Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

 Partea a II-a
Duminica a II-a după Cincizecime, 1996

Spunea Sfântul Apostol Pavel, arătând dreptatea lui Dumnezeu şi mânia lui Dumnezeu, aşa: că se descoperă din cer mânia lui Dumnezeu peste nedreptatea şi păgânătatea oamenilor celor ce ţin adevărul întru minciună, că ce este cunoscut al lui Dumnezeu arătat este întru dânşii (Romani 1, 18-19). Deci, Dumnezeu atât de drept a fost dintotdeauna, încât că nu l-a lăsat pe om niciodată ca să nu cunoască lucrurile lui Dumnezeu, lucrurile zidirii Sale după măsura înţelegerii lui, a omului. Am văzut în predica de duminica trecută, iubiţilor credincioşi, mărinimia lui Dumnezeu, atotputernicia lui Dumnezeu, înţelepciunea lui Dumnezeu şi bunătatea lui Dumnezeu în zidirea lumii. L-am descris pe Dumnezeu după cum ne-am priceput, după nimicnicia noastră şi înţelegerea noastră, în atributele Lui dumnezeieşti şi absolute. Şi aşa cum întotdeauna când pierzi ceva şi îţi dai seama că ai pierdut, îl cauţi pretutindenea, aşa omul prin păcat, prin călcarea legii lui Dumnezeu, L-a pierdut pe Dumnezeu. Omul, după ce L-a pierdut pe Dumnezeu, prin putoarea păcatului, depărtându-se de dumnezeire, şi-a dat seama că el nu vine de undeva de aiurea, din haos, ci este venit de undeva şi are un stăpân al său.

Deci, odată pentru Dumnezeu, în conştiinţa oamenilor vedem cum lumea înnebunită – fiindcă nu îşi putea explica de unde vine, pentru ce a venit şi unde se duce – Îl caută pretutindenea. Aşa se întâmplă că, ajutaţi de diavol prin păcatele lor, oamenii Îl caută prin filozofia păgână pe Dumnezeu. Dar ei, în loc să se înţelepţească, mai mult se afundă în necunoştinţă. Astfel, s-a născut politeismul mitologic înainte de Hristos. Oamenii şi-au pus întotdeauna întrebarea cine a făcut tot ce este în jurul nostru, inclusiv pe noi. Şi neînţelegând, datorită umbririi minţii lor prin păcatele în care colcăia viaţa lor, şi-au făcut fel de fel de dumnezei prin care îi satisfăceau aceştia prin patimile lor.

Aşadar, lumea colcăia în întuneric, ajungând în apogeul orbirii lor spirituale odată cu venirea lui Hristos. Şi iată că veni Mântuitorul şi grăind, Cuvântul Tatălui ceresc, El însuşi fiind Dumnezeu, pus sub vreme fiu al omului şi din veac Fiu al lui Dumnezeu, evreul spânzură pe cruce pe Dumnezeu, pe Hristos, şi aici este un moment crucial al istoriei omenirii. Arătându-se Dumnezeu în faţa Sa adevărată prin minunile Sale şi prin smerenia Sa întrupându-se din Fecioara Maria, păgânismul – care era obosit de atâtea căutări ale lui Dumnezeu cel atotputernic – se îndreaptă spre Cel ce era răstignit pe Muntele Golgota. Iar criminalii lui Dumnezeu, evreii timpului aceluia, sunt încuiaţi în împietrire, iar fiii de peste veacuri ai acelora care sunt în zilele noastre sunt mai zăvorâţi în împietrire, făcându-se părtaşi crimei de pe Golgota şi asociaţi ai diavolilor. Şi vom vedea de ce toate acestea.

Astfel lumea iată că se scindează în două. Creştinismul care se naşte din cea neiubită, din cea stearpă, cum a fost proorocit de Proorocul Osie. Şi păgânismul, care îl are în frunte pe iudeul cel ce s-a umplut de sângele dumnezeiesc pe pământul de la Golgota. O altă latură de oameni care orbecăiau în întuneric ca să-şi satisfacă întrebările minţii lor, de unde vin, şi unde se vor duce, sunt ateii. Aşa se face că o latură din aceştia orbecăie în întuneric, zicând că nu este Dumnezeu şi pun totul pe seama haosului. Acuma, înaintând, ca o corabie peste valuri până în veacul nostru, se naşte o a treia categorie de oameni şi cea mai periculoasă, care caută să-L nege pe Dumnezeu prin ştiinţă. Ştiinţa îşi are aportul ei, că ea vine de la Dumnezeu, că nimic sub soare nu se face fără atotputernicia Sa. Că vedem cât de lipsiţi suntem noi de daruri, cât de slabi şi de neputincioşi suntem, dacă bunul şi marele Dumnezeu nu ne-ar picura darul în minţile noastre, în puterile noastre, şi în tot ce existăm noi ca fiinţă umană. Iar dacă Dumnezeu l-a înţelepţit pe om în veacul acesta, iată cum Îl pierde pe Dumnezeu, Îl simte cum Se pierde, Se depărtează, Se depărtează prin cea mai grea plagă posibilă, ştiinţa. Poate mulţi cârtitori mă condamnă prin ceea ce spun, că sunt contra ştiinţei. Nu uitaţi, iubiţi credincioşi, că iubesc din tot sufletul ştiinţa, dar o iubesc în carapacea ei, în fundamentul ei, în piedestalul ei de cinste, fără a fi amestecată în geneza omului, în geneza zidirii lui Dumnezeu.

Deci venind în veacul acesta pe care şi noi suntem datori să-l trăim, că acuma ne-a adus Dumnezeu în fiinţă, aş vrea ca să-L arătăm pe bunul şi marele şi atotputernicul, Făcătorul cerului şi al pământului, chiar prin ştiinţă descris. Omul, cum a început să se ridice puţin de pe pământ, de pe mama lui pământul, şi fiind ajutat de fel de fel de aparatură sofisticată, privind spre aştrii cerului, îşi dă seama că mai mult se încurcă decât discerne adevărul. Rămâne uimit de ceea ce vede sus în înaltul cerului, pironit în bolta cerului. Coborându-se în microcosmos, rămâne mai uimit, şi pentru aceasta este într-o pendulare, că nu mai ştie, nu-şi mai dă seama aceste legi de unde vin, că cineva trebuie să le dirijeze. Disecând materia, din aproape în aproape, se vede că se merge spre ceea ce spune Scriptura, că Dumnezeu din nimic a făcut pământul, cerul şi pământul. Iată că din microcosmos mergând, trecând prin fiinţa noastră şi prin tot ce ne înconjoară şi alergând spre hăurile universului, prin legile care domnesc, de o pace cutremurătoare, Îl găsim prin mintea noastră pe atotputernicul şi Ziditorul acestora ce le vedem şi cad sub sensibilităţile noastre. Doar o minte seacă, o minte bolnavă, o minte care se coboară în rândul celor necuvântătoare poate să spună că nimeni nu a făcut acestea, ci ele vin din haos.

Astfel, dragi credincioşi, plecând de la faptul că este unul singur Cel ce a zidit tot ce ne înconjoară, să-L vedem cum se arată nouă oamenilor prin cuvântul Său, că a făcut ceea ce vedem, inclusiv pe noi. Aceste lucruri din care noi discernem pe Dumnezeu le găsim puse toate, în cuvinte foarte simple, dar de o înţelepciune cutremurător de mare, în Sfânta Scriptură. Şi în drumul nostru, în pelerinajul nostru, să ne oprim puţin aici la Sfânta Scriptură să vedem pe ce piedestal stăm şi vorbim despre marele şi bunul Dumnezeu. Sfânta Scriptură este revelaţia poporului iudeu prin cel care i-a scos din robie, prin Moise. Cât despre Moise, nu aş vrea ca să discut acum, că vom discuta, cum ne vor ţine minţile noastre, în cuvinte frumoase, după faptele lui, la vremea când i se cuvine.

Acest om îndumnezeit sub mâna căruia, a vieţii lui curate şi a minunilor sale, a fost scos din robie poporul iudeu, acestuia i s-au făcut revelaţiile dumnezeirii şi, insuflat de Duhul Sfânt, ne-a lăsat nouă într-o carte scrisă, numită de oameni Sfânta Scriptură, începutul aşa: Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Facerea 1, 1). Cuvinte atâta de adânci, dar atâta de simple, încât că fiecare se poate îndulci din ele după puterea înţelegerii lui. Să vedem sfinţenia Sfintei Scripturi. Oare merită să credem în ea ? Merită ca să ne ţinem de acest cuvânt scripturistic şi să ne afundăm în cele dumnezeieşti ? Sau nu ? Am văzut în scurte cuvinte în alte predici cine a fost poporul iudeu. Poporul iudeu a fost poporul mesianic zidit de Dumnezeu, crescut şi scos din robie cu mână tare şi cu braţ înalt (Ieşirea 6, 1; A Doua Lege 5, 15; Psalmi 135, 11-12). Poporul căruia i s-au făcut cele mai mari minuni, cum nu s-au făcut altor oameni. Şi în pofida faptului că acestora li s-au dat, li s-au încredinţat cuvintele Scripturii, aceştia au fost cei care L-au răstignit, L-au omorât şi vor să-L ucidă a doua oară acum, în timpul lui antihrist.

Deci, în această Sfântă Scriptură care constă în cinci cărţi scrise de Moise: 1. Facerea, 2. Ieşirea, 3. Leviticul, 4. Numerii şi 5. A Doua Lege, aici găsim marile taine ale lui Dumnezeu. Sfânta Scriptură a fost scrisă în ebraică. În timpurile acelea de demult, când poporul iudeu s-a aşezat deja în ţara făgăduinţei, unde sunt şi astăzi poziţionaţi, ţinea Sfânta Scriptură de mare valoare. La timpurile acelea întunecate de negura vremurilor care au curs peste ele, un mare iubitor de carte, împărat al Egiptului, Ptolomeu, având la curtea sa în biblioteca sa toate cărţile scrise până la vremea lui, tânjea mult de tot după această carte care o deţineau evreii şi se numea Scriptură, Biblia. Dar ea, fiindcă era scrisă în ebraică, el dorea mult să o traducă în elină, în greacă. Fiindcă la curtea sa, în imperiul său, erau mulţi greci, grecii la timpul acela ţinând leagănul filozofiei antice.

Aşa se face că, în timpul lui Ptolomeu, în Ierusalim, în Ţara Sfântă, la arhieria poporului mesianic era Eleazar. Ptolomeu trimite soli la Eleazar ca să-i trimită Sfânta Scriptură şi să i-o traducă în elină. Dar să-i trimită şi tâlcuitori înţelepţi, ca să-i traducă din ebraică în elină. Aşa se face că din cele 12 seminţii se aleg câte 6 înţelepţi care ştiau limba greacă. Aceşti 72 de înţelepţi merg la curtea lui Ptolomeu şi acolo, după 7 zile de petrecere – petrecere decentă, ţin cont de acest lucru – şi de discuţie cu împăratul Ptolomeu, cad la un consens de a-i traduce lui Ptolomeu din ebraică în greacă Sfânta Scriptură. Cu singura condiţie: fiecare evreu care a venit să traducă Sfânta Scriptură din ebraică în elină să nu ia legătura cu altul. Va avea casa lui şi camera lui şi slugile lui şi în timpul în care va face această traducere să nu se întâlnească cu altul. Lucru care se şi săvârşeşte, că timp de 72 de zile, cei 72 de înţelepţi din cele 12 seminţii ale poporului lui Israel se închid în camerele lor şi traduc Sfânta Scriptură.

Ea fiind atâta de adâncă, avea nevoie Ptolomeu să fie într-o traducere cât mai perfectă posibilă. Şi fiindcă Dumnezeu a binevoit ca să se ia de la iudei această carte în care subzista la nivel de filozofie facerea lumii, inclusiv a omului şi mântuirea omului şi căderea omului şi legile după care trebuia să se conducă omul spre mântuire, a binevoit Dumnezeu ca să săvârşească minunea. Şi aşa se face că, după 72 de zile când s-au luat cele 72 de traduceri şi s-au confruntat, au fost identice. Acest lucru este imposibil, ca o frază să o traduci din ebraică în elină perfect după ceilalţi 71 de înţelepţi din neamul iudeu. Deci, această primă traducere din ebraică în limba elină se numeşte Septuaginta şi aceasta este Scriptura ortodoxă după care s-a întemeiat Ortodoxia după Hristos. S-au mai făcut traduceri de-a lungul timpului, dar s-au făcut de un singur om. Oare dacă punem într-o paralelă, dacă punem într-un cântar a cui este mai dreaptă tâlcuirea din ebraică în altă limbă, a celor 72 care s-a făcut cu darul lui Dumnezeu sau a unuia singur ? Evident că a celor care, cu binevoirea lui Dumnezeu, au făcut această traducere. Şi dacă aceasta este cartea din care noi ne-am inspirat şi pe temeiul căreia s-a întemeiat creştinismul, să purcedem la drum, să o deschidem, şi împreună, implorându-L pe Dumnezeu cu milostivirea Sa, să ne lumineze să vedem ce scrie acolo.

Deschizând-o, în capitolul Facerea spune aşa Moise, insuflat de Duhul Sfânt: Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Deci cerul, în etimologia cuvântului nostru, înţelegem ceea ce vedem când ridicăm capul în sus. Aceasta este prima faţă a cerului: lumea zidită pe care o vedem deasupra capului nostru. Dar prin cer se mai înţelege încă altceva: se înţelege ceea ce este stăpânit de către îngeri. Că Dumnezeu este duh, nu este materie. Iar îngeria este tot duh, pară de foc cum spune psalmistul (Psalmi 103, 5), şi locul lor este cerul. Deci, într-o înţelegere mai înaltă, peste cerul cel zidit pe care-l vedem noi în care sunt pironiţi aştrii cerului, ţintuiţi acolo, este al doilea cer, adică cerul cel spiritual, cel duhovnicesc, în care sălăşluiesc puterile cereşti.

Deci, dragilor credincioşi, cum spune aici că întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul, se înţelege că, la început de tot, Dumnezeu a făcut cerul cu toată cinstea lui. Că în alt context spune aşa Scriptura: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria (Psalmi 18, 1). Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul puterii Lui, toată cinstea lor (Psalmi 32, 6). Iată cuvinte care ne explicitează zidirea lui Dumnezeu şi în cer şi pe pământ. În alt context, spune psalmistul David aşa: Întru început Tu, Doamne, pământul ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile (Psalmi 101, 26). Din aceste două cuvinte care par antagonice, ce a făcut Dumnezeu în început ? Că în Scriptură la început spune aşa: întru început a făcut cerul şi pământul. Iar psalmistul spune că întru început ai făcut pământul şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile. Se contrazice Scriptura ? Nu ! Şi iată cum se tâlcuiesc aceste două stihuri.

Cerul, care este stăpânit de către îngeri, care sunt rupţi din Dumnezeu şi poartă slava dumnezeirii, este cerul cel care a fost făcut înaintea pământului. Că, înainte de a face pământul, Dumnezeu a făcut îngeria. A făcut îngeria în toată cinstea şi slava sa, întru care sălăşluia stăpânul îngerilor, mai marele îngerilor, Lucifer. Acesta purta toată cinstea îngeriei. Şi dacă a avut atâta nobleţe, atâta cinste, atâta slavă, atâta strălucire care curgea de la Dumnezeu, iată că el cade. Împlinindu-se ceea ce avea să spună Sfântul Prooroc David aşa: Omul în cinste fiind nu a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor (Psalmi 48, 12). Dacă la oameni se întâmplă acest lucru, iată că la îngeri a fost din început. Nobleţea lui Lucifer, iată, prin mintea lui, care a fost îmbolnăvită de mândrie, nu face altceva decât să-l cadă şi să-l întoarcă în sens invers, în stăpânul urâţeniei şi al întunericului.

Aşadar, întru început Dumnezeu a făcut îngeria. Apoi, după îngerie, face pământul. Dincoace, când spune Proorocul David: Întru început pământul ai întemeiat şi lucrul mâinilor Tale sunt cerurile, nu se contrazice ceea ce se spune în începutul Scripturii. Ci aici se referă că la început a făcut Dumnezeu pământul şi după ce a făcut pământul a făcut aştrii cerurilor. A făcut toate stelele şi tot ce vedem noi când aruncăm ochii noştri pe bolta cerească ziua sau noaptea. Deci, în începutul Scripturii arată facerea cerurilor, îngeriei, iar aici arată cerul zidit al materiei. Iată, Sfânta Scriptură nu se contrazice, ci pentru aceasta este atâta de sensibilă Scriptura şi nu se primeşte orice tâlcuire. Fiindcă sunt locuri unde o virgulă dacă nu este pusă, un cuvinţel, o conjuncţie, o prepoziţie dacă nu este pusă la locul ei, se dă peste cap totul.

Deci, dragilor credincioşi, cerul a fost făcut pentru îngerie pe care noi nu-l vedem, fiindcă suntem slabi şi bolnavi datorită păcatelor, că acestea se văd cu ochii spirituali. Iar după ce a făcut cerul, Dumnezeu, după cum spune Scriptura, a făcut pământul. Şi în continuarea cuvântului, în începutul Scripturii găsim aşa: Şi pământul era netocmit şi nevăzut (Facerea 1, 2). Vedem că noi, în lucrurile noastre cotidiene, când facem o casă, întâi facem temelia şi apoi ajungem la acoperiş. Vedem că Dumnezeu lucrează altfel. Întâi face acoperişul şi apoi casa. Deci a făcut cerurile şi apoi face pământul. Că cerul este ca un acoperiş pentru pământ. Şi spune că pământul era netocmit şi nevăzut. Acest netocmit se referă că pământul nu era desăvârşit în fiinţa lui, în firea lui, de a avea duh de viaţă şi a răsări ierburile pământului de toată fiinţa lor, precum şi să poarte fiinţa vie mişcătoare, cea din carne. Deci când spune că era netocmit, la acest lucru se referă. Că era adus doar din nefiinţă în fiinţă ca materie. Şi nevăzut ? De ce spune aşa ? Fiindcă, în primul rând, nu era ochi care să-l vadă, pământul, fiindcă nu făcuse Dumnezeu fiinţa vie până atunci, şi în al doilea rând, pământul era în întuneric. Că în următorul cuvânt spune: Şi întuneric era deasupra adâncului.

Prin urmare, tot pământul adus din nefiinţă în fiinţă era înconjurat de întuneric. Şi apoi ce mărturiseşte ? Că Duhul lui Dumnezeu se plimba deasupra apelor. Deci iată cea de-a treia faţă a Sfintei Treimi, care este bunătatea şi fără de care nu există fiinţă vie în lume, iată că era prezent încă din prima zi când Dumnezeu a adus din nefiinţă în fiinţă materia. Şi se plimba deasupra apelor. Aceasta simbolizează că aducea cu El odată duhul de viaţă, înconjura această sferă de materie care este pământul, din toate părţile parcă aşteptând-o, ca să zămislească din el ceea ce numim noi fiinţa vie. Şi să îmbrace în toată splendoarea sa această zidire a lui Dumnezeu, care se cheamă pământul. Şi mărturisesc acest cuvânt de nobleţe pentru pământ, că nu mai este în univers, şi nu este o idee preconcepută, poate zicând unii că voi contrazice ştiinţa, nu mai este în univers altă planetă, alt astru care să poarte atâta frumuseţe cât poartă pământul.

Dragilor credincioşi, pământul era scufundat în întuneric. Dar prezenţa dumnezeirii plutea deasupra sa, cum spune deci Scriptura că Duhul lui Dumnezeu se plimba deasupra apei. Şi în acelaşi cuvânt mărturiseşte Scriptura aşa: Şi a făcut Dumnezeu lumina. Şi a despărţit Dumnezeu între lumină şi între întuneric. Şi a numit lumina ziuă şi întunericul noapte. Şi a văzut Dumnezeu că lumina este bună şi a venit seara şi a venit dimineaţa, ziua întâia (potrivit Facerea 1, 3-5). Deci în început, Dumnezeu aduce pământul din a nu fi în a fi, în materie. Şi aceasta a făcut-o doar cu cuvântul Său. Şi iată că aducând lumina deasupra pământului şi îmbrăcând pe pământ ca într-o haină de lumină, a alungat întunericul. Dar cum spune Scriptura că această lumină a trecut şi în urma luminii vine întunericul, vedem cum din început Dumnezeu pune ziua ca stăpână a luminii, iar noaptea este stăpâna întunericului. Şi o zi şi o noapte a numit prima zi, întâia zi, ziua întâi.

Deci acest întru început pe care-l numeşte Scriptura arată mărinimia lui Dumnezeu care aduce din bunătatea Sa din nefiinţă în fiinţă toată lumea înconjurătoare. Zdrobind în felul acesta ereziile care spuneau că materia a fost preexistentă, adică (este o pauză de 1-2 minute). Se tot duce, aleargă ca un nebun, dintr-un centru spre hăurile universului. Evident că acest lucru îl găsim poziţionat, prin firul minţii îl discernem, că Dumnezeu când a făcut cerul şi pământul a pus totul în mişcare. Şi el se învârte, nu este pic de materie care să nu meargă în univers, să nu fie plină de mişcare. Nimic nu stă pe loc, că Dumnezeu este mişcare şi totul se face sub rânduiala şi sub legea lui Dumnezeu. Dar evreul care stăpâneste ştiinţa de astăzi caută să-l ducă pe om în orbecăirea întunericului, trântindu-l în cea mai grea necredinţă şi ateizare. Că lumea a venit din haos şi merge în haos. Dar, la acoperişul acestor idei, vor ca să-l ridice pe om ca stăpân al universului, ca Dumnezeu. Este o idee greşită, diabolică, malefică. Că pentru aceasta a dus diavolul în începutul omenirii, a lăsat pe oameni, i-a luat pe oameni şi i-a plimbat în toate credinţele, născând atâtea zeităţi.

Pe timpul ateilor, când împuiau aceşti blestemaţi oameni cu ideile lor minţile creştinilor, zicând că religia este apărută doar dintr-o teamă de ceva supranatural, se uitau în trecut înainte de Hristos cum oamenii se închinau la şerpi, la câini, la balauri, la lei şi toate animalele pământului, sau la soare sau alte zeităţi, fiecare cu dogma sa. Dacă răsfoim Scriptura îi găsim pe oameni că, într-adevăr, şi-au făcut zei din animale. Că Apostolul Pavel, referitor la această rătăcire, spune aşa: au schimbat adevărul în minciună. Şi pentru aceasta i-a lăsat Dumnezeu pe oameni în patimi de ocară, spurcându-şi trupurile lor. Au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios în chipul omului celui stricăcios şi al celor târâtoare şi al păsărilor şi al dobitoacelor (potrivit Romani 1, 23-25).

Că omul în prostia lui, când îl scapă pe Dumnezeu din mână şi nu mai vrea să mai creadă în El, el undeva vrea să se odihnească. În conştiinţa lui că cineva este mai mare ca el, că vede că este un nimic când tună pe bolta cerului, când soarele fără voia lui răsare şi apune. Când vin toate cataclismele lumii peste el, se sperie de moarte şi atunci imediat, în zăpăceala aceea şi în necunoştinţă, vrea să-şi odihnească mintea. Şi pentru aceasta şi-a născut zei. Şi-a luat un câine şi l-a făcut zeu. Şi-a luat marea şi a făcut-o zeu. Că şi în ziua de astăzi, ştiţi că sunt popoare asiatice care ridică vacile la nivel de zei. Deci lumea a fost trântită în această necunoştinţă pentru păcatele şi murdăriile vieţii lor. Aceasta înseamnă retragerea lui Dumnezeu din conştiinţa omului. Îşi retrage Dumnezeu darul Său şi mintea omului rămâne atât de părăginită, pradă diavolului.

Pentru aceasta vedeţi dvs., dragilor credincioşi, cum iese la iveală în timpul acesta contemporan nouă cultul câinelui. Că lumea acuma este stăpânită de câini. Nu vreau să lezez pe unii dintre dvs. care poate ţineţi câini în casă. Mănâncă cu câinele la masă, doarme cu câinele, îl spală şi îl îngrijeşte mai mult ca pe un copil. Deja în Anglia sunt milioane de câini, murdărie de câini peste tot. Se pupă bot în bot cu câinii şi mi-e ruşine de a mai grăi lucruri mai mari, pe care vă las pe dvs. în înţelepciunea şi în experienţa dvs. să le discerneţi. Nu durează mult şi veţi vedea în pieţe ridicaţi câini spre închinăciune. De ce ? L-au schimbat pe Dumnezeu din cinstea Lui în asemănarea animalelor, a dobitoacelor. Şi iată ce devii, omule ! Devii un dobitoc fără minte, privind spre pământ, decât spre cele înalte, dumnezeieşti.

Deci iată că lumina, după cum spune Sfânta Scriptură, este făcută atunci în prima zi, imediat după ce Dumnezeu a adus din nefiinţă în fiinţă pământul. Şi stăpânit fiind de întuneric, când se face lumina, atunci întunericul dispare. Multe minţi isteţe, care sunt sigur că mă urmăresc cuvânt cu cuvânt ca să contreze cuvântul Scripturii pe care-l rostesc, vor spune aşa: înseamnă că Dumnezeu a făcut şi întunericul. Să nu înţelegeţi că Dumnezeu este întuneric sau că este undeva în univers lipsă de dumnezeire. Dumnezeu este lumină. Dar ceea ce spune Scriptura că a făcut Dumnezeu lumina, asta nu înseamnă că Dumnezeu a făcut în întuneric pământul, ci se referă la lumina aceasta materială, că Dumnezeu fiind lumină, se vede numai cu ochii sufleteşti. După cum spune Scriptura, nu sunt ochi omeneşti care să vadă slava lui Dumnezeu, că moare. Dar nu numai pe Dumnezeu, nu eşti în putere de a rezista în fiinţă să vezi un înger cât e de frumos. Câtă lumină, câtă frumuseţe are un înger, iar el este o părticică infimă din dumnezeire purtând atributele dumnezeirii la puterea lor de fiinţare, adică de a sta în fiinţa lor.

Deci această lumină de care mărturiseşte Scriptura este lumina cea materială. Că noi acuma suntem ziua luminaţi de la soare. Dar vedem că aştrii care împrăştie ca o cenuşă, cum spune Scriptura, lumina pe pământ, au fost făcuţi în a patra zi. Dar iată că acuma spune că în prima zi Dumnezeu a făcut lumina. Deci această lumină este lumina materială pe care nu poate să o ajungă şi să o discearnă şi să se atingă mintea omenească. Fiindcă lumina nu mai cade sub nişte atribute de măsură. Cântăreşti un kilogram de lumină, sau măsori un metru de lumină, sau un metru pătrat, sau mai ştiu eu ce cantitate. Originea luminii se găseşte undeva în microunivers, la nişte calcule uluitor de mari, unde numai marii înţelepţi şi trăitori în ştiinţă pot să ajungă să discearnă o mică parte din cum se creează lumina din zidirea lui Dumnezeu.

Prin urmare, această lumină cu care noi vedem lumea înconjurătoare este făcută în prima zi. Şi, ca să poziţionăm, prima zi este duminică. Duminica este prima zi în care Dumnezeu face cerul şi pământul, şi face şi lumina. Şi pentru aceasta Învierea lui Hristos se face duminica. Fiindcă prin căderea lui Adam din Edem, s-a pierdut lumina şi a orbecăit în întuneric omul. Iar venind Hristos şi înviind, se aprinde lumina, împlinindu-se ceea ce spune Mântuitorul: Eu sunt Lumina lumii (Ioan 8, 12). Deci Paştele îl serbăm duminica, Învierea lui Hristos, aprinzându-se din nou prin Învierea Sa din mormânt lumina care se stinsese prin neascultarea lui Adam în Edem în toată cinstea lui de zidire.

Acest netocmit şi nevăzut al pământului să-l înţelegem că pământul era doar adus în modelul lui de materie, dar nu avea toată puterea lui de a răsări frunza, de a răsări iarba, de a răsări tot ce vedem noi pe pământ. La început era în întuneric, Duhul lui Dumnezeu se plimba deasupra apelor şi apoi, Dumnezeu făcând lumina, ziua o numeşte lumină şi noaptea o numeşte întuneric şi două părţi, deci câte o parte din acestea adúnate, o zi şi o noapte, face ziua întâia. Deci în ziua întâi a facerii cerului şi a pământului, Dumnezeu atâta a făcut, ca apoi în a doua zi vom vedea cât de frumos desparte Dumnezeu apele de pe pământ şi o parte de apă o trimite în sus, în cer, şi de acolo ea plutind, stăpâneşte pământul. Despărţind ape de ape şi între aceste ape, cum spune Scriptura, a pus Dumnezeu tăria. Aceste lucruri, dacă ne ajută Dumnezeu, o să le discutăm duminica viitoare, după cum ne va înţelepţi bunul Dumnezeu, şi să mergem în continuare să ne plimbăm prin grădina Sfintelor Scripturi ca să vedem cine suntem, unde mergem, şi de ce am venit pe pământ. Încă o dată bunului Dumnezeu slavă şi cinste în veci. Amin.