Predica PS Flavian Ilfoveanul de Sfânta Mucenică Filoteea 2009, Bucureşti

 

Pilda femeii gârbove

Şi era învăţând întru una din sinagogi Sâmbăta. Şi iată o muiere era care avea duhul neputinţei de optsprezece ani, şi era gârbovă şi nu putea să se ridice în sus nicidecum. Iar Iisus văzând-o pre dânsa, o au chemat şi au zis ei: muiere, te-ai slobozit de boala ta. Şi şi-au pus pre dânsa mâinile şi îndată s-a îndreptat şi slăvea pre Dumnezeu. Iar mai marele sinagogii mâniindu-se căci o vindecase Iisus Sâmbăta, răspunzând zicea norodului: şase zile sunt întru care se cade a lucra; deci întru acestea venind vă vindecaţi, iar nu în ziua Sâmbetei. Iar Domnul au răspuns lui şi au zis: făţarnice, fiecare din voi Sâmbăta au nu-şi dezleagă boul său sau asinul de la iesle, şi-l duce de îl adapă ? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care o a legat satana, iată de optsprezece ani, au nu se cădea a se dezlega din legătura aceasta în ziua Sâmbetei ? Şi acestea zicând el, se ruşinau toţi cei ce stau împotriva lui; şi tot norodul se bucura de toate cele slăvit ce se făceau de dânsul (Luca 13, 10-17).

 

Când proorocul spune că lumină îmi sunt poruncile Tale, Doamne (Isaia 26, 9), fără numai că-L aşează pe Dumnezeu singurul îndrituit să ne cunoască din tot ce suntem noi alcătuiţi, şi cum spunea Proorocul David: Şi cel nelucrat al meu tu, Doamne, îl cunoşti (Psalmi 138, 15). Aceste porunci ale lui Dumnezeu şi la o scară infimă vedem în noi înşine că suntem sub nişte legi, sub nişte umile porunci. Nu sunt, într-adevăr, decât pentru o minte care le caută, le iubeşte, le preţuieşte şi le ţine - atunci îl pune pe om într-o protecţie. Iar celălalt care este răzvrătit, rebel poate deveni în scurt timp o victimă.

Frumoasa pildă de astăzi, îndurerată, înlăcrimată pentru acea bătrână gârbovă ne aşează într-o postură destul de incomodă pe noi, oamenii, în general. Această boală a acelei bătrâne nu era o boală de oase, cum vedem pe mulţi oameni aplecaţi de spate, sau cine ştie ce deformări ale oaselor au. Chiar Mântuitorul, singurul care ştia de ce pătimeşte această bătrână de 18 ani, neputând să vadă în chip firesc soarele, spune în urechile acelor cârtitori: diavolul a aplecat-o de 18 ani şi o ţine în această statură. Evident, cum vedem şi în viaţa noastră, indiferent cine am fi noi, când începem să pierdem din noi, din poziţia noastră verticală, din frumuseţea feţei, dar mai ales din frumuseţea minţii, începem să fim marginalizaţi. Aşa şi această gârbovă: cândva o fi fost şi ea, la vremea ei, o femeie frumoasă, cu un statut social destul de frumos. Dar iată că diavolul a adus-o în această denigrare.

Dragi credincioşi, într-o înţelegere mult mai înaltă, Mântuitorul vrea să arate în urechile acelor cârtitori – cărturari, farisei, saduchei – şi a tuturor descendenţilor lor cât va ţine lumea, că diavolul este actorul principal la toate nenorocirile oamenilor. Acea gârbovire, de fapt, simbolizează mintea omului care – dacă nu este luminată prin propria-ţi voinţă de poruncile lui Dumnezeu – te aduce spre pământ. Toate vietăţile pământului se uită în jos şi din noapte până în noapte caută hrană. În rest, pentru ele, frumosul cine ştie la o scară infimă o fi ceva, dar grija primordială în toată existenţa acelei vietăţi este hrana, pântecele. Singura zidire a lui Dumnezeu care evadează din acest regn animal este omul.

Din acest motiv, şi Dumnezeu ne-a pus într-o poziţie bipedă şi deasupra, ca o împărăteasă peste tot edificiul acesta, piramidal dacă-l putem numi, e cocoţată măria-sa mintea. Oare nu putea Dumnezeu să o pună în alte părţi ? Cine poate opri un meşter ? Dar a pus-o să ne arate că sorgintea ta este de acolo din cer, şi acolo trebuie să gândeşti – că tu, în nobleţea ta de chip şi asemănare a lui Dumnezeu, îmbrăcat în porfiră imperială, că omului i-a dat Dumnezeu spre stăpânire pământul – trebuie să gândească de acolo de unde vine, măcar cât de cât la Cel care l-a înnobilat şi-l întreţine.

Iată, iubiţi credincioşi, cum grija vieţii, cum spuneau Sfinţii Părinţi, m-a scos din rai. Tot gândind cele trupeşti, care le vedem cât de trecătoare sunt, cât de şubrede, de multe ori chiar naive, hilare, şi totuşi omul statorniceşte în ele. Azi un pic, mâine un pic, precum marea se face din picături şi se umflă atât de mare, aşa şi mintea omului câte un pic se aduce în această gârbovire. Ne gândim de ce Dumnezeu a lăsat descoperită istoria omenirii în ochii, în urechile şi în minţile oamenilor. De ce morţii sunt printre noi ? De ce a dictat Dumnezeu prin Duhul Sfânt unor cărturari să încondeieze ce s-a întâmplat în lume ? Fără numai sunt nişte jaloane, parcă nişte hărţi dacă le putem numi aşa, ale paşilor vieţii noastre, ca nu cumva mergând pe acele cărări bătătorite de o lume întreagă să păţim şi noi aşijderea lor.

Să vedem noi cum se poate gârbovi un om şi cum poate sta în verticalitatea gândirii spre cele nobile, dumnezeieşti şi ziditoare şi mântuitoare. Fiindcă au fost zilele acestea o pleiadă de sfinţi care şi-au căutat identitatea lor duhovnicească, să mergem şi noi prin această grădină să culegem asemenea unei albine harnice ce găsim acolo.

M-aş rezuma la nişte pilde, dragi credincioşi, pe care mulţi le şi ştiţi frăţiile voastre, ca să închid gura tuturor cârtitorilor şi a celor mândri şi plini de sine cărora nu le mai ajungi nici cu prăjina la nas, crezând că sunt cine ştie cine în lume. Dacă cineva se va disculpa în ceasul judecăţii, sau poate în paşii vieţii lui, spunând Doamne, nu Te-am cunoscut, va veni Sfânta Varvara, o copilă care PC. Predici 30 01 era în porfiră şi vison. Era singură la tatăl său, el idolatru, precum şi ea. Şi toţi cei din casă. Era de o statură foarte sus-pusă social tatăl ei, un fel de demnitar, de boier. Iubind-o atâta de mult şi pentru frumuseţea care o purta şi înţelepciunea, i-a făcut toate mofturile. Dar ea nu era satisfăcută, în mintea ei, pe deplin. Bătrânul tată ştia că pericolul cel mai mare este creştinismul, care ajunsese acum la apogeu; această întâmplare a fost în timpul prigoanelor diocleţiene şi maximiene.


Sfânta Mare Mucenică Varvara, iar în dreapta ei, Sfânta Mucenică Iuliana, care i-a urmat în mucenicie

Tatăl ei fiind mare râvnitor în cele idolatre căuta s-o păzească de creştini, să nu i-o fure creştinii. Creştinii niciodată n-au umblat să fure oameni, ei au stat asemenea unui izvor; grija nu a fost decât să izvorască apa aceea curată şi băubilă şi binefăcătoare pentru setea ta. Iezuiţii au umblat şi toate liftele pământului cu fel de fel de momeli putrede, ca să înşele minţile oamenilor. Cum bine ştiţi, după revoluţie şi acum este plină lumea de aşa lichele.

Iubiţi credincioşi, ea totuşi nu era odihnită în mintea ei. Nu avea cunoştinţă că dincolo de zeii tatălui său mai e ceva. Dar când a ajuns la o maturitate, fragilă totodată, stătea şi se gândea: oare zeii tatălui meu au făcut această frumuseţe ? Nu că era o romantică sau cine ştie ce iubitoare de frumos, dar se gândea în mintea ei ce sunt idolii şi tot ce ne înconjoară, cine a făcut aceste frumuseţi, care nu se împerechează între ele şi nu se bat ? Dacă Dumnezeu a văzut cugetul ei curat, împodobit şi cu integritatea, frumuseţea fecioriei ei, imaculata ei viaţă, iată că S-a şi arătat ei. Că tot văzând-o statornicind în căutarea lui Dumnezeu, s-a învrednicit de multe daruri.

A început să-L cunoască pe Dumnezeu, neîntârziat a cunoscut nişte fecioare creştine care i-au descris în primul rând că dincolo de zei este o altă cunoştinţă şi apoi, dacă ea voia acea curiozitate i-a şi venit la timp preotul care a botezat-o şi care i-a şi dat acel lapte hrănitor pentru statul ei creştinesc. Ne punem întrebarea: tatăl ei, deşi râvnitor în idolatrie, a fost chiar aruncat de Dumnezeu aşa, întru necunoştinţă ? Nicicum. Când a găsit-o că ea este creştină şi-L mărturiseşte pe Dumnezeu şi i-a arătat şi o cruce, făcută cu degetuţul ei sfânt pe marmură, ca într-un aluat, paşii ei scumpi în acea marmură frumoasă s-au imprimat ca într-un lut moale şi aşa au rămas, oare nu putea să-şi dea seama că nu idolii au făcut acest lucru ? Ci Dumnezeul acestei copile ?

Ea a început din gârbovire, iată, să se ridice în fastuoasa şi frumoasa poziţie bipedă, adică să gândească cele frumoase şi ziditoare şi mântuitoare, iar tatăl ei a rămas în aceeaşi gârbovire, adică mintea lui era aplecată tot spre aceste nebunii.

Iubiţi credincioşi, până unde poate duce prostia omului şi nebunia ? Că dacă în mintea omului este numai întuneric, nu mai ai ce să mai alegi de la acel om. A văzut minunile, a lepădat toată frumuseţea sentimentelor care le avea asupra unicei fiice şi s-a răzbunat, a bătut-o mişeleşte şi apoi a predat-o ighemonului. Până şi ighemonul, care era idolatru, s-a sfiit de frumuseţea ei, dar fiind în puterea deciziei i-a strujit trupul cu gheare de fier, i-a tăiat pieptul, apoi vroia goală s-o plimbe prin cetate. Atâta s-a ruşinat şi în durerile acelea, ale mutilării, se ruga lui Dumnezeu: Doamne, nu mă lăsa de izbelişte în faţa acelor ochi pătimaşi. A trimis Dumnezeu pe înger şi a înconjurat-o cu o haină de lumină şi nu i-a lăsat să-i vadă trupul. În cele din urmă, acel tiran a omorât-o. Atât de statornică a stat în acea verticalitate a mărturisirii şi a gândirii ei, încât că iată a spart cerurile ca o porumbiţă din colivia idolatriei şi astăzi este în sinaxar.

Aceasta era din neam nobil, iată din ce temniţă a putut să iasă şi să se ducă acolo de unde îşi trage omul sorgintea. Din Dumnezeu. Dar fără voia ta, nu poţi să faci. Câte fete din ziua de astăzi ar mai face acest lucru ? Aceea se ruşina că o plimba prin piaţă goală; câte n-ar vrea să facă acest lucru pentru alte motive ? Dar să evadăm din Babilonul de astăzi, să mergem într-o altă grădină.

PC. Predici 30 02Îl găsim pe Sfântul Ioan Damaschin, un mare bărbat al timpurilor de demult apuse. A crescut în casă de creştini, i-a dat Dumnezeu o înţelepciune cutremurătoare. Şi au mers mână în mână înţelepciunea cu care l-a înnobilat Dumnezeu cu smerenia. A apărut puternicul eres al iconoclasmului. El ştiind ce înseamnă acest război în Biserică, mutilarea sfintelor icoane, a Maicii Domnului, a început să iasă şi el la luptă. Nu s-a ruşinat, nu s-a împuţinat la suflet, ci neînfricat scria scrisori frumoase, retorice, după înţelepciunea cu care l-a înnobilat Dumnezeu, creştinilor din diferite locuri ale Imperiului Bizantin să-şi apere demnitatea şi dogmatismul şi dumnezeirea icoanelor.


Sfântul Ioan Damaschin. Manuscris din Mânăstirea Iviron, Sfântul Munte

Fiindcă Antiohia era sub stăpânirea saracinilor, s-a pretat împăratul Leon Isaurul care a izbucnit acest eres şi a falsificat o scrisoare, cum că ar fi scris-o Sfântul Ioan Damaschin împotriva saracinului sub a cărui stăpânire era sfântul. Acela, fiind om crud, i-a tăiat mâna şi a agăţat-o în piaţă. N-a dat înapoi în mărturisire, a stat în aceeaşi verticalitate şi hotărâre. Dacă a fost un om cuminte, un om care a ştiut cum să meargă pe valurile vieţii acesteia atâta de învolburate, de tulburi, de nimicitoare, a luat mâna din piaţă şi s-a rugat la Maica Domnului cu atâta foc, încât că a şi făcut minunea Maica Domnului şi i-a prins mâna. Şi ca semn că a făcut Împărăteasa această minune, în locul acelui semn unde i s-a tăiat mâna a lăsat un fir roşu. S-a cutremurat şi saracinul care i-a tăiat mâna de această minune.

Dar acest bărbat, dacă a ştiut ce vrea de la viaţă, fiind tocmai mâna dreaptă, nu s-a lăsat convertit de şoaptele tinereţii, de aurul şi argintul care-i stătea în jur şi a ales viaţa monahală. Ca drept răsplată, Dumnezeu, pentru smerenia de care a dat dovadă, l-a înnobilat şi i-a dat plata după ostenelile sale, fiind mare făcător de minuni şi înainte şi după sfârşitul lui pământesc, şi a rămas o pildă pentru toţi oamenii care vor să-şi caute identitatea lor dumnezeiască.PC. Predici 30 03

Îl vedem pe Sfântul Nicolae: un copil care parcă de atunci, de când era prunc în braţele mamei sale, se arăta că este un bătăios pentru cele dumnezeieşti. Miercurea şi vinerea nu lua lapte hrănitor de la mama sa; sugea numai din pieptul drept.


Sfântul Ierarh Nicolae. Frescă sârbească 

Dragi credincioşi, dacă a făcut Dumnezeu minunea cu el, când era copil şi nu era în plenitudinea facultăţilor sale mintale, mature, să gândească el, iată-l în paşii vieţii lui cât de frumos merge prin propriul său discernământ. Au venit prigoanele creştine peste el, nici măcar nu l-au îndoit. Nu l-au convertit la nehotărâre şi a mers în continuare pe acelaşi drum, ştia ce vrea de la viaţă. Tinereţea nu i-a întors paşii spre cele mocirloase. Îl vedem arhiereu deja. A fost chemat la Sinodul de la Niceea, faţă în faţă cu blestematul evreu de Arie. Nu mă socotiţi antisemit, că el era evreu libian, avea o minte de-i plesnea capul de atâta cultură. S-a infiltrat la scaunul patriarhal din Alexandria şi apoi a făcut atâta răscol în Biserică, încât că s-au luptat mult timp Sfinţii Părinţi cu ei, cu toţi cei de cugetarea lui. Multe crime s-au făcut în numele arianismului şi în ziua de astăzi strănepoţii acelui blestemat de Arie, de toate Sfintele Sinoade Ecumenice, sunt prietenii de pocale ale ecumeniştilor iehovişti.

Dar iată că Sfântul Ierarh Nicolae, fiind acolo în faţa împăratului şi a tuturor sinodalilor, nu s-a ruşinat, nu s-a înfricoşat şi i-a dat o palmă peste obraz în plenul sinodului lui Arie. O palmă care a rămas în istorie. Maica Domnului şi Mântuitorul S-au arătat de comun acord, într-o conglăsuire cu Sfântul Ierarh Nicolae, că retras din sinod cu poruncă imperială, l-au reînnobilat cei care erau frustraţi de demnitatea dumnezeiască: Maica Domnului şi Fiul ei, Iisus Hristos.

Dragi credincioşi, iată încă un exemplu cum nu l-a gârbovit pe acest om viaţa. Mă întreb: oare câţi mai sunt care stau într-o aşa verticalitate a gândirii duhovniceşti şi să-şi păstorească oile cuvântătoare, fiii Bisericii lui Dumnezeu spre cărările cele frumoase şi mântuitoare ? Tare aş vrea parcă să mai vină Sfântul Nicolae printr-un sinod din acesta aşa-numit pan-ortodox, că tare mulţi ar mai pălmui ! Mulţi derbedei care s-au strecurat, corifei zişi, şi vând tuturor blestemaţilor de Sfinţii Părinţi cele frumoase şi mântuitoare.

Fiindcă astăzi este Sfânta Filoteea, să vedem ce mai găsim la o copiliţă de 12 ani. Era din Bulgaria, dintr-o familie joasă, erau nişte simpli oameni. Dar iată, dacă ea a primit o picătură din laptele duhovnicesc de la mama sa creştină, i-a fost suficient ca să-i ajungă pe restul căii vieţii ei această hrană frumoasă. Mama ei a murit când ea era tânără, copilă era, a rămas orfană şi sub stăpânirea unei mame vitrege, singură la părinţi. Ei erau păruţi creştini, mai căldicei aşa, dar mergând la biserică şi tot auzind cuvântul Evangheliei, în firava ei minte şi gândire, dar curată, când vedea un sărac îi dădea din bucăţica ei de pâine. Hăinuţele ei curate şi poate noi le schimba pe nişte jerpelite de rupturi ale celor săraci, lucru care nu prea cânta în urechile vitregei mame şi a propriului ei tată.

 

PC. Predici 30 04

Martiriul Sfintei Filoteea şi aducerea moaştelor ei la Curtea de Argeş


Diavolul care nu scapă absolut nimic din mână era tare ruşinat, cum o copilă să facă aceste lucruri în numele poruncilor lui Dumnezeu ? Trebuia să explodeze undeva această mânie, această furie diavolească. Şi odată, ducându-se cu hrană la tatăl său în câmp, tot dădea la cei săraci care veneau mâncare şi înjumătăţea hrana. Taică-său era ofensat pentru acest lucru şi o certa pe doamna lui. Ea spunea, se scuza, că eu îţi trimit hrană, probabil copila asta face ceva, şi cum ? Unde-i dragoste puţină, lesne se găseşte pricină, toată vina cădea pe vitrega ei fiică.

Până într-o zi când Dumnezeu a decis să iasă la suprafaţă gârbovirea tatălui ei şi verticalitatea copilei. S-a ascuns şi când a văzut-o cum din blidul acela împarte săracilor şi-i hrănea ca pe nişte copii a explodat de mânie. A vrut să fugă după ea, dar aşa a fost de la Dumnezeu că aruncând o bardă a lovit-o la picior. Nu era mortală acea lovitură, dar Dumnezeu a cântărit în cumpăna dreptăţii Sale că îi este de ajunsă calea şi să rămână istoria vieţii ei de învăţătură pentru restul omenirii, i-a luat sufletul. Ca să arate Dumnezeu dreptatea Lui, cum face cu oamenii, s-au adunat cu toţii la lumina care deja strălucea în jurul acelei copile proaspăt moarte din mâna tatălui său. S-a cutremurat taică-său, dar era tardivă cutremurarea şi regretul, precum şi al nevestei sale.

Dragi credincioşi, când s-au dus arhiereii şi preoţii s-o ridice de acolo, s-a lăsat atâta de grea încât că nu au putut-o lua. Şi-au dat seama cei cugetători de Dumnezeu că este o minune dumnezeiască. Lumina care a lăsat-o Dumnezeu în jurul trupuşorului ei şi totodată greutatea. Şi aşa s-a făcut că, enumerând cetăţile, a binevoit atunci când era proaspăt moartă să vină la Curtea de Argeş unde, până în zilele noastre, sfintele ei moaşte sunt acolo spre închinarea tuturor celor care iubesc pe prietenii, pe sfinţii lui Dumnezeu.

Dragi credincioşi, parcă găsim un nefiresc în acest lucru, nu-i un lucru ieşit din comun, dar iată că Dumnezeu punând în cântarul Său dumnezeiesc faptele omului S-a arătat în identitatea Sa de bun şi drept. Numai după acel gest care-l făcea acea copilă în mintea ei, făcându-l după poruncile lui Dumnezeu, a ajuns sfântă şi sfintele ei moaşte le-a lăsat Dumnezeu spre închinare. I-aş ruga eu pe toţi zgârciţii lumii care se duc mânaţi de necazurile vieţii la orice oseminte, i-aş ruga să ia aminte la o copilă, cum a spart cerurile. Iată tatăl său, deşi era creştin, iată cum a rămas gârbov în gândirea sa şi în fapta sa, şi nobila lui fetiţă a spart cerurile şi a ajuns vrednică de pomenire până în zilele noastre.

Fiindcă astăzi este şi Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Milanul de astăzi, s-a născut şi el în timpurile vechi, pe timpul Sfântului Teodosie cel Mare, al lui Valentinian cel Mare. A ajuns un bărbat mare în Roma, era un orator cum Italia nu avea altul. Iubit de popor pentru glasul său blând, pentru cugetarea sa frumoasă şi mai ales şi creştinească, că era creştin. Spune istoria când copilul a fost lăsat într-un legănuş mic în grădină de mama sa, împreună cu tatăl său, s-a lăsat văzut de către Dumnezeu cum un stup de albine, un roi de albine a năvălit pe faţa acelui prunc. Tatăl, creştin fiind şi mare demnitar în imperiu, s-a cutremurat. Şi el cum dormea blând, cu guriţa PC. Predici 30 05deschisă, i-au acoperit albinele faţa şi intrau, depuneau miere pe limba lui. Tatăl a spus: să nu le alungăm, că s-ar putea să-l înţepe pe copil şi să moară. S-au retras cu toate şi s-au pierdut în văzduhul cerului acele albine. Acea minune au tâlcuit-o Sfinţii Părinţi pe urmă, dar şi cei contemporani lui, că acest om mare bărbat va fi şi cuvântul lui va fi uns cu miere.


Sfântul Ierarh Ambrozie al Mediolanului, Milanul de astăzi

Aşa a şi fost. A ajuns un mare orator în Roma iubit de împărat foarte mult. Era un om blând, un om calculat şi cu viaţa şi cu cuvântul şi cu animalul din el, că toţi avem un animal, trupul nostru, care-l vedem la treabă în ceasul mâniei sau ca un înger, când eşti calculat. A crescut prin toate vicisitudinile acelei lumi, că lumea era pătimaşă ca acum; ceea ce le lipsea celor de atunci sunt nebuniile de care astăzi se împărtăşeşte tineretul şi nu ştiu cum să le folosească: televizorul, internetul şi toate celelalte. Dar aceasta este viaţa de acum şi fiecare va plăti şi aici, şi dincolo cum şi-a precupeţit mintea.

Iată-l, iubiţi credincioşi, pe tânărul nostru Ambrozie cum este trimis de împărat într-o biserică din Milano ca să împăciuiască pe oamenii de acolo, care ajunseseră în prag de război dintr-un motiv bisericesc. Mergând în biserică şi deschizându-şi gura sa, atât de frumos a grăit oamenilor încât că din nişte fiare sălbatice i-a temperat şi i-a făcut ca pe nişte mieluşei. Şi iarăşi spun, cum Dumnezeu nu uită pe nimeni din grădina Sa, trebuia să-l scoată din lumea laică şi să-l aducă în rânduiala cealaltă, unde era statutul lui de fapt.

Un copil care nu putea grăi, că era mic, era înfăşat în braţele mamei sale, singurul grai al lui era plânsul şi acela din motiv, cum ştiţi, cum plâng copiii. Din porunca lui Dumnezeu fiindcă se căuta atunci episcop, că locul episcopal era vacant şi episcopii căutau un om pretendent pentru aşa ceva, acel copil în glasul lui de copil vorbeşte şi spune: Ambrozie să ne fie nouă episcop ! Toţi episcopii şi-au dat seama că acest lucru este dumnezeiesc.

Să vedem în mintea lui cum gândea acest om, ştia ce înseamnă viaţa clericală. Dar dacă el era un pământ bun, o minte curată care gândea cele dumnezeieşti şi ascunsă totodată în acest sarcofag care este trupul, trebuia să-l scoată Dumnezeu la interval în văzul întregii istorii, cum poate un om să lucreze înţelept. El, dacă a venit din Roma, trimis să împăciuiască pe oameni, când s-a văzut în postura că toată lumea îl adula şi căuta să-l pună episcop a întors armele, a început să-i bată pe milanezi. Dar nu era în firea lui. Ca să distorsioneze gândirea acelora care-l alegeau, să zică că este un tiran. Dar oamenii au spus: ştim că nu este statutul tău să fii un om crud, lasă trucul acesta, vino cu noi să ne fii păstor.

A văzut că nu a mers acest lucru, a început să umble pe străzi jerpelit, ca şi cum n-ar mai gândi. N-a mers nici acest truc. A luat o desfrânată, care era cunoscută pe centurile oraşului, dar şi-au dat seama că nu este în statutul lui un desfrânat. N-a putut evada şi, în cele din urmă, l-au ales episcop. Văzându-se în acest scaun de mare preţ şi slujitor al lui Dumnezeu, ştia ce-l aşteaptă. Trebuia să-L mărturisească pe Dumnezeu în faţa împăraţilor. S-a bucurat Valentinian cel Mare, că era dreptcredincios, împăratul Romei atunci, când dintr-un trimis al său să împăciuiască nişte trupuri răzvrătite a ajuns să împăciuiască sufletele de acum. I-a trimis cuvânt de mulţumire să stăpânească episcopia în pace.

A greşit ceva împăratul, cu ceva, imediat a ieşit la interval Sfântul Ambrozie şi l-a mustrat, iar împăratul cu demnitate s-a plecat, şi-a recunoscut vina şi din contră l-a lăudat şi i-a spus: episcope, îţi mulţumesc că m-ai îndreptat, că eu sunt un laic, tu eşti deja un împărat în Biserică. A venit din părţile Răsăritului Teodosie cel Mare, era puţin plin de sânge împăratul, deşi era creştin, din cauză că acest om a omorât nişte oameni nevinovaţi în Tesalonic pentru o răzbunare. Şi când a venit în Italia cu probleme imperiale s-a dus cu mare fast imperial la biserica Sfântului Ambrozie să se împărtăşească. În Constantinopol atunci se împărtăşea împăratul în sfântul altar, cu arhiereii şi preoţii; în Roma, Imperiul Latin de atunci, nu se împărtăşeau aşa, ci venea cu ceilalţi creştini împăratul cu purpura sa imperială la sfântul altar.

Ambrozie nu s-a ruşinat de faţa împăratului şi i-a spus: cum îndrăzneşti tu, împărat creştin, să vii fiind plin de sânge nevinovat, să vii să te împărtăşeşti ? Ce-ai făcut în Tesalonic, ai omorât 9.000 de oameni, i-ai călcat în picioare cu caii soldaţilor tăi, bătrâni, copii nevinovaţi. Şi acum îndrăzneşti să vii să te împărtăşeşti ? Fă pocăinţă publică ! Iată-l pe mândrul împărat cum pune genunchii la pământ şi face metanie în faţa generalilor lui şi în faţa Bisericii ! I-a fost de ajuns această pocăinţă, că apoi şi el smerit a venit pe urmă şi s-a împărtăşit, iertat fiind de păcatele pe care le-a făcut.

Dragi credincioşi, ce înseamnă să gândeşti frumos, să nu te ruşinezi de stăpânitorii care merg strâmb. De ce nu s-ar mai naşte un Ambrozie în ziua de astăzi, ca să ruşineze pe mulţi ? Măcar să le oprească intrarea în biserică când vin în preajma alegerilor parlamentare şi să lingă nişte icoane. Nişte lachei ... Sau cum se duc în pelerinaj la Sfânta Cuvioasă Parascheva, mai spurcă sfintele moaşte. Nu vă ruşinaţi niciodată în a-L mărturisi pe Dumnezeu. Nu sunt un rebel, mă supun întru totul cezarului, dar unde cezarul vrea să ia şi partea lui Dumnezeu acolo îi avem înaintaşi pe cei care au stat ca nişte evereşti, ca nişte gibraltare în faţa mărturisirii lui Dumnezeu.

Dragi credincioşi, m-am gândit că ar fi fost bine să-i plimbăm prin filtrul minţii pe aceşti sfinţi, care ne-au lăsat o lecţie de viaţă şi totodată un izvor unde să venim să ne adăpăm sufletele noastre de cer însetate. Să le dăm şi lor şi, bineînţeles, Celui căruia şi-au închinat viaţa toată slava şi cinstea, şi acum şi în vecii vecilor. Amin.