Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea a III-a
Duminica a III-a după Cincizecime, 1996

 

Cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut (Psalmi 103, 25). Cuvânt minunat şi înţelept spune Sfântul Prooroc David referindu-se la tot ce ne înconjoară pe noi, ca fiind zidire a cuiva. Deci în aceea ce laudă Sfântul Prooroc David ca fiind lucrul mâinilor cuiva, nu face altceva decât, atât de poetic şi de înţelept, să laude pe Ziditorul său, iar Ziditorul nu este altul decât Dumnezeu. Din aproape în aproape ne-am ostenit ca să-L aducem pe Dumnezeu în conştiinţele oamenilor, în unicitatea Sa, în singularitatea Sa, în absolutul Său, de atotputernic, bun şi înţelept. Că de aici curge tot ce este frumos, tot ce este puternic, tot ce este binefăcător pentru noi, care suntem nobleţea şi apogeul lucrului mâinilor Lui.

Iubiţilor credincioşi, deci noi venim pe pământ din nimic, aduşi de mâna lui Dumnezeu, în forma în care suntem turnaţi, în conştiinţa şi în puterea de a gândi cum a dat-o Dumnezeu fiecăruia dintre noi, şi discernem în sensibilitatea noastră, prin cele cinci simţuri, tot ce vedem în jurul nostru. Deci lesne este de înţeles că toate acestea găsindu-le făcute să ne gândim de unde vin şi de ce stau, şi pentru cine sunt făcute. Baza, referinţa, originea de unde pornim în a discuta despre Dumnezeu în zidirea lumii, am menţionat că este Sfânta Scriptură. I-am arătat în scurte cuvinte dumnezeirea sa ca fiind adusă de la Dumnezeu, sau cum spunea sfinţitul Augustin, această carte vine din cetatea de unde noi nemernicim, adică de unde ne-am îndepărtat prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu.

Vedem că în ea găsim cuvinte şi fraze de o simplitate nudă. Ne punem întrebarea: oare Dumnezeu are carenţe în ceea ce spune sau în ceea ce a făcut ? Oare Dumnezeu vrea să Se laude prin Sfânta Scriptură ca fiind insuflarea de la El pentru noi cu lucrul altuia, de ne vorbeşte atât de simplu ? Căci aţi văzut cum în începutul Sfintei Scripturi foarte simplu menţionează: Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Facerea 1, 1) iar cerul, care este locul îngeriei, este cutremurător de înalt în filozofia sa, în trăirea sa şi în locuitorii săi şi în slava sa. De acum ne uităm pe pământ, care este mai aproape de noi, şi ne cutremurăm de ceea ce vedem în jurul nostru, şi dacă ne uităm în noi, în sensibilitatea noastră, ne uimim şi mai mult. Şi atunci cum de a zis numai atât: au făcut Dumnezeu cerul şi pământul ? Oare este atât de slab Dumnezeu ca un mare meşter să vorbească atât de nud în exprimare ? Nu !

Să ţinem cont că evreii tocmai ieşiseră din robia egipteană. În robia egipteană, ei au văzut căror dumnezei li se închină egiptenii. Căci egiptenii, părăsindu-L pe Dumnezeu cel atotputernic, nu că nu L-au cunoscut, L-au cunoscut şi L-au părăsit, au căutat alţi dumnezei şi pentru aceasta au căzut în politeism. Evreii, ajunşi în libertate, începeau să se clatine şi tocmai în momentul clătinării lor, căci au fost un popor dintotdeauna care nu a stat pe picioarele lui, undeva tot a căzut într-o parte, numai drept către Dumnezeu nu a privit, şi nu că aşa l-a zidit Dumnezeu, deci în momentul crucial, când să cadă, i-a adus Dumnezeu Sfânta Scriptură insuflată prin marele trăitor în dumnezeire şi împodobit cu fapte bune Moise. Şi Dumnezeu le vorbeşte evreilor în graiul cel mai simplu, fiindcă erau şi ei simpli şi nu putea să le grăiască în filozofie înaltă. Deci iată că era suficient lor să le spună, pentru cultura lor, atâta, că întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Cu alte cuvinte, bătându-le obrajii iudeilor, arătându-le că Eu am făcut cerul şi pământul, Eu, Acela ce te-am scos din robia egipteană cu mână tare şi cu braţ înalt, ascultă-Mă Israile ! Deci imediat spune cine a făcut lumea înconjurătoare: Dumnezeu şi nu zeii cărora se închinau celelalte neamuri ale pământului.

Ne punem o altă întrebare, căci avem voie să iscodim cu minţile noastre tot ce vrem, până unde ne duce puterea judecăţii noastre, Dumnezeu ne dă voie. Este atât de bun şi de blând, şi ca pe nişte copii mângâiaţi şi iubiţi ne dă voie. Hai să ne gândim în alt context aşa: oare noi, care chipurile suntem puţin mai elevaţi cu ştiinţa, că am pătruns nişte taine ale materiei, suntem condamnaţi, umiliţi că suntem obligaţi să citim în Sfânta Scriptură în aceleaşi cuvinte ? Iată că nu suntem cu nimic condamnaţi ! Şi tot în aceste cuvinte găsim înalta filozofie pentru timpurile noastre. … înţelepţindu-ne, s-au descoperit tainele cu care Dumnezeu a întemeiat din nimic materia, lumea, şi cu atât mai mult lumea vie, dintre care suntem şi noi atâta de complicaţi, maşinărie care nu mai are echivalent în univers.

Deci, dragilor credincioşi, pentru aceasta Dumnezeu grăieşte în grai simplu, ca tot omul să înţeleagă, iar cel care are minte mai multă dată de Dumnezeu, poate să pătrundă sub coaja acestor cuvinte simple şi să înţeleagă în puritatea filozofiei şi a ştiinţei lucrul mâinilor lui Dumnezeu, cu singura condiţie, dacă vrea; dacă nu vrea, Dumnezeu îl va încuia în împietrire şi atunci călătoreşte pe cărări strâmbe. Să ne gândim, dacă luăm o bucată de materie, şi cea mai simplă, o bucată de piatră, pe care o găsim oriunde şi este atât de simplă şi de bătută de picioarele oamenilor, e ignorată de noi. Dacă vrem să vedem ce este în ea, haideţi să o descompunem cu firul minţii. Că ea, dacă este în calea picioarelor noastre, înseamnă că este de cineva făcută. Şi dacă din aproape în aproape o descompunem şi o sfărâmăm şi o împărţim într-un firicel de nisip şi ne ducem şi mai departe şi ajungem până în microcosmosul ei, ne cutremurăm, că vedem că nu ne mai ţin cingătorile minţii şi trebuie neapărat să apelăm la ştiinţă, la marii înţelepţi ai lumii. Deci iată că această ignorată piatră, şi atât de simplă şi de călcată în picioare, câtă ştiinţă înjugă în ea.

Şi ca să fiu mai pe înţeles, a apărut atâta aparatură în zilele noastre, dacă vrem să mergem să vedem ce este în ea, cum este făcută, evident că trebuie să o descompunem din fir în păr, din cărămidă în cărămidă, din bucăţică în bucăţică, şi să vedem folosul fiecăreia în acel aparat. Că de cine este făcut acel lucru, este făcut cu înţelepciunea sa şi e făcut să lucreze ceva pentru ceea ce este menit.

Deci iată cât de frumos a spus Dumnezeu în cuvânt simplu că a făcut cerul şi pământul. Iar dacă vrei, omule, ca să ştii mai mult cum a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, adică materia din nimic, apelaţi la ştiinţa de astăzi şi vedeţi cum începe să ni se încingă capacele minţii, că nu mai rezistăm, ori ne plictisim, fiindcă este un domeniu atâta de adânc, încât că nici oamenii de cea mai înaltă factură de înţelepciune nu au putut să pătrundă până în adâncimea tainelor acestor lucruri. Dar gândiţi-vă, legile care sunt puse acolo ca toate bucăţelele acestea să stea într-o pace, ca să vedem o bucată de piatră ! Nu mai zicem de celelalte, de lumea vie. Deci iată că, pentru a înţelege pe Dumnezeu că El este ziditorul lumii, oare trebuia să ne coboare Dumnezeu în Scriptură planul de zidire a lumii ? Dacă vrei şi aceasta, du-te la cercetători şi vei vedea şi aceste lucruri pe care oamenii le-au depistat, aceste taine tot de la Dumnezeu puse în înţelepciunea lor. Şi ţinând cont că nimic din ce este zidit de către Dumnezeu nu este făcut aiurea, fără sens, şi nu este sub o păstorire şi o guvernare a cuiva, asta presupune implicit că vin de undeva şi sunt ale cuiva şi sunt lucrul înţelepciunii Aceluia ce le-a zidit, iar Acela nu poate să fie decât Dumnezeul cel atotputernic.

Pentru aceasta Dumnezeu grăieşte în grai simplu, ca tot omul să înţeleagă, şi, începând de aici, să meargă şi să-L laude pe Dumnezeu prin lucrul mâinilor Lui. Să-L vadă pe Dumnezeu ca Ziditor prin opera Lui. Că pentru aceasta spune Proorocul David: Cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne, toate întru înţelepciune le-ai făcut (Psalmi 103, 25). Deci când spune că ,,toate” înseamnă că tot universul l-a făcut în înţelepciune. Am spus în rândul trecut că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. Cerul am văzut care a fost, a fost prima dată cerul îngerimii. Iar pământul, pământul pe care noi stăm şi vieţuim şi din care ne tragem. Şi pământul era nevăzut şi netocmit (Facerea 1, 1). Şi am văzut cum Dumnezeu a făcut lumina, şi apoi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă; zi una (Facerea 1, 5).

 

PC. Predici 36 1

Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

E uşor a grăi că a făcut pământul şi am încheiat. Dacă vreţi, hai să mergem mai departe, să vedem cum a plămădit Dumnezeu ca meşter acest pământ. Căci acum putem ca să grăim, fiindcă ştiinţa de astăzi, dând oarecum ca nişte aripioare omului, el a putut să zboare de jur-împrejurul pământului şi să vadă mai bine ce este pământul. Oare pe ce stă pământul ? Că spune Dumnezeu prin proorocii Săi: Topitu-s-a pământul şi toţi cei ce locuiesc pe dânsul, referindu-se la judecata Lui, că Eu am întărit stâlpii lui (Psalmi 74, 3). Oare pământul stă pe stâlpi ? În mitologia greacă şi chiar şi până în zilele noastre, prin oamenii care sunt mai puţin pregătiţi, se zicea că pământul stă pe peşti, stă pe broaşte, stă pe un balaur, şi dacă acela mişcă din coadă, se cutremură pământul. Se speriau copiii sau cine ştie ce se făcea. Şi chiar în mitologie erau aceste lucruri. Acum cred că e de râs să mai credem aşa ceva. Se ignoră religia ? Nu. Religia nu spune aşa ceva. Ci atâta a spus, că au făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Înţelept grai.

Şi să mergem acuma cu firul minţii şi să vedem cum l-a făcut. Dacă ne uităm de undeva, îl vedem pe pământ ca o sferă, un rotund, ca o minge. Dar dacă ne plimbăm de jur-împrejurul lui, nu-l vedem că stă undeva. Că, vedeţi dvs., noi tot ce lucrăm, mai întâi facem un fundament, o temelie, şi pe acea temelie zidim. Oare Dumnezeu, când a croit pământul şi l-a adus din nimic în forma în care este, pe ce l-a pus ? Că spune în psaltire: Eu am întărit stâlpii lui (Psalmi 74, 3). Dar nu vedem nimic, nici un stâlp pe care să stea pământul. Şi dacă vom cugeta că totuşi există un stâlp material, ne gândim mai departe, acel stâlp pe ce stă ? Deci iată că pământul, neavând stâlpi, totuşi stă, nu se duce aiurea de capul lui. Că-l vedem că stă locului. Şi vom vedea care sunt stâlpii în cuvintele următoare.

Deci Dumnezeu i-a dat forma, după înţelepciunea Sa, rotundă. Şi vedem că a fost acoperit pământul cu apă. Şi la început a fost întuneric peste el. Deci tot pământul era acoperit cu apă. Dar stăm iarăşi şi ne gândim, înseamnă că pământul era neted ca o hârtie, şi era peste tot apă ? Sau era atât de multă apă, încât că a umplut până în vârful Everestului pământul ? Nu. Ci mai degrabă credem că pământul a fost modelat în forma lui de munţi, dealuri, câmpii, văi, dar peste tot era apă. De ce ? Pentru că apa nu primise poruncă să curgă, să se adune în mări. Şi vom vedea când a dat Dumnezeu poruncă ca să facă acest lucru. Deci, iată că era tot acoperit de apă şi întuneric, că nu era lumină să-l lumineze. Şi apoi a făcut Dumnezeu lumina. Dar mai înainte de aceasta menţionează Sfânta Scriptură că Duhul lui Dumnezeu se plimba deasupra apelor. Ştim că Duhul Sfânt este bunătatea. Oare ce rost avea plimbarea Duhului Sfânt peste ape ? Aştepta porunca dumnezeiască ca din bunătate să se rodească, să ia duh de viaţă şi să învie viaţa din apă. Iată cât de înţelept le lucrează Dumnezeu pe toate şi le pune în Sfânta Scriptură, cuvânt cu cuvânt de mare înţelepciune.

Şi, dragilor credincioşi, după ce face Dumnezeu aceste lucruri, iată că se scurge o zi şi o noapte şi este prima zi. Acuma noi ştim că o zi şi o noapte este rotirea pământului în jurul axei sale şi nu mai este luminat noaptea de către soare. Dar vedem că soarele nu era făcut. De ce spune atunci Scriptura că s-a făcut seară, s-a făcut dimineaţă şi e ziua întâia ? Deci nefiind făcut soarele, prin acest lucru arată Dumnezeu omenirii şi celor isteţi la minte, ca să nu cadă în erezii, că Dumnezeu a făcut şi luna şi stelele şi soarele şi lumina, şi că lumina nu vine de la soare. Lumina a fost făcută de Dumnezeu din înţelepciunea Sa şi dată în custodie soarelui. Că nu-i totuna. I-a dat lege soarelui ca să lumineze, dar lumina a fost făcută înainte. Deci i-a dat pământului forma de rotund.

Ne punem întrebarea: cei de sub noi, care trăiesc acolo, cum stau ? Văzuţi de noi, stau cu capul în jos. Oare nu mor ? Că noi dacă am sta cu capul în jos, ne vin maţele în gură, se umflă capul de sânge, plesnesc venele şi murim dacă ne ţine cineva aşa de mult. Copacii cum stau ? Stau şi ei tot cu vârful în jos, florile la fel, totul se uită în jos, poziţionaţi de noi. Şi atunci cum se explică ? Iar pe ceilalţi, de la ecuator, îi vedem că stau orizontal. Şi ei ne văd pe noi că stăm orizontal. Ce e cu nebunia aceasta ? Nu este o nebunie, ci a dat Dumnezeu lege pământului ca pe tot ce stă pe el să atragă spre el, i-a dat poruncă, şi în felul acesta, totul este ţintuit pe pământ şi nimic nu pleacă de pe pământ fără voia lui Dumnezeu. Că acela din America, care este sub noi, sau din Australia, el stă bine ţintuit acolo şi nu îi este rău, că are stele deasupra capului lui. Oare apa nu se duce în jos ? Ea nu se duce, că este trasă de pământ. Corabia nu se desprinde de apă, să plece ? Nu. Că acelaşi lucru întreabă şi aceia de noi, că şi ei ne văd pe noi că stăm cu capul în jos. Nu. Ci această sfericitate a pământului, i-a dat Dumnezeu forma aceasta ca formă ideală de a şedea în porunca dumnezeirii şi în cea mai frumoasă formă posibilă.

Dragilor credincioşi, în aceste legi a prins Dumnezeu pământul cu toate formele lui şi cu toate legile lui. Dar care sunt stâlpii pământului ? Noi acuma ştim că pământul se învârte în jurul soarelui. Şi el este dependent de soare. Aleargă în jurul soarelui pe o cale a lui bine descrisă. Dar oare este legat cu funii de soare ? Nu. Ci aceşti stâlpi de care menţionează Scriptura sunt legile care sunt în permanenţă în acest mariaj, în această legătură pământ-soare. Dar iarăşi vă mai pun o întrebare, pe care o găsim aici în Sfânta Scriptură. Că soarele a fost făcut în a patra zi. Atunci pământul cum a stat ? A stat ţinut de Dumnezeu prin porunca Lui. Că apoi Dumnezeu a pus soarele şi a dat în stăpânire soarelui lumina şi apoi i-a pus poruncă şi lege ca nişte stâlpi să ţină pământul, prin acele legi de atracţie cum se numeşte în ştiinţă, tot ce se învârte în jurul lui. Iată cât de frumos le-a închegat Dumnezeu.

Oare era normal ca Dumnezeu să aducă planurile Sale de zidire a lumii, de cum se învârte pământul în jurul soarelui, să ni le aducă nouă fiecăruia ? Ne plictiseam, nu le înţelegeam. Şi dacă vreţi mai mult, duceţi-vă la un astronom. Duceţi-vă la oameni abilitaţi în materie ca să vă explice şi să vedeţi cât de greoi este de a înţelege aceste legi şi totuşi ele au fost, au fost legate prin porunca lui Dumnezeu ca zidire a dumnezeirii. Deci în ştiinţă dacă vrem, Îl aducem mai pronunţat pe Dumnezeu decât prin minte. Dar cum spune iarăşi Apostolul Pavel, schimbând adevărul în minciună, oamenii zicându-şi că sunt înţelepţi, au înnebunit (potrivit Romani 1, 25 şi urm.). Cum i-a dat Dumnezeu minte mai multă omului, a făcut aripioare şi a început imediat să tragă de ele spre Dumnezeu. Şi mai mult decât atât, ne vedem noi pe noi înşine. Cum ne simţim un pic mai sus puşi, uităm de unde am venit, uităm de unde avem originea şi atunci ne lăudăm cu sceptrul şi cu titrarea pe care o avem, eventual cu mintea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Deci acesta este omul căruia Dumnezeu, dându-i acest dar, iată ce face cu el, îl întoarce împotriva dumnezeirii.

Ce face Dumnezeu în ziua a doua ? Spune Sfânta Scriptură aşa: Şi au zis Dumnezeu să se facă tărie în mijlocul apei; şi să fie despărţind apă de apă; şi s-a făcut aşa (Facerea 1, 6). Apoi, în stihul următor: Şi au făcut Dumnezeu tăria; şi au despărţit Dumnezeu între apa care era sub tărie şi între apa care era deasupra tăriei (Facerea 1, 7). Cuvinte atât de întortocheate, atât de greoaie, legate într-o logică greu de înţeles, dar dacă mergem din pas în pas cu înţelepciune şi cerând pe Dumnezeu în ajutor, le descifrăm în toată înţelepciunea lor şi în logica lor. Ce este această tărie şi ce este această despărţire a apelor ? Deci tot pământul, cum spune Scriptura, era înconjurat de apă. Dar Dumnezeu, ca un înţelept, ştiind ce are de făcut în ziua următoare, le face pe cele pregătitoare mai întâi. Şi atunci, ştiind că vine vremea când va arăta, va scoate uscatul de sub apă, apa aceasta trebuia scoasă de pe pământ. Şi iată cum Dumnezeu o scoate din apa asta care rămâne pe pământ şi o desparte, dar unde o duce ? O ridică deasupra pământului.

 

PC. Predici 36 2

Şi au zis Dumnezeu să se facă tărie

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Şi spune că a făcut Dumnezeu tăria. În nevinovăţia cuvântului înseamnă că este ceva tare, ceva dur. Dar noi n-o vedem, nu ne împiedicăm de nimic. Atunci ce este această tărie ? Că ridicând această apă deasupra, ce suport i-a pus ? Ce piedestal i-a pus ? Ce temelie, de nu cade înapoi ? Şi ce i-a făcut Dumnezeu ? A poruncit apei, i-a dat lege, ca ea să stea şi în stare gazoasă, de vapori. Şi ea în momentul când se evaporă, se ridică în sus. Iar ridicându-se în sus, ea trebuie să stea totuşi pe ceva. Şi această tărie nu este altceva decât aerul. Sau cum o numim noi, atmosfera. Că aţi văzut, o oală dacă o fierbem pe foc, se fac vapori, ea clocoteşte şi vedem cum se ridică vapori şi tot în sus se duc, nu se duc în jos. Oricât i-am pune noi să se ducă-n jos, ne frige şi se duce tot în sus. Deci această poruncă pusă de Dumnezeu apei, ca ea să se evapore, nu este altceva decât tăria aceea pe care o menţionează Scriptura. Şi era logic să spună omului acest lucru; el se odihneşte în aceasta. Dacă vrea mai mult, nu are decât să meargă în fizica moleculară, în termodinamică şi atunci îl înţelepţeşte ştiinţa cum se evaporă apa şi de ce se urcă în sus.

Deci iată că între apa care era deasupra tăriei şi apa de dedesubt care rămâne pe pământ, a pus Dumnezeu tăria. Deci această tărie nu este altceva decât aerul despărţit de ape (este o pauză de câteva minute).

Că la judecata lui Dumnezeu tot cuvinţelul şi toată virgula din Sfânta Scriptură va veni pe masa judecăţii lui Hristos, ca nimeni să nu se poată disculpa aducându-şi circumstanţe atenuante:  ,,Doamne, nu am înţeles din Scriptură acest stih”. L-ai gândit după mintea pe care ţi-am dat-o ? Nu ai vrut să-l gândeşti. Nu-i totuna a nu vrea şi a nu putea. Şi iată că Dumnezeu pentru aceasta se repetă, prima dată arătând planul pe care vrea să-l facă, deci se arată omenirii în lucrarea mâinilor Sale, şi apoi ne arată că El a făcut tăria, adică atmosfera, aerul, şi vine iarăşi cu un cuvânt, parcă obositor. Şi au despărţit Dumnezeu apa care era, nu va fi, care era deja deasupra tăriei. Cuvinte întortocheate şi greoaie.

Aici iarăşi Îl aduce pe Dumnezeu Scriptura, că El a despărţit apa. Nu a venit un alt Dumnezeu sau o altă putere sau o altă minte să dea apei această lege de a se evapora şi de a merge în sus. Şi a despărţit apa care era, şi apoi a pus tăria ca piedestal pe umerii căruia să stea această apă din văzduh. Deci foloseşte trecutul că ‘era’ ca să ne arate mai bine, să ne înţelepţească mai bine că deja era apa aceea, ea stătea, deşi nu era tăria. Cum stătea ? A primit poruncă de la Dumnezeu: stai aşa cum te-am pus Eu în stare gazoasă acolo, că ştiu pentru ce te-am pus. Şi apoi Dumnezeu pune tăria, adică aerul, ca o temelie pe umerii căreia să stea această apă în văzduh, în stare de vapori, ceea ce noi numim nori.

De ce a făcut Dumnezeu aceste lucruri ? De ce a pus aerul ? De ce a pus Dumnezeu norii ? Oare nu putea pune altceva ? Că ne-am putea pune această întrebare. Nu. A pus Dumnezeu aceste lucruri, fiind de cea mai înaltă înţelepciune posibilă. Atunci când Dumnezeu avea să scoată uscatul de sub ape, el rămânea în bătaia soarelui, şi soarele care avea să fie făcut peste 4 zile, avea să usuce pământul. El trebuia udat, iar această udare a pământului nu se putea face decât în cel mai simplu mod posibil, din adunările apelor, din încălzirea soarelui, să se ridice apa evaporându-se, şi de acolo, urcându-se pe umerii aerului, sunt duşi norii de curenţi şi acolo, prin poruncă dumnezeiască, prin alte legi, se face iar apă lichidă, nu şuvoi, ca un pârâu, ci în chip de picătură, ca să nu te lovească, omule, să cadă pe holda ta finuţ de tot o picătură, ca să mângâie; ea când cade acolo, să se împrăştie şi să nu zdrobească, nu cumva să-ţi cadă ţie în cap, să-ţi crape capul sau cine ştie cum să te jeneze, ci să te mângâie, să te aline. Vedeţi cum ne-a mângâiat Dumnezeu, cât de frumos ne-a croit toate ! Şi pentru ce a mai pus Dumnezeu aceste lucruri ? Iată cât de buni sunt norii când în arşiţa toridă a soarelui vine un nor cu umbra sa şi parcă ne răcorim.

Deci vedeţi cu câtă rânduială le-a pus Dumnezeu pe toate şi câtă înţelepciune ! Oare trebuia să vedem maşini pe cer cărând apă şi de acolo cu stropitoarea să cadă ? Nu ! În cel mai simplu mod de mecanică şi de ştiinţă a făcut Dumnezeu aceste lucruri. Căci, să ştiţi dvs., un om, cu cât face un lucru complicat dar mai accesibil în simplitatea sa, cu atâta este mai înţelept. Deci, dragilor credincioşi, cât de frumos Îl discernem pe Dumnezeu din lucrul mâinilor Lui !

Acum să ne gândim de ce a pus Dumnezeu aerul, şi putea să pună altceva. Dacă a întemeiat pământul, trebuia Dumnezeu să-i pună un acoperiş. Dar faţă de cine? Faţă de pietrele vagaboande care aveau să umble prin univers şi îndrăzneau ca să ne bombardeze pământul, să ne lovească cumva. Oare era frumos dacă punea Dumnezeu cine ştie ce acoperiş, cum punem noi la casă ? Nu avea cum să fie, că se interpunea în restul cerului şi noi nu mai vedeam nimic. Deci a pus Dumnezeu din cel mai simplu posibil, din cea mai simplă materie, aerul. L-a pus ca acoperiş. Şi să vedem cum l-a pus. Acest aer, această tărie a împins-o Dumnezeu până la câteva mii de kilometri în sus. Şi dacă cumva îndrăzneşte vreo piatră să vină înspre pământ, pământul o trage cu o forţă de aşa natură, încât că ea capătă viteză atâta de mare, că în momentul când intră în acest acoperiş al pământului care este atmosfera, prin frecare cu atmosfera se aprinde, piatră dacă este. Atât de mult i se ridică temperatura, încât că arde şi ajunge pe pământ, omule, să nu te lovească cumva. Ajunge cenuşă, iar cenuşa nu te loveşte niciodată. Deci vedeţi ce acoperiş frumos a pus Dumnezeu pământului.

Şi pentru ce a mai pus Dumnezeu această tărie ? A pus-o spre ventilarea pământului. Că vedeţi, datorită aerului se pornesc vânturile, se pornesc furtunile, care sunt atât de necesare pentru întreţinerea vieţii pe pământ. Că ştiţi dvs., dacă nu ar fi furtuni, dacă nu ar fi vânturi, iarba şi copacii nu ar creşte în frumuseţea lor, că furtuna îi face bine copacului. Că atunci când intră vântul puternic în coroana lui, aşa îl zdruncină, ca să-l doboare. Şi din lupta asta crâncenă între viaţă şi moarte a copacului, el se zdruncină din rădăcini şi după ce trece pericolul peste el, rădăcinile se duc cu o forţă nemaipomenită în pământ şi în felul acesta îşi lărgeşte aria lui de hrană. De asta copacii falnici cresc numai pe coamele munţilor, unde sunt cele mai mari furtuni. Şi parafrazând acest lucru la oameni, oamenii cei mai puternici sunt oamenii care rezistă furtunilor, cicloanelor vieţii lor, adică ispitelor şi necazurilor lor.

Deci iată, dragilor credincioşi, această tărie pe care o face Dumnezeu în a doua zi, o face anticipat deci cu o zi înainte de a scoate pământul de sub ape şi ca prin această tărie să se facă toate fenomenele ce le vedem noi astăzi pe pământ în lumea înconjurătoare. Prin această tărie, să ştiţi dvs. că se încălzeşte şi pământul. Că pământul nu se încălzeşte direct de la soare, ci el se încălzeşte prin intermediarul său, aerul. Că venind raza din văzduh de la soare … (aici se termină).