Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a V-a
14 iulie 1996

Toate către tine aşteaptă să le dai hrană la bună vreme. Deschizând tu mâna ta, toate se vor umplea de bunătate, iar închizându-ţi mâna ta, toate se vor tulbura (potrivit Psalmi 103, 28-30). Iată încă un argument ce înseamnă Dumnezeu pentru toată zidirea, pentru tot universul şi cu atât mai mult pentru noi, oamenii. Aşa cum de obicei atunci când iubeşti pe cineva, vorbeşti adesea despre el sau îi porţi chipul în inimă şi în imaginea ta, cu atât mai mult noi, uitându-ne în jurul nostru, cred că suntem tributari de a purta şi de a vorbi mereu despre Dumnezeu şi a purta în imaginea noastră, în conştiinţa noastră chipul lui Dumnezeu. Uitându-ne la zidirile lui Dumnezeu, ne putem da seama printr-o discernere, printr-un raţionament curat, nemurdar, aceea ce înseamnă dumnezeirea în atributele Sale: atotputernicia, bunătatea şi înţelepciunea Sa.

Pentru aceasta, ne vom întoarce puţin şi vom merge iarăşi cu firul minţii prin zidirile lui Dumnezeu ca să ne bucurăm de cele pe care le-a făcut bunul Dumnezeu şi, în felul acesta, să-L recunoaştem ca Stăpân al universului şi totodată să ne şi înfricoşăm prin ceea ce cugetăm noi, cât şi facem împotriva dumnezeirii. Am văzut cum în prima zi a făcut cerul şi pământul, tot în prima zi Dumnezeu face lumina; în a doua zi Îl vedem pe Dumnezeu cum desparte o parte din ape şi o ridică în văzduh, iar dedesubtul ei pune ca o temelie aceea ce numeşte tărie. Această tărie nu este altceva decât ce-i mai aproape de noi, atmosfera, o zidire atât de neputincioasă, dar fără de care viaţa nu ar fi posibilă [...] de această zidire a mâinilor lui Dumnezeu, care se cheamă pământul. Apoi Îl vedem pe Dumnezeu dând poruncă şi restul apelor se adună într-o adunare şi acelei adunări îi dă numele de mări, iar ceea ce se lasă văzut îi dă numele de uscat, adică pământul neacoperit de ape, scos din acel întuneric, care era ca o manta ce-l acoperea în adâncul apelor.

Toate acestea le vedem cum le face Dumnezeu ca un înţelept meşter, pregătitoare pentru altele care vor veni de acum încolo mai cutremurătoare în înţelepciunea lor, mai frumoase, mai slăvite, mai cinstite, prin care gândindu-ne la ele, iarăşi Îl cugetăm pe Dumnezeu în atotputernicia Sa. Deci, odată scos uscatul, care nu era decât ca un deşert arid, de sub povara apelor, iată că la porunca lui Dumnezeu, în ziua a treia, de sine scoate iarbă verde. Deci, prima formă de viaţă şi cea mai elementară, iarba verde, care la aceeaşi poruncă va da din fiinţa sa, va semăna din sine sămânţă după fel şi asemănare pe pământ. În aceeaşi poruncă se cuprinde o altă lucrare dumnezeiască: şi tot din pământ să răsară pom roditor cu rod a cărui sămânţă să fie într-însul. Iată pom roditor, care este cu totul aparte de iarba verde.

Deci acel pământ atât de uscat şi arid şi de neprielnic, dezgustător uitându-te la el, iată cum prin porunca dumnezeirii şi înjugată cu înţelepciunea Sa, el îmbracă acea frumoasă haină, manta de culoare verde care este atât de plăcută, atât de încântătoare ochilor care mai târziu aveau să fie zidiţi şi să se odihnească privind spre această culoare. Găsim în Sfânta Scriptură acest cuvânt atât de adânc: atât iarba, cât şi pomul roditor trebuia să scoată sămânţă. Vom vedea la timpul său, cuvenit, ce înseamnă acest lucru şi pentru ce bunul Dumnezeu le gândeşte cu atâta exactitate, cu atâta sensibilitate, şi cu atâta frumuseţe şi înţelepciune în gândirea Sa.

Dragilor credincioşi, de îndată ce Dumnezeu scoate de sub pământ uscatul şi-l îmbracă în haina aceea verde de iarbă, iată că Dumnezeu premeditat o pregăteşte pe aceasta ca să fie mai târziu hrană pentru ceea ce avea să zidească în altă zi. Şi pentru aceasta îi pune şi sămânţă, ca ea mâncată să răsară din nou şi în felul acesta să se regenereze această iarbă verde, această viaţă, din ea însăşi doar la porunca lui Dumnezeu. Deci adunările apelor le vedem cum le numeşte mări şi le adună pe toate acolo şi le zăgăzuieşte punându-i hotar cea mai neputincioasă zidire: nisipul. Mările sunt adunăturile din râurile care curg de pe uscat, iar ele la rândul lor curg la porunca lui Dumnezeu în oceane. Şi cum spune Eclesiastul: Pâraiele curg spre mări şi mările nu se umplu, nici nu seacă (potrivit Eclesiastul 1, 7).

Iar dacă Dumnezeu împodobeşte pământul cu iarbă verde şi vedem că este plin acolo de viaţă, aceasta trebuia să se hrănească din ceea ce era sădit, adică din pământ. Şi dacă Dumnezeu a sădit şi a înţepenit acolo acel firicel de iarbă verde în pământ, el trebuia să-şi tragă hrana atât de necesară posibilităţii vieţii sale fără de care în scurt timp va muri. Şi pentru aceasta Dumnezeu a anticipat prin acea apă, o ridică în formă de nori şi o aşează pe acea tărie, ca ea ulterior ridicându-se – principiul acela al apei în natură – din adâncurile mărilor şi ducându-se de curenţi peste faţa pământului prin poruncă dumnezeiască adapă pământul însetat. Acest pământ se udă prin acel fenomen pe care noi îl numim ploaie şi umezeşte pământul de la rădăcina acelei plante, iar ea prin duhul de viaţă, acea putere trăgătoare şi puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu, îşi trage hrana care, urmând continuitatea acelui fel de viaţă creşte şi mai târziu, înflorind, rodeşte.

Dragilor credincioşi, iată că ceea ce noi numim atmosferă, adică această zidire atât de neputincioasă, aerul, fără de care viaţa nu ar fi posibilă pe pământ, este pricinuitor tuturor fenomenelor ce se întâmplă în natură. Vedem cât de înţelept le pune Dumnezeu pe toate şi cu rânduiala Sa dumnezeiască la poruncă se ridică norul din mare şi se duce purtat de curenţii aerului acolo unde este nevoie. Aceşti nori, care nu este altceva decât apa dulce [...] acolo unde ajunge, prin poruncă dumnezeiască, întâlneşte aer rece şi din vapori de apă se transformă în picătură de apă, care apoi nemaiputând sta în văzduh pe aceşti umeri ai tăriei, cade în ploaie fin pe pământ. Ea cade în formă de picătură neputincioasă, ca nu cumva să lovească acolo unde cade şi ea să poată da acea răcorire şi totodată să înmoaie pământul arid, din care planta îşi va trage hrana sa binefăcătoare pentru a nu muri, ci a trăi.

Aceste picături de ploaie care prin porunca lui Dumnezeu cad din văzduh nu numai că vin pe pământ şi udă pământul, ci curăţă şi atmosfera, aerul, îl curăţă de praful care s-a ridicat în timpul arşiţei şi datorită vânturilor. Că aţi văzut dvs. după ploaie cât este de curat văzduhul; astfel se primeneşte aerul şi dacă ne gândim: pentru cine ? Pentru tine, omule, ca nu cumva să-ţi pătimească mirosul tău de aerul îmbâcsit datorită arşiţei. Deci toată această imensitate de forţe, de mişcări la scară mondială iată că nu se fac decât cu rânduiala lui Dumnezeu pentru această mogâldeaţă, acest bulgăre de lut însufleţit, care de fapt suntem noi şi purtăm cea mai frumoasă cinste de chip şi asemănare a lui Dumnezeu.

Şi atunci când această picătură, în căderea ei spre pământ, întâlneşte un front de aer mai rece, ea îngheaţă instantaneu şi cade pe pământ sub formă de piatră, sub formă de bulgăraş de gheaţă şi acolo unde mânia lui Dumnezeu este mare, ea poate să cadă într-o geometrie destul de mare ajungând chiar mai mari decât ouăle şi unde cad distrug totul. În alte vremuri, aceste picături de apă iarăşi întâlnind front de aer ele îngheaţă instantaneu, dar de data aceasta explodează precum floricelele de porumb la foc şi dă frumosul fulg de nea care cade lent, liniştit şi îmbracă pământul într-o altă culoare, într-o altă haină, haină de zăpadă atât de mult aşteptată şi pricinuitoare de bucurie copiilor.

Iată cât de frumos Dumnezeu toate le rânduieşte cu atâta înţelepciune acolo unde trebuie, cum trebuie, pentru a se perpetua viaţa pe pământ. Deci toate sunt de către Dumnezeu, să-Şi deschidă Dumnezeu mâna Sa ca toate să se umple de bunătate. Că aţi văzut dvs., în casele dvs., atunci când nu-ţi deschizi mâna să dai hrană, toate sunt mânioase. Iar în momentul când deschizi mâna şi dai cele trebuincioase trupului celor care depind de tine, atunci toate se îmbunează după ce-şi hrănesc trupul cu acea hrană binefăcătoare.

Dragilor credincioşi, iată cum în atmosferă prin aceste mişcări se pricinuiesc ploile care udă pământul şi prin această udare a pământului se duce viaţa înainte, viaţa în regnul vegetal. Apoi, tot acestor mişcări, datorită lui Dumnezeu, se stârnesc vânturile care sunt atât de binefăcătoare pentru fiinţa vie, ca să-i ventileze aerul ca nu cumva să stea şi să se îmbâcsească în acelaşi loc. Şi dacă Dumnezeu este supărat pe om prin păcate se stârnesc acele numite uragane, cicloane sau tornade care venind peste oameni, peste cetăţi, peste diferite locuri ale pământului distrug, împrăştiind multă frică, multă groază de moarte. Vedem cum din nori negri şi aducători de întuneric se nasc fulgerele şi trăsnetele care împrăştie şi acestea la rândul lor atâta groază, atâta frică peste tine, omule, şi peste celelalte vieţuitoare. Dar veţi vedea de ce toate acestea.

Şi acum cu firul minţii să ne coborâm la mare. Acolo găsim alte taine ale lui Dumnezeu, alte mistere, altă înţelepciune a dumnezeirii; fără de mări şi oceane viaţa nu ar putea continua pe pământ. Am văzut cum mările şi oceanele sunt la gust puturoase şi sărate, nu prielnice, cum totuşi apa se ridică de acolo apă dulce ? Iată că prin încălzirea soarelui, apa se evaporă lăsând în locul ei drojdia; această drojdie rămâne peste sute, peste mii de ani acolo în acea cuvă, în acea adunătură de ape. Iar apa bună, aducătoare de viaţă prin fenomenul pe care l-am spus şi la porunca lui Dumnezeu se duce udând pământul acolo unde trebuie. Aicea în mări, dacă ne coborâm în adâncul lor, găsim munţi, dealuri, găsim câmpii, fiecare cum le-a pus Dumnezeu acele denivelări cu rostul lor. Acolo se întâmplă curenţi mari, acolo se întâmplă fenomene de furtuni marine, valuri uriaşe fără de care marea ar începe să miroasă. Deci ea la rândul ei, o imensitate de apă, iată cum se tulbură, iată cum se mişcă ca să se ventileze şi să fie mereu proaspătă pentru cele care stau, trăiesc, vieţuiesc şi-şi iau hrana în pântecele ei.

Şi dacă Dumnezeu ne spune în Sfânta Scriptură că a descoperit pământul şi i-a dat numele de uscat, să ne ducem şi să vedem acesta ce este. Uitându-ne pe uscat, vedem iarăşi munţi, dealuri, câmpii, fiecare cu rostul lor, cu geografia lor şi cu locul lor unde le-a pus înţeleptul Ziditor. Şi toate acestea vedem că sunt îmbrăcate în frumoasa haină de culoare verde. Din acest pământ care are duhul de viaţă vedem cum răsar în tot locul fiinţă vie, iarbă sau pom roditor, după cum este porunca marelui şi bunului meşter, atotputernicul Dumnezeu. Dacă ne coborâm înlăuntrul lui, a acestui uscat, să vedem ce găsim. Găsim în pântecele lui ca într-o vistierie, ca într-o magazie înmagazinate de Dumnezeu mari bogăţii. Acolo sunt puse de Dumnezeu de la început cele necesare pentru om pentru mai târziu. Şi găsim aur, găsim argint, găsim fier, găsim toate metalele şi mai mult decât atât: găsim magazii imense de cărbune, găsim ca în nişte cuve, ca în nişte bureţi imenşi petrol, care este atât de aducător de bine pentru om, găsim ca în nişte pungi imense gaz, care dându-i foc aduce căldură. Deci toate acestea le găsim puse de Dumnezeu cu mare înţelepciune încă de atunci de când a făcut pământul.

Deci nu numai Acesta a zis: s-a făcut pământul, şi s-a terminat. Iată coborându-ne în el ce comori găsim şi toate acestea pentru cine sunt puse ? Pentru oameni, pentru chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Şi găsim în pământ apă, apă bună de băut, aducătoare de viaţă, şi mai mult decât atât, marele meşter, Dumnezeu, a pus ape altfel la gust, dar bune de băut, care sunt aducătoare de sănătate trupului ce s-a îmbolnăvit datorită păcatului. Cum le pune Dumnezeu în pântecele pământului şi le dă gustul şi le scoate prin acele nări ale izvoarelor pentru tine, omule. Iată toate acestea stau zăgăzuite în pântecele uscatului, fără a face vreo tulburare, într-o armonie perfectă, fiindcă ele ascultă de porunca lui Dumnezeu, acolo să stea până când vine măria-sa, omul, şi le va scoate cu înţelepciunea sa de acolo atunci când îi trebuie, cât îi trebuie şi cum îi trebuie. Iată cât de frumos le rânduieşte Dumnezeu ca un înţelept şi un grijuliu, mai mult decât un tată, un atotputernic Tată, încă înainte de a fi zidit [omul]. Doamne, cât de mari sunt lucrurile Tale, Doamne, şi când ne gândim cine suntem faţă de cer, ne cutremurăm uitându-ne în noi şi ne ruşinăm doar cât să ne gândim la noi, în istoria vieţii noastre, de unde venim şi cum suntem în prezent. Deci, toate acestea le-a pus Dumnezeu într-o rânduială atâta de frumoasă, într-o armonie atâta de frumoasă numai şi numai pentru iubitul Său om, care poartă chipul şi asemănarea Sa.

Şi dacă ne coborâm mai în adâncul pământului, găsim foc; acolo în mijlocul pământului, la mii de kilometri adâncime sub noi, găsim foc care topeşte tot ce găseşte în cale. Şi ne întrebăm: cum de nu ne arde ? A pus Dumnezeu peste acest foc această manta de pământ mort şi opreşte acolo, zăgăzuind această căldură, fără a ne topi sau a ne deranja la picioare şi în restul trupului nostru. Cu alte cuvinte, nu facem decât să stăm pe un butoi fierbinte, că ne dăm seama de foc după ceea ce vedem când prin nişte nări uriaşe pământul răsuflă şi de acolo scoate foc, împlinindu-se ceea ce spune Proorocul David tare poetic despre Dumnezeu ca Stăpân al universului: Cel ce cauţi pe pământ şi-l faci de se cutremură, cel ce se atinge de munţi şi-l faci de fumegă (Psalmi 103, 33); despre vânturi: Cel ce scoate vânturile din vistieriile sale (Psalmi 134, 14); despre mări: Tulburatu-s-au apele şi se vor spăimânta toţi cei ce locuiesc pe margini (potrivit Psalmi 64, 7-8).

Iată că toate acestea Îl poziţionează pe Dumnezeu în unicitatea Sa de Ziditor şi totodată Stăpân, Diriguitor a tot ce se întâmplă în jurul nostru, inclusiv în noi. Cu singura excepţie, unde nu mai intră Dumnezeu, într-un locuşor atâta de mic, care este conştiinţa noastră. Acolo Dumnezeu nu intră, decât că tu ai stăpânire de sine şi prin legământul pe care L-a făcut cu omul, chip şi asemănare, când ne-a dat acest dar prin care ne ridică la cinstea – cum spune Proorocul David – voi ca nişte dumnezei sunteţi şi ca nişte oameni muriţi, ca nişte boieri cădeţi (potrivit Psalmi 81, 6-7).

Deci, toate acestea pe care le-a pus Dumnezeu în jurul nostru ele au partea lor de frumuseţe şi de bine, dar au şi reversul medaliei, partea de mânie. Că vedem ce înseamnă când se tulbură aerul din văzduh şi norii se îngrozesc parcă de mânie şi de acolo glăsuiesc în glas asurzitor şi îşi arată mânia ca nişte ochi de fiară prin fulgere şi tunete. Vedem cum se întunecă văzduhul când de mânie datorită păcatului omului ele se tulbură aşteptând judecata şi pedepsind. Că acolo unde colcăie păcatul în om şi omul se învârte ca viermele în mocirlă, în păcat se tăvăleşte, acolo toată zidirea din jurul lui cere răzbunare de la Dumnezeu. Vedem marea cum urlă şi se agită şi tot ce găseşte pe spatele ei ucide, o vedem împrăştiind groază de moarte. Vedem pământul cât de uscat este şi ne ţine pe spatele lui cum se tulbură şi prin nările acelea varsă foc şi fum şi pulbere, ca o mânie, că vrea să se răzbune. Vedem cum spatele pământului se cutremură şi tremură parcă nu mai poate ţinea pe spatele lui colcăiala păcatului şi putreziciunea şi mirosul care vine din faptele omului. Sunt cuvinte inventate ? Nu.

Haideţi să dăm foaia Scripturii şi cei care nu cred în Sfânta Scriptură să dea foaia istoriei, care este scrisă în general de oameni care n-au crezut în Dumnezeu. Să ne uităm la potopul lui Noe, care nu mai poate fi infirmat chiar de ştiinţa de astăzi. Caută înţelepţii să pună într-o altă formă acest fenomen, să-i dea o tentă ştiinţifică, dar oricât s-ar zbate nu vor reuşi. Vedem cum văzduhul se întunecă şi se mânie şi-şi deschide jgheaburile şi vomită apă de acolo şi îneacă tot ce găseşte. Vedem în Pentapole cum văzduhul varsă foc şi pucioasă, în aceeaşi conglăsuire pământul scoate pe nările sale foc, în acelaşi context se tulbură pământul şi dă cutremur împrăştiind peste toate zidirile groază de moarte. Toţi alergau bezmetici şi nebuni şi înfricoşaţi cu ochii ieşiţi din orbite de frica morţii. Era tardivă căinţa. De ce, Doamne, s-au mâniat stihiile pe aceste cetăţi, cinci de fel ? Fiindcă colcăia păcatul Sodomului şi al Gomorului atât de murdar şi de strigător la cer.

Iată, dragilor credincioşi, cum stihiile se tulbură pe om. Îl vedem pe Faraon cum iese victima apei, cum apa de mânie îl închide în pântecele său, acolo când a ajuns în cea mai mare adâncime, şi acolo a fost închis pentru veşnicie, rămânându-i la suprafaţă doar amintirea a ceea ce a fost păcatul lui Faraon, necredinţă şi murdărie şi mocirlă. Îi vedem pe Datan şi Aviron aducând jertfă străină, străină de ceea ce învăţa Moise şi Aaron şi pământul nesuferind acest lucru îşi deschide ca o gură pântecele său şi cad Datan şi Aviron împreună cu toţi cei de o cugetare cu ei, înghiţindu-i pentru totdeauna. Ce rămâne din ei ? Amintirea a ceea ce a pricinuit moartea lor.

Iată cum găsim mânia stihiilor peste păcatul oamenilor. Ne ducem în cetatea Pompeii de acum câteva mii de ani şi vedem cum într-o noapte izbucneşte vulcan şi acoperă cetatea, ucigând-o prin foc. Că mânia aceea din pământ răsare vărsând foc (este o pauză de 1-2 minute).

Vedem marea cum se răzbună, urlă ca o fiară şi duce în pântecele ei pe Iona. I-a simţit păcatul cârtirii în faţa lui Dumnezeu şi urlă împrejurul corăbiei aceleia în care zăcea Iona. Îl cerea cu glas de furie: dă-l afară pe Iona din corabie să nu moară ceilalţi. Şi iată că aruncându-l căpitanul vasului peste bord, marea îl înghite, fiara marină vine şi-l înghite cu poftă să-şi sature pântecele. Dar porunca lui Dumnezeu vine imediat şi nu-l mistuie şi dă în mintea fiarei 3 zile şi 3 nopţi să meargă într-o singură direcţie: spre Ninive. Se arată mânia lui Dumnezeu datorită păcatului, se arată mânia fiarei, dar iată şi blândeţea lui Dumnezeu, că se întâmplă ceva împotriva mersului firii acelei fiare. Nu este mistuit şi, mai mult decât atât, când ajunge pe malul Ninivei îl vomită împreună cu o cantitate de apă. Speriat de groaza morţii, gângâit cum era se duce în Ninive şi leagă 2-3 cuvinte, spunând împăratului: împărate, 3 zile şi cetatea ta va pieri. Cuvânt la care, înţelept fiind împăratul şi auzindu-l, şi-a schimbat coroana imperială în cunună de spini, hlamida a dezbrăcat-o şi a îmbrăcat un sac şi a pus cenuşă şi 3 zile şi 3 nopţi a postit, întorcând mânia lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel frumos spune în cuvânt această faţă a zidirii lui Dumnezeu faţă de om: Se descoperă mânia lui Dumnezeu peste nedreptatea şi păgânătatea oamenilor celor ce ţin adevărul întru minciună (Romani 1, 18). Toată colcăiala aceasta de minciună care domneşte la ora actuală şi din toate timpurile, dar acum adusă la apogeu. Nu face decât să facă rodul păcatului ca să aducă mânia stihiilor văzduhului, pregătind ceea ce Sfânta Scriptură numeşte Apocalipsul. Dar fiindcă am mai auzit cuvinte printre dvs. să nu mai îngrozesc cu aceste cuvinte, mă retrag din această frică şi fiecare să le simtă pe propria lui piele.

Dragilor credincioşi, să ne întoarcem la frumuseţile dumnezeirii. Vedem cum Dumnezeu deci pregăteşte din iarba verde hrană pentru ceea ce avea să fie ulterior. Şi fiindcă acelea aveau să fie mâncate, ele trebuia să se regenereze. Pentru aceasta, Dumnezeu dă o slavă ierbii şi copacilor, pomilor roditori. Această slavă nu este alta decât acea floare care se naşte, trăieşte în toată frumuseţea ei şi apoi, apunându-i frumuseţea, în urma ei rămâne rodul. Iar din acest rod, care căzut în pământ binefăcător, aducător de viaţă, răsare încă o plantă, încă o mamă care mai târziu va da iarăşi rod şi, în felul acesta, sub ochii şi înţelepciunea lui Dumnezeu se perpetuează viaţa pentru tot ce este în jurul nostru. Marea înţelepciune a lui Dumnezeu constă în această minte: cum chipul a ceea ce avea să se nască din acel bob atât de mic şi pus în pământ răsare iarba atât de mare şi copacii atât de falnici ? Cum Dumnezeu a pus în micimea sa, în acea viaţă, în acel bulgăraş de zidire prototipul a ceea ce va răsări mai târziu ? Cum Dumnezeu acolo mişcă viaţa în acel bulgăraş de viaţă, de sămânţă ? Deci iată cât de grijuliu le pune şi cu înţelepciunea sa şi cu frumuseţea sa bunul Dumnezeu.

Peste această haină de culoare verde, Dumnezeu seamănă tuturor celora ce le-a făcut şi le-a zidit o slavă. Acea slavă este floarea care cred că este de prisos să o mai comentăm, care ne încântă atât de mult cu coloritul ei, cât de frumos este pictată din ea, nu cu culori aduse de un mare meşter, ci din ea, din fiinţa ei se pictează în acea paletă de culori care uitându-te la ea te încântă, te odihneşte. Pentru aceasta şi Sfântul Prooroc Isaia spune: Omul ca iarba câmpului şi slava lui ca floarea (potrivit Isaia 40, 7). Deci iată că aşa cum iarba se topeşte când ajunge la bătrâneţe şi este împodobită de floare în tinereţea ei, aşa este omul, trupul care se laudă şi frumuseţea în care se laudă îl urmăreşte un timp dându-i nobleţe, cinste şi slavă şi apoi totul cade asemenea unei ierbi. Nu rămâne decât rodul din el, care a trecut, dintr-o floare.

Dragilor credincioşi, toate acestea puse cu înţelepciune de marele meşter, de marele Dumnezeu, de bunul şi înţeleptul Dumnezeu, le vedem în jurul nostru gândindu-le prin firul minţii, aşezate cu atâta rânduială pentru noi, pentru bunul mers al vieţii noastre, să ne încânte, să ne desfăteze şi să ne facă viaţa frumoasă, cu singura condiţie să-i dai slavă Celui care te-a zidit şi care poartă de grijă tuturora celor ce sunt în univers.

Şi fiindcă am ajuns în acest domeniu să ne desfătăm puţin din cele pe care le-a făcut Dumnezeu. În îndepărtatele ţinuturi creşte un copac atât de mare de vreo 150-160 de metri, eucaliptul. Acesta are o poftă mare de a trage apă, încât că acolo unde este sădit poate să desece şi mlaştini. A pus Dumnezeu arbore pe pământ al cărui fruct, când este mâncat, are gust de pâine. Mărturiseşte ştiinţa lumii că un copac poate să hrănească din fructul lui vreo 2-3 oameni timp de un an de zile. Tot pentru om a pus Dumnezeu un arbore care strânge în pântecele lui, că el are forma unui butoi pântecos şi în pântecele lui ţine apă, care dacă faci deschizătură în trupul lui curge apă potabilă şi poţi să o bei. Acolo deci stă apă multă şi el rezistă mult la secetă. A făcut Dumnezeu alt copac, ale cărui frunze sunt mari şi are la rădăcina frunzei un fel de teacă în care se strânge apă cam la un litru la o frunză şi este apă potabilă. Acest copac se mai numeşte copacul trecătorilor, că însetat fiind omul, ducându-se la el, se adapă de acolo.

Sunt alţi copaci care au frunza acoperită cu un fel de ceară, care luată întruneşte aceleaşi însuşiri ca ceara făcută de albine. Este un dovleac care creşte din rânduiala lui Dumnezeu tot acoperit cu ceară şi la rândul lui, dacă i se ia acea pojghiţă de ceară, îi creşte din nou. Deci, iată că nu numai albina se laudă în această zidire, ci Dumnezeu a dat poruncă şi ierburilor. Este un palmier, un copac mare, falnic, a cărei frunză iarăşi are ceară, că atunci când îi cade frunza, în locul ei la rădăcină face un bulgăraş de ceară a cărei calităţi sunt ca ceara originală.

Dacă noi suntem învăţaţi că toate plantele sunt ţintuite în locul în care le-a pus Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu a mers mai departe, a pus şi o plantă mergătoare: un cactus care nu are rădăcini şi are nişte ţepi care se mişcă de nici înţelepţii lumii nu ştiu cum, ce mecanism există că el totuşi merge. Se mişcă foarte încet, microscopic, dar se mişcă. Dacă nu are rădăcină, de unde îşi trage hrana ? Pe toată suprafaţa lui are nişte pori şi se hrăneşte cu apa din atmosferă.

Este o ciupercă care s-a găsit pe pământ care noaptea luminează, şi dacă vrei să o pozezi nu mai ai nevoie de aparate sofisticate, îşi are ea lumina ei, şi poţi să o pozezi în plină noapte. Este o plantă a cărei frunze dacă le mănânci, îţi taie pofta de mâncare şi timp de o săptămână nici nu-ţi mai trebuie mâncare. Cred că este un aviz celor care vor să slăbească. Este o buruiană atât de curioasă care, mâncându-i frunzele porcii de culoare neagră se îngraşă, iar porcii de culoare albă mor, se otrăvesc. Iată zidirea lui Dumnezeu cât de înţeleaptă este.

Dragilor credincioşi, înţelepciunea lui Dumnezeu merge mai departe. Aproape de necrezut, sunt copaci care cresc pe pământ care din pântecele lor izvorăsc un fel de combustibil ca motorina sau ca benzina. Şi spun înţelepţii că dacă luăm acel produs care curge din copac printr-o deschizătură şi îl punem în motorul maşinii, merge maşina. E ceva de necrezut şi totuşi adevărat. Acestea nu ne fac decât să ne cutremurăm de lucrarea dumnezeirii. Este copac care face cauciuc. Făcându-i o fantă, o deschizătură în pântecele lui, curge lichid cauciucul, care apoi se întăreşte şi este foarte căutat, că acela este cauciucul natural.

Este o plantă a cărui suc este mai dulce de 300 de ori decât zahărul şi este o altă plantă care-şi schimbă gustul. A noua parte, spun înţelepţii, dintr-un gram, dacă pui pe o lămâie mănânci lămâia ca pe un măr, îi dispare acreala aceea şi poţi să o mănânci fără greaţă. Şi acest gust durează timp de o oră. Este o floare supranumită floarea fulgerului, care atunci când se strică vremea şi vine vreme ploioasă împrăştie un miros de vanilie. Este o floare care noaptea îşi închide petalele, iar una o lasă ca de pază. Deci, tot cu înţelepciune dumnezeiască făcându-se aceste lucruri.

Este o floare care, deschisă fiind în petale în momentul când intră o musculiţă acolo, ea imediat îşi închide petalele şi o arestează, o întemniţează şi acolo o digeră. Deci se numeşte plantă carnivoră, nu că ar mânca-o cum se mănâncă o fiară, ci acolo ea se digeră prin cine ştie ce mecanisme, Dumnezeu le ştie, şi-şi trage un fel de hrană. Este acea floare, pe care majoritatea o ştiţi, Mimosa pudica, care atunci când omul o atinge, ea imediat se sensibilizează şi se strânge, se retrage. Este un alt copac care trăind în plantaţii mari, atunci când îşi coace sămânţa, având-o ca o păstaie, începe să sară din ea ca nişte aşchii şi dacă stai în mijlocul lor s-ar putea să te înţepe, că pocnesc acele seminţe şi aruncă ca nişte săgeţi în văzduh, în felul acesta împrăştiindu-şi sămânţa.

Ne cutremurăm numai de aceste curiozităţi, pe care greu le găsim noi. Dacă vreţi să-L înţelegeţi pe Dumnezeu mai în amănunţime şi în înţelepciunea Lui, duceţi-vă la o florărie şi vedeţi câtă frumuseţe poate să semene Dumnezeu în toate lucrările Sale. Toate acestea făcându-le Dumnezeu numai din regnul vegetal, din acea iarbă şi din acei copaci roditori, ne cutremurăm de înţelepciunea Sa şi ne gândim: ce are de gând în continuare să facă Dumnezeu ?

Ca un oarecarele meşter şi înţelept care face ceva şi atunci când caută să definitiveze îl şi lasă în stăpânirea cuiva, aşa marele Dumnezeu Se pregăteşte ca să pună de acum tot mersul acestor circuite aducătoare de viaţă. Şi pentru aceasta în ziua a treia face regnul vegetal în toată splendoarea şi frumuseţea sa, ca în ziua a patra, cum spune Sfânta Scriptură, întru tăria cerului face luminătorii: soarele spre stăpânirea zilei, luna şi stelele spre stăpânirea nopţii (potrivit Facerea 1, 14 şi 16). Deci de acum, în a patra zi, Dumnezeu lasă lumina în stăpânirea soarelui, şi noaptea – ca să nu rămână omul chiar într-o beznă, într-un întuneric înfricoşător – a pus o licărire, împodobind-o cu o manta frumos strălucitoare, luna, luminând pământul, luminându-ţi calea suficient de frumos în acea culoare portocalie atât de odihnitoare, ca să vezi pe unde calci, omule.

Iată toate zidirile lui Dumnezeu cât de frumos sunt puse, cu câtă înţelepciune, şi cum s-au înnebunit oamenii căutând un alt dumnezeu, căutând că făcătorul cerului şi al pământului este haosul. Iată, dragilor credincioşi, în aceste momente de cumpănă a omenirii când tăgăduieşte existenţa lui Dumnezeu şi punând ştiinţa, omul L-a pierdut pe Dumnezeu şi dacă-L pierde pe Dumnezeu ... (aici se termină).