Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci 2010, Bucureşti

 

Şi chemând la sine pre norod împreună cu ucenicii săi, au zis lor: cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa, şi să-mi urmeze mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui pre el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, şi îşi va pierde sufletul său ? Sau ce va da omul schimb pentru sufletul său ? Că cine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele, întru acest neam preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri (Marcu 8, 34-38).

 

Tinere, de vrei să slujeşti Domnului, găteşte-te de ispită (Isus Sirah 2, 1), spune înţeleptul Solomon. Şi în alt context, tot spre o învăţătură frumoasă, omenească, în paşii vieţii lui, spune: Tinere, să ţii cu grijă că aurul multe minţi a furat şi inimile împăraţilor le-a plecat (Isus Sirah 8, 3). Aceste cuvinte curse din înţelepciunea lui Dumnezeu sunt cu adresare spre chipul şi asemănarea Sa, omul. Nici uneia dintre zidirile lui Dumnezeu din univers nu se adresează aceste cuvinte. Toate sunt ca nişte nestemate pentru om care, dacă merg la mintea lui şi sunt şi lucrate, puse în valoare, atunci şi omul străluceşte şi, în primul rând, este de mare preţ pentru semenii lui, precum şi pentru Dumnezeu.

L-am văzut în gingăşia Sa pe Dumnezeu şi totodată aş invita pe fiecare dintre semenii mei să nu-L condamne pe Dumnezeu vreodată că este un tiran. El este absolutul în tot ce este frumos şi tu, căzând în gropi, datorită indolenţei şi a obrăzniciei tale, logic este că ai fapte de zburdălnicia şi neascultarea de care dai dovadă. Cum am spus şi în duminica trecută, când Domnul spune: ia-ţi crucea ta şi urmează-mi mie (Matei 16, 24), îl invită pe fiecare – nici unui om din toată istoria şi din toate locurile pământului nu îi este închisă împărăţia lui Dumnezeu –, ci pune înainte de toate ‘cine vrea’. Iată că această cruce, după cum a arătat-o şi Mântuitorul, în nobleţea lucrării Sale, nu este altceva decât ceea ce trebuie să tragă omul în lupta lui de a-şi recuceri ceea ce au pierdut în Edem protopărinţii noştri, Adam şi Eva.

Apostolul Pavel, pe care l-aş socoti noul Solomon, Solomonul Noului Testament, spune în cuvintele sale: Eu sunt trupesc, vândut păcatului (Romani 7, 14). Deci prin căderea lui Adam, noi ne naştem în robia morţii, suntem vânduţi prin acel păcat originar, vânduţi păcatului şi robii lui. Păcatul suprem pe care îl poate săvârşi omul nu este desfrânarea, crima sau alte lucruri, ci este lepădarea de Dumnezeu şi toate celelalte păcate complementare lepădării de Dumnezeu vin şi te ajută să slujeşti satanei. Vârful aisbergului în lepădarea de Dumnezeu am putea să spunem că îl îndrituiesc cei care se închină satanei, sataniştii. Dar nu neapărat sataniştii că sunt denumiţi şi cu mărinimie îşi arată credinţa lor, ci a sluji satanei este şi omul care este ateu, omul care nu are nici o credinţă în el, şi acela este o corabie fără cârmă.

Fiecare om este cerut de diavol spre ispitire şi am văzut atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, în Vieţile sfinţilor, cum oamenii caută să iasă din această robie a morţii, robia păcatului. L-am văzut pe Iov, bărbat tare drept şi bogat în tot ţinutul lui, avea cunoştinţă de Ziditorul său. Era un om întemeiat din tot ce se numeşte familie, un bărbat puternic în viaţa lui, căsătorit cu fii şi fete, toţi aşezaţi în starea lor, toţi petreceau şi petrecerea lor aşa era: în fiecare zi se întâlneau la unul din fraţi şi petreceau şi când se termina numărul fraţilor iarăşi începeau. Nu mâncau în casa lor. Dar iată fiind cerut spre ispitire, a ajuns în final un cerşetor pe groapa oraşului şi plin de bube, părăsit de toţi cei care-l stimau când era bogat şi de mare influenţă. A rămas chintesenţa din ceea ce era în mintea lui, credinţa în Dumnezeu. Până şi consoarta lui, care a fost atât de fidelă şi drăgălaşă în viaţa lui, s-a răzbunat asupra lui Dumnezeu, zicându-i: blesteamă-L pe Dumnezeu ca să nu mai suferi atâta. Prieteni i-au rămas doar câinii vagabonzi, care şi aceia veneau într-un troc al minţii lor, se împrieteneau cu Iov, în schimb dându-i rănile să le lingă şi ei să se sature.

 

PC. Predici 41 1

Sfântul şi Dreptul Iov, plin de bube, stând pe grămada de gunoi

 

Şi totuşi în această decădere, trupească, nu morală, ajungând Iov, nu şi-a pierdut ceea ce l-a zidit pe el şi l-a făcut un personaj în întreaga istorie, i s-a arătat credinţa. A pierdut totul pe pământ, i-a rămas doar atâta să zică: Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat (Iov 1, 21). Diavolul făcea naveta între cer şi pământ, între pământ şi cer, şi se ducea şi-i punea întrebare Dumnezeu: mă iubeşte Iov ? Doamne, cu adevărat Te iubeşte şi nu Te iubeşte datorită faptului, cum am intuit eu, că Tu l-ai îmbogăţit. Şi fac o micuţă paranteză: oamenii care nu cred, sau sunt transparenţi cu Dumnezeu, se apropie un pic de El şi cu o rugăciune sau cine ştie ce prezenţă la biserică până i se umplu sacii şi apoi uită. El s-a dovedit că nu a făcut aşa. După ce şi-a dat tema lui, am putea să spunem cel mai mare examen, nu numai pentru el, pentru întreaga omenire, ce înseamnă credinţa în Ziditorul său, l-a reînnobilat Dumnezeu de a ajuns mai slăvit în restul vieţii sale.

Iată o cruce pusă în spatele unui om, cu adevărat crucea fiind simbolul răstignirii lui Iisus Hristos şi a gestului nobil care L-a făcut pentru mântuirea omului. El Însuşi S-a făcut un altar de jertfă, preotul de jertfă – dacă îl putem numi aşa – fiind însuşi satana. L-a jertfit pe această Golgotă trupească, dar n-a cedat. Putea s-o facă, să-L blesteme în zilele suferinţei sale pe Dumnezeu; nici o clipă nu a făcut acest lucru.

Să vedem în Noul Testament un altul şi fiindcă astăzi este ziua sfinţiei sale, să poposim un pic la Sfântul Evstatie. Era un mare general sub împăratul roman, împăratul Traian. Era de mare vază acest bărbat, destoinic, având o soţie credincioasă lui şi doi fii cuminţi. Acest bărbat era închinător de idoli şi mergând la vânătoare, ştiindu-i Dumnezeu viaţa lui totuşi curată, deşi era închinător de idoli, dar avea o conduită morală frumoasă, l-a chemat şi iată cât de frumos i-a întins mâna. Mergând la vânătoare, i-a apărut un cerb atât de ispititor prin frumuseţea lui, încât că l-a îndemnat pe viitorul creştin şi sfânt pe urmă să meargă după acel cerb. A rămas singur el cu cerbul undeva într-un vârf de deal şi săgeata gata să plece, săgeata morţii spre trupul cerbului. Înainte de a slobozi săgeata, i-a apărut între coarnele cerbului o cruce şi în acea cruce Iisus Hristos şi de acolo glasul care i-a spus: Plachida, pentru ce mă urmăreşti, pentru ce vrei să Mă omori ? Era Iisus Hristos. Şi în momentul acela a început să-i spună, dar numai lui, glasul acela: de vrei să-mi urmezi mie, leapădă-te de sineţi, ia-ţi crucea şi vino.

În scurte cuvinte, i-a povestit restul vieţii care va pătimi. Acest mare viteaz n-a dat înapoi. Dulceaţa glasului Aceluia pe care l-a auzit a fost pe măsura înţelepciunii lui, a vitejiei lui şi totodată a curăţiei morale a lui, cum a fost şi la Sfântul Apostol Pavel chemarea. Plachida a ajuns acasă şi după sfatul Domnului s-a dus, şi-a botezat toată casa şi a început să trăiască o altă viaţă. A lepădat slava lumii atât de deşartă. În cele din urmă a intrat în această ispitire precum Iov. Au început să-i moară toate animalele, hoţii să-l fure. În cele din urmă, el, nedeznădăjduind din aceste pagube, a convenit cu scumpa lui soţie să plece în alt loc. Şi s-au dus. În corabia în care călătoreau, rănindu-se de frumuseţea soţiei lui comandantul corăbiei, a fost păgubit şi de scumpa lui soţie, că acela i-a pus sabia pe gât, spunându-i: dacă te războieşti asupra mea că-ţi opresc soţia, te voi omorî şi te arunc în mare împreună cu copiii tăi. Cu lacrimi l-a lăsat deoparte în alt mal şi a plecat. Sabia îndurerării lui îi pătrundea fiinţa. A pierdut şi copiii trecând un râu mare, învolburat; i-a lăsat pe unul pe un mal şi pe celălalt l-a trecut în spate pe malul celălalt. Când era la mijlocul râului, un leu şi un lup i-au răpit copiii.

În mijlocul apei s-a văzut singur, el cu Dumnezeu. Oare ce putea face acest om, de unde a coborât din înălţimea vieţii lui şi a slavei lui trupeşti ? Iată unde era: doar cu hainele de pe el. Toate sentimentele lui erau năruite. Putea să-şi pună ştreangul de gât cum fac oamenii zilelor acestora ? Nu. Cu lacrimi în ochi s-a întrarmat în credinţa în Dumnezeu şi a rămas 15 ani slugă undeva, cât se întreţinea pe el. Ce-o fi trăit acest om, cât zbucium a trăit în sufletul lui, cred că numai Dumnezeu ştie. Bănuiesc că nici cel mai stilat şi isteţ scriitor n-ar putea să pună în vârful condeiului lui aceste trăiri cumplite. Şi totuşi a mers înainte. În cele din urmă a fost căutat de împărat, fiindcă avea un mare război şi tânjea după el, după vitejia lui. L-au găsit, l-au adus în Roma. Cu mare cinste i-a predat din nou armata. A chemat tinerii la război, printre care erau şi cei doi fii, că aceia nu îi mâncaseră animalele. Când i-au răpit de pe malurile cele două ale râului, leul şi lupul, au alergat nişte oameni din ţinut după aceste animale şi, dacă a fost porunca lui Dumnezeu, nu i-au mâncat. I-au salvat pe prunci şi i-au crescut acolo, neştiindu-se unul de altul.

Au ajuns în preajma acestui mare bărbat, general, aceşti doi tineri. Nu se cunoşteau între ei, nici fiii între ei, nici pe tatăl şi nici tatăl pe ei. Scumpa lui soţie era o cerşetoare din lucrul mâinilor ei, în gârbovirea ei după 15 ani îşi întreţinea zilele. După ce a avut război cu goţii, întorcându-se cu armata, victorios, a poposit şi a pus tabăra în hotarele ei, ale acelei bătrâne. Ea, trebăluind în grădină, era în spatele cortului unde erau cei doi copii. După glas i-a auzit şi a perceput că sunt copiii ei. S-a uitat la faţa lor, ascuns, şi şi-a dat seama că sunt ei. Iubiţilor credincioşi, când s-a uitat şi la soţ, la general, l-a cunoscut că este el şi atunci i-a spus: eu sunt o bătrână din Roma, am fost luată roabă şi te rog ia-mă şi pe mine dacă poţi, undeva la marginea armatei tale, să merg înapoi în Roma. Aşa s-a făcut că, din vorbă în vorbă, s-a întrunit familia.

Iată, iubiţi credincioşi, ce înseamnă să-ţi iei crucea în spate şi să mergi înainte. Hristos care i S-a arătat între coarnele cerbului cu aşa minune, nu l-a uitat, i-a purtat de grijă. A ajuns un mare general pe urmă, cu mare vază a intrat în Roma împreună cu toată familia lui. Dar murind Traian, a fost înlocuit de Aurelian, acel om blestemat, închinător de idoli. Când a fost chemat sfântul ca să slujească idolilor, a trebuit să mărturisească: PC. Predici 41 2împărate, te cinstesc ca împărat, dar nu pot să fac acest lucru, că eu sunt creştin. Eu am venit să ajut imperiul; în numele lui Iisus Hristos, iată am biruit, ceea ce n-aţi putut voi face. Lasă-mă pe mine în libertatea mea. Atâta tiranie a putut să fie peste acel împărat, încât că a uitat de victoria acestuia şi l-a trimis la moarte, aruncându-l împreună cu soţia şi cu copiii într-un cuptor ars de multe zile. Ei au murit, dar trupurile, spre mărturie că Dumnezeu le-a primit crucea lor, Golgota lor de jertfă, nu s-a atins focul nici măcar de un fir de păr. Şi au rămas nişte sfinţi pe care astăzi îi serbăm în Biserica noastră, dar totodată o lecţie de învăţătură ce înseamnă să-ţi duci cu demnitate crucea pe care ţi-a pus-o Hristos, cerându-te diavolul spre ispitire. Iată perseverenţa, iată ce înseamnă să crezi cu adevărat şi să lucrezi cu demnitate ceea ce crezi.

 

Sfântul Mucenic Evstatie, soţia lui Teopista şi cei doi fii ai lor, azvârliţi într-un cuptor încins

 

A fost Sfânta Tomaida, o creştină, o femeie tânără, fostă mireasă cândva. A rămas cu socrul ei, ea creştină, şi socrul ei şi scumpul ei soţ. Rănindu-se de frumuseţea nurorii, iată-l pe acel bătrân ca aceia care au tăbărât pe Suzana din Vechiul Testament, tânjind spre frumuseţea ei, voiau s-o siluiască. S-a luptat ca şi cu o fiară, întâi cu cuvinte frumoase de respect, n-a putut să îmblânzească fiara din el. În cele din urmă, se lupta şi fizic, cât putea. A răpus-o acel blestemat împătimit. Scoţând sabia în furia aceea, a tăiat-o în două. Dar pe loc i-a venit dreptatea lui Dumnezeu, că a orbit, şi în felul acesta s-a dat în vileag că el a omorât-o. Şi-a primit plata după cum a şi săvârşit lucrul. Iată o altă cruce: şi-a apărat castitatea ei, integritatea ei morală, pentru numele lui Hristos. Cât de frumos poţi să lucrezi în paşii vieţii tale, dacă eşti cu adevărat un trăitor după cele sfinte.

Pe timpul împărăţiei perşilor, în secolul IV, era un preot creştin, foarte credincios, şi la biserica lui avea 5 fecioare curate ca lacrima, care-i cântau la strană şi trebăluiau prin biserică cu mare cinste şi credinţă şi dragoste pentru Dumnezeu. Toate bune şi frumoase până când a fost chemat spre ispitire. Pe lângă faptul că el slujea lui Dumnezeu, lui Hristos, într-o ţară păgână, un imperiu păgân, idolatru, l-a umplut Dumnezeu şi de bogăţie. Era şi bogat. Şi trebuia să-şi cearnă această bogăţie. A slobozit Dumnezeu să vină un înţelept al lui Saporie şi să-l ispitească, zicându-i: tu ai mare bogăţie şi trebuie să vii să dai întrebare la împărat; ştii că noi suntem idolatri, noi credem în dumnezei, în zeii noştri şi trebuie şi tu să te închini. Şi să vii şi cu cele care te ajută. Aşa a făcut. Când l-au ameninţat, s-a lepădat de Dumnezeu şi a spus: dacă e vorba că vrei să mă omori, bine, voi crede zeilor voştri şi mă voi închina soarelui, cum vă închinaţi şi voi.

Le-a investigat pe cele 5 fecioare. Ele n-au cedat şi când au auzit că a cedat acesta şi s-a lepădat de Hristos, l-au batjocorit. Cinstea pe care o avea în Biserica creştină era lepădată. Mustrându-l, nu a învăţat lecţia. Acele firi neputincioase i-au dat o lecţie de viaţă şi de credinţă. Nu s-a înţelepţit. În cele din urmă, ele au fost condamnate la moarte prin tăierea capului, iar acest blestemat, magul acela care s-a ţinut de capul lui, îmboldit de diavol, ce a gândit ? De ce să ne mânjim noi de sânge ? Să-l punem pe el să le taie capul, că dacă nu, îl vom condamna şi îi vom lua toată averea. Şi atuncea, a cedat din tăria lui şi a acceptat. Sub o ploaie de batjocură, o batjocură decentă a celor 5 fecioare, spunându-i: te faci ca Iuda şi ai să împărtăşeşti soarta lui Iuda, că L-ai vândut pe Hristosul Căruia te-ai închinat până acuma şi te-ai jertfit, el totuşi i-a tăiat capul fiecăreia dintre ele.

Iubiţi credincioşi, cum nimic nu este scăpat de mâna şi de ochiul lui Dumnezeu, i-a venit şi lui ceasul. Magul întâi l-a lăudat cu cuvinte frumoase, mângâietoare, spunându-i: voi spune împăratului vitejia ta şi te va pune în mare funcţie, lângă el. Cinste ţie că te-ai lepădat de Hristosul tău şi te închini zeilor noştri ! Dar noaptea s-a gândit ce să facă magul. A trimis pe câţiva şi l-au spânzurat şi apoi s-a dus la împărat şi i-a spus: iată, s-a sinucis acesta care a fost preot creştin, că a avut mustrări de conştiinţă că le-a tăiat capetele celor 5 fecioare. Iată o altă cruce. A dus crucea lui în spate, dar când era liber; dar când a venit momentul să-şi cearnă, să-şi treacă prin foc, după cum a decis Dumnezeu, credinţa lui, iată-l cum a cedat.

Iubiţi credincioşi, mulţi încep această cale îngustă şi anevoioasă spre mântuire, dar puţini o termină. Din cauză că sunt discontinui în ceea ce mărturisesc la începutul drumului. În cuvântul Său dumnezeiesc, a spus Hristos: mulţi sunt chemaţi şi puţini aleşi (Matei 20, 16). Iată după ce diptice alege Dumnezeu. Nimeni nu se poate eschiva că, Doamne, prea grea mi-a fost crucea. Vedem această cernere în viaţa noastră, care suntem atâta de efemeri. În relaţiile noastre dintre oameni, îi miroşi şi îi simţi pe oamenii care sunt doar de carcasă, nu sunt de profunzime. A rosti cuvinte poetice, romantice, stilate, retorice, oricine ţi-o face după cum e mintea lui. Dar ce-i dedesubt, aceea numai Dumnezeu ştie şi tu, care eşti actorul acestei scene, care în final este tributară şi această scenă să-şi tragă veşnica şi nemuritoarea cortină, încheindu-se recitalul şi pentru tine, omule, indiferent cine eşti: că eşti împărat, că eşti diplomat, că eşti spion, că eşti satană, lucrătorul satanei, că eşti evreu, că eşti elin, orice ai fi.

Prin aceste cuvinte – pentru care poate unii mă condamnă, n-au decât s-o facă – vă îndemn, dragi credincioşi, să fiţi perseverenţi în ceea ce trăiţi pentru Dumnezeu. Şi cum a spus înţeleptul Solomon, că aurul schimbă mintea omului (potrivit Isus Sirah 8, 3) şi tânăr fiind la începutul acestui drum, pregăteşte-te de ispită. Trebuie să fim înţelepţi ca şerpii şi totodată arma cea mai puternică este blândeţea, ca a porumbelului (potrivit Matei 10, 16). Puţine, câteva, infimele din mulţimea, din noianul pildelor oamenilor ar trebui să ne stimuleze mintea în restul vieţii şi să fim mai precauţi. Cum spunea şi Mântuitorul, toată lumea de ai câştiga-o, ce te foloseşte (Matei 16, 26) ? Lumea este în jurul nostru, atâtea lacrimi curg ! Catolicii, mai sentimentali, au scos o deviză că Dumnezeu numără lacrimile femeilor. Fiţi siguri că le numără şi pe ale bărbaţilor, nu pune numărător pe înger la lacrimi.

Lacrimile curg, întrebarea este: lacrima pentru ce o verşi ? O verşi că ţi s-au blocat conturile în bancă ? Verşi lacrima că te-a părăsit soţul sau soţia ? Varsă lacrimi pentru păcatele tale, fă-ţi un discernământ al vieţii tale şi nu-L mai condamna pe Dumnezeu. Din acest motiv, am venit cu aceste umile pilde, dar trăite de acele personaje la cote imense, că s-au sfârşit cu viaţa lor. Şi cum fiecare om este un univers întreg, indiferent cine este sub soare, fără numai că este o bibliotecă întreagă, putem învăţa şi de la animale, dar de la semenii noştri ! Aşa ne citim crucea de care spune Mântuitorul.

Crucea este în exclusivitate pentru credinţa cea adevărată şi nu pentru alte confesiuni, străine celei mântuitoare. Ţinând cont de deviza Mântuitorului rostită din sfânta Sa gură: Un domn (Marcu 12, 29), Eu sunt uşa (Ioan 10, 7), Eu sunt lumina (Ioan 8, 12), Eu sunt rădăcina (Ioan 15, 1, 5) şi completată de Apostolul Pavel: Un domn, o credinţă şi un botez (Efeseni 4, 5) la singular, fără numai să nu mai umblăm cu fel de fel de tertipuri confesionale pentru mofturile personale, politice, băneşti sau de starea socială. N-au nici o părtăşie cele mântuitoare cu acestea trecătoare, murdare, mizerabile, care sunt trupeşti. Iubiţi-L pe Dumnezeu că tare frumos ne mai învaţă, iubiţi pe prooroci, pe toţi prelaţii Bisericii care au ştiut cum să trăiască şi să-şi înveţe pe cei cărora le-au căzut în custodie şi au trăit şi ei.

Iubiţi credincioşi, rog pe Dumnezeu să ne dea minte înţeleaptă ca să-I dăm slavă şi cinste în veci. Amin.