Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a VI-a
21 iulie 1996

În soare a pus lăcaşul său, iar el ca un mire ce iese din cămara sa (Psalmi 18, 5). În felul acesta, Scriptura Îl aşează pe Dumnezeu având drept lăcaş soarele şi cum ar ieşi din soare ca un mire în splendoarea frumuseţii sale, gătit spre nuntă. Din acest context, cam aşa s-ar înţelege cine este Dumnezeu şi, ca să-L înţelegem şi mai bine, să vedem ce este soarele, unde este şi ce face el. În continuare, după ce Dumnezeu a zidit prima formă de viaţă şi i-a dat numele de iarbă şi culoarea verde, în splendoarea ei, îmbrăcând în felul acesta pământul în haina frumoasă de verde, atât de odihnitoare ochiului, s-a încheiat ziua a treia şi să vedem ce face în ziua a patra. Sfânta Scriptură mărturiseşte aşa: Şi au zis Dumnezeu să se facă luminători întru tăria cerului, ca să lumineze pe pământ şi să fie spre vremi, spre semne, spre zile şi spre ani. Şi au făcut Dumnezeu luminători întru tăria cerului şi au zis şi s-au făcut aşa (potrivit Facerea 1, 14-15). Întru tăria cerului a zis Dumnezeu să se facă luminători şi, dacă a zis luminători, să vedem câţi sunt, şi ce fac ei pe pământ, şi cum luminează pe pământ, şi care este rostul lor.

Dragilor credincioşi, să ne urcăm şi să vedem cu ochii şi apoi cu firul minţii pe bolta cerului ceea ce a spus Dumnezeu în Sfânta Scriptură. Iată că ceea ce avea să zidească Dumnezeu în continuare trebuia să fie încălzit şi luminat. Şi pentru aceasta, anticipat, bunul Dumnezeu, după ce face lumina, trebuia să o dea în custodie cuiva, inclusiv căldura. Şi pentru aceste două lucruri vedem cum, cu cuvântul gurii Sale şi cu atotputernicia şi bunătatea Sa, croieşte acest soare, care este un corp din materie aşezat în univers, într-o legătură înţeleaptă cu pământul. Dacă zideşte soarele, iată, cum Dumnezeu îl aşează lângă pământ. Dar cum îi face legăturile acestea ? Oare îl leagă pe soare de pământ cu funii, cu ce se leagă ei în acest mariaj, ca să dureze şi să fie într-o continuitate de ajutor a ceea ce era pe pământ ? Fiindcă era prea grosolană şi prea necioplită această legătură din materie, Dumnezeu, ca un mare meşter şi înţelept, se arată încă o dată în marea Sa putere şi divinitate, ca aceste legături între soare şi pământ le pune prin acea forţă de atracţie, cum o numesc înţelepţii lumii.

Deci, pământul atrage soarele printr-o forţă nevăzută, printr-o funie, ca să înţelegem aşa, nematerială. Şi, ca să fiu mai pe înţelegerea fiecăruia, vedeţi atragerea sentimentală între oameni. Nu au funii oamenii cu care se leagă între ei, ci este ceva imaterial. Acele legături frumoase, de o nobleţe care curg din raţiune, le găsim între noi, oamenii, începând de la dragostea dintre mamă şi fiu, tată şi fiică şi tată şi copil, mamă şi copil, soţ şi soţie sau prieteni între ei. Aceste legături care nu sunt materiale, iată că le vedem puse într-o altă formă între lucruri materiale, cum este soarele şi pământul. Şi dacă soarele atrage pământul asupra lui, nu avea să cadă în el ? Dar Dumnezeu în arta Lui meşteşugărească, în înţelepciunea Lui, ce-i face ? Învârte soarele cu puterea cuvântului Său, aruncă pământul să alerge în jurul soarelui, îi croieşte o cale bine ticluită şi înţeleaptă şi aleargă de-atunci de când Dumnezeu a zidit soarele, aleargă pământul în jurul soarelui cu o viteză nemaipomenită. Dar de ce îi dă Dumnezeu această lucrare şi alergare ? I-o dă ca şi o forţă care apare la curbe, îl aruncă pe pământ, şi ca să echilibreze forţa de atracţie spre soare cu cea care-l aruncă, Dumnezeu îi pune şi alergarea lui pe acel cerc şi-i pune şi viteza lui, ca ei să stea într-o continuă prietenie şi nemişcare.

Nu vreau să vă adâncesc prea mult să facem ştiinţă şi, în felul acesta, să ne abatem de la cuvântul înţelept şi frumos al Sfintelor Scripturi. Dar vreau puţin ca să mergem, prin înţelepciunea dumnezeirii, în ceea ce a croit El. Că dându-i pământului această viteză, această alergare în jurul soarelui, nu i-a dat-o în zadar. I-a dat-o atât de înţelept, încât că noi, datorită acestei mişcări, avem zi, avem noapte, avem cele patru anotimpuri, avem zi egală cu noaptea, avem ziua cea mai lungă şi noaptea cea mai scurtă şi invers. Şi vom vedea de ce toate acestea.

Deci, dragilor credincioşi, fiindcă soarele trebuia să şi lumineze şi trebuia să şi încălzească, şi acest lucru l-a pus în firea focului, evident că lui i-a dat puterea ca un foc să fie. Acolo, în ceea ce a zidit Dumnezeu şi a numit soare, luminătorul cel mai mare, a pus Dumnezeu foc, şi acest foc l-a pus mare, ca să încălzească şi să lumineze pământul atât cât îi trebuie lui. Şi vedeţi dvs. câtă înţelepciune a înjugat Dumnezeu în aceste lucrări, că soarele deasupra atmosferei nu mai luminează atât de puternic, ca acum pe pământ, ci el apare doar un simplu disc luminos pe un întuneric. Pentru aceasta a făcut aerul, ca soarele, trimiţând de acolo puterea sa prin poruncă dumnezeiască, să ne lumineze nouă aici pe pământ. Şi tot datorită acestui lucru, a îmbrăcat pământul văzut din văzduh, din hăurile universului, în frumoasa şi sublima culoare albastră. Precum şi noi de aici, uitându-ne spre cer, vedem întâi acea vopsea frumoasă şi odihnitoare de albastru. Acest lucru se întâmplă datorită lucrării prin poruncă dumnezeiască a soarelui, a ceea ce trimite pe pământ, şi a aerului care înconjoară ca o haină pământul.

 

PC. Predici 40 1

Şi a făcut Dumnezeu lumina. Şi a despărţit Dumnezeu între lumină şi între întuneric.
Şi a numit lumina ziuă şi întunericul noapte. Şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună
şi a venit seara şi a venit dimineaţa, ziua întâia (potrivit Facerea 1, 3-5) 

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Dragilor credincioşi, fiindcă a spus Dumnezeu şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua întâi, ziua a doua, deci aşa au despărţit zilele, evident că trebuia să pună în soare şi această putere de a despărţi între zi şi noapte, de a despărţi între lumină şi întuneric, cum mărturiseşte Sfânta Scriptură. Şi aici ce meşteşug aplică Dumnezeu ca să iasă din croiala zidirilor Lui acest fenomen de zi şi noapte ? Pământul, în alergarea lui pe un cerc, că aşa este calea lui în jurul soarelui, se învârte şi în jurul său ca un titirez, ca un prâsnel. Dumnezeu, prin înţelepciunea Lui, i-a dat pământului să se învârtă în jurul axei sale. Şi cum soarele pare că stă pe loc şi pământul se învârte în jurul lui, atunci când şi pământul se învârte în jurul axei sale, jumătate de zi este luminat şi jumătatea cealaltă este întuneric. Şi în fenomenul acesta vedem răsărind soarele şi apunând soarele. Iată ce frumuseţe în lucrarea dumnezeirii, că nu găsim motoare, nu găsim cai, care să facă pe bolta cerului aceste lucruri, ci toate sunt prin porunca lui Dumnezeu puse să se învârtească în hăurile universului şi nu cumva să fugă de la legea lui Dumnezeu, să se abată de la calea lor. Că dacă numai o centimă în această alergare se schimbă ceva, pământul ar muri. Pământul ar muri prin ceea ce s-ar întâmpla pe pământ: ori s-ar produce un îngheţ pe tot pământul, ori s-ar produce o căldură, prin care trecând fiinţa vie ar muri şi s-ar face un deşert. Atât de bine le-a ticluit bunul, marele şi înţeleptul Dumnezeu, că dându-le poruncă acestor zidiri, care nu sunt însufleţite şi nu au nici raţiune cum avem noi oamenii, nici nu se abat de la legile lor şi implicit de la porunca marelui şi bunului Dumnezeu.

 

PC. Predici 40 2

Şi au făcut Dumnezeu doi luminători mari: luminătorul cel mai mare
spre stăpânirea zilei; iar luminătorul cel mai mic spre stăpânirea nopţii şi stelele.
Şi i-au pus pe ei Dumnezeu întru tăria cerului, ca să lumineze pe pământ. [...]
Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă; ziua a patra (potrivit Facerea 1, 16-19) 

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Dragilor credincioşi, de atunci, din a patra zi, soarele îşi intră în atribuţiunile sale prin porunca dumnezeirii şi pământul prin aceeaşi poruncă face această cale neîntreruptă de alergare în jurul soarelui şi, ca drept ascultare, primeşte binecuvântarea căldurii şi a luminii, care este atât de binefăcătoare pentru fiinţa vie. Dacă ne gândim într-o înţelepciune mai înaltă, pământul ca fiinţă zidită de Dumnezeu dar fără înţelepciune aleargă şi el cu scopul lui, că este cinstit în tot universul pentru viaţa care o are pe el. Iar soarele, la rândul lui, vom vedea că nu este altceva decât o copie în materie a lui Hristos. Că fără soare viaţa nu ar fi pe pământ, fără Hristos viaţa veşnică nu este pe pământ, şi fără Dumnezeu nu poate exista nimic pe pământ şi în tot universul.

Toate aceste meşteşuguri le pune Dumnezeu cu atâta înţelepciune, ca ele prin poruncă dumnezeiască să-şi săvârşească nu zi de zi, ci clipă de clipă misiunea lor. Ci nu să facă cum facem noi, oamenii, astăzi suntem calzi sau fierbinţi pentru cer, iar mâine suntem sloi de gheaţă. Că dacă zidirile care nu sunt însufleţite sau cele care sunt vii de sub noi, de sub nobleţea noastră, ar face cum facem noi, tot pământul şi tot universul nu ar mai exista. S-ar dezbina şi-ar trece în nefiinţă. Deci, acest lucru îl face Dumnezeu: luminătorul cel mai mare, pe care-l croieşte întru tăria cerului, adică pe cer, îl pune spre stăpânirea zilei. Că noi am văzut în prima zi când Dumnezeu face lumina. Şi făcând lumina aceasta materială, iată că numeşte zi timpul când luminează, iar când dispare lumina apare întunericul şi se numeşte noapte. Acest soare, care este materie neînsufleţită, primeşte darul său de la Dumnezeu ca să fie un foc continuu arzător şi continuu luminos. Fiindcă oamenii în antichitate nu puteau pătrunde până în soare nici măcar cu firul minţii, iar acum Dumnezeu ne-a înţelepţit prin ştiinţă să se ajungă oarecum măcar intuitiv până la soare, ne dăm seama că acolo sunt călduri de milioane de grade. Şi ca să intrăm mai în amănunţime, acolo deja se întâmplă nişte reacţii – iar nu vreau să vă duc mai mult în ştiinţă – termonucleare, care dezvoltă aceste lucruri, aceste călduri atât de puternice şi această lumină atât de orbitoare, ca ea aici pe pământ să ajungă în puterea numai bine de a întreţine viaţa.

Dacă a făcut doi luminători, cel mai mare spre stăpânirea zilei, să vedem cel mai mic, este spre stăpânirea nopţii şi să ne ducem iarăşi, aruncând privirea spre bolta cerească, să-l vedem cine e, iar cu firea minţii să-l iscodim, iar cu ştiinţa de astăzi să-l înţelegem mai bine. Dacă soarele aruncă lumina sa şi luna o vedem că luminează cu acea lumină diafană noaptea, să vedem a cui este lumina. Este a ei ? Se poate lăuda luna cu lumina ei ? Nu ! Ci lumina vine de la soare şi ca într-o oglindă o reflectă pe pământ, dar numai noaptea. Şi pentru aceasta spune Sfânta Scriptură că ziua luminează soarele şi, deci dacă el luminează este stăpân pe zi, şi atunci când soarele se retrage la orizont vine în puterea sa ca o doamnă stăpână luna. Fiindcă ea îşi revarsă asupra întunericului lumina ei frumoasă şi portocalie, care a încântat pe mulţi sub clarul lunii şi mulţi poeţi au cântat-o numai în cuvinte frumoase, sublime. Deci noaptea, care o ştim cât de neprielnică este pentru ochii noştri, Dumnezeu S-a gândit în înţelepciunea Sa să ne dea o mângâiere şi această mângâiere este lumina care este puţină, dar frumoasă şi plăcută ochiului, ea însăşi fiind frumoasă pe bolta cerului înstelat, şi de acolo cu acea lumină ne putem descurca în cărările vieţii noastre foarte bine. Din cauza aceasta, ea este stăpână a întunericului, a nopţii.

Şi Dumnezeu merge în înţelepciunea Sa în alt meşteşug. Cum a pironit-o acolo ? A bătut-o în piroane ? I-a pus stâlpi ? Ce a făcut ? I-a dat şi ei o alergare în jurul pământului pe o anumită cale, adică, pe o anumită rază de circulaţie în jurul pământului, şi alergând continuu în jurul pământului ea rămâne statornică acolo. Că o forţă care o trage încolo se anulează, se echilibrează cu cea cu care se trage spre pământ. Şi din cauza aceasta ea rămâne pironită acolo şi o vedem cât de frumos şi încet aleargă pe bolta cerului, mângâindu-te pe tine, omule, în clarul nopţii. De ce specific pe tine, omule ? Că prea puţin îi pasă ierbii sau animalelor de sub noi că răsare luna. Ci numai pentru noi că ea îşi aduce aportul ei de frumuseţe şi sublim să ne lumineze nouă noaptea. Deci ea mai mult se înţelege cu firul minţii în frumuseţea ei.

Şi aceşti doi luminători care sunt pe bolta cerului cam de aceeaşi mărime, ca un disc, şi luna şi soarele Dumnezeu i-a pus; fiindcă soarele este mai mare l-a aruncat mai în adâncimea hăurilor universului de noi, de pământ, iar pe lună că este mai mărunţică a adus-o Dumnezeu mai aproape şi noi când ne uităm pe cer le vedem ca fiind de aceeaşi mărime, dar nu de aceeaşi strălucire. Ea se mândreşte în ochii noştri cu mândria soarelui. Că dacă moare soarele moare şi ea, rămânând doar un corp de necinste, un bolovan care se învârte în jurul pământului, dar nici nu-l mai vedem când nu mai este luminat de la soare. Cam aşa este şi omul când Îl pierde pe Dumnezeu. Se coboară fiindcă este fiinţă vie în necinstea animalului, a dobitocului, pierzându-L pe Dumnezeu prin conştiinţa sa. Ca într-o ironie mărturiseşte Sfânta Scriptură prin Duhul Sfânt: A făcut Dumnezeu şi stelele (potrivit Facerea 1, 16). Deci restul rămâne steaua de pe cer.

Şi de acum prin ştiinţa de astăzi, când înţelepţii lumii îşi aruncă prin aparatura sofisticată ochii spre bolta cerului rămân uimiţi şi cutremuraţi de ceea ce găsesc acolo. Ceea ce se întâmplă în soare este aproape infinit de mic faţă de ce se întâmplă în hăurile universului, ceea ce numim noi stele. Iată că acele beculeţe care sunt aprinse atunci când soarele se ascunde după orizont sunt de o mare înţelepciune şi prinse toate în nişte legi cutremurătoare, prin care ca să ajungă cu înţelepciunea înţeleptul lumii de astăzi la ele trece prin multe transpiraţii şi multe nopţi nedormite. Aceste puzderii de stele, care le vedem noi în noaptea înstelată, le-a pus Dumnezeu ca un fel de rest, a presărat ca un candelabru frumos bolta întunecată a cerului în puterea nopţii ca să ne încânte pe noi. Şi într-o comuniune şi armonie perfectă cu luna acestea, deci luna şi stelele, stăpânesc cum spune Sfânta Scriptură noaptea.

Deci, iată frumuseţe şi înţelepciune cutremurător de mare în zidirea dumnezeirii. Lumea înţeleaptă de astăzi vrea ca să meargă pe firul acestora să le găsească un început. Au dedus legile, au scris în cărţi prin legi, prin calcule matematice cum se învârte pământul în jurul soarelui, luna în jurul pământului, dar nu găsesc începutul. Cine i-a dat acea putere pământului să se învârtă în jurul soarelui, iar la rândul ei lunii cine i-a dat puterea să se învârtă în jurul pământului ? Cine i-a dat puterea să se învârtă şi ea în jurul ei ? Cine i-a dat putere focului din soare să lumineze şi să arunce căldură ? Aici rămâne încuiată în cea mai mare temniţă, cu lacăte de nezdrobit, înţelepciunea dumnezeirii. Aceşti doi luminători şi stelele, spun aşa, să nu ne abatem de la frumuseţea cuvântului Sfintei Scripturi, sunt pironite acolo pe bolta cerului, să stea acolo cum le-a înjugat Dumnezeu şi le-a poruncit ca să-l mângâie pe măria-sa omul şi ziua şi noaptea. Datorită alergării pământului în jurul soarelui pe această circumferinţă aruncată la milioane de kilometri faţă de soare se nasc anotimpurile, se nasc echilibrarea nopţii cu a zilei în anumiţi timpi ai anului şi în alţi timpi ajunge ziua mai lungă ca noaptea, iar noaptea mai lungă ca ziua.

Toate aceste lucruri le-a pus Dumnezeu ca să-l mângâie pe om, ca să nu se plictisească numai de un anotimp şi vedeţi cum se succed, cât de frumos se întrepătrund anotimpurile. Iarna intră spre sfârşitul toamnei cu răceala aceea, cu un îngheţ, apoi când intră în puterea ei îmbracă pământul în haina frumoasă de nea, omorând gângăniile, bacteriile şi tot ce este puturos, ca să-l mângâie pe om. Şi apoi vine primăvara şi intră în drepturile ei când este şi zăpadă şi îngheţ, dar şi frumuseţea căldurii. Apoi se întrepătrunde primăvara în splendoarea ei cu vara, prin acele călduri toride de care are nevoie pământul ca să se coacă rodul din acel pom roditor, cum spune Sfânta Scriptură. Ca în toamnă, omule, să te îndulceşti de fructul acesta pe care l-a zidit Dumnezeu pentru simţul care ţi l-a pus: gustul. Şi în toate aceste timpuri îţi înfloresc florile, îţi cântă păsările, toate se veselesc, când soarele răsare şi apune, şi toate în circuitul acesta sunt dirijate de ochiul neadormit şi înţelepciunea pretutindeni prezentă a bunului şi marelui Dumnezeu. Încă o dată, mă cutremur de câtă înţelepciune a înjugat Dumnezeu şi la ce imensitate de univers a poruncit Dumnezeu să păstreze legile pentru acest bulgăre de carne, dar atât de imenşi, care suntem noi, oamenii.

Dragilor credincioşi, acestea toate le-a pus Dumnezeu doar pentru noi, şi apoi pentru celelalte fiinţe vii, numai cu scopul de a fi într-o comuniune, într-o armonie, într-o plăcere din cele mai frumoase, prin care privindu-le şi gustându-le şi savurându-le splendoarea lor să-L lăudăm pe marele Meşter al lor care este bunul Dumnezeu, Meşter şi Ziditor inclusiv al nostru. Dacă ne gândim la cuvântul Sfintei Scripturi, vedem că Mântuitorul mereu spune: Eu sunt lumina lumii (Ioan 8, 12). Eu sunt Soarele dreptăţii (Maleahi 4, 2). Şi, într-adevăr, prin ceea ce a făcut în noi, oamenii, şi ce-a lăsat pe pământ faptic vorbind şi ceea ce săvârşeşte în fiecare clipă pe pământ pentru noi, într-adevăr, este Soarele dreptăţii şi este pretutindeni neapus, chiar dacă faptele noastre sunt antagonice şi tragem zid opac către Dumnezeu. Totuşi Dumnezeu îşi aruncă razele Sale, cum spune Sfânta Scriptură, şi peste cel păcătos şi peste cel drept. Nu face părtinire, ci atât de mare este Dumnezeu cu adevărat ca un soare. El luminează şi peste păcătos şi peste drept. Trece cu razele Sale şi peste ce este spurcat şi peste ce este curat, cu singura specificare: nu se spurcă, ci din contra se arată atât de bun şi atât de blând în mărinimia Sa.

Atunci când vine soarele la orizont este anunţat de acei zori frumoşi la răsărit, încep să moară una câte una stelele şi inclusiv luna. Acestea se sting, îşi ascund lumina lor. Şi-o ascund ca să intre în plenitudinea puterii şi a strălucirii sale soarele, ca el să fie cu adevărat cum a primit poruncă de la Dumnezeu, stăpânul zilei. Şi apoi soarele se ascunde după orizont ca să vină în stăpânirea sa luna. Că dacă soarele ar veni noaptea, luna s-ar ascunde, ar fi alungată din stăpânirea sa, faţă de pământ stând într-o perfectă armonie.

Deci aşa cum soarele aduce viaţă şi bunătate şi blândeţe şi bineţe peste toată fiinţa vie, aşa Hristos îşi aruncă ca un soare binefăcător şi aducător de viaţă darurile Sale de nepreţuit asupra pământului şi inclusiv asupra noastră, asupra oamenilor. Aşa cum lumina nopţii mângâie şi luminează paşii omului în întunericul nopţii, aşa Legea Veche a luminat şi a întrezărit cărarea omului prin fapte, prin decalog, anunţând că raza acestei lumini vine de undeva. Aşa cum luna pune în evidenţă ceea ce nu vedem noaptea, pe soare, că lumina este a soarelui, aşa Legea Veche care s-a arătat prima dată scoate în evidenţă prin lumina ei, că spune Scriptura: Lumină sunt poruncile Tale, Doamne (Isaia 26, 9), scoate în evidenţă lumina dumnezeirii prin legile care le-a lăsat omului. Această lumină care străluceşte în ochii sufleteşti ai noştri din soarele legii ne luminează în întunericul păcatului, că diavolul este stăpânul nopţii, adică al întunericului minţii şi acolo te muşcă acea viperă otrăvitoare al cărei venin este aducător de moarte. Aşa cum înaintea furtunii se întunecă cerul posomorât, întunecat în acei nori negri anunţând furtună, aşa păcatul nu vine niciodată în lumina minţii. Aţi văzut cum vine în tulburarea minţii ? Întâi te zbaţi în gândurile tale, în raţiunea ta, şi apoi dacă nu eşti bine ţintuit în legile lui Dumnezeu ai căzut şi rămâi izbit, trântit în cărarea întunericului. Iată ce asemănare frumoasă o găsim prin înţelepciunea Scripturilor în aştrii de pe cer şi cu ceea ce trăim noi la nivel de raţiune, de lege, prin care se arată dumnezeirea prezentă.

Dragilor credincioşi, acestea săvârşindu-le Dumnezeu pentru noi, oamenii, şi dându-le aceste porunci ne cutremurăm de faptul cum acestea păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi, dacă le păzesc ca nişte fiinţe raţionale, poruncile lui Dumnezeu, ele fiind neraţionale, insensibile, materii moarte, oare nu ne gândim că va veni cândva o judecată când ne vor judeca şi acestea care stau în legile lui Dumnezeu şi luminează şi îşi aduc aportul lor benefic vieţii noastre ? Că ele văd strălucirea omului, în ce nobleţe stă omul închegat. Şi ele toate sunt slugi nouă. Va veni vremea când şi aceste stihii se vor răzbuna pe om, ţinând partea cu Dumnezeu şi cerând judecata lui Dumnezeu. Pentru aceasta şi Sfântul Prooroc Ilie a cerut de la Dumnezeu putere să încuie cerul 3 ani şi 6 luni; deci s-a dat poruncă prin voia omului ca să se încuie cerul şi cerul ca o fiinţă raţională nu a vrut să plouă pe pământ, să-şi aducă darul său benefic, aducător de apă bună pentru întreţinerea vieţii pe pământ. Iată cum cele neînsufleţite ne vor judeca pe noi cei însufleţiţi şi înnobilaţi cu raţiune. Să avem ca un avertisment în conştiinţele noastre că tot ce a croit Dumnezeu în cer, şi cerul numindu-l universul până la marginile lui, şi pe pământ, le-a croit numai pentru noi şi dacă ele sunt atât de înţelept lucrate gândiţi-vă cu câtă înţelepciune ne-a lucrat Dumnezeu pe noi, ne-a zidit şi ne-a aşezat în cea mai frumoasă fiinţă zidită, în cel mai nobil chip, dacă pot numi aşa.

Aceşti luminători care i-a ţintuit Dumnezeu pe firmamentul cerului şi le-a dat poruncă am văzut cum Îl explicitează oarecum la nivelul chiar şi celei mai simple minţi pe Dumnezeu în legea şi în strălucirea Lui. Dacă ne coborâm puţin în păgânismul antic până la Hristos, vedem cum oamenii căzuţi în cea mai grea decădere, în idolatrie, Îl întrezăresc pe Dumnezeu. Că oamenii au început, părăsindu-L pe Dumnezeu, să se închine făpturilor cum spune Sfânta Scriptură: Şi au cinstit şi au slujit făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci. Amin (Romani 1, 25). Oamenii au avut tot timpul o tendinţă de a se închina cuiva, că şi-a văzut neputinţa în el, cât de puternic ar fi fost şi înţelept. Şi pentru aceasta părăsindu-L pe Dumnezeu prin fapte murdare a căutat să-şi facă dumnezei străini. Şi-l vedem cum se închină tuturor făpturilor. Dar în tot acest amalgam de închinare de idoli, pe care-i numim la un loc politeism, vedem că răsare ceva parcă conturat, cristalizat, ceva mai mare. Şi acest ceva mai mare, cine era ? Soarele.

Oamenii cât de păgâni şi lepădaţi de Dumnezeu au ales totuşi o făptură de o nobleţe mai mare, soarele. Au văzut că el este aducătorul şi întreţinătorul de viaţă pe pământ. Şi pentru aceasta alergând din hăurile istoriei până spre venirea Mântuitorului, lumea cât de păgână era şi închingată de murdăriile drăceşti cristalizează ceva şi din politeism scoate parcă ca un zeu, zeul soarelui, dându-i şi o zi, ziua soarelui. Aşa se numea în idolatria greacă ziua când se aducea ofrandă în cinstea soarelui. Acest soare nu era altceva decât prefigurarea Soarelui Hristos care avea să vină în lume. Şi în cinstea lui oamenii au ridicat imediat, cu câţiva ani înainte de Hristos, acel obelisc în Areopag unde se adunau filozofii lumii în cinstea Dumnezeului necunoscut.

Deci spre sfârşitul păgânismului şi întrezărirea zorilor Soarelui Hristos păgânul îl scoate parcă întrezărindu-L cu ochii bolnavi acest soare care radia lumina vieţii veşnice şi căldura vieţii veşnice fără de care omul nu ar putea trăi. Ne punem o întrebare: de ce Dumnezeu a croit în ziua a patra luminătorii, când deja totul era făcut, totul se mişca ? Viaţa din iarba verde o vedem că era. Ea se întreţinea nu de la soare. Dumnezeu pentru aceasta face acest lucru, ca omul care este lesne căzător, nu că l-a croit Dumnezeu aşa ci el prin voinţa lui cade, să nu se închine făpturilor. I-a arătat din Sfânta Scriptură că iată viaţa era croită când soarele s-a croit. Nu e datorită soarelui viaţa pe pământ. Nu soarele o face, ci soarele o întreţine. Că într-un fel este candela şi într-alt fel este lumina şi focul din candelă. Candela este purtătoarea luminii. Deci soarele şi luna sunt ca nişte căruţe în care s-a pus această aducătoare de viaţă: focul care generează căldură şi lumină. Nu datorită lor este viaţa pe pământ, ci datorită lor este întreţinerea vieţii pe pământ, dar viaţa a făcut-o Dumnezeu înainte de a face luminătorii. De asta Scriptura poziţionează atât de strict şi atât de înţelept când a făcut toate Dumnezeu. Spune că s-a făcut seară, s-a făcut dimineaţă, ziua a patra. Şi ca să venim înapoi acasă de unde am plecat: În soare a pus lăcaşul său, vedem cât de curat este soarele că cea mai curată zidire de pe pământ este focul. Nimic nu este mai curat ca focul. Acest foc pe care-l găsim în soare iată că este covârşit de focul dumnezeirii. Că nu-ţi poţi pune lăcaş într-un foc. Te arde. Şi totuşi Sfânta Scriptură Îl menţionează spaţial pe Dumnezeu: În soare a pus lăcaşul său.

Omule, citeşte bine şi cu înţelepciunea care ţi-a dat-o Dumnezeu în Sfânta Scriptură şi vezi că Dumnezeu stă în soare. De ce ? Ce vrea să spună ? Nu că-L găsim acolo, adică este Fiinţa care covârşeşte focul soarelui, la care noi nici nu ne putem măcar uita cu ochii pe care-i avem. Ce să mai zicem de căldura toridă a lui ? Şi când spune că iese ca un mire din cămara sa, de acolo din focul soarelui ca un Atotputernic iese gătit în cea mai frumoasă nobleţe, splendoare, dacă o numim aşa, cum este mirele singura dată în viaţa lui, în ziua nunţii. Deci El iese ca un mire. Şi ne punem întrebarea: de ce nu l-a făcut să-l descrie în alte cuvinte şi îi spune ca un mire ? Înţelegem frumuseţea, dar atunci ne ducem imediat: fiindcă-i mire, care este mireasa ? Mireasa este Biserica lui Hristos. Că Mântuitorul de asta vine pe pământ, făcând mariaj – să nu ne ducem cu mintea în etimologia cuvântului de a se uni doi oameni de sex opus – ci este acest mariaj la nivel de raţiune şi de binecuvântare dumnezeiască. Între Hristos care moare pe cruce şi din coasta Căruia răsare darul Bisericii lui Dumnezeu.

Şi dacă mergem în înţelepciune şi mai înaltă: cine este mireasa ? Pe lângă faptul că o numim Biserică, este ,,cea aleasă din păgâni” cum a fost proorocită de Proorocul Osia: Şi va fi cel ce nu este norodul meu, norodul meu, şi cea neiubită, iubită (Potrivit Osia 2, 23). Poporul iudeu a fost iubit şi a pierdut iubirea lui Dumnezeu, iar cea neiubită care era politeismul, lumea care colcăia în păcat, iată că se face iubită fiindcă strălucind la răsăritul, adică la Învierea Sa Soarele Hristos păgânii aleargă în cete spre Cel mult aşteptat după care tânjea, fiindcă era obosit deja şi plictisit de politeismul şi de murdăria păcatului în care zăcea. Aţi văzut dvs. că atunci când te stăpâneşte o patimă şi perseverezi în ea, la un moment dat îţi vine scârbă de ea. Scuzaţi-mi cuvântul, dar îl folosesc adecvat la ceea ce face omul. Îţi vine greaţă şi când te uiţi înapoi, dacă te-ai îndreptat în cărările vieţii tale, plângi că-ţi dai seama: oare eu pe acolo am trecut ? Gândiţi-vă păgânismul care la scară mondială alcătuia mireasa mirelui care are lăcaşul în soare şi este atât de frumos şi sublim, iată cu câtă dragoste aleargă spre mirele său care este Iisus Hristos, Soarele dreptăţii.

Iată cât de frumos în ziua a patra Dumnezeu le croieşte acestea din materia care nu exista în materia care o vedem. Atât soarele, cât şi luna, cât şi stelele erau când noi nu eram şi rămân după ce noi nu vom mai fi. Noi le-am găsit, nu se fac o dată cu noi. Ele vin de atunci dinaintea noastră, iar noi fiindcă suntem efemeri, ele rămân ţintuite pentru alţii. Şi în aceeaşi măsură îşi aduce darul său binecuvântat prin porunca lui Dumnezeu pentru ceilalţi care vor urma, indiferent că vor fi păcătoşi sau vor fi drepţi, ca să se îndrepteze Dumnezeu în cuvintele Sale cum spune Proorocul David.

Dragilor credincioşi, iată cât de frumos face Dumnezeu alte zidiri în ziua a patra şi apoi făcându-se seară, făcându-se dimineaţă, s-a scurs şi ziua aceea. Vom vedea dacă ne ajută Dumnezeu şi ne ţine în înţelepciune şi putem să mergem mai departe ce mai croieşte mintea lui Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, în ziua a patra. Dar până atunci trebuie să trecem şi pe la o stea care luminează atât de strălucitor pe firmamentul creştinătăţii, şi acea stea poartă numele de Sfântul Mare Mucenic Panteleimon, care a străbătut negura istoriei până în zilele noastre pentru viaţa lui sfântă şi pentru dragostea lui neţărmurită pentru Dumnezeu, jertfindu-şi şi viaţa. Acest lucru se va întâmpla sâmbătă, când creştinătatea ortodoxă îi serbează ziua. Şi lui, şi lui Dumnezeu slavă în vecii vecilor. Amin.