Predica PS Flavian Ilfoveanul din Duminica Sfintei Cruci 2010, Bucureşti

 

Şi chemând la sine pre norod împreună cu ucenicii săi, au zis lor: cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa, şi să-mi urmeze mie. Că cine va vrea să-şi mântuiască sufletul său, pierde-l-va pre el; iar cine îşi va pierde sufletul său pentru mine şi pentru evanghelie, acela îl va mântui pre el. Că ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată, şi îşi va pierde sufletul său ? Sau ce va da omul schimb pentru sufletul său ? Că cine se va ruşina de mine şi de cuvintele mele, întru acest neam preacurvar şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri (Marcu 8, 34-38).

 

Dat-ai, Doamne, semn celor ce se tem de tine (Psalmi 59, 4). Cuvânt proorocesc care avea să se împlinească după răstignirea Domnului pe crucea Golgotei. Într-adevăr, iubiţi credincioşi, fără sfânta cruce, care este cel mai puternic semn, creştinul nu se putea lupta împotriva celui mai înverşunat duşman, care este diavolul. Acest puternic semn, care îl şi serbăm astăzi cum l-au aşezat Sfinţii Părinţi, este o armă cutremurător de puternică asupra diavolului, un semn peste care nu poate trece nicicum. Şi nu numai diavolul, ci toţi cei ce s-au luptat cu Hristos şi continuă să se lupte nu-l pot privi, nu-l pot accepta în mentalul lor şi pentru aceasta l-au şi scos din existenţa lor confesională, sentimentalo-dumnezeiască aş putea să spun.

Dragi credincioşi, în această scurtă viaţă omul nu ştie să pună preţ pe ce este cel mai scump din ce are omul, sufletul. Cine crede că totul este trupul, se înşeală. Are absolut ca într-o carte, ca într-o bibliotecă toată slava şi cinstea omului – sufletul, dar dacă el nu vrea, nu poate să ajungă la acea slavă, la acea nemurire, acea nepreţuire pe care a pus-o Dumnezeu în chipul Său slăvit, omul. Numai în om găsim suflet, restul ce se numeşte viaţă nu este suflet, ci doar duh de viaţă. Noi ne asemănăm cu Dumnezeu după suflet, fiindcă nouă ni s-a dat împărăţia lui Dumnezeu şi nu altora. Tot ce este înconjurător omului, pentru el este făcut. Dar fiindcă se împleticeşte în scurţii paşi ai vieţii lui în cele materiale, nu poate să acceadă spre cele dumnezeieşti, spre cele frumoase, de slavă şi de cinste.

Vedem, iubiţi credincioşi, ca într-o carte, ca într-o adevărată universitate aici în viaţa noastră, cât de bine sunt catadicsite lucrurile. Acestea trecătoare, efemere au o rânduială a lor şi cine calcă rânduiala mai mult sau mai puţin este pasibil de o pedeapsă. Dacă aicea pământeşte vedem aşa, gândiţi-vă, dincolo oare nu este mai greu ? Oare omul este chiar aşa de naiv şi nu pricepe că nu totul este doar aici ? Ci aici este o haltă în existenţa omului pentru cea viitoare şi veşnică.

Iubiţi credincioşi, în antichitate, când creştinismul ieşea ca o plantă iubitoare de soare şi de viaţă, mergeau mucenicii cu atâta dragoste spre jertfa supremă, aş putea să spun că oamenii erau mai culţi în cele duhovniceşti ca astăzi. Să nu credeţi că au fost etape când oamenii au fost de-a dreptul proşti şi acuma sunt super-deştepţi. Dintotdeauna, omul a fost deştept şi a fost şi în reversul medaliei, de-o simplitate cutremurătoare, depinde unde s-a stabilizat el în mintea lui şi ce a gândit. Deştept este şi criminalul, dar numai în partea aceea a lui. Sau afaceristul – cel care-şi încurcă paşii vieţii aicea. Acela este înţelept, care îşi gândeşte cele viitoare, cele veşnice şi-şi dă seama că omul de fapt nu este doar trecător aicea, nu este doar pentru aici, cum spun filozofiile păgâne, şi restul nimic. A tras o lopată de ţărână după tine şi totul s-a terminat.

Iată că, la timpul acesta, omul are doar impresia că este foarte deştept şi cult. Dar cum spunea şi Mântuitorul, cum spuneau sfinţii apostoli şi toată Sfânta Scriptură, Dumnezeu a urât înţelepciunea lumii acesteia. Apostolul Pavel aşa de frumos încheagă cuvântul să-l aşeze pe om în statutul lui de mare demnitate, zicând: De vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu omul nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, prin nebunia propovăduirii se mântuiesc cei ce cred (I Corinteni 1, 21). De ce Dumnezeu i-a ales pe apostoli oameni simpli ? Fiindcă nu este a culturii acesteia omeneşti mântuirea omului. Nu în cuvânt – cum spunea apostolul – este mântuirea, ci în faptă, în putere (potrivit I Corinteni 4, 20). Sau în alt context, nu auzitorii legii se mântuiesc, ci făcătorii legii (potrivit Romani 2, 13).

Cuvântul niciodată nu zideşte, este frunză bătută de vânt în foc. Roada ajută spre slava pomului, fapta, iubiţi credincioşi. Dacă Mântuitorul venea doar la nivel de cuvânt şi nu se lăsa răstignit, nu murea pentru noi, nu săvârşea absolut nimic. Din această cauză şi spune atâta de frumos că cel ce vrea să vină după mine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze mie. Dar înainte de a-şi lua crucea, să se lepede de sine. Că antagonic este trupul sufletului. Trupul te trage în partea lui de animal, şi vedem acest război în noi înşine, când trupul mereu îţi şopteşte în subliminalul tău: eşti obosit, eşti bolnav, nu ai timp. Sunt şoapte şăgalnice, mincinoase. Şi când te războieşti contra trupului, atunci îţi vezi zvelteţea ta, puterea ta incomensurabilă de care te sperii.

Iubiţi credincioşi, ca să înţelegem acest drum al Golgotei, ce înseamnă omul spre mântuirea lui, ar trebui să ne uităm în paşii vieţii noastre şi să vedem prin câte trece un om în viaţa lui, indiferent cine este el sub soare. Până şi cel mai marginalizat om, un boschetar, are şi el filozofia lui, identitatea lui. Nu mai spun de cei din vârful piramidei sociale. Sau cum spunea înţeleptul Solomon: din porfiră a pierdut împărăţia şi a mers în temniţă, iar cel din temniţă a venit să împărăţească.

Aşa să-l înţelegem pe om, el este singura vietate care poate merge în cele două extreme. Poate să fie ca un diavol de urât în fapte, sau ca un înger de frumos în aceeaşi variantă a faptelor lui. Mântuitorul, când a spus apostolilor: Dacă pe mine m-a urât, şi pe voi vă va urî (Ioan 15, 18), i-a pus în temă cu ceea ce vor pătimi când vor merge să dezrădăcineze păgânismul şi să planteze zveltul creştinism. Şi, într-adevăr, aşa a şi fost. Aţi văzut frăţiile voastre că această luptă o avem în noi înşine, când o patimă începe să se înrădăcineze în noi înşine, cât de greu o scoţi, câtă trudă este în tine. Conştientizezi că acea patimă te duce spre dezonorarea ta ca om, te duce chiar în moarte, dar nu se lasă bătută. Ca şi cu o fiară te lupţi. Şi abia o răpui dacă reuşeşti, dar singur niciodată, ci doar cu numele lui Dumnezeu şi cu ajutorul sfintei cruci.

Dacă s-ar lăsa pe trupul şi pe sufletul omului cicatricile, cred că am fi nişte oameni plini de semne ce-au pătimit în viaţă. Lumea animală, care trăieşte într-o junglă, ne-a lăsat-o Dumnezeu ca o carte. Un animal ne învaţă, dragi credincioşi, că el acolo unde s-a rănit o dată, în mentalul lui şi-a pus că e primejdie de moarte. Şi dacă pune preţ pe viaţa lui, pe acolo nu mai trece sau chiar dacă trece foarte precaut, trece ca nu cumva să i se mai întâmple încă o dată ce i s-a întâmplat cândva. Indolenţa îl stăpâneşte pe om. El nu pune preţ pe aceste pericole. Toată Sfânta Scriptură, şi în ajutorul ei vine viaţa însăşi, viaţa laică, ne pune în protecţie ca nu cumva unde ne-am rănit să mai trecem vreodată. Oamenii nu pun preţ pe ceea ce este de mare slavă în el, pe suflet.

Să mergem puţin în viaţă, să vedem pe ce a pus preţ omul. Lumea în general trăieşte într-o nebuloasă. Omul are impresia că el este totul şi aţi observat că fiecăruia dintre noi i se pare că el este totul, este ‘cel mai’, totul la superlativ. Te înşeli, omule. Mai mare vei fi, de vei fi într-un statut al tău de Zaheu, lasă-te mic şi smerit, că nu tu te aşezi sus, faţă de semenii tăi, este Cel ce te-a zidit şi te ţine în viaţă, Acela te slăveşte precum şi Acela te coboară. Mărturisea istoria de un filozof când, fiind mult iubitor de mare, şi-a zidit casa spre mare şi cu o privelişte frumoasă spre valurile mării. A mers pe mare odată în corabie şi s-a primejduit de moarte. Abia a scăpat cu viaţă. Totul s-a întunecat în viaţa lui. Şi-a înfundat geamurile care duceau spre mare. Şi-a spus: m-au despărţit câţiva centimetri de moarte, care era coasta corăbiei. L-a marcat moartea care muşca încetul cu încetul din el şi a pus preţ: nu voi mai merge vreodată, fiindcă este primejdie de moarte.

A fost un mare stăpân al Atenei. L-au dat jos atenienii şi l-au dus în surghiun. Nedrept au făcut acest lucru. Dar el îşi cunoştea statutul lui şi se mulţumea că s-a ales doar cu viaţa. Parcă a ajuns într-o pace în sufletul lui: bine că nu m-au omorât aceşti oameni labili. Dar ajungând atenienii într-o grea pasă a vieţii lor, fiindcă îi înconjurau alte popoare, s-au dus înapoi la cel ce le-a fost stăpân cândva. L-au rugat toţi boierii: vino să ne luptăm că suntem în primejdie, ne cerem iertare pentru ce ţi-am făcut. El stătea şi se gândea: aceşti oameni vor să mă repună în drepturile mele şi în slavă. Dar oare mai am eu încredere în ei ? Dacă eu am fost nevinovat faţă de ei şi m-au dat jos şi abia am scăpat cu viaţă şi mă mulţumesc cu surghiunul, nu se vor întoarce vreodată ? Şi n-a acceptat. Primejdia de moarte o vedea atât de prezentă în viaţa lui şi nu a mai acceptat.

Dragi credincioşi, ne întâmpinăm în viaţă de multe ori cu fapte pe care săvârşindu-le cândva ne roşesc obrajii. Ai impresia că atunci când faci o faptă nu eşti descoperit sau Cel ce te-a zidit doarme, nu te vede. Ne înşelăm. Ca să vedem că este judecata cea viitoare, să mergem undeva în istorie, în istoria celui mai slăvit popor, poporul mesianic, poporul iudeu. Patriarhul Iacov a avut 12 băieţi şi o fată. Doi copii din Rahila, Iosif şi Veniamin erau febleţea lui. Că el a iubit-o mult tare pe Rahila. A robit pentru ea 14 ani ca s-o aibă de nevastă. Chipul Rahilei care a murit la naşterea lui Veniamin i-a marcat viaţa, era sentimentul lui. Dar văzându-i pe aceşti copii, o vedea pe Rahila. Îi iubea pe toţi ceilalţi, nu făcea părtinire. Dar cum şi frăţiile voastre vedeţi că cel care te ascultă şi este cuminte parcă un pic mai pe ascuns te îndrepţi cu sentimente mai preţioase spre el.

Aceştia erau mici; ceilalţi unsprezece îl pizmuiau grozav de mult pe Iosif. Şi aşa au făcut că trimis fiind Iosif cu mâncare în câmp la ceilalţi unsprezece, aceia pizmuindu-l au vrut să-l omoare. Dar cel mai mare Ruvin a spus: nu-l omorâţi, e fratele nostru. Dacă totuşi aşa v-aţi hotărât să-l omorâţi, eu aş fi de părere, măcar lăsaţi-l într-un puţ aicea. Dumnezeul părinţilor noştri se va milostivi de el. N-a durat decât o zi şi a venit marele Pentefri al Egiptului cu o caravană de cămile şi ei vânzându-l, aşa copilul nevinovat a ajuns în Egipt.

Timpurile s-au scurs. Bătrânul Iacov a plâns nemângâiat, fiindcă fraţii lui i-au spus că a fost mâncat de un leu iubitul lui Iosif. N-a crezut bătrânul, fiindcă hainele lui erau pline de sânge şi nu erau rupte. Şi le-a spus cumva: mira-m-aş că acel leu l-a dezbrăcat întâi pe prunc nevinovat şi apoi l-a mâncat. Dar a tăcut. Timpurile scurgându-se, s-a dat în vileag atâta de frumos lucrul lor. Fiecare era la casa lui. Copilul pentru Iacov era mort, pentru ceilalţi nu. Ştiau că l-au vândut în Egipt. Iosif, fiindcă a fost mâna lui Dumnezeu cu el, a ajuns cel mai mare în Egipt. Era mâna dreaptă a lui Faraon. L-a pus mai mare peste tot pământul Egiptului şi peste casa lui. De mare preţ era pentru Faraon. Venind foamete şi în Egipt, dar şi în pământul Hanaanului, bătrânul Iacov i-a trimis pe cei zece fraţi în Egipt să ia bucate, să ia grâne. Unde puteau să ajungă ? La Iosif, el era cel ce împărţea bucatele. Iosif i-a văzut şi i-a cunoscut. Ceilalţi nu l-au cunoscut.

 

PC. Predici 32 01

Iosif stând de vorbă cu fraţii lui
Frescă din biserica Mânăstirii Sopocani, Serbia


Şi i-a întrebat: de unde veniţi ? Din pământul Hanaanului. Câţi fraţi sunteţi ? Noi am fost doisprezece, unul dintre noi este acasă, cel mai mic. Cum îl cheamă ? Veniamin. Şi unul a murit. Cum l-a chemat ? Iosif. El nu s-a arătat că el este. S-a dus într-o altă cameră şi a început să plângă. Pentru ce aţi venit ? Am venit să ne dai bucate, că am auzit că aici sunt grâne pentru mulţi ani în Egipt. Şi am venit să le cumpărăm. Cine e tatăl vostru ? Iacov şi e îmbătrânit în zile. A spus aşa Iosif: dar pe celălalt de ce nu l-aţi adus ? Nu l-am adus pe Veniamin, fiindcă tatăl nostru plânge mult după el şi îi e frică să nu-l pierdem pe cale. Rămâne unul aicea în Egipt, ca să-l aduceţi şi pe celălalt. Şi aşa au făcut. S-au dus şi au venit şi cu Veniamin. Iarăşi i-a chestionat. Unde este celălalt ? A murit mâncat de un leu. Atâta a putut să plângă Iosif şi s-a arătat în faţa lor şi le-a spus: eu sunt fratele vostru Iosif. V-aduceţi aminte când m-aţi vândut în Egipt şi aţi vrut să mă omorâţi ? Eu sunt. Eu nu vă voi pedepsi pe voi, ci voi da cu vârf şi îndesat că tot Egiptul este pe mâna mea.

Iubiţi credincioşi, oare toate acestea nu erau cu rânduiala lui Dumnezeu ? Vânzarea lui Iosif în Egipt de către fraţii lui preînchipuia vânzarea Mântuitorului de către Iuda şi lepădarea apostolilor; lepădarea rabinilor jidoveşti de către Persoana lui Hristos în faţa lui Pilat. Iată cum roata vieţii s-a întors. Nu numai că nu i-a pedepsit, ci l-a chemat şi pe tatăl lui şi pe toate rudele lui, 75 la număr, şi aşa s-au stabilit în Egipt unde au robit pe urmă 400 de ani.

 

PC. Predici 32 02

Iosif stând de vorbă cu fraţii lui, îmbrăcat în veşminte de mare preţ
Alăturat, fraţii mergând la tatăl lor, Iacov, şi istorisindu-i ce au făcut în Egipt
Frescă din biserica Mânăstirii Sopocani, Serbia


Mărturiseşte istoria de un om care a murit. Şi când să-l ducă văduva la groapă, aşa zarvă s-a făcut că toată cetatea s-a adunat în jur ca la un teatru. Un oarecare din cetate spunea şi avea şi un zapis că acel om nu-l lasă ca să fie înmormântat din cauză că are o datorie la el. Văduva atâta de mult plângea şi n-o putea ajuta nimeni şi s-a dus la episcopul locului, care era un mare bărbat trăitor în Dumnezeu. Văzând lacrimile şi zbuciumul acelei femei, a făcut rugăciune, zicând: Doamne, nu pentru mine, ci pentru slava Ta şi pentru lacrimile acestei femei, fă o minune să vorbească acest mort. Şi lucrul s-a şi întâmplat. S-a ridicat mortul şi a început să-l mustre pe acel ce spunea că nu i s-a dat datoria. Aşa l-a mustrat şi l-a făcut de râs în toată adunarea aceea: nu-ţi este ţie ruşine, cum nu ţi-am dat ţie datoria în data cutare, în locul cutare ? Nu i-a mai trebuit altă ruşine şi pedeapsă aceluia, care era atât de răutăcios. Dar când Hristos va veni şi ne va arăta faptele noastre care din ruşine, din indolenţă sau din alte motive nu le-am mărturisit ca să se şteargă !

Iubiţi credincioşi, toate acestea le-a lăsat Dumnezeu pilde scrise sau întâmplări nescrise ca noi să ne învăţăm, că şi noi nu suntem diferiţi, cu nimic diferiţi faţă de cei de ieri, de astăzi şi cu atât mai puţin de mâine. Şi cei de mâine vor fi ca noi. Omul dintotdeauna a fost acelaşi; să nu credeţi că a stat cumva prin copaci şi mânca banane sau alte fructe ale copacilor cu maimuţele, după cum spun filozofiile împuţite din ziua de astăzi. Omul a fost dintotdeauna în statutul lui de chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Toată Sfânta Scriptură şi Noul Testament ne arată că fiecare va veni în ceasul judecăţii şi va da răspuns pentru toate faptele lui pe care le-a făcut.

S-a arătat Dumnezeu lui Moisi, care era de-o blândeţe cutremurătoare şi credinţă totodată. Dar S-a arătat când a dat Legea; s-a cutremurat Muntele Sinai. Tot animalul care se apropia de munte murea. Era cutremur în Muntele Sinai atunci când s-a dat Legea, după cele 40 de zile de post ale lui Moisi. Fum şi fulgere şi tunete când S-a arătat Domnul şi pe lespezi a dat Legea. Se arată Domnul Hristos în Tabor celor trei: lui Petru, lui Iacov şi lui Ioan. Aici Se arată tot cu o părticică din strălucirea Sa. O rază de lumină cât a fost pe puterea omului ca să înţeleagă, fiindcă au căzut ca nişte morţi sfinţii apostoli când L-au văzut pe Domnul. Iată extremele lui Dumnezeu. Atuncea în Sinai Se arată nu înfricoşând, ci S-a arătat în lumina Lui, în supărarea Lui faţă de om. Dincoace, în Tabor, Se arată în frumuseţea dumnezeirii. S-a arătat Iosif fraţilor lui în blândeţe. Oare le mai trebuia celorlalţi fraţi ai lui mustrare ? Vreo pedeapsă ? Nicicum. Le-a fost pe măsură pedeapsa, ruşinea care au tras-o când li s-a vădit fapta: eu sunt Iosif.

Când va veni Mântuitorul pe scaunul Judecăţii cu mâinile pline de sânge, cu cununa de spini pe cap şi sângerând din trup după bătăile pe care le-a primit până a merge la Golgota, oare îţi mai trebuie cuvânt ? Nu mai ai nevoie nici de un înger sau de un cuvânt să te mustre, fiindcă atuncea toate faptele tale sunt arătate. Ne uităm de multe ori în viaţa noastră când suntem desconspiraţi în vreo faptă cum îţi roşesc obrajii. Nu te mai uiţi îndrăzneţ în faţa omului, pleci privirea în jos, ruşinându-te. Dar în faţa lui Hristos ? Din acest motiv şi Mântuitorul spune aşa de frumos: Cine se va ruşina să ducă numele Meu în faţa acestui neam preacurvar şi păcătos, şi Eu Mă voi ruşina şi nu voi mărturisi în faţa Tatălui Meu şi a îngerilor Lui (Marcu 8, 38).

Dragi credincioşi, să nu vă speriaţi în a-L mărturisi pe Dumnezeu. Erau sfinţii apostoli bătuţi şi umiliţi, scuipaţi şi înjuraţi, în cele mai obscene cuvinte. Acelora care făceau aceste lucruri li se părea că moştenesc pământul. Ei cu atâta demnitate mergeau înainte şi-L mărturiseau pe Hristos că Acesta este Dumnezeul cel adevărat pe care voi răstignindu-L, L-aţi omorât (Faptele Apostolilor 2, 23). Ştiau ce-i aşteaptă şi totuşi au mers înainte. Era Sfântul Glicherie atâta de umilit de securitate şi de aceşti popi de pe nou, plini, cu cefele groase, plini de băutură, şi în ce cuvinte arogante îl jigneau, în nişte epitete cutremurătoare. Şi totuşi mergea înainte. Mi-aduc aminte când s-a dărâmat puiul acela de biserică aicea, ce era la gura acelor oameni. A venit vremea şi peste ei. A apus soarele şi peste mulţi din ei. Temniţa s-a deschis, a răsărit frica.

În zadar mai vii tu, gură, care cândva lătrai, să-ţi ceri scuze. Să te ierte Cel căruia I-ai greşit. Era un preot groaznic de rău la Slătioara, care batjocorea pe călugării de acolo. Mult rău a făcut. Era şi mare teolog şi foarte învăţat. Dar parcă într-o învăţătură iudaizată, a lui Caiafa era. A venit vremea să-şi dea şi el obştescul sfârşit. Se vedea apusul soarelui şi peste viaţa lui. Şi-a adunat bătrâneţele într-o zi şi, într-o cârjă, s-a dus la Sfântul Glicherie şi i-a spus: preasfinţite, am venit cu un lucru la sfinţia ta. Spune ! Te rog să mă ierţi că mă apropii de sfârşit şi ştiu că mult rău am făcut. I-a dat un răspuns pe măsură: dragul meu, te cunosc, ce mi-ai greşit mie ca om, să te ierte Dumnezeu, dar ce-ai greşit darului, eu nu te pot ierta, să te ierte Cel căruia I-ai greşit, că darul este al lui Dumnezeu.

Iată mărturisire în faţa acestui neam preacurvar şi păcătos. Cât de păcătoşi am fi, iubiţi credincioşi, că nimeni nu este drept, dar măcar pe Dumnezeu să-L mărturiseşti, cu demnitate. E de mare cinste, de mare valoare în faţa lui Dumnezeu. Vedem cum cei mai păcătoşi oameni ai pământului, în momentul când a răsărit o rază a lui Hristos peste el, şi-a deturnat viaţa şi cu atâta demnitate L-a mărturisit pe Hristos în faţa ighemonilor, a ereziilor şi a celor care erau duşmani Aceluia ce ne-a zidit, Aceluia ce ne ţine în viaţă şi Aceluia ce a murit pentru noi.

Aceasta este crucea de care spune Mântuitorul: Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine. Adică a te lepăda de sine ce înseamnă ? A-ţi lepăda trupul acesta, mofturile lui. Nu să fii ca un ascet. Nu-ţi cere aceasta Dumnezeu, dar măcar să fii constant în mărturisirea dreptei credinţe în care subzistă chipul lui Iisus Hristos, Acela adevărat care a murit pentru noi. Aceasta este Evanghelia de astăzi, care ne îndeamnă să fim nişte oameni statornici, cu bun-simţ faţă de Cel ce ne-a iubit şi încă ne iubeşte. Şi vedem acest lucru ce înseamnă în viaţa noastră, în orice lucru cât de mic ar fi, indiferent cine eşti tu. Dacă eşti constant în mărturisire, eşti hotărât, atunci eşti de mare valoare. Dacă eşti o trestie, şi când îţi joacă momeala într-o altă parte, deja te duce într-o labilitate şi s-ar putea să devii un nimeni şi un nimic. Aş putea să spun un politician, îmi cer scuze dacă sunt pe aici politicieni, un politician religios, care aş putea să spun că este cea mai urâtă şi dizgraţioasă haină pe care o poate purta un om. Refuz să mă folosesc de alte epitete, dar cred că înţelepciunea frăţiilor voastre şi experienţa le intuiesc. Fiţi oameni cu adevărat statornici în ceea ce mărturisiţi, în crucea pe care o purtăm mai ales în timpurile acestea. Eu Îi mulţumesc Bunului Dumnezeu că ne-a ajutat să ne întâlnim şi Îl rog să ne mai întâlnim în aceeaşi frumuseţe, în aceeaşi conglăsuire, să-I aducem slavă şi cinste în vecii vecilor. Amin.