toate acestea, dacă mergem pe firul minţii noastre într-o înţelepciune înaltă şi ne scufundăm în dinamismul lor atât de indispensabil vieţii lor, cine le-a dat lor porunca ? Cine le-a pus pe aceste vieţuitoare în aşa croială desăvârşită, încât că stau acolo în pântecele mării şi stau într-o armonie perfectă ? Nici una din ele ieşind la mal să ceară cuiva mâncare, ci din contra fug de la mal şi mai ales dacă vine măria sa, împăratul, care este omul, la malul mării fuge de om. El îşi duce viaţa lui acolo şi cum spune iarăşi Scriptura: Deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunătate (Psalmi 103, 29). Toate în graiul lor cheamă milostivirea lui Dumnezeu, şi atunci Dumnezeu îşi deschide mâna Sa şi hrăneşte pe oricare suflet viu din adâncul mării sau din orice apă ar fi el menit să trăiască.

Sunt peşti care nu au solzi şi au piele. A rămas până în ziua de astăzi un mister cum delfinul capătă o viteză uluitor de mare. Nu se ştie cum curge apa pe lângă el de merge atât de puternic. Nu se ştie cum de este înţelepţit, fiind unul din cei mai deştepţi peşti şi fiind cel mai apropiat omului. Delfinul de multe ori a salvat om de la moarte. Mărturiseşte istoria de oameni căzuţi în apă şi, până când a venit cineva prin rânduiala lui Dumnezeu să-l salveze, l-a păzit de rechini. Deşi rechinul este atât de pofticios de carne, de sânge, cu sânge în ea, şi este mai mare decât delfinul, se teme de delfin. Şi de ce ? Că delfinul se repede cu botul în el şi-l loveşte în ficat, ştiind unde este punctul lui vulnerabil şi atunci îl omoară; iar el, înţelepţit fiind, fuge de această fiară marină mai mică decât el. Iată altă rânduială dumnezeiască.

Sunt vieţuitoare – scoicile – care cred că majoritatea din dvs. le ştiţi cum sunt acoperite cu acea parte cornoasă. Atunci când simt primejdia se închid în trupuşorul lor, în carnea lor atât de sensibilă ca lumina ochiului. Nu mai are nimeni ce să-i facă. Şi totuşi racul, care este şi el acoperit cu o parte cornoasă, poftind carnea scoicii ca să o mănânce o vânează. Şi în felul acesta, când este cald, scoicile se duc spre malul mării şi acolo se deschid, expunându-şi trupul la soare – probabil că unele vă gândiţi că fac plajă – iar racul merge încet şi aruncă o pietricică acolo în carnea ei, iar ea nu se mai poate închide perfect şi apoi introduce foarfecele acela cornos şi o mănâncă. Cât de înţelept este Acela care l-a înţelepţit pe acesta să facă acest lucru spre a-şi sătura pântecele !

Sunt scoici care din trupul lor nasc un fel de fir atât de frumos colorat, supranumit lâna de aur, foarte mult căutată pentru porfire. Sunt scoici care în trupul lor fac nişte bijuterii, nişte perle. Şi atât de strălucitoare sunt şi descompun lumina în culori diferite, precum curcubeul pe înaltul cerului, şi sunt foarte căutate aceste pietre preţioase de către bijutieri. Şi acestea sunt făcute de aceste vieţuitoare prin porunca lui Dumnezeu. Sunt peşti care atunci când vor să iasă la suprafaţă, îşi umplu stomacul cu apă multă şi atunci se ridică ca un balon, ajungând chiar aproape ca o sferă şi plutesc cât au nevoie, pe urmă iar se duc în adâncul mării. Sunt peşti care mergând prin apă şi uitându-se la o frunză de copac şi acolo dacă vede o muscă şi pofteşte să o mănânce aplică vicleşugul acesta, că aşa a fost croit de înţelepciunea lui Dumnezeu: iese din apă puţin şi aruncă un jet puternic de apă asupra acestei frunze cu o precizie uluitoare, iar acea musculiţă ameţită de acel jet cade ca pradă acestui peştişor. Iată, dragi credincioşi, lucruri dumnezeieşti. Sunt peşti cărora le place să stea în ape termale fierbinţi până la 50 grade, unde noi deja dacă punem o mână sau o parte a corpului nu ne mai convine că ne frige, iar lor le place acolo. Mărturisesc cercetătorii că sunt peşti care zboară până la 200 m. Când se aruncă din apă după o musculiţă o prinde ! Doamne, cât de minunate sunt lucrurile Tale !

Tot aici, în aceste ape ale pământului, a făcut Dumnezeu fel de fel de orătănii, una mai frumoasă ca alta, una mai urâtă ca alta, dar toate îşi duc viaţa acolo, lăudând pe Dumnezeu şi arătând prin firea lor cât de înţelept este Dumnezeu. Le-a pus Dumnezeu solzi urâţi pe pielea lor ca să se apere de duşmanii lor. Dacă ne ducem la fluvii, vedem că acolo a pus Dumnezeu o altă vieţuitoare, căruia omul i-a dat numele de crocodil şi este pe post de sanitar. Mănâncă tot ce găseşte în cale, orice hoit, curăţă tot ce este murdar şi poluează fluviul. Şi mai mult decât atât, el trăieşte într-o armonie perfectă cu o pasăre. Acea pasăre ce face ? După ce crocodilul mănâncă şi-i rămâne carne printre dinţi, el iese pe malul apei şi se încălzeşte la soare şi doarme, iar pasărea vine şi-l curăţă între dinţi hrănindu-se cu acea carne, iar ea fiind trează când vede vreo primejdie că se apropie de crocodil ţipă şi-l trezeşte, iar el fuge în apă. Cine le-a pus aceste înţelepciuni celor două vieţuitoare care se ajută una pe alta ? Şi iată cât de neputincioasă este acea pasăre faţă de acea orătanie atât de fioroasă.

Sunt broaşte care au carapace cornoasă, peste care poate să treacă şi tancul şi nu moare şi totuşi este vulnerabilă. Ea când vede primejdia apropiindu-se se retrage în carapacea ei şi nu are nimeni ce să-i facă. Dar cine este înţelepţit de Dumnezeu o răstoarnă cu burta în sus şi ea moare imediat. Iată altă înţelepciune dată de Dumnezeu acestor vieţuitoare. În interiorul acestui cuvânt vreau să vin cu o mică paranteză să nu cumva cineva să mă condamne că facem lecţie ştiinţifică, lepădând cuvântul lui Dumnezeu, ci vorbesc prin Dumnezeu de lucrurile Lui şi în felul acesta, omule, care astăzi te zbaţi ca un peşte pe uscat în necredinţă, datorită ştiinţei care a venit atât de puternic să umbrească pe Dumnezeu, Îl poţi discerne pe Dumnezeu din lucrul mâinilor Sale.

Cum am mai spus, la iarba verde iei o floare şi te uiţi la ea şi te adânceşti cu mintea în înţelepciunea cum este croită şi vopsită din ea, din fiinţa ei, şi cum creşte şi-ţi dai seama că cineva este de o înţelepciune divină că nu singură creşte. Dacă nu vrei ca să te uiţi în tine să te vezi cât de complex eşti tu alcătuit, şi ce slavă ai după ce mori că începi să miroşi, atunci du-te în celelalte făpturi care ne înconjoară de jur-împrejurul nostru şi prin mintea care ţi-a dat-o Dumnezeu scufundă-te în acestea şi-L vei găsi pe Cel pe care până ieri L-ai ignorat. Fiindcă evreii, înţeleşi fiind, vor să ridice ultima sabie asupra Cerului: să-L ignore pe Dumnezeu prin ştiinţă. Dar tenta care este ? Ca să-l ridice pe om deasupra lui Dumnezeu, deci venind un al doilea Lucifer. Lucifer în duh a fost satana, iar acum vine Lucifer în duh şi materie, în carne însufleţită. Pentru aceasta şi Dumnezeu ne-a ţintuit atât de bine aici pe pământ cu nişte legături imateriale. Că dacă ne dădea o slobozenie de a alerga peste tot, sau în văzduh, cred că ajungeam ca cei nebuni din Vavilon să ridicăm turn şi să-L strigăm pe Dumnezeu prin hăurile universului: unde eşti, să mă lupt cu Tine ?

Dragi credincioşi, dacă din aceste zidiri nu prin multă minte şi prin multă înţelepciune şi cultură Îl înţelegem pe Dumnezeu, dar să te mai scufunzi în Sfânta Scriptură, în dogmatismul ei ? Mărturisesc ştiinţele lumii care studiază aceste făpturi din ape, că ele majoritatea sunt mute, cu excepţia gălăgioaselor broaşte care atunci când simt secetă parcă într-un cor, într-o orchestră, atâta mai urlă către cer să le dea Dumnezeu apă, că ele de asta au nevoie. Dar iată că sunt şi câţiva peştişori care unii grăiesc în graiul păsărilor – ciripesc, alţii urlă ca o trompetă, alţii scot alte zgomote dar care sunt înţelese tot de semenii lor şi se înţeleg prin acest grai. Marea înţelepciune a lui Dumnezeu o mai găsim unde, în aceste vieţuitoare ? Că le-a pus Dumnezeu rânduială la unele care vin din adâncul mărilor şi-şi pun icrele în apă dulce şi apoi pleacă. Şi unde este înţelepciunea ? Că peştişorul care iese din acel ouşor atât de mic, el se duce înapoi când creşte mare, se duce înapoi şi-şi găseşte născătorii săi, adică şi-i găseşte prin faptul că se duce şi se retrage în apa de unde au venit născătorii şi l-au născut acolo. Şi merg cale de mii de kilometri. Cine-i înţelepţeşte pe aceştia ? că ei nu au nici jaloane, nici cărări stricte, cum avem noi şosele. Şi merg nevăzând dirijaţi de cineva. Şi acel cineva – iarăşi vin, ca pe tine, omule, cel ce-L cauţi să-L înţelegi – nu este altul decât Ziditorul lor.

Aşa cum, mamelor, v-aţi cunoscut copiii după glas şi dacă ţi-ar pune o mie de copii care seamănă perfect ţi-l nimereşti că este al tău, aşa Dumnezeu Şi-a cunoscut zidirea Sa şi fiecăruia i-a dat, ca un mare şi Atotputernic înţelept, tot ceea ce trebuia pentru existenţa sa. Sunt multe curiozităţi, m-am oprit doar la acestea, că ne cutremurăm uitându-ne în adâncul apelor. Dar ne oprim aici şi sunt de prisos celelalte să le mai grăim. Eu cred că o minte înţeleaptă Îl poate discerne destul de bine pe Marele şi Meşterul şi Atotputernicul Ziditorul lor. Şi vedeţi dvs. că în continuare mărturiseşte Scriptura că prin aceeaşi poruncă a spus: Să scoată pământul păsări zburătoare sub tăria cerului, care să se înmulţească pe pământ. Aici ne scufundăm în alte taine dumnezeieşti şi iarăşi rămânem miraţi, consternaţi, năuciţi în înţelepciunea noastră, nemaiînţelegând ce mai găsim în văzduhul cerului. Acest dinamism, care nu încetează nici o clipă din viaţa lor, se desfăşoară sub ochii cuiva, iar acel ‘cuiva’ nu este altul decât Mintea care le-a croit. Că dacă le-a adus în fiinţă din ,,a nu fi” în ,,a fi”, le-a adus Dumnezeu cu rânduială şi ştiindu-le închegarea lor în trup viu şi în suflet viu ştia ce să le dea întocmai şi la timp şi cum să-i trimită, unde, pe ce cărări ca acolo să găsească hrană.

Dragi credincioşi, ori că ne coborâm la mare în vasele sale, cum spune Scriptura, ori că ne urcăm pe firul apei până în adâncimea munţilor, ori că ne scufundăm în mlaştină, oriunde ne-am duce, ne lovim de acelaşi Mare Ziditor, iar omenirea i-a dat numele de Dumnezeu. Dumnezeu care în etimologia cuvântului înseamnă Atotputernic, Omniprezent. Iar aceste păsări zburătoare sunt croite de Dumnezeu atât de înţelept că ele bătând văzduhul cu aripioarele lor atât de bine ticluite şi zidite se ridică de la pământ. Tânjim când ne uităm cum se urcă pasărea în înaltul cerului şi ne-am urca şi noi să zburăm, dar nu putem. Oricât am da din aripioarele noastre nu putem, că nu suntem croiţi aşa. Dar cred că dacă ne mai dădea Dumnezeu aripioare, lumea era stricată demult, era pierdută. A ştiut Marele Ziditor cum să ne ţintuiască aici, dar acestea le vom grăi la timpul lor, întocmai după graiul lor şi după înţelepciunea lor, scufundându-ne în noi înşine să ne vedem din ce închegare ne-a făcut Dumnezeu şi de ce ne-a pus aşa. Totodată să ne facem şi o autocritică.

Iar ca să nu lungim cuvântul, să le uităm, multe fiind grăite, despre păsări vom vorbi data viitoare fiindcă este un subiect peste care nu putem să trecem şi să ne mai desfătăm plimbându-ne printre cele zidite de Dumnezeu. Aşa cum ne place să ne ducem la o florărie să vedem frumuseţile florilor şi să le mirosim, cum cei care iubesc arta se duc şi se scufundă într-un tablou sau într-o sculptură sau într-o altă zidire şi o trăieşte, aşa noi cu firul minţii, dar de data aceasta firea minţii creştine bine închegată dogmatic, să ne desfătăm din zidirile lui Dumnezeu şi prin acestea nu ne rămâne altceva decât să-I zicem lui Dumnezeu: ‘Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile mâinilor Tale !’ Nu că trebuie să zicem, ceea ce este născut în noi zidit de Dumnezeu ne forţează să rostim aceste cuvinte, că ne vedem cât de neputincioşi suntem doar în faţa unei flori. Ne cutremurăm de frumuseţea ei şi cât de neputincios eşti, omule, dar să te mai duci în faţa unei fiare marine sau să te scufunzi în gâza care vine şi se adapă la malul mării, sau la malul apei, sau într-un ochişor de apă, vine cu rost acolo. Doamne, cât de frumoase sunt lucrurile lui Dumnezeu !

Dar dacă nouă ne place să ne scufundăm doar în cele carnale, să le simţim plăcerea lor, evident că vom călca peste ele şi trecem ca cele necuvântătoare prin grădina cu flori. Haideţi să învăţăm chiar dacă suntem atât de necăjiţi prin ceea ce trece ţara la ora actuală, haideţi să mai lăsăm grijile lumii şi măcar o clipă uitaţi-vă şi dvs. la ceea ce este în jur şi cu minte creştină veţi vedea că-mi veţi da dreptate. Dacă sunt cuvinte mincinoase sau iscodite din minte falsă, condamnaţi. Dacă nu, atunci credeţi în Cel ce le-a zidit şi inclusiv pe noi. Cred că de asta ne-a pus Dumnezeu în înţelepciune care nu mai are echivalent şi de nepreţuit şi ne-a dat acest chip atât de frumos, cum nici o vieţuitoare nu mai este în univers. De fapt, în univers aici pe pământ, că dincolo nu mai este nimic vieţuitor. Şi ne-a croit Dumnezeu în zidirea aceasta ca să moştenim Împărăţia lui Dumnezeu. Şi de ce ne-a croit aşa, vom vedea când vom merge în ziua a şasea, că după ce ne-a croit din acelaşi lut pe noi, dar cu sfat dumnezeiesc, Dumnezeu S-a odihnit terminându-Şi lucrurile Sale, odihna făcând-o în a şaptea zi. Eu cel puţin, din fiinţa mea, nu-mi rămâne decât să-I dau slavă după nimicnicia mea, din toată fiinţa mea Marelui Ziditor şi L-aş ruga să ne dea putere fiecăruia dintre noi să ne mai întâlnim şi căruia îi place şi vrea să ne plimbăm în cele frumoase care curg cu voia şi cu rânduiala Marelui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.