Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a IV-a
7 iulie 1996

 

Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria (Psalmi 18, 1). Dacă ne uităm la noi, oamenii, că fiecare din noi între semenii noştri căutăm să părem cineva, nu spre laudă, ci să ne prezentăm cu ce avem mai bun în noi şi mai frumos, bineînţeles vorbind din partea decenţei şi a unei bune morale, închipuiţi-vă dumnezeirea cum voia să Se arate în faţa a ceea ce avea să zidească în ziua a şaptea. Şi pentru aceasta Proorocul David spune că cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Atât de bun este Dumnezeu că înainte de a ne face ştia că noi vom fi alunecători. Dar aceasta nu fiindcă ne-a croit Dumnezeu rău aveam să fim alunecători, ci pentru faptul că ne-a înnobilat cu nobleţe cum nu mai era în univers: prezenţa, puterea de stăpânire. Deci iată că noi, pierzându-L pe Dumnezeu, cândva dându-ne seama ce am pierdut, Îl vom căuta. Şi Dumnezeu bine ştiind că omul Îl va căuta şi greu Îl va ajunge, fiindcă s-a depărtat mult de tot prin necunoştinţă, prin patimi, prin închinarea de zei, a lăsat o cărăruşă pe unde putem să-L găsim.

Deci, aşa cum un oarecarele meşter, un oarecarele înţelept, un oarecarele artist se explică celor din jurul lui prin operele lui, cât sunt de frumoase, şi în acest fel explicitează interiorul lui, aşa dumnezeirea se arată prin zidirile Sale, cât de frumoasă este, fără egal, într-adevăr în absolutismul Său, în singularitatea Sa, în atotputernicia, bunătatea şi înţelepciunea Sa. Deci, dacă L-am pierdut pe Dumnezeu prin păcate, haideţi să-L găsim din nou prin ceea ce spune Sfânta Scriptură, luând-o ca un bun povăţuitor, fiindcă am văzut în cuvintele trecute dumnezeirea din ea.

Uitându-ne pe bolta cerească vedem că cerurile spun slava lui Dumnezeu. În alt context, Proorocul David spune: Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină (Psalmi 103, 2). Doamne, ce poetic, cât de frumos, câtă nobleţe pune în aceste cuvinte Proorocul David, explicitându-L în faţa celor ce L-au pierdut şi-L caută pe Dumnezeu. Deci acolo Îl poţi găsi pe Dumnezeu, în lumină. Cum un orb, pătimind cu ochii săi de orbire, sensibilizează o lumină puternică, aşa noi căutându-L pe Dumnezeu acolo unde Îi simţim lumina ştim că în direcţia aceea El este. Dacă nu ştim cum Îl cheamă, Proorocul David spune: Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină.

În alt context spune: Cel ce întinzi cerul ca o piele (Psalmi 103, 3). Aicea arată atotputernicia Lui, că dacă ne uităm deasupra capului nostru găsim o perfecţiune că, într-adevăr, parcă cerul este întins ca o piele, dar nu întinderea sa ca pe o tobă, ci o întindere pe o jumătate de sferă sau pe un segment de sferă, ceea ce este cu neputinţă omului. Că dacă ne uităm de jur-împrejurul nostru vedem cum se închide orizontul într-un cerc în jurul nostru şi oriunde ne-am duce în jurul pământului acelaşi lucru îl găsim. Iată că parcă undeva, în zare, cerul se uneşte cu pământul. Cel ce îmbraci cerul cu nori (Psalmi 145, 8) – Îl găsim şi aicea, că dacă ne uităm pe cer, vedem norii cum se schimbă, cât de frumoşi sunt, într-o continuă mişcare. Şi aceştia Îl explică pe Dumnezeu în atotputernicia Lui şi în frumuseţea Lui.

Iubiţilor credincioşi, iată că un om care vrea să-L caute pe Dumnezeu şi să se desfăteze în El, Îl poate găsi uitându-se în jurul lui. Şi iarăşi vin şi întăresc acest cuvânt ca nu cumva cei mai slabi în minte, mai puţin pregătiţi să fie ignoraţi în conştiinţa lor sau de complexe de inferioritate că nu-L pot găsi pe Dumnezeu. Sfântul Antonie cel Mare nu ştia carte, dar Îl cugeta pe Dumnezeu uitându-se la o floare, uitându-se la o frunză, nu că nu ştia biologie, sau anatomie, sau cine ştie ce ştiinţă, şi în felul acesta să-L cunoască pe Dumnezeu. Ci oriunde te-ai uita – cum am spus şi în cuvântul trecut – într-o piatră atât de neputincioasă şi de simplă ducându-te cu firul minţii Îl găseşti acolo, în micimea ei, pe bunul şi marele Dumnezeu.

Am văzut că în ziua a doua Dumnezeu a despărţit o parte din ape şi a ridicat-o în sus. A ridicat-o deasupra capului nostru şi i-a pus acel suport, căruia i-a dat numele de tărie. Iar această tărie, de ce o numeşte aşa ? Adică, pe umerii săi stă această cantitate de apă. Această tărie nu este decât înţelepciunea dumnezeirii explicitată în legile Sale, că apa ducându-se în stare de vapori în aer ea stă acolo şi pluteşte pe aceşti umeri, umerii atmosferei. Şi vom vedea de ce toate acestea le face Dumnezeu. Aşa cum un înţelept meşter, când vrea să facă ceva, din timp gândeşte planul a ceea ce va sfârşi să facă, şi aceea ce face ştiind că este din mai multe bucăţi le face toate pe rând, bine ticluite, bine aranjate, că prin acelea el se explică celor din jurul lui. Aşa dumnezeirea, având în vedere în planul Său timp de 6 zile să ne facă pe noi, iată că începând din prima zi croieşte bucată cu bucată pentru noi, ca să ne aşeze în toată cinstea şi demnitatea noastră de chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Deci acest lucru care îl face Dumnezeu în ziua a doua, că ridică o parte din apă în sus şi o desparte de astălaltă de jos, vom vedea de ce face acest lucru. Deci noi să cugetăm, să luăm ca atare şi dacă vom fi copii cuminţi, vom vedea, înţelepţiţi de Dumnezeu, câtă înţelepciune, câtă frumuseţe, câtă nobleţe e în lucrarea dumnezeirii.

Iubiţilor credincioşi, iată cum se face seară, se face dimineaţă, ziua a doua. Şi fiindcă ziua a treia începe cu dimineaţa, să vedem ce face Dumnezeu, ce croieşte în această zi. Şi spune Sfânta Scriptură, tot în simplitatea ei de cuvânt, dar de o filozofie de neegalat: Şi au zis Dumnezeu: să se adune apa cea de sub cer într-o adunare, şi să se arate uscatul; şi s-a făcut aşa (Facerea 1, 9). Deci s-a despărţit apa de sub tărie, de sub cer, şi iată că adunându-se într-un singur loc a început să se arate uscatul. De ce face Dumnezeu acest lucru ? Dacă ne gândim în sens invers acestei logici, găsim că tot pământul era acoperit cu apă. În începutul Scripturii vedem că Duhul lui Dumnezeu plutea pretutindenea deasupra apei (potrivit Facerea 1, 2). Oare de ce plutea El acolo şi Se plimba peste toată apa pământului, inclusiv peste pământ ? Că sub această apă era pământ. Deci iată că plimbându-se peste tot pământul dădea acel duh de viaţă care peste câteva zile trebuia să vină în frumuseţea puterii ei şi să vedem ce lucrează acest duh de viaţă.

Iată cum se desparte, se adună apa de sub cer, adică apa aceasta de pe pământ, care acoperea pământul, într-o singură adunare. Şi ea adunându-se evident că lasă să se vadă pământul, sau cum îl numeşte Sfânta Scriptură uscatul. Oare această apă unde s-a dus ? O vedem că se adună ca într-un lighean undeva şi o vom găsi. Că mergem pe firul acestei logici şi să vedeţi ce frumos o adună Dumnezeu şi de ce o adună acolo şi pentru ce toate acestea. Deci iată că această apă, adunându-se la porunca lui Dumnezeu, lasă să fie văzut uscatul. Şi acum ne întrebăm: acel uscat care se lasă văzut era mocirlos, era mâlos, era puturos la miros, după cum vedem când se retrage apa de pe pământ ? Nu. Nu era în felul acesta, ci el era doar ca un deşert. Era pământ curat, dar gol de tot ce vedem că ocupă pământul. Acum Dumnezeu pe acest uscat vedem că vrea să croiască ceva, în planul Său dumnezeiesc vrea să pună aicea ceva pe acest pământ. Şi iată, ce spune în continuare Sfânta Scriptură ?

 

PC. Predici 37 1

Şi au zis Dumnezeu: să se adune apa cea de sub cer într-o
adunare, şi să se arate uscatul; şi s-a făcut aşa

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Că acele adunări de apă s-au numit de către Dumnezeu mări, iar uscatul l-au numit pământ. Să ne oprim puţin aici, să ne coborâm cu firul minţii la mare, că majoritatea din noi am văzut o mare cum arată ea, şi cum este zăgăzuită ea acolo în chingile ei. În alt context, Scriptura spune: Cel ce pui nisipul hotar mării (Ieremia 5, 22). Aţi văzut cât îi de furioasă marea, parcă într-o ironie Dumnezeu i-a pus fiinţa cea mai neputincioasă, zidirea cea mai neputincioasă ca hotar, nisipul. Şi cât de furioasă ar fi ea, acea zidire atâta de neputincioasă şi de mică şi de călcată în picioare, o potoleşte în toată furia ei. Şi dacă vrem să înţelegem şi mai bine, uitaţi-vă dacă împotriva ei stă o stâncă, îşi arată toată furia ei şi înspumată şi urlă parcă de mânie. Iar dincoace când vine pe nisip, ea se potoleşte, se alină şi tace. Bineînţeles că în legile mecanicii, în legile ştiinţei, imediat îi găsim explicaţie, la toate le găsim explicaţie, dar am văzut că toate acestea au fost făcute din început de Dumnezeu cu mare înţelepciune şi apoi lăsate în legile în care noi le pricepem cu înţelepciunea dată de la Dumnezeu.

Şi vedem că uscatul îl numeşte pământ, dar spune în începutul Scripturii că Dumnezeu au făcut cerul şi pământul (Facerea 1, 1). Oare aicea greşeşte când spune Scriptura că-l numeşte pământ ? Nu, ci dacă mergem pe o logică adâncă, dumnezeiască, înţelegem de ce uscatul acesta care iese de sub povara apei şi din întunericul acela în care era arestat, închis, întemniţat, găsim de ce-l numeşte pământ. Pământul îl putem numi un conglomerat, o adunare de 4 stihii, cum numeşte Scriptura: pământ, apă, foc şi aer. Aceste 4 din care este croit universul, inclusiv fiinţa vie, acestea sunt îndoite în însuşirile lor. De exemplu, pământul este uscat şi rece, focul este uscat şi fierbinte, apa este umedă şi rece, aerul este umed şi fierbinte. Deci găsim nişte însuşiri la câte două; de ce le pune Dumnezeu aşa ?

Le pune ca prin partea care le au comune ele să se lege una cu alta şi, în felul acesta, prin înţelepciunea Sa, prin legile lăsate, Dumnezeu încheagă fiinţa vie. Că dacă ne uităm în noi, găsim şi pământ, găsim şi aer, găsim şi apă, şi găsim şi foc. Pământul din noi este explicitat prin fiinţa solidă, prin materia solidă care vedem cum după moarte se descompune şi se duce înapoi şi se face pământ. Găsim apă în noi, că după cum spun înţelepţii, 70% din corpul uman este apă. Găsim şi aer în noi, în ţesuturile noastre, iar prin căldura care o emană corpul, găsim foc. Că a focului este această căldură. Iată cât de frumos împleteşte Dumnezeu aceste 4 stihii şi prin poruncă dumnezeiască ele stau în cea mai frumoasă armonie, conglăsuire, într-o perfecţiune divină şi stă de sine stătătoare fiinţa vie.

Iată că mările primesc denumirea încă de atunci ca marea adunare aceasta de apă, iar uscatul primeşte şi el denumirea încă de atunci din gura lui Dumnezeu. Atât de bun este Dumnezeu, ca să-l uşureze pe om, fiindcă omul nu era când Dumnezeu a făcut acestea, le predă Dumnezeu şi cu nume. Că Scriptura spune: a făcut Dumnezeu lumina, deci i-a pus denumirea de lumină; a făcut Dumnezeu zi şi noapte, a făcut Dumnezeu adunările apelor şi iată că acestea au primit denumirea de mări. Iar de sub apă răsare pământul, uscat, şi i s-a pus numele deci de pământ.

Să vedem în momentul acela când Dumnezeu porunceşte ca unei persoane să se adune apele. Să ne ducem cu firul minţii la momentul acela şi să vedem ce se întâmplă. Închipuiţi-vă că la porunca aceea dumnezeiască toate apele de pe pământ, din munţi, încep să curgă. Curg într-o singură direcţie, adunându-se ele, străbătând cărări, căi de sute de mii de kilometri chemate de o poruncă de undeva. Proorocul David explicitează acest lucru în felul acesta: Adânc pe adânc cheamă, întru glasul jgheaburilor tale (Psalmi 41, 9). Dacă ne uităm la un firicel de apă din munţi îl vedem cum el singur îşi croieşte drumul printre stânci, printre pietre, printre copaci, singur, îl cheamă ceva. Cine îl cheamă ? Adâncul, acea adunare de ape care se cheamă mare. Dar dacă ne uităm mai bine, îşi dau drumul în jgheaburile pământului şi încep să apară izvoarele la porunca lui Dumnezeu. Poate unii aţi văzut cum izvorăşte apa din pământ, pe nişte nări, ca nişte ţevi, de acolo ea clocoteşte şi iese ascultând de porunca lui Dumnezeu. Şi curge la vale, adunându-se apă cu apă, se face pârâul din ce în ce mai mare şi în glasul jgheaburilor, adică a albiei sale, în susurul acela care este ca un glas şi lăudându-L pe Dumnezeu, aleargă şi aleargă cale de zile, poate de luni de zile, la acea chemare răspunzând, a mărilor. De ce ? Au primit poruncă încă de atuncea ca să lase uscatul, să-l lase liber.

Oare de ce face Dumnezeu acest lucru, ca să ia această haină de întuneric a pământului, a uscatului ? Înseamnă că îmbracă pământul, acesta pe care acum îl vedem, într-o altă haină. Şi iată ce spune Sfânta Scriptură în continuare: Şi au zis Dumnezeu: să răsară pământul iarbă verde, cu rod de sămânţă după fel şi după asemănare şi să răsară pomi roditori, a cărui rod va avea sămânţa într-însul după asemănare. Şi s-a făcut aşa. Şi a văzut Dumnezeu că este bine (potrivit Facerea 1, 11-12). Să ne oprim puţin la aceste două stihuri care parcă nu ne lasă în pace. Ce spune Scriptura ? Că a zis Dumnezeu şi s-a făcut aşa, şi apoi vede Dumnezeu că este bine. Aicea parcă rămânem puţin contrariaţi: este Dumnezeu în slăbiciune, încât că zice Scriptura că a văzut că este bine ? Nu. Atunci când spune că s-a făcut aşa se arată atotputernicia dumnezeirii, că numai la porunca Lui de Cuvânt, zidirea lui Dumnezeu cunoscându-L pe Dumnezeu ca o Persoană, ca o Fiinţă vie, se înjugă la această poruncă şi se face întocmai cum zice Dumnezeu. Deci, prin acest cuvânt scripturistic şi s-a făcut aşa înţelegem că numai la porunca Lui totul se mişcă în univers. Că nu avea să mâne Dumnezeu, să arunce apa la vale şi să o urmărească până ajunge la mare, ci îi dă poruncă şi sub această poruncă, sub această lege, ea alunecă şi se duce şi se duce singură găsindu-şi calea, până acolo unde este chemată. Şi acolo ea se odihneşte abia, în adâncul mărilor.

Şi spune că a văzut Dumnezeu că este bine. Prin acest cuvânt parcă am înţelege că mai avea Dumnezeu o altă variantă de a face lucrurile acestea în zidirea Sa ? Nu. Ci aicea când spune Dumnezeu că a văzut că este bine se face ca un om şi arată că este bine pentru cel pe care-l va croi şi-l va zidi în ziua a şasea, adică pentru noi. Deci este frumos, este plăcut, din acest lucru spune Scriptura că a văzut Dumnezeu că este bine, arătând bunătatea Sa, că toate le croieşte în cea mai perfectă bunătate pentru cel ce avea să fie zidit şi aşezat împărat peste toate acestea.

 

PC. Predici 37 2

Şi au zis Dumnezeu: să răsară pământul iarbă verde 

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Deci iată că Dumnezeu spune pământului să răsară iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi asemănare. Dă poruncă pământului ca să scoată din pântecele lui această primă fiinţă vie, şi iată că-i pune şi culoarea. Numele iarbă, iar culoarea verde. Şi în felul acesta îmbracă tot pământul, uscatul, în această culoare ca într-o haină. Iată că Dumnezeu îmbracă acel deşert abia ieşit de sub chingile apei, din acel întuneric, imediat prin porunca Sa dumnezeiască, în cea mai frumoasă haină posibilă, haină de culoare verde, unde peste tot pământul se întinde, acolo unde găseşte condiţii prielnice. Că nu mergem noi să le semănăm, vedem cum ele răsar; lasă pământul gol, pune o palmă de pământ arid, udă-l şi ai să vezi peste câteva zile sau săptămâni cum începe să răsară. Răsare iarbă după felul ei şi având în fiinţa ei sămânţă, sămânţă care nu face altceva decât să perpetueze specia acelei fiinţe, care prin culoarea ei frumoasă îmbracă ca într-o haină pământul, adică uscatul.

Şi în această haină verde, ce mai spune Sfânta Scriptură ? În aceeaşi poruncă spune: Şi a zis să răsară pom roditor care să rodească, a cărui sămânţă să fie într-însul după fel pe pământ. Cuvânt mare, frumos, filozofic şi adânc în ştiinţa lui. Deci într-un fel vedem iarba, cât de neputincioasă este ea şi aşezată acolo unde a pus-o Dumnezeu, dar vedem şi pomi roditori. Deci, în acelaşi regn vegetal, ce mai răsare Dumnezeu ? Pom roditor, adică lemnos. Şi vedeţi cât de înţelept spune Dumnezeu cuvânt cu cuvânt să închidă gura tuturor acelora care cârtesc împotriva dumnezeirii, acelor pretinşi filozofi sau savanţi. Şi a spus Dumnezeu: a cărui rod să aibă sămânţă într-însul, deci tot lemnul care rodeşte are sămânţa acolo în el, pusă prin poruncă dumnezeiască, şi din acea sămânţă avea să răsară un alt prototip, după acesta, care la rândul lui şi el răsărea o altă sămânţă, un alt rod.

Dragilor credincioşi, iată cât de frumos le leagă Dumnezeu unele cu altele. Spunea Eclesiastul în înţelepciunea sa: Toate pâraiele curg spre mare şi marea nu se umple şi nici nu seacă (potrivit Eclesiastul 1, 7). Este o mare taină, că vedem că nu rămâne pe pământ apă care să se odihnească acolo unde este ea; dacă are loc, ea curge la vale şi se duce, că o cheamă adâncul acela, acel lighean, acea cupă de pământ care a pus-o Dumnezeu prin porunca Sa. Deci ea se duce acolo la vale, în glasul jgheaburilor sale ascultând de porunca lui Dumnezeu. Iată, dragilor credincioşi, înţelepciune dumnezeiască prezentă prin legile Sale, prin poruncile Sale. Şi toate aceste ape adunate din ce în ce mai multe şi curgând în acelaşi loc vedem că nu dă în afară marea, ea niciodată nu se umple, dar nici nu seacă.

Unde este taina ? Vom vedea această taină atunci când Dumnezeu pune luminătorii cerului şi din momentul acela porneşte acest dinamism dumnezeiesc, adică acest circuit al apei în natură. Cum ? Datorită căldurii soarelui, din adâncul mării se smulge apa în chip de nori, acolo urcându-se pe umerii acestei tării este purtată din poruncă dumnezeiască (este o pauză de 1-2 minute).

Şi de ce spun acest lucru şi-l întăresc ? Că dacă am deseca un lac acum, sau o mare, bineînţeles că acolo imediat răsare, în urma ei, verdeaţă, primul lucru pe care-l vedem ca viaţă este iarba. Deci în această corelare, această îmbinare, această armonie între apă şi pământ, aceste două nasc primul element de viaţă şi cel mai simplu, care este iarba. Şi totodată acest lucru, această zidire, această fiinţă vie în simplitatea ei îmbracă pământul atât de frumos în această haină verde, care ne odihneşte pe noi la vederea sa. Dar nu numai aici se opreşte Dumnezeu, vedem că aceste ierburi sunt împodobite şi cu alte culori. Prin ce ? Prin flori. Tulpina este verde, iar ea apoi până ajunge la maturitate şi vrea să dea rod de sămânţă din ea face acea floare care este frumoasă la culoare, altele sunt frumos mirositoare, sau altele nu.

Deci, iată, iubiţilor credincioşi, cum această iarbă şi aceşti pomi roditori nu numai că îmbracă această haină verde, ci le-a dat Dumnezeu şi o slavă, una mai frumoasă ca alta: floarea. Şi din acea floare frumos colorată, cu acele culori care tot din ea răsar şi pictează acele petale din poruncă dumnezeiască încântă ochiul omenesc, ne desfătează pe noi şi din ea răsare sămânţa care mai târziu căzută în pământul acesta şi apoi udată, ea iar răsare perpetuându-se în felul acesta – acest ciclu atât de bine pus la punct, atât de înţelept care nu trebuie să ne mai spună altcineva, ci numai privindu-l, ne dăm seama că este cineva care dirijează.

Şi dacă vreţi mai simplu să-L înţelegem pe Dumnezeu, uitaţi-vă în grădină sau într-un ghiveci de floare în casa dvs., dacă nu eşti grijuliu şi să te duci să o îngrijeşti, să o pliveşti, să o uzi la timp, şi mai mult decât atât, să vorbeşti cu ea, ea nu te simte şi începe uşor-uşor să moară. Ia uitaţi-vă dvs. peste tot pământul, nimeni din oameni şi nici pe altcineva nu vedem umblându-se prin toate frunzele, toţi copacii, parcă le-ar purta de grijă, ci ele toate merg în rânduiala lor. Ce, avem nevoie ca să-L vedem pe Dumnezeu venind şi luând în mână fiecare frunză, fiecare firicel de iarbă ? Ne este suficient că noi nu punem mâna şi ele totuşi cresc. Ele totuşi ajung la maturitate, ele totuşi înfloresc, rodesc şi te încântă pe tine, omule.

Dragilor credincioşi, cât de înţelept le pune Dumnezeu, din aceste lucruri frumoase de fiinţă vie îmbrăcând pământul acesta care cândva era arid, îmbrăcându-l în această haină frumoasă dumnezeiască care ne încântă pe noi. Şi iarăşi ne punem întrebarea: de ce Dumnezeu a făcut acestea ? Numai să ne încânte pe noi ? Le-a făcut fiindcă din ele avea să fie hrana celor pe care trebuia să le zidească mai târziu. Deci ca un înţelept meşter iată cât de frumos le organizează şi le croieşte după planul Său dumnezeiesc la timpul său, în perfecţiunea sa, şi în felul acesta corelate, într-o armonie una cu alta, dă ceea ce vedem noi, acest puls de viaţă, acest pământ care este ca o inimă în care găsim numai şi numai viaţă. Iar omul, în nebunia sa, iarăşi întorcându-mă la ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel, l-a schimbat pe Dumnezeu din slava Sa nemuritoare întru asemănarea omului celui stricăcios, a dobitoacelor, a păsărilor şi a celor ce se târăsc.

Iar rostul norilor, rostul a ceea ce a făcut în prima zi îl găsim destul de prezent prin ceea ce vedem că se mişcă în jurul nostru. Iată că datorită acestor mişcări de nori sunt fulgere, sunt ploile care vin şi adapă pământul însetat, iată că din aceştia se nasc furtunile, se nasc uraganele, se nasc aşa-zisele tornade care sunt cele mai înspăimântătoare. Şi iarăşi ne punem întrebarea: de ce le-a lăsat Dumnezeu toate acestea ? Le-a lăsat ca să ne înţelepţim că este o mânie, că atunci când fulgeră şi se înroşeşte cerul, când plesneşte pe norii cerului cu glas asurzitor, când norii se tulbură şi se caută parcă unul pe altul luptându-se acolo în văzduh, noi ne umplem de frică, că nu ajungem la ei şi nici nu putem să ne ascundem. Când vedem furtună răscolind tot ce este în jurul nostru şi noi ne înfricoşăm, ne aducem aminte cât de neputincioşi suntem şi încă o dată ne întoarce la cine ? La Cel ce le-a croit pe toate, inclusiv pe noi.

Am spus că cele mai înspăimântătoare lucruri care se fac din această tărie şi cu norii sunt acele tornade. Acestea, iubiţilor credincioşi, când slobozeşte Dumnezeu, se fac un fel de vârtej şi tot ce găsesc în cale smulge, rupe, ucide şi ca într-o pâlnie urcă în văzduh, că acolo se învârte aerul. Şi pentru aceasta au fost consemnate în istorie ploi cu broaşte; din mare a smuls broaşte sau peşti şi le-a dus la sute de kilometri şi acolo le-a plouat în curţile oamenilor. Mai nostim, undeva, prin anii ’1800, a fost o ploaie cu monezi de argint. Este ceva de vis ! Cum nu le-ar trebui românilor nişte binecuvântări de genul acesta ? Dar ce s-a întâmplat atunci ? A venit o tornadă de genul acesta şi a descoperit o comoară, cine ştie a cui o fi fost. Şi fiind nişte forţe atât de mari, a ridicat acele monezi în văzduh şi le-a dus şi le-a plouat acolo, probabil unde a găsit Dumnezeu de cuviinţă.

Deci, iată, dragilor credincioşi, lucruri dumnezeieşti cărora noi nu le putem sta în putinţă, nu le putem sta împotrivă, ci trebuie să le luăm ca atare. Şi totuşi, din toate acestea Îl discernem pe Dumnezeu ca un atotputernic, Cel care le diriguieşte pe toate cu mare înţelepciune numai şi numai pentru tine, omule. De ce m-am oprit la fulgere, la tunete şi la tulburarea norilor ? Fiindcă atunci când va veni mânia lui Dumnezeu anunţând goarnele îngerilor judecata dumnezeirii, vor tuna toate cerurile şi se vor înspăimânta oamenii. Aşa cum fuge iepurele când aude tunetul şi se ascunde să nu mai audă, aşa vor fugi oamenii. Vor căuta să-şi spargă timpanele să nu mai audă aşa ceva înfricoşător. Deci toate acestea nu sunt decât nişte semne premergătoare mâniei lui Dumnezeu atunci când vor fi acestea.

Înţelepciunea lui Dumnezeu se vede mai pronunţată când ne uităm că din acelaşi pământ răsar toate culorile, pe care nici un pictor nu poate să le reproducă, şi din acelaşi pământ răsar toate gusturile şi toate mirosurile. Dacă într-o bucăţică de pământ acum punem o floare, un crin, vedem că el răsare după felul lui şi va mirosi frumos. Murind acela şi punând un măslin, vedem că el după fiinţa lui ce scoate ? Grăsime. Dacă punem o plantă care scoate otravă, va scoate otravă şi va aduce moarte. Deci iată duhul de viaţă care l-a dat pământului şi apei.

Pentru aceasta Dumnezeu ridică acea cantitate de apă deasupra tăriei, bine gândită, că atunci când va aduce viaţa pe pământ, aceea are nevoie de apă. Şi alt mecanism mai simplu şi mai înţelept, mai dumnezeiesc decât acesta nu mai era. Aţi văzut dvs. cum soarele smulge din mare apa dulce şi o varsă acolo unde este nevoie şi cheamă hrană, cheamă apă de la Dumnezeu. Acolo plouă şi iată udând se hrăneşte acea primă formă de viaţă. Deci, marea este sărată, cum de răsare, de iese apă dulce ? Cu poruncă dumnezeiască drojdia rămâne acolo în acel lighean, în acea adunare şi de aicea pleacă numai apă bună aducătoare de viaţă. Că dacă iei o cupă de apă de mare şi torni în grădină totul îţi moare. Cât de înţelept le pune Dumnezeu !

Bineînţeles că cei isteţi la minte care se laudă că au făcut ceva ştiinţă imediat vor contra cuvântul, că totul este într-un mecanicism ştiinţific. Omule, şi pământul se învârte în legile lui ştiinţifice, dar vedem că el a început să fie prins în aceste legi abia când a făcut Dumnezeu luminătorii cerului şi toate aceste legi le-a lăsat Dumnezeu după ce S-a retras în a şaptea zi şi, cum spune Scriptura, S-a odihnit de lucrurile Sale, ca apoi ele să meargă toate într-un automatism, bine dirijate şi privite şi urmărite de ochiul lui Dumnezeu. Deci, dacă toată zidirea Îl simte pe Dumnezeu, însufleţită sau neînsufleţită, iată că sub soare totuşi găsim zidire care, nu că nu-L simte pe Dumnezeu, nu vrea să-L simtă pe Dumnezeu. Şi acea zidire nu este decât omul, care vedem în ce decădere a ajuns în ziua de astăzi.

M-am oprit mai mult la aceste cuvinte care parcă dau o tentă de ştiinţă, datorită faptului că lumea a căzut într-o extremă groaznică din care nu ştiu cum se va mai salva. Totul pune pe tema ştiinţei, a haosului şi a miliardelor de ani. Acei care nu cred în Dumnezeu, care L-au lepădat pe Dumnezeu prin ştiinţă te scoate pe tine, omule, la marginea infinitului de timp, te duce undeva peste miliarde de ani şi acolo te jefuieşte, fiindcă acolo nu mai este nimic controlabil. Şi tu crezând aceste lucruri, vei cădea în cea mai grea extremă posibilă, a necredinţei în Dumnezeu. Şi de ce toate acestea ? Se urmăreşte prin ultima credinţă care va instaura pe antihrist ca omul să fie întronat în tron de dumnezeu, iar credinţa care deja a început să facă acest lucru sunt catolicii. Catolicismul nu-L neagă pe Dumnezeu, dar L-a aruncat pe Dumnezeu undeva în hăurile universului şi-l ridică pe om pe un piedestal de cinste, că datorită lui, a înţelepciunii lui, a cucerit atâta ştiinţă.

Aş putea să spun ceea ce spune Proorocul David: Omul în cinste fiind nu a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor (Psalmi 48, 12). Cât de bine este să ne vedem măsura hainei noastre, a vorbei noastre şi a înţelepciunii noastre. Să nu uităm că întotdeauna ajungem în senilitate şi ne vedem cât de neputincioşi suntem, vedem că suntem mai slabi şi mai răi decât nişte copii, fiindcă la minte suntem îmbătrâniţi în răutate. Iar în putinţă, suntem mai slabi decât un copil. Deci iată cum eşti jefuit, omule, de ceea ce tu te lauzi. Să nu uităm că şi geniile au murit mai mult nebuni decât înţelepţi, aceasta făcând-o Dumnezeu să ruşineze pe om şi să-i arate: iată, lut însufleţit, câtă cinste ţi-am dat şi cât de departe vrei să te duci. Mai rău decât Lucifer. Lucifer a fost duh, dar tu, omule, eşti duh şi lut însufleţit. Referitor la ce este omul, vom ajunge cu cuvântul şi acolo şi ne vom explicita pe noi înşine, să ne mustrăm prin conştiinţa noastră faţă de originea a ceea ce ne-a făcut, adică Dumnezeu. Până atunci, bunului Dumnezeu să-I mulţumim că ne-a adus seară şi ne-a adus dimineaţă şi s-a scurs ziua a treia. Bunului Dumnezeu, slavă în veci. Amin.