Predica PS Flavian Ilfoveanul despre Facere

Partea I
Duminica tuturor Sfinţilor, 1996

Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeu nostru ? Tu eşti Dumnezeu carele faci minuni (Psalmi 76, 13). Stih frumos şi cutremurător care-l găsim în Sfânta Scriptură insuflat de Duhul Sfânt proorocilor lui Dumnezeu, în care Îl arată pe Dumnezeu în unicitatea, în singularitatea Lui, de Dumnezeu atotputernic, Dumnezeu bun şi înţelept.

Iubiţilor credincioşi, cred că nimic nu este mai frumos în lume decât omul să vorbească despre Dumnezeu, dar să vorbească în adevărata faţă a dumnezeirii şi totodată să trăiască din toată fiinţa lui ceea ce vorbeşte. Având în vedere că noi, oamenii din veacul acesta, parcurgem una dintre cele mai nefaste perioade ale omenirii, aceea a unei descreştinări treptate şi sigure, care vine bine ticluită şi bine aşezată şi gândită de către duşmanii lui Dumnezeu, am tot interesul ca prin aceste cuvinte în care să vorbim de Dumnezeu, să-L reaşezăm pe bunul Dumnezeu în inimile noastre atât de părăginite, atât de seci despre cunoştinţa dumnezeirii.

Dacă ne uităm de jur-împrejurul nostru, ne lovim vrând sau nevrând din conştiinţa noastră de ceea ce nu ne aparţine şi dacă ne coborâm în fiecare din ceea ce ne înconjoară ne cutremurăm şi, în felul acesta, ne ducem cu gândul la Cel ce l-a făcut. Dacă ne uităm la un tablou, şi în acel tablou găsim ceva care ne mişcă fiinţa noastră, imediat te duci cu gândul la meşterul acelui tablou. Dacă auzi o cântare care-ţi porneşte toată fiinţa ta spre un balsam, atunci te duci imediat cu gândul la cine a compus-o şi ce coarde vocale o intonează. Dacă te uiţi la o floare şi te cântă în inima ta, în fiinţa ta te odihneşte, te duci cu gândul la ea: cine a făcut-o ? Că nu e a ta. De unde vine, pentru ce este şi unde se duce ? Dacă ne uităm în noi înşine şi ne vedem cine suntem, şi cum suntem alcătuiţi, zidiţi, ne cutremurăm de ceea ce găsim în noi, în fiinţa noastră, în gândirea noastră. Şi implicit ne punem întrebarea: de unde venim, de ce venim şi unde ne ducem ?

Spunea Sfântul Apostol Pavel în oarecare cuvinte vorbind de Dumnezeu: Cele nevăzute ale lui de la zidirea lumii, din făpturi socotindu-se, se văd, şi veşnică puterea lui şi dumnezeirea (Romani 1, 20). Aceasta este lăsată de Dumnezeu pentru a închide toată gura omenirii cea care Îl cleveteşte pe Dumnezeu. Deci, în această epocă pe care o trăim noi, întâi de descreştinare a lumii şi apoi de încetăţenire a păcatului din care se naşte putoarea, binefăcătoare pentru antihrist, cred că trebuie să ne reabilităm în conştiinţele noastre în ceea ce am pierdut prin doctrinele străine dumnezeirii.

Ca atare aş încerca, după cum mă luminează bunul Dumnezeu, să reaşezăm în conştiinţele noastre, după puterile noastre, pe Dumnezeu în unicitatea Sa, în puterea Sa, în dumnezeirea Sa. Proorocul David mărturisea aşa: Cel ce se coboară la mare în vasele sale, acela vede lucrurile lui Dumnezeu şi minunile lui întru adânc (Psalm 106, 23-24). Dacă am considera toate de suprafaţă, de superficialitatea acestui cuvânt, înţelegem că să ne coborăm într-o barcă sau într-o corabie la mare. Şi iată că acolo vedem lucrurile lui Dumnezeu, dar vedem că povesteşte minunile lui întru adânc. Doar pe timpul Sfântului Prooroc David nu erau submarine sau alte mijloace cu care să te scufunzi în adâncul mării şi acolo să vezi minunile lui Dumnezeu.

PC. Predici 33

Cred că mai degrabă înţelesul acestui stih îl găsim într-o înţelepciune mult mai înaltă, bine corelată cu ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel. Acest adânc al mării nu este altceva decât adâncul zidirii lui Dumnezeu. Deci, acel vas cu care noi ne coborâm în adâncul zidirii lui Dumnezeu nu este decât mintea noastră, care este cea mai mare, cea mai de nepreţuit bogăţie pe care ne-a dat-o Dumnezeu. O minte sănătoasă şi bine crescută în legile lui Dumnezeu poate să-L vadă pe Dumnezeu, după puterea cât suportă fiinţa lui. Că mulţi vorbesc de Dumnezeu şi mulţi se aventurează în dumnezeire, dar toţi pier. Care nu merge după cum spunea Sfântul Prooroc Ieremia: Nu mă voi descoperi decât celui care tremură de cuvintele mele, acela cade ca un spic în faţa coasei. Deci, pentru aceasta, a ne aventura în dumnezeire şi să putem să-I descoperim, după puterile noastre, tainele Lui, trebuie ca să avem o viaţă bună, o viaţă creştinească sau măcar să încercăm ca să ne îndreptăm viaţa, ca Dumnezeu uitându-se în conştiinţa noastră, în dreptul vieţii noastre de unde venim, atunci să picure dar în mintea noastră şi să înţelegem lucrările dumnezeirii.

De ce pare atât de ascuns Dumnezeu încât că oamenii rătăcesc într-un întuneric la timpul acesta ? Oare Dumnezeu nu S-a făcut cunoscut lumii ? Sigur S-a făcut. Mai ales că El vorbea gură la gură, cum spune Scriptura, cu Adam în Edem. Deci, Adam zidit de Dumnezeu din bunătatea Sa dumnezeiască, a fost aşezat ca un împărat în toată cinstea şi în toată slava omenească, materială, cum nici o zidire din mâinile lui Dumnezeu nu mai ieşise în aşa slavă. Şi pentru atâta slavă, iată că Adam Îl vedea, după puterea fiinţei lui, pe Dumnezeu.

Dar fiindcă I-a călcat porunca, iată că a început să fie despuiat de această slavă şi totodată şi conştiinţa lui şi mintea lui de a înţelege era din ce în ce mai searbădă. Astfel se face că este aruncat din Edem şi, în regretul acela, totuşi Dumnezeu i Se arăta. Cu toate că a pierdut o mare parte din slava dumnezeirii, iată că Dumnezeu l-a urmat până când urmaşii lui Îl pierd prin păcat pe Dumnezeu, încât că nu Se mai arată decât prin prooroci pe urmă. Aşa se face că lumea având trupul, cele carnale, mai aproape decât pe Dumnezeu, se scufundă în aceste efemere. Şi, în felul acesta, i se întunecă ochii minţii şi implicit Îl pierde pe Dumnezeu prin putoarea păcatului care îl stăpâneşte.

Aşa se face că la veacul acesta avea să se împlinească şi vedem cu ochii ceea ce spune Apostolul Pavel: Au schimbat adevărul în minciună şi pentru aceasta i-a lăsat Dumnezeu pe oameni în patimi de ocară (Romani 1, 25-26). Şi mai departe spune: Femeile părăsindu-şi rânduiala firii, iar bărbaţii părăsind cea după fire rânduială a părţii femeieşti, s-au aprins întru poftă unul spre altul, bărbat cu bărbat ruşinea lucrând-o (Romani 1, 26-27). Deci iată din ce cauză Dumnezeirea Îşi ia darul dintre oameni şi oamenii cad în cele mai urâte şi puturoase păcate, care aproape că nu au mai domnit niciodată la aşa cote în istoria omenirii ca în zilele noastre. Fiindcă oamenii L-au mutilat pe Dumnezeu, L-au alungat pe Dumnezeu din fiinţa lor şi Dumnezeu S-a retras cu darul Său şi i-a lăsat în minte neiscusită (Romani 1, 28), cum spune acelaşi apostol, şi au început să orbecăie în întuneric.

Acum, după răstignirea lui Hristos, deci uciderea Dumnezeirii, în conştiinţa evreilor evident că s-a trecut la ultima fază de distrugere a creştinismului în lume. Şi pentru aceasta, la veacul acesta, s-au împânzit în toată lumea dogme străine dumnezeirii, mutilându-L pe Dumnezeu din toată slava şi cinstea Lui.

Deci, Dumnezeu S-a arătat tot timpul omului, dar numai omului care L-a căutat pe Dumnezeu şi toate lucrurile Lui şi slava şi cinstea Lui. Că vedeţi dvs., dragilor credincioşi, când pierzi loialitatea, prietenia, dragostea unui prieten, el se retrage cu tot ceea ce a domnit în viaţa ta. Aşa şi Dumnezeu, în momentul când tu Îl alungi prin nepăstrarea legilor Lui şi te faci o oaie răzleţită, răzvrătită, atunci şi Dumnezeu Îşi ia darul şi pacea şi te lasă în minte neiscusită şi nu pricepi nici măcar strictul necesar.

Aş vrea, pe cât putem, să ne coborâm în lucrările lui Dumnezeu ca să-L vedem de-acum pe Dumnezeu care S-a retras din lucrurile Lui. Că aşa cum orice pom se vede din rodul lui, aşa uitându-ne împrejurul nostru şi apoi în noi Îl putem redescoperi pe Dumnezeu. Deci nu ne trebuie mare cultură, mare ştiinţă şi multă minte, ci pe cât posibil Îl putem discerne pe Dumnezeu că a fost, este şi va fi şi dacă El niciodată nu a lipsit din fiinţa noastră, de ce să nu-L ascultăm ? Dacă ne cutremurăm când vedem zidirile Lui, implicit trebuie să ne ducem şi la Dumnezeu acasă şi să-L căutăm acolo şi să ne speriem, să ne cutremurăm că vine vremea când dăm faţă în faţă cu El şi ne cere socoteală de ceea ce a inoculat în noi şi unde le-am pierdut. Deci cum a spus Proorocul David, cel ce se coboară la mare în vasele sale, acela vede lucrurile lui Dumnezeu şi minunile lui întru adânc.

Haideţi să ne ţinem de mână şi prin firul minţii să coborâm în ceea ce numeşte lumea înţeleaptă de astăzi microcosmos. Ce este acolo, iubiţilor credincioşi ? Este o lume mirifică, o lume de basm. Acolo coborând în ceea ce nu vedem cu fiinţa noastră, cu sensibilitatea noastră, ci doar cu mintea, ne cutremurăm de ce lege strictă domneşte acolo la nivel de atomi, de electroni. Cum toate păzesc o lege impusă de cineva. Deci acolo domneşte o pace, domneşte o lege de unde nu poate să lipsească Dumnezeu. Că nu este totul să-L vezi pe împărat şi atunci să crezi în el, că eşti sub stăpânirea lui, ci legea care domneşte de la împărat dată peste supuşi iată că îl poziţionează ca existenţă în fiinţa ta.

Deci dacă acolo jos, în microunivers, unde lumea nu mai poate pătrunde cu senzualitatea sa, ci doar cu firul minţii, acolo vedem legi atât de stricte, şi ne punem întrebarea: cine a pus acea lege ? Cine a dat poruncă acelei mişcări de acolo, la nişte particule atât de mici care, din bucăţică în bucăţică, una lângă alta se naşte materia de astăzi ? Că din cauza aceasta se numeşte zidire. A zidi înseamnă că pui cărămidă lângă cărămidă. O cărămidă nu înseamnă zid, ci cel puţin două cărămizi. Deci zidirea omenirii înseamnă bucăţică lângă bucăţică de materie. Iar cum spune Scriptura: din nimic Dumnezeu a făcut lumea (Cartea Înţelepciunii lui Solomon 11, 17). Iată că aceste nimicuri adunate au dat ceea ce vedem noi astăzi. Şi toate sunt adunate într-o lege perfectă şi cu porunca lui Dumnezeu: aşa să stai, cum ţi-am poruncit. Pentru aceasta găsim atâtea elemente în lume, la structură de atomi, de electroni, de particule care vagabondează în univers, toate după legea lor.

Nu vreau să obosesc aicea în microcosmos, ci să ne ridicăm de acum în ceruri. Se poate vorbi enorm de mult despre aicea şi dincolo în cele două cosmosuri: micro şi macrocosmos. Ne uităm într-o noapte înstelată pe bolta cerului şi ne cutremurăm de ce ordine este acolo. Ne uităm cum sunt ţintuite stelele, cât de frumoase sunt, puse acolo de Cineva. Şi atunci când soarele se dă după orizont şi se lasă întunericul, răsar ele. Vine luna ca o doamnă pe bolta cerului şi ele curg dintotdeauna, de când e făcută zidirea, în aceeaşi disciplină, nici una părăsindu-şi legea.

Ne punem întrebarea: de unde vin toate acestea, cine le-a dat lege, cine le-a dat poruncă ? Asta înseamnă că este Cineva, este Cineva care este mai presus decât ele. Apoi de acolo dacă ne coborâm, ne uităm în cel mai mare adânc, în fiinţa vie, şi fiinţa vie nu este numai ceea ce suntem noi. Ne uităm într-o frunză în care domneşte viaţa, în viaţa vegetală în care ne cutremurăm de ceea ce vedem. Cum punem o sămânţă în pământ, atâta ştim: să săpăm, să punem în pământ şi restul se ocupă Cineva de ele. Şi din acea sămânţă cât este de mică, noi nici nu ştim ce este, dar când ne uităm, ne cutremurăm şi iarăşi ne punem întrebarea: de unde vii, unde te duci şi pentru cine creşti ? Iată cum implicit nu ne trebuie multă filozofie, Îl găsim pe Dumnezeu din lucrurile mâinilor Lui.

Ne ducem la mare şi ne uităm acolo şi iarăşi ne cutremurăm de ceea ce vedem. Câtă disciplină, câtă ordine, cât echilibru ! Că nimeni nu se duce la mare dintre oameni să arunce mâncare, fără de care totul moare acolo. Şi fiecare îşi are cursul vieţii sale, fiecare creşte cu o rânduială în locul în care a fost pus de Dumnezeu şi iarăşi ne punem întrebarea: cine v-a pus pe voi acolo, peştilor şi toate gângăniile de acolo ? Ne ducem într-un câmp şi vedem atâtea gângănii care populează copacii sau ierburile, toţi gândacii, păsările cerului, toate cu specificul lor, cu legea lor, cu penajul lor, cu cântecul lor, cu tot ce este al lor de o poziţionează ca o vietate unică în fiinţa ei. Şi iarăşi ne punem întrebarea: cine te-a pus pe tine acolo şi de unde vii şi a cui lege o stăpâneşte ?

Şi acum ne uităm în noi, care suntem lucrul mâinilor lui Dumnezeu de cea mai înaltă factură, în care s-a înjugat multă înţelepciune de la Dumnezeu. Şi iarăşi, dacă ne uităm în noi, ne găsim că suntem cei mai răzvrătiţi, noi Îl lepădăm pe Dumnezeu şi nu vrem să ştim de El. Nici o fiinţă de pe pământ, nimic din ce este pe pământ însufleţit sau neînsufleţit nu Îl elimină pe Dumnezeu din existenţa sa, din fiinţa sa, ci singurul care Îl elimină pe Dumnezeu este fiinţa supremă ca zidire a dumnezeirii, care este numită şi împărat al universului, adică al pământului, că pe urmă după Judecată, va fi chiar a toată fiinţa materială, este omul.

Deci, dragilor credincioşi, poate mulţi dintre oameni care vor să se lupte cu Dumnezeu, Îl aruncă pe Dumnezeu în nefiinţă, zicând că este haos. Toate vin din haos. Bine, omule, dacă toate sunt din haos, acest haos, cum îl numeau ca să se odihnească filozofii antici în necunoştinţa dumnezeirii, fiindcă L-au pierdut pe Dumnezeu prin păcatele lor, presupune, după cum vedem, o ordonare perfectă. Şi de ce spun acest lucru ? Că dacă ne coborâm iarăşi în microunivers, ne ridicăm în univers, în aştrii zilei şi ai nopţii, şi ne ducem până la marginile cerului şi ne coborâm în noi şi în orice găsim, găsim legi cutremurătoare. Că oamenii, după cât i-a ţinut înţelepciunea, s-au dus să cerceteze ceea ce au găsit. Ca să studiezi un atom în legile lui, care este considerat o cărămidă a universului, a materiei, îţi trebuie multă înţelepciune şi multe calcule şi multe legi şi multă ordonare. Şi gândeşte-te că pe acela [atomul] îl găseşti acolo. Ca să te cobori în fiinţa umană, gândiţi-vă cât şi-au zbătut minţile savanţii lumii în medicină, dar nu să înfiinţeze ceva, ci să poată să se coboare o mică parte în om, în carnea vie. De unde vine, unde se duce ? Deci câtă disciplină, câtă lege îi trebuie, câtă sudoare curge pe fruntea aceluia ca să se coboare şi să înţeleagă ceea ce găseşte făcut, fiinţa vie ! Oare dacă tu zici că este totul din haos şi nu are un diriguitor, nu are un înţelept care le conduce pe toate, dacă tu te zbaţi în atâta ordonare de calcule ca să ajungi ceea ce găseşti, oare acest haos, aşa cum îl numeşti tu, nu presupune o înţelepciune uluitor de mare, divină ?

Iată, din aproape în aproape, cum Îl găsim pe Dumnezeu. Oare cine colorează acea floare în aşa paletă de culori ? Te duci tu să dai cu penelul, cu vopsele pe ea ? Nu, ci ea creşte din fiinţa ei, fiindcă are legea ei. Cine pune culoarea în penajul păsării ? Cine-i pune glasul atât de frumos ? Cine pune pe fluture acele culori atâta de frumoase ? Toate sunt după o lege. Iar acea lege în care găsim lumina lui Dumnezeu nu este altceva decât înţelepciunea, prezenţa unei înţelepciuni atotputernice. Iată cum se înţelege ceea ce a spus Apostolul Pavel: cele nevăzute ale lumii, de la zidirea lumii, din făpturi socotindu-se, se văd (Romani 1, 20). Iată, uitându-te la cele de care te cutremuri că le găseşti făcute, ducându-te cu mintea la Făcătorul lor, găseşti slava, găseşti sensibilitatea, găseşti gingăşia, găseşti bunătatea Celui care le-a zidit.

Pentru aceasta mintea omenească, de-a lungul veacurilor, din zidiri L-a scos pe Dumnezeu în Sfânta Treime, atotputernic, înţelept şi bun. Trei stâlpi pe care stă toată zidirea lumii: atotputernic, fiindcă dintr-o putere au ieşit toate. Cum spune Proorocul David: tu stăpâneşti puterea mării şi valurile ei tu le potoleşti (Psalm 88, 10). Şi nu rămân vorbe, că vedem pe Hristos când vine ca Dumnezeu, porunceşte mării şi stă din furtună (potrivit Matei 8, 23-27). Îl vedem pe Dumnezeu prin Moise cum porunceşte Mării Roşii certând-o şi se despică (potrivit Ieşirea, cap. 14). Iată-I atotputernicia. Îl vedem, cum spune Scriptura, atingându-se de munţi şi fumegă (potrivit Psalmi 103, 33); când porunceşte Dumnezeu, iese acel foc pe care noi îl numim vulcan. Îl vedem pe Dumnezeu cum stăpâneşte vârfurile munţilor, Îl vedem pe Dumnezeu cum aruncă iarba pe pământ fără ştirea omului şi îmbracă pământul în acea haină atât de plăcută ochiului, acea culoare verde.

Deci, iată dragilor credincioşi cum Îl vedem pe Dumnezeu din făpturile Lui. Că aşa cum orice pom din roade se cunoaşte, orice înţelept din lucrul mâinilor lui, îl cunoşti cine este şi pe aceste lucruri te cobori în fiinţa lui şi îi faci un concept al înţelepciunii lui, cu atât mai mult, coborându-ne de la făpturi în adâncul lor, găsim pe Cel ce le-a făcut şi acesta nu este altul decât Dumnezeu. Deci, dragilor credincioşi, iată-L pe Dumnezeu atotputernic, fiindcă a făcut cerul şi pământul (Facerea 1, 1), iată-L pe Dumnezeu bun, fiindcă în bunătate stă tot ce este zidit. Că a bunătăţii este să-ţi înflorească o floare, să-ţi crească un copil, să trăim noi şi să ne răsară soarele, să ne întreţină viaţa, să ne aline durerea şi toate celelalte. Iar moartea nu mai este a bunătăţii, ci este a răutăţii. Dar de ce stăpâneşte şi moartea şi viaţa ? Viaţa este a bunătăţii lui Dumnezeu, iar moartea am chemat-o noi prin căderea din Edem şi apoi noi o întreţinem prin păcate.

Filozofia antică, pierzându-L pe Dumnezeu, a început să se odihnească în alte idei şi astfel au născut acea groaznică idolatrie. Şi a împărţit pe Dumnezeu atotputernic în puzderie de dumnezei. Dar de ce ? Nu L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu au vrut ca să-L cunoască pe Dumnezeu. Că dacă ne întoarcem cu mintea la Faraon al Egiptului: vede cu ochii lui, cu toată fiinţa lui minunile făcute de Moise şi Aaron la curtea lui, chemând pe Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov – deci iată numele acestui Dumnezeu atotputernic – vede minuni cutremurătoare şi rămâne în aceeaşi împietrire. Oare era vinovat Dumnezeu că nu a vrut să se înţelepţească Faraon şi să se întoarcă la Dumnezeu ? Nu. Ci omul în sinea lui este vinovat de tot ce este rău, fiindcă nu că nu poate, nu vrea ! A nu putea înseamnă că eşti dimensionat în această slăbiciune, te zbaţi să vrei şi nu poţi. Iar Dumnezeu măcar o scânteie din a vrea ţi-o înmulţeşte dacă vrei, iar dacă nu vrei, atunci cum spune iarăşi Scriptura, ai vrut blestemul şi-ţi vine, nu vrei binecuvântarea şi se va depărta de la tine (Psalmi 108, 16).

Prin urmare, datorită plăcerilor trupeşti, oamenii antichităţii L-au pierdut pe Dumnezeu, dar când s-au uitat în zidirea care îl înconjoară pe om, rămâneau stupefiaţi, cutremuraţi. Când un om în conştiinţa lui credea în zei, sau se simţea atotputernic, în momentul când îi venea sabia morţii era disperat. Când îi săpa la edificiul lui, la rădăcina edificiului lui trupesc boala, neputinţa, era disperat şi atuncea ridica ochii către ceva mai mare ca el. Dar fiindcă L-a pierdut pe Dumnezeu prin patimi, atuncea ca să se odihnească şi-a născut din conştiinţa lui acea credinţă politeistă, puzderie de zei, şi în felul acesta s-a ajuns până la Hristos că oamenii Îl pierduseră definitiv pe Dumnezeul cel atotputernic şi-şi făcuseră zei după poftele şi după patimile lor.

Pentru aceasta vine Hristos (este o pauză de 1-2 minute). Porunceşte dracilor din oameni să iasă şi nu numai că ies şi îl lasă pe om slobod de aceste legături satanice, ci şi mărturisesc: Fiule al lui David, de ce ai venit să mă munceşti înainte de vreme ? (Matei 8, 29) Deci, iată momentul crucial de reaşezare a dumnezeirii prin trupul şi fiinţa lui Iisus Hristos. Dar omul nu numai că nu crede, ci Îl şi ucide, desăvârşind păcatul capital. Şi vom vedem în cursul acestor cuvântări de ce L-a ucis poporul iudeu. Oare este vinovat doar iudeul că L-a ucis ? Sau nu cumva şi noi ne facem părtaşi acestei crime de pe Golgota ?

Aşadar, dragilor credincioşi, prin legile care stăpânesc toată zidirea, din microcosmos – unde nu vedem şi macrocosmos – ceea ce vedem noi pe bolta înstelată, Îl discernem pe Dumnezeu. Şi dacă ne uităm în noi cum suntem aşezaţi şi închegaţi, fiinţa vie, carnea aceasta care în momentul când se desparte de suflet începe să se ducă înapoi în mama ei, pământul, Îl discernem mai mult pe Dumnezeu în toată înţelepciunea Lui. Că vedeţi câtă înţelepciune înjugă omenirea ca să înţeleagă ceea ce găseşte. Că o sămânţă dacă o ia şi se uită la ea, nu poate să ajungă până în micimea ei, acolo unde stăpâneşte dumnezeirea. Dar Cel ce a făcut-o, cât de înţelept este ? Iată al doilea stâlp al Sfintei Treimi, înţelepciunea care este numită Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

Dragilor credincioşi, aceste lucruri pe care ni le-a dat Dumnezeu nu le-a lăsat aiurea, ci le-a lăsat numai şi numai ca să cânte sensibilitatea, senzualitatea omului care este stăpân, este împărat peste materie. Că pasărea nu pentru ea cântă. Aşa e glasul ei, ea nici nu pune preţ pe cântecul ei. Ce credeţi că ea regretă că i s-a dus o pană din trupul ei, din penajul ei, că e frumos colorată ? Nu. Ci aşa e colorată de Dumnezeu ca să încânte ochiul tău, omule. Ştie floarea de ce este ea aşa de colorată şi frumos mirositoare ? Şi creşte, trăieşte, rodeşte şi moare. Nu. Ci este pentru tine, omule, ca luând-o să-ţi cânte sensibilitatea ta, fiinţa ta. Luna pe cer răsare ea că vrea ea ? E pusă de Dumnezeu cu lege, lege bine întocmită de la care nu se abate, să-ţi cânte ochiul tău noaptea. Stelele pironite acolo în bolta cerească sunt puse acolo să-ţi lumineze ţie noaptea, să-ţi descreţească fruntea. Adierile vântului care nu ştim de unde vin şi cu ce poruncă vin sunt puse să te răcorească, omule. Şi toate celelalte cum sunt lăsate de Dumnezeu, nu sunt lăsate pentru altcineva, ci pentru tine, omule, ca din făpturi, să-l socoţi pe Dumnezeu în absolutul slavei Lui, a puterii Lui, a bunătăţii Lui, a dragostei Lui care o are pentru noi.

Că nu intervenim cu nimic la tot ce se întâmplă în jurul nostru, nu noi poruncim soarelui să-şi arate căldura şi bineţea lui. Deci, iată că este a cuiva şi acela – cuiva de ce ? Pentru tine, omule, să te încălzească şi nu numai pe tine, să îngrijească ceea din care tu mai târziu te vei hrăni sau te vei desfăta.

Deci, am spus acest cuvânt întroductiv ca să-L readucem pe Dumnezeu şi să stârpim ideile păgâne, ideile anti-creştine că Dumnezeu nu există şi totul este un haos. Foarte poetic înţeleptul David spune aşa despre Dumnezeu în cosmogonia Lui, în mărimea Lui: în soare a pus locaşul său, întâmpinarea lui la marginea cerului şi ieşirea lui din marginile cerului (Psalmi 18, 5-7). Vedeţi ce cuvânt, de ce înălţime, de ce înţelepciune ! Dacă noi în soare nu ne putem uita că ni se vatămă ochiul, nu putem să-l privim cu ochiul liber, iar El este în soare, şi-a pus locaşul Lui. Ce vrea să spună ? Că şi-a pus locaşul Lui, adică este stăpânul soarelui şi focul din soare nu-l arde. De ce nu-l arde ? Că este stăpânul Lui. Oare sunt cuvinte împodobite ca să-L aducem pe Dumnezeu din a nu fi în a fi în conştiinţa noastră ? Nu. Ci îl vedem pe Daniil, vedem cei trei tineri în cuptorul Vavilonului cum nu sunt arşi de foc. Deci, iată omul care este ca un Dumnezeu, prin credinţa în Dumnezeu, cum supune cele potrivnice fiinţei lui. Stă aruncat din răutatea lui Nabucodonosor în cuptorul ars 40 de zile şi nu-l cuprinde focul.

Îl vedem pe Apostolul Petru cum în nădejdea în Dumnezeu se aruncă pe mare şi întoarce legea firii, că a firii este să te scufunzi în apă. Şi iată-l cum păşeşte pe apă. Vedem omul cu viaţă înaltă, duhovnicească, ascetică, cum în numele lui Dumnezeu porunceşte muntelui să se mute şi se mută ca un ascultător. Îl vedem pe Isus Navi când avea nevoie de soare, de lumină ca să se bată cu gavaoniţii, şi porunceşte în numele lui Dumnezeu ca să stea soarele pe loc şi soarele îl ascultă (potrivit Isus Navi 10, 12-14). Dar vedeţi între om şi acea fiinţă neînsufleţită care este zidirea lui Dumnezeu, cine se interpune ? Dumnezeu, care este Făcătorul şi al mării şi al soarelui şi al omului. Toate trec prin Dumnezeu, iar dacă vrei să faci ceva împotriva firii, atunci apelează la bunul Dumnezeu şi Dumnezeu te va ajuta.

Deci, iubiţilor credincioşi, aşa să-L înţelegem pe Dumnezeu, nu cum spun înţelepţii lumii de astăzi, că au schimbat adevărul în minciună şi zicându-şi că sunt înţelepţi au înnebunit. Şi vin cu un mic artificiu al înţelepciunii lumii de astăzi: ştiţi că noi, oamenii, gândim doar cu 10% din creier. Numai atât ne-a lăsat Dumnezeu nouă cât trăim, ca să judecăm şi să înţelegem lumea. Numai atât a lăsat Dumnezeu şi ce duşman s-a făcut omul cu Dumnezeu prin ceea ce a putut să descopere din materie. Că vedeţi că pe măsură ce înaintăm în timp şi lumea înţeleaptă a smuls din chingile zidirii lui Dumnezeu nişte taine, a început să-şi facă aripioare şi să se ridice ca Lucifer şi să-L arunce pe Dumnezeu undeva în hăurile universului. Aruncă zidirea în sute de milioane de ani, aruncă zidirea la marginile universului, dar ei zicându-şi că vor ajunge cândva ca să discearnă tainele acestea, mai mult înnebunesc.

Că în trecut nu era atâta înţelepciune câtă este în ziua de astăzi prin ştiinţă, cât s-a coborât omul în tainele materiei. Şi iată, pe măsură ce se coboară în micimea atomilor şi se ridică în aştrii cerului, se cutremură de ceea ce vede omul acolo. Astronomii, când îşi aruncă obiectivele lor pe bolta înstelată, rămân înmărmuriţi de câtă lege găsesc acolo, în planete, în galaxii, în celelalte, ştiţi mai bine ca mine ce se găseşte acolo. Câtă culoare, câtă frumuseţe, câtă înţelepciune a înjugat Dumnezeu şi în lucruri pe care nu le vedem. Şi totuşi sunt puse acolo, iar nouă ne străluceşte doar ca o stea. Dar omul de aici de pe pământ, prin înţelepciunea pe care i-a dat-o Dumnezeu, se cutremură de ceea ce vede acolo.

Vedeţi, iubiţilor credincioşi, câtă înţelepciune a înjugat Dumnezeu în zidire pentru cine ? Pentru noi. Deci, nouă nu ne rămâne decât să-L aducem pe Dumnezeu în conştiinţa noastră, să fim încredinţaţi că El există, este, niciodată nu a fost timp când nu a fost şi va fi întotdeauna. Iar prin a crede în El, cum spune Scriptura, a chema numele Domnului, te vei mântui şi vei fi, cum iarăşi zice Scriptura, ca un dumnezeu. Atuncea cred că vom căpăta tot creierul cu care să discernem zidirea lui Dumnezeu, atuncea se vor schimba în lăcaşurile lui Dumnezeu rupându-se legăturile acestea cu care suntem ţintuiţi în mama noastră, pământul.

Deci, dragilor credincioşi, în acest cuvânt mai mult poate filozofic şi ştiinţific, am căutat în cuvinte simple să înţelegem fiecare din noi ce înseamnă Dumnezeu şi cum Îl vedem prezent în orice ne înconjoară. Şi chiar dacă eşti orb şi nu vezi frumuseţea florii, dacă eşti surd şi nu auzi glasul păsărilor, dacă nu ai gust sau nu ai miros, uită-te în tine şi gândeşte: cu gândul te vezi că exişti. Şi, în felul acesta, începând de la tine şi ducându-te pe măsura înţelepciunii tale în lumea exterioară Îl discerni pe Dumnezeu în cele trei atribute divine: atotputernic, înţelept şi bun. Şi dacă El este explicitat omenirii în Sfânta Treime, să credem cu adevărat şi să ne muncim cu trupul nostru, cu voinţa noastră să-I păzim legile şi apoi, data viitoare, de ne va ţine bunul Dumnezeu, să intrăm în Sfânta Scriptură să vedem dumnezeirea din ea şi cum îşi începe aşa cuvântul: întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Facerea 1, 1). Sper să fie cât mai frumoase aceste cuvinte, fiindcă ele sunt pornite din toată fiinţa mea, cu dragoste, să-L înţelegem pe Dumnezeu cât de frumos şi sublim este. Să-I dăm slavă în veci. Amin.