Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci 2010, Bucureşti


Şi nimeni nu s-a suit în cer, fără numai cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului care este din cer. Şi precum Moisi a înălţat şarpele în pustie, aşa se cade a se înălţa Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru el, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut l-au dat, ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că nu au trimis Dumnezeu pre Fiul său în lume ca să judece lumea; ci ca să se mântuiască lumea prin el (Ioan III, 13-17).

 

Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului (Galateni 6, 14), spune Apostolul Pavel, acest puternic bărbat al Noului Testament, fără de care era greu celorlalţi sfinţi apostoli să ducă pe meridianele lumii cuvântul lui Dumnezeu. Iubiţi credincioşi, Dumnezeu, ştiind neputinţa şi puterea omului totodată, nu l-a trimis pe acest front atât de auster, atât de înverşunat şi de mânios pe apostolul Său, fără numai înarmat. Şi armele nu erau cele pe care le purtau ostaşii, fiindcă războiul era deosebit de ceea ce se numeşte război în etimologicul cuvântului, trebuia şi armele după natura războiului. Puterea cea mai mare a războiului era tăria omului, era puterea facerilor de minuni în faţa unui popor păgân. Toate acestea erau întărite cu puterea sfintei cruci, care s-a arătat încă în puterea sa de când a început poporul mesianic să fie adus întru ‘a fi’ , am putea să spunem.

Dragi credincioşi, pentru creştini a rămas acest semn al sfintei cruci o armă de speriat împotriva diavolului. Cum a spus şi Proorocul David: Dat-ai semn celor ce se tem de Tine, Doamne (Psalmi 59, 4). Într-adevăr, de nimic nu se cutremură diavolul decât de sfânta cruce, dar acea sfântă cruce făcută drept, după cum au lăsat-o Sfinţii Părinţi şi pentru care au şi murit. O vedem în puterea ei atunci când poporul iudeu este scos din robia egipteană cu braţ înalt şi cu mână tare (potrivit A Doua Lege 5, 15; Psalmi 135, 12), cum spune proorocul, când ajunge în cea mai grea pasă a vieţii lor, înainte era Marea Roşie, în spate erau goniţi de către vrăjmaşii lor, tiranii de egipteni. Nu mai era nici o salvare. Atunci, ridicând glas de rugăciune către cer, îi răspunde Dumnezeu prin îngerul Său conducătorului poporului mesianic, lui Moisi: Întinde toiagul cu care ai făcut minuni la palatul lui Faraon peste mare (potrivit Ieşirea 14, 16). Şi, aşa făcând, s-a despicat marea şi i-a dat prin viaţă, a salvat – cu alte cuvinte – de la moarte atât de robitul şi obiditul popor Israil. Trecând de partea cealaltă, dând de-a curmezişul, a închis marea peste poporul lui Faraon, inclusiv peste el. Iată puterea sfintei cruci.

Cum aţi auzit şi în Evanghelia de astăzi, de ceea ce a păţit poporul iudeu în pustie, că trecând printr-un loc plin de vipere, poporul era sortit morţii, tot omul care era muşcat de viperă murea imediat. Era o moarte anormală parcă. Şi aşa omul moare de o muşcătură de viperă, dar la ei era parcă anormal. Iarăşi ridicând glas către cer, dar plin de credinţă, i se spune lui Moisi: Înalţă un lemn în pustie şi leagă un şarpe pe acel lemn. Şi tot cel ce va fi muşcat de viperă, uitându-se spre acel lemn şi spre şarpele acela, se va vindeca şi nu va mai fi sortit morţii (potrivit Numerii 21, 8-9). Aşa făcând s-a salvat poporul. Acel semn nu era altceva decât preînchipuirea crucii de pe Golgota. Nu erau nişte lucruri aruncate de Dumnezeu aiurea, către poporul Său. Ele erau îndrituite şi cu putere. Putere atât de cutremurătoare că s-au dus printre neamurile păgâne ca un tunet, ca un fulger.

 

PC. Predici 38

Sfântul Prooroc Moisi înălţând şarpele pe lemn în pustie
Manuscris din Mânăstirea Vatopedu, secolul XIII

 

Acest lucru se întâmpla numai în poporul iudeu şi numai pentru cei care priveau cu credinţă spre acel şarpe răstignit pe lemn. Lemnul preînchipuia Crucea de pe Golgota, iar şarpele era înţelepciunea lui Hristos, adică era Trupul lui Hristos, Fiul Omului, răstignit pe lemn. Cel ce privea spre Hristos de acum, adică spre înţelepciunea Lui care este plină de credinţă, este ca o lumină în întuneric şi cel ce o urmează se salvează; tot omul acesta care este muşcat de şarpele păcatului se vindecă. În completarea acestui lucru de care spune Evanghelistul Ioan, vine spunând Hristos că Fiul Omului nu a venit să judece lumea, ci să mântuiască lumea (potrivit Ioan 3, 17).

În acest joc de cuvinte filozofice, găsim mare înţelepciune şi bunătate şi filozofie şi dogmatism în ceea ce ne sfătuieşte Hristos. El S-a coborât din cer, pe acea scară, cum o numesc Sfinţii Părinţi în cântările Maicii Domnului, S-a întrupat din pururea Fecioara Maria luând trup de om şi, fiind om desăvârşit, trebuia să Se supună legilor desăvârşite ale omului. A luat viaţă de trup, trebuia să fie trecător şi să şi moară. Decât că moartea lui Hristos nu avea să fie una firească, ci să fie una pe măsura scopului pentru care a venit din înaltul cerului. Avea să fie muşcat trupul lui Hristos de şarpele veninos al omului, de mintea mocirloasă şi plină de păcat a omului, că toate gesturile care s-au făcut asupra lui Hristos erau întâi clocite la mintea omului şi sfătuite totodată şi apoi executate. Iată că acest şarpe a muşcat din trupul lui Hristos de pe Crucea Golgotei, dar de fapt s-a înşelat şarpele fiindcă şi-a tocit dinţii, ,,moartea a murit”, cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Şarpele a murit sub propria lui otravă, zapisul s-a sfărâmat. Şi nu putea acest lucru să se săvârşească fără pogorârea lui Dumnezeu din ceruri, prin trupul, prin faţa lui Hristos, cum spune apostolul, şi totodată prin supliciul morţii Sale pe crucea Golgotei.

Era în rânduiala slujbei bisericii, a sinagogii, jertfe de animale, iar la Paşti aveau poruncă de la Moisi, iar el la rândul lui sfătuit de Dumnezeu, ca să junghie un miel, ceea ce a rămas în dogmatism mielul pascal. Acel miel trebuia să fie pe măsura familiei omului, să nu rămână din el nemâncat şi nici os să se rupă din el. Puteau să-şi dea seama iudeii că acel miel trebuia să fie şi mielul original cândva, la plinirea vremurilor. Mielul original avea să vină peste 5.500 de ani în Vitleemul Iudeei şi răstignit pe crucea Golgotei în Ierusalim. Dragi credincioşi, jertfelnicul, care era făcut din 12 pietre simbolizând cele 12 seminţii ale poporului mesianic, avea să fie de o altă formă de acum, pe măsura mielului original: crucea.

Vedem semnul sfintei cruci şi durerea ei cu câteva sute de ani, adusă în prezenţă în popor. Au inventat-o oamenii pentru cel mai greu supliciu de executare a celor condamnaţi la moarte. Pe măsură ce se înaintau timpurile spre împlinirea proorociilor, cei care într-adevăr erau condamnaţi la moarte trebuia să trăiască supliciul, mai ales în Imperiul Roman, spânzuraţi pe o cruce, undeva într-un pustiu, părăsiţi de lume şi păziţi doar de ostaşi ca să nu fie ajutaţi de nimeni. Mureau în cele mai groaznice chinuri şi păsările veneau şi ciupeau, încă ei nefiind morţi, din trupurile lor; vulturii le scoteau ochii. Iată până la ce supliciu puteau să ajungă oamenii.

Acest lucru l-au făcut ca jertfelnic de acum pentru mielul original, că romanii, stăpânind Ierusalimul, au adus această cumpliţie a morţii şi în Ierusalim. Şi cei ce L-au condamnat pe Hristos la moarte au căutat în paginile istoriei, a grozăviei, cea mai groaznică moarte: moartea pe cruce. Nu şi-au dat seama că, de fapt, acesta este noul jertfelnic care, prin sângele lui Hristos, prin jertfa de pe cruce, se transformă în putere. Din acest motiv şi Sfântul Apostol Pavel avea să spună: Să nu-mi fie mie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului, iar în alt context: Crucea este pentru cei ce nu cred nebunie, iar pentru cei ce se mântuiesc, puterea lui Hristos, puterea lui Dumnezeu (potrivit I Corinteni 1, 18).

Iată, dragi credincioşi, Biserica Ortodoxă a lăsat – cum este mâine 14 septembrie – ziua sfintei cruci sau Înălţarea Sfintei Cruci, şi în orice zi va cădea este zi de post. S-au gândit să înnobileze prin rugăciune şi prin cântări frumoase, dogmaticeşti, acest nou jertfelnic fără de care mântuirea este cu neputinţă. Este semnul care s-a arătat prezent de-a lungul întregii istorii a omenirii. Însuşi omul a fost croit de Dumnezeu luat din cele 4 colţuri ale pământului pământ, frământat în mâna lui Dumnezeu şi, dându-i chipul, a suflat spre el duh de viaţă şi a ieşit ceea ce vedem noi şi ne vedem: supranumit chip şi asemănare a lui Dumnezeu, nobleţea tuturor zidirilor lui Dumnezeu spre care tânjesc toate celelalte însufleţite, pline de viaţă. Nu a existat vreodată nobleţe mai mare pusă de Dumnezeu în zidirea sa, precum în om. Şi aceasta o vedem şi prin faptul că pentru om a venit, şi nu pentru alt scop. Iubindu-l atât de mult, a vărsat noian de iertare.

Din acest motiv şi Mântuitorul Se explică în drumul Său prin această Golgotă a lumii, că Fiul Omului a venit nu să judece lumea, ci să o mântuiască. A venit ca un bun desăvârşit, absolut în frumuseţea Lui de caracter, în nobleţea Lui de iubire, a venit tocmai unde era cel mai mocirlos loc din univers: omul. Ştiţi că este o vorbă înţeleaptă, omul sfinţeşte locul, dar îl şi spurcă. Şi unde spurcă omul, nimeni nu mai poate curăţa şi vindeca. Tocmai aici a venit Hristos pe acest pământ mocirlos, iubindu-ne ce-a mai rămas din noi. Ne putem da seama în câtă frumuseţe ne naştem, în câtă castitate, integri peste tot. Nu are parte Dumnezeu, Ziditorul nostru, de această frumuseţe cu care venim în lume şi suntem împodobiţi. Şi totuşi nu ne elimină, murdărindu-ne prin aceşti paşi ai vieţii, şi ne aşteaptă. Bucuria mare I-ar fi, cum au mai făcut-o nişte sfinţi cândva în istorie, ca aşa cum au venit pe lume, în această frumoasă castitate, aşa au şi murit, în general muceniceşte.

Dar iată că Dumnezeu nu a repudiat lumea de la faţa Sa. O aşteaptă ca, întorcându-se din păcat, oprind mai întâi păcatul, conştientizând gravitatea păcatului să împlinească ceea ce frumos, înţelept şi iubitor de oameni a zis Domnul: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). La drept vorbind, fiecare din noi avem o Golgotă, ori că suntem creştini, ori nu. Nu este copil care să se fi născut să nu plângă, fără numai că el conştientizează în acel moment că a venit în acest Ierihon, are de dus o Golgotă. Puţine zile râde şi este în desfătare. Dar omul iată că se mulţumeşte aşa cum este, se complace în această Golgotă, dar majoritatea merg fără un scop, într-o mişcare haotică, nedându-şi seama că orice început are şi un sfârşit. Cred că mai conştiente sunt celelalte vieţuitoare, necuvântătoarele, decât oamenii. Şi totuşi rabdă Bunul care a murit pentru noi, poate venindu-ne în fire, ne facem aur lămurit în topitoare.

Această Golgotă, care este conştientizată de cel ce o trăieşte după preceptele Mântuitorului, chiar se transformă într-o dulceaţă. Aduceţi-vă aminte cei care vă îndeletniciţi în citirea Sfintelor Scripturi sau a vieţilor sfinţilor, cum le erau majorităţii dintre mucenici o dulceaţă moartea pentru Hristos. De murit, tot mori. Dar să ne ierte Dumnezeu, să mori pentru un dobitoc parcă nu mai ai nici un scop. Măcar să ştii de ce mori. Aşa au făcut-o Sfinţii Apostoli, conştienţi şi-au luat crucea sa în spate, fiecare, crucea personalizată pentru el, şi au mers acolo unde le-a căzut sorţul şi cu demnitate au împrăştiat cuvântul Evangheliei. S-au păzit de toate cursele care le stăteau în toate cotloanele, în toate ungherele, şi dacă erau plini de credinţă iată că veneau îngerii şi-i scoteau din temniţe. Bătuţi până la sânge, conştientizând scopul pentru care sunt în lume, venea Hristos şi îi vindeca. Sau măcar le dădea puterea, demnitatea aceea de a merge înainte. Ceea ce o vedem şi noi, această demnitate prezentă în noi, dar nu în toţi, cei ce conştientizează.

Iubiţi credincioşi, din acest motiv şi Mântuitorul ne sfătuieşte atâta de frumos şi pe înţelesul fiecăruia. Rămâne totul în propria-ţi libertate, dacă vrei. Deci cel ce vrea. Cu alte cuvinte, arată că nu este om pe pământ să nu fi conştientizat pe Ziditorul său şi Cel ce a murit pentru el. Atât de frumos îţi vine Domnul cu această invitaţie plăcută, dacă vrei, forţat nu. Şi ştim ce înseamnă a forţa sentimentul. E o crimă, e un sacrilegiu, sfâşii, dărâmi totul în om, toată frumuseţea o dărâmi. Iar el ca să fie drept, absolut în tot ce este frumos, atâta de frumos îţi zice în Evanghelie: Cel ce vrea să vină după Mine primul lucru care trebuie să-l facă este să se lepede de sine. A te lepăda de sine ce înseamnă ? A nu mai asculta trupul chiar întru toate cele ce le vrea el. Aţi observat, frăţiile voastre, că trupul niciodată nu este satisfăcut ? E tot mofturos. Mulţi plâng că sunt săraci. I-aş trimite la cei bogaţi să se uite undeva pe-un colţişor al ferestrei în viaţa lor şi să vadă cât zbucium au. Nu banul te face fericit. Altora li se pare că sunt urâţi. Du-te la cele mai frumoase şi vezi cât zbucium şi cât de prematur îşi termină viaţa. Dar nu numai atât, câtă mârşăvie, câtă murdărie în lăuntric. Şi din aproape în aproape, citindu-l pe om în mofturile lui, îl vedem de ambele baricade că omul tot nemulţumit este.

Iubiţi credincioşi, aceasta este lepădarea de sine: dă-i trupului cât îi trebuie, după lege, dar mai pune-l şi sub ascultarea împărătesei, a minţii. Dar nu orice minte, mintea aceea care este spălată, învăţată la şcolile înalte ale dogmatismului lui Hristos. Nu-ţi trebuie mult, puţin, dar bun, curat şi frumos. O haină, cât de împopoţonată ţi-ar fi sau de orice stilist din lume ţi-ar fi făcută, să nu crezi că e frumoasă. Depinde cum e asortată. Şi cât de simplă ar fi, îl arată pe om în gustul său. Aşadar, şi haina trupului nostru este frumoasă după caracterul care-l porţi sub această haină de carne. Aceasta este lepădarea de sine. Găsim o paletă întreagă de oameni care se desfăşoară prin viaţa noastră, dar dacă îl gândeşti un pic pe Dumnezeu, că El nu vrea nimic altceva decât măcar să fii cu bun simţ faţă de semenii tăi, cum a şi spus: Cel ce se laudă că-L iubeşte pe Dumnezeu şi îl urăşte pe aproapele său, şi această urâciune e din multe bolţuri închegată, acela se înşeală (potrivit I Ioan 4, 20).

Aşadar, iubiţi credincioşi, până nu te lepezi de sineţi, să-ţi faci un discernământ al vieţii tale să vezi unde şchiopătezi şi să lepezi ceea ce te încurcă în drumul tău frumos, nu poţi să gândeşti bine. Aţi observat, astăzi, prin mediatizarea tuturor nebuniilor lumii, cum se strică oamenii ? Interesul care este ? Psihologic, de a-l distruge pe om şi nu de a-l zidi. Ceea ce vede pe internet sau prin alte cotloane ale vieţii, se prinde în memorie şi până când colbul timpului şterge, durează. Îi zbuciumă mintea şi o tulbură. Şi mai ales dacă mai este şi zvăpăiat şi trupeşte, deja nu mai ai cu cine discuta. Şi, din nefericire, vă confruntaţi cu aceste lucruri atât de grele.

Iată ce înseamnă lepădarea de sine. Se profită la timpul acesta de oameni fără a se ţine cont de viitorul lui. Eşti bun atât cât produci, apoi devii un nimeni şi un nimic, devii un gunoi. L-aş întreba pe cel ce-l ţine pe acest om în aşa raţiune: ce faci cu sufletul lui sau cu viitorul lui ? Este om, are dreptul la viaţă. Oare nu şi tu vei deveni mâine un câine ogar ? A fost în istorie, undeva într-un popor, o cumpliţie de genul acesta. S-a ales un împărat tânăr, plin de viaţă, nu-i păsa de popor. Bătrânii îi incomodau sau cei care erau infirmi pentru toată viaţa, şi-i dădeau la câini. Nu-i o fabulă, a fost adevărat. Se întrebau: oare nu şi tu vei deveni bătrân ? şi a venit vremea şi peste acel câine.

Iubiţi credincioşi, aceasta este lepădarea de sine: a gândi curat, a da trupului cât îi trebuie, nu cât vrea. Avea iudeul o zicală bună şi înţeleaptă care a şi aplicat-o pe cobai: dacă vrei să-l pierzi pe om, dă-i bani şi libertate; şi, într-adevăr, l-ai distrus. Dar aceasta este cu altă conotaţie, păcat că o şi simţim pe propria noastră fiinţă.

Iubiţi credincioşi, înţelept lucru este să conştientizăm fiecare din noi Golgota noastră. Să nu ne uităm la vecinul că o duce mai bine sau cine ştie cum o duce. Tu ai Golgota ta, ai crucea ta. Ia-o în spate că este numai a ta şi este lăsată de Dumnezeu. Să nu-L înjuraţi pe Dumnezeu când îţi vine un necaz, că nu este El vinovat. Te cere diavolul spre ispitire. Că după cum bine ştiţi urâtorul de oameni, diavolul şi slujitorii lui, îl cere pe om spre ispitire, că el nu poate singur nimic să-i facă fără voia lui Dumnezeu. Şi după cât îi dă Dumnezeu putere, numai atâta îţi face. Cumpliţiile morţilor care au fost din mâna altor oameni, nu era vinovat Dumnezeu, ci erai cerut de diavol spre ispitire să ţi se cearnă prin această cruce care ţi s-a pus în spate, să ţi se cearnă nobleţea iubirii tale faţă de Dumnezeu.

Hristos, trupeşte, L-am văzut că S-a temut ca om de moarte. Când Se roagă în Grădina Ghetsimani şi a spus: Părinte, de va fi cu putinţă, să treacă de la Mine acest pahar (Matei 26, 39). Şi a venit îngerul şi a spus: este cu neputinţă, paharul morţii. S-a supus cu demnitate poruncii Tatălui ceresc. A băut paharul morţii şi apoi Îl aşteptau cei care s-au făcut preoţii satanei, ai lui antihrist, să meargă mielul original spre jertfă, şi a mers cu demnitate. Aşa au făcut-o şi Sfinţii Apostoli şi după ei toţi sfinţii. Nobil în viaţa unui om este să fie perseverent în sentimentul de preţuire pentru Dumnezeu şi pentru semenii săi. Să se mulţumească cu puţin şi tot ce va fi de la Dumnezeu dat să ducă omul, cu demnitate să ducă, cerându-I ajutor.

Iubiţi credincioşi, mâine, cum v-am spus, este zi de post, rugăciuni frumoase, este sărbătoare, şi trebuie să păstrăm acest jertfelnic pe care ne răstignim fiecare dintre noi creştini fiind. Bunului Dumnezeu să-I dăm slavă şi cinste, în vecii vecilor. Amin.